ISPITA CERTURILOR NEINCETATE DINTRE CRESTINI

,, ....Aş dori să vă fac conştienţi de o ispită care se iveşte tot mai mult astăzi printre noi. E vorba de ispita neîncetatei certe dintre oameni. Din păcate, se vede cum în ultima vreme vrăjmaşul neamului omenesc se îndeletniceşte numai cu învrăjbirea creştinilor, mai ales a unora faţă de alţii, din pricinile cele mai neînsemnate. Oamenii au devenit cu adevărat neobişnuit de agitaţi şi se află tot timpul într-o stare nefirească, inumană a sufletului.

Sigur că da, pe de o parte, psihologia spune că oamenii sunt afectaţi de o astenie accentuată . Însă, pe de altă parte, cauza cea mai importantă e că oamenii au uitat că sunt – mai întâi de toate – creştini, copii ai Părintelui Ceresc; am uitat că suntem unul cu celălalt fraţi şi surori, fiindcă toţi ieşim din aceeaşi cristelniţă a Botezului, toţi am primit pecetea aceluiaşi Duh Sfânt la Sfânta Mirungere, toţi ne împărtăşim din acelaşi Sfânt Potir.

Nu în zadar zice Domnul: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fii ai lui Dumnezeu se vor chema”. Cel ce se împacă cu oamenii săvârşeşte o mare lucrare a faptelor bune. Iar Apostolul Pavel zice: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii”. Însă, cu toate acestea, creştinii ortodocşi cad mereu în aceeaşi cursă: „De care tabără ţii?”, „Ce legătură ai cu un cutare curent?”, „Al cui fiu duhovnicesc eşti?” – oare nu aşa stau lucrurile?

La fel era şi în biserica din Corint. „Ai cui sunteţi? Ai lui Pavel? Ori ai lui Chifa? Ai lui Hristos? Ai lui Apollo?” Ce zice Apostolul? „Oare S-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel?” Cu adevărat, nu este de folos unui creştin să se alăture vreunei tabere. Toţi suntem ai Domnului şi Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Şi tu, şi eu suntem creştini. Suntem părtaşi Lui. Suntem aleşi de Dumnezeu dintre toate neamurile Pământului. Suntem aleşii lui Dumnezeu. Suntem preoţie împărătească. Suntem nişte oameni pe care Dumnezeu ne-a despărţit de întuneric şi ne-a adus la minunata lumină a dumnezeieştii iubiri.

Pentru ce ne purtăm ca şi cum am trăi în cumplitul duh de răzvrătire al acestei lumi? Pentru ce slujim diavolului, cel ce dezbină, şi nu lui Hristos, Cel ce uneşte? Pentru ce socotim a fi dreptul nostru să urîm şi să ne mâniem, să bârfim neîncetat şi să făurim scandaluri? Pentru ce socotim a fi dreptul nostru să fremătăm de indignare?

Aşa ceva nu-i pe placul Domnului. Aşa ceva e de fapt de la Satana, care vrea să-i dezbine pe creştini şi să nimicească pacea. Nu uitaţi că soarta lumii şi a ţărilor în care trăim nu stă la cheremul ateilor. Ce pot face ei? Să înţelegeţi că un astfel de om e în întuneric şi sub înrâurirea diavolului. E firesc să-i urască şi să se mânie pe cei din altă tabără; la nimic altceva nu te poţi aştepta de la ei. Dar ceea ce-i într-adevăr uimitor e că oamenii, în loc să-şi amintească că suntem datori să trăim în pace, încep să aducă acel cumplit duh de răzvrătire al lumii în Sfânta Biserică. Aceasta vine, în chip vădit, din gura diavolului. El anume este cel ce ne însuflă cu ideile sale viclene şi groaznice de a ne dezbina între noi.

Nu putem trăi precum cei ce sunt fără Hristos – Domnul a zis: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. Însă, aşa cum zice Apostolul, „dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi”.

Cu adevărat diavolul vrea acum să-i dezbine pe creştini şi apoi să nimicească toate lucrurile însemnate pentru creştini, care contează pentru ei. Din pricina creştinilor ţine Dumnezeu lumea. Din pricina creştinilor dă Domnul pace neamurilor. Când apar războaiele? Atunci când creştinii uită de unitatea lor, atunci când se întovărăşesc cu cele ale lumii acesteia…"

Parintele Daniil Sisoev

(Aceasta este ultima predică rostită de Părintele Daniil Sisoev, un preot binecunoscut pentru lucrarea sa misionară în rândul musulmanilor şi a numeroaselor secte din Rusia. Oamenii care l-au cunoscut mărturisesc că părintele dintotdeauna era foarte direct, fapt pentru care era iubit de tineri, iar la propovăduirea lui veneau şi atei convinşi, care în scurt timp se convingeau de puterea Adevărului. Mulţi credeau, mulţi se converteau. În seara zilei de 19 noiembrie 2009, Părintele Daniil s-a învrednicit a-L mărturisi pe Hristos cu însăşi viaţa sa, primind cununa muceniciei când un fanatic islamist, purtând o mască, a intrat în biserica,,Sf Ap. Toma"din sudul Moscovei şi l-a împuşcat înaintea Sfântului Altar).

(Material apărut în nr. 21 din 2010 in revista “Familia Ortodoxă”).

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Pastor

A fi păstor adevărat înseamnă a avea iubire,
iar nu dorinţă de câştig,
nu-asprime, ci simţire,
nu a mâna din urma lor pe oi,
ci-a le atrage,
a cerceta durerea lor nainte să te roage…

A păstori, nu-a apăsa,
a-i păstori cu hrană
cu bunătate cântărind şi-ndemnuri, şi dojană,
a-i păstori frumos pe toţi
de orice vârstă-a vieţii,
crescându-i cu trăirea ta, a faptei şi-a poveţii.

A-i creşte,-nseamnă-a te jertfi
în munca necurmată,
în rugăciuni, în plâns, în post
şi-n pildă-adevărată.

Hristos te roagă,
ca atunci pe Petru,
mai în urmă:
– De Mă iubeşti cu-adevărat,
să-Mi paşti întreaga turmă!

Deci numai dacă-L poţi iubi pe El şi turma-I toată
aşa te fă păstor, altfel mai bine niciodată!
Şi nu uita că păstoreşti nu turma ta-n viaţă,
ci turma Lui, de care dai răspuns în Sfânta-I Faţă.

Deci dacă nu te porţi aşa, lua-Şi-va turma ţie
ca altuia mai bun s-o dea…
– Fii treaz la datorie!

Traian Dorz

OASTEA DOMNULUI - TAINA INVIERII IN BISERICA

,,Dorinta Oastei a fost sa fie o miscare a Invierii,sa scoata pe oameni din stricaciunea morala ,din stricaciunea patimilor,din moartea pacatului care se arata in multe feluri in viata noastra si in jurul nostru....
Care este biruinta Oastei,duhovniceste? Biruinta asupra pacatului.
Lupta noastra ,spune Sfantul Apostol Pavel ,nu este cu trupul si cu sangele,ci cu puterile ,cu duhurile rautati din vazduhuri.Lupta noastra este o lupta duhovniceasca .Si cand am biruit pacatul din noi ,simtim puterea invierii(....)
Oastea Domnului este o lucrare de innoire ,de inviere,de trecere de la stricaciune la imbunatatire.De la iubirea de frumuseti trecatoare ,la iubire de frumuseti netrecatoare.Intre Oastea Domnului si monahismul ortodox exista atatea asemanari,lupta duhovniceasca este aceiasi numai ca ostasi sunt in general oameni casatoriti iar cei din manastire sunt monahi.Sa devenim prieteni;familiile ostasilor sa devina o Betanie ,ca si o manastire,dar cu cei care sunt in lume.
....Este o mare nevoie astazi ,intr-o lume a mortii,a stricaciunii si a pacatului sa aratam puterea Invierii.
Oaste Domnului ,ca o taina a invierii in Biserica este de folos Bisericii cand aduce duhovniceste marturia puterii Invierii lui Hristos in viata noastra,ca ridicare a noastra din stricaciunea patimilor,din stricaciunea pacatelor si innoirea vietii.
Doresc sa va spun ca sunteti de mare folos atunci cand aparati dreapta credinta.Avem o multime de tendinte sectare in Biserica ,in interiorul Oastei ,in interiorul monahismului,in interiorul parohiilor.Multi oameni nu stiu sa foloseasca libertatea spre mantuire.Si pe multi libertatea i-a dus la ratacire.Au fost oameni care au pastrat un echilibru psihic si duhovnicesc in timpul dictaturii.Si cand a venit mai multa libertate n-au stiut cum s-o administreze .De aceea Sf. Ap. Petru spune sa nu folosim libertatea ca acoperamant al rautatii,adica cu pretextul libertatii sa ne invrajbim,sa rupem unitatea frateasca a Bisrericii.Oaste Domnului trebuie sa fie o Oaste care militeaza pentru unitatea Bisericii.Avem o multime de sate afectate de sectari, sunt unele de care nici n-au mai auzit romanii in istoria lor,atatea nascociri dracesti.Deci peste tot Biserica este amenintata de schisma ,dezbinare,cum spune istoricul Eusebiu al Cezareei,in secolul IV.Pentru ca diavolul [diabolos],inseamna dezbinatorul.Si simbolul credintei [symbolos]inseamna cel ce aduna.
Ei bine ,in tot timpul ,portile iadului,care sunt puterile infernale demonice,caute sa dezbine Biserica .Insa noi avem credinta si nadejde in cuvintele Mantuitorului Care a spus:,,Biserica Mea ,nici portile iadului n-o vor darama".(...)
In al doilea rand ,misiunea Oastei este mare pentru unitatea familiei.Unitatea Bisericii ,in primul rand;in al doilea rand unitatea familiei.Familia crestina este astazi supusa la atatea ispite si atatea forte ale dezbinarii:saracie,criza economica,influente desantate de tot felul,sub pretextul modernismului ,vin toate prostiile :si din Rasarit si din Apus, si din Nord ,si din Sud ca sa destrame familia crestina.
Oastea Domnului pune accent pe unitatea familiei;iubirea dintre sot si sotie ,dintre parinti si copii.
In al treilea rand ,Oastea Domnului este de mare folos Bisericii atunci cand arata iubirea si unitatea frateasca prin opera filantropica(...)
As vrea sa spun si despre cantarile de la Oaste ca sunt deosebit de frumoase,fiind foarte concentrate.....Acestea toate la un loc sunt o contributie la viata intregii noastre Bisericii,pentru ca ce este frumos si de valoare devine pentru toata lumea un tezaur duhovnicesc,o comoara."

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

P.F.Parinte Daniel -Patriarhul B.O.R.
(spicuiri din cuvantul de invatatura ,la Adunarea O.D. din Iasi <<Prea Fericitul Parinte Daniel era atunci Mitropolit al Moldovei>> /aprilie 1999 /sursa:,,Iisus Biruitorul"nr.20 din 10-16 mai 1999)

Troparul Sfinţilor Români

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

SFINTII NEAMULUI ROMANESC

,,Multe ţinuturi ale lumii s-au învrednicit să-i facă Raiului belşug de suflete alese, care pururea se împărtăşesc de neînserata lumină a lui Dumnezeu. Întru aceasta, nici hotarele neamului românesc n-au fost mai sărace decât altele. Din duhul poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata drepţilor; din sângele lui s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morţii; sub altarele lui s-au mucenicit mădulare care, prin suferinţă, au mărturisit puternicia duhului întru Hristos; prin munţii lui s-au mântuit sihaştri în luminată cuvioşie, mistuindu-se în rugăciune, post şi priveghere; şi nu pe puţine din scaunele vlădiceşti s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur şi nestemate a preţuirii celei de obşte, şi-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfinţeniei.

Slavă lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a ruşinat în faţa altor seminţii lipsindu-ne de rugători apropiaţi. Deşi aceştia, împreună cu toţi sfinţii, mijlocesc pentru noi în limba îngerilor, cea mai presus de orice limbă, ei cu osârdie ne pomenesc pe noi, purtătorii graiului în care, aici, L-au mărturisit pe Hristos.

Cu toate că au chipuri duhovniceşti, mai presus de orice chip al sângelui şi al cărnii, ei sunt acolo iconarii chipurilor noastre, ca unii ce s-au desăvârşit în templele Duhului Sfânt. Şi cu toate că sălăşluiesc în cetatea luminii, cea mai presus de orice împărăţie, ei cu osebire ne priveghează, ca nişte străjeri neadormiţi ai cetăţii lor celei pământeşti.

Prin sfinţii lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu şi se întregesc în Dumnezeu, aşa cum culorile curcubeului purced din soare şi se întregesc în soare. Şi precum roua pământului răsfrânge soarele şi-i arcuieşte lumina pe boltă, desfătându-ne, aşa sfinţii cerului îl răsfrâng pe Dumnezeu Cel nevăzut şi-I arcuiesc slava peste veacuri, mântuindu-ne cu puterea Lui.

Slavă lui Dumnezeu că şi pe pământul ţării noastre a revărsat îmbelşugată ploaie de har, din care s-a brobonit roua cea mântuitoare a sfinţilor noştri."

I.P.S.Bartolomeu Anania

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 2-A DUPA RUSALII(a Sfintilor Romani)

Despre pescuirea cea sufleteasca

Evanghelia acestei duminici ne arată cum i-a chemat Iisus la apostolie pe patru dintre Apostoli. Din pescuitori de peşti i-a făcut pescuitori de suflete. „Veniţi după Mine, le-a zis Domnul, la o pescuire mai minunată decât cea pe care o faceţi… Eu vă chem în marea cea largă a vieţii, unde veţi pescui suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu; în Numele Meu veţi arunca mrejele şi multe suflete veţi scoate din adâncul pierzării…
Cei patru pescari au ascultat chemarea Domnului. Mai târziu, Domnul a alăturat la ei încă opt „pescuitori” de suflete. Minunată pescuire sufletească au făcut aceşti doisprezece „vânători”.
În istoria lumii nu se cunoaşte o altă aşa minune ca doisprezece pescari simpli să cucerească o lume întreagă pentru Evanghelie.

Alexandru Macedon a pornit odinioară cu o uriaşă armată, ce întuneca soarele, să cuprindă lumea; şi n-a putut răzbi. Şi, iată, doisprezece pescari au cuprins-o fără să aibă nici putere şi nici ştiinţă lumească…
Taina acestei biruinţe este, înainte de toate, darul şi lucrarea Duhului Sfânt. Prin cei doisprezece Apostoli a lucrat puterea Duhului Sfânt; a lucrat prin ei Iisus Mântuitorul, prin darul şi harul Duhului Sfânt.
În al doilea rând, vine râvna Apostolilor.
Iar în al treilea rând, această biruinţă a fost ajutată şi de râvna celor care au primit Evanghelia mântuirii.
La începutul creştinismului, fiecare creştin era un mic apostol şi vestitor al Evangheliei. Evanghelia s-a vestit si s-a dus de la om la om ,de la suflet la suflet.
Minunată chemare şi groaznică răspundere sufletească au urmaşii Apostolilor: episcopii şi preoţii.
Dar vestirea Domnului – între anumite margini -aparţine şi credincioşilor. În cadrul aşa-numitului „apostolat laic” (apostolatul mirenilor), fiecare adevărat creştin trebuie să fie şi el un vestitor al Domnului.
În cartea despre Oastea Domnului am arătat pe larg acest lucru. Aici voi spune, pe scurt, că oricine L-a aflat cu adevărat pe Mântuitorul şi mântuirea se face – şi trebuie să se facă – şi el un vestitor al mântuirii sufleteşti.
Oricine trăieşte cu adevărat Evanghelia se face şi el un vestitor al Evangheliei Mântuitorului. Trebuie să se facă şi el un pescuitor de suflete. Se face chiar şi neştiind el. Se face prin viaţa lui, prin pilda vieţii sale.
Un creştin care trăieşte cu adevărat Evanghelia este o sare binecuvântată care „sărează” şi pe alţii; este un aluat care „dospeşte” şi pe alţii; este o lumină care luminează şi altora calea mântuirii.
Un astfel de creştin este un predicator vestit; este un mare predicator chiar dacă n-ar grăi nici o vorbă despre tainele mântuirii. El predică prin faptele sale, prin pilda vieţii sale, şi aceasta este cea mai puternică predică şi apostolie pentru Domnul.
În multe chipuri şi feluri poate pescui suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu un creştin care-a aflat pe Domnul şi trăieşte o viaţă nouă cu El.
Amintesc câteva pilde:
Un ostaş al Domnului a făcut pierdută, în tren, o carte cu oglinda inimii omului. S-a nimerit să o afle tocmai un pătimaş beţiv. A citit-o, s-a cutremurat şi s-a îndreptat, zicându-şi în sine: „Această carte mi-a venit ca o chemare trimisă de la Dumnezeu”.
Un alt ostaş îmi spunea că s-a gândit mult cum ar putea să îndrepte pe un morar care avea năravul de a înjura cumplit. A trimis la moară un sac cu grâu, iar înăuntru a băgat o predică de la Oastea Domnului, despre păcatul cel groaznic al sudalmelor. Împreună cu predica a mai pus şi o ţidulă pe care era scris: „Precum piatra zdrobeşte grâul acesta, aşa se va zdrobi şi sufletul celor care înjură pe Făcătorul”.
În decursul măcinatului, morarul a dat peste scrisori, le-a citit, s-a îngrozit şi s-a lăsat de înjurături.
Alta:
Un tânăr din Oastea Domnului, intrând în armată, şi-a făcut mai departe, şi la cazarmă, rugăciunile lui, îngenunchind seara şi dimineaţa lângă patul său. Camarazii l-au râs, l-au batjocorit, dar el a răbdat şi s-a rugat. Peste câteva luni, mai îngenuncheau cu el încă cinci inşi, iar ceilalţi au încetat cu batjocurile. Îi biruise puterea credinţei celui care se ruga..
Duhul Sfânt este şi aici Marele nostru învăţător, Care ne învaţă cum trebuie să lucrăm.
Trebuie însă, şi din partea noastră, râvnă, răbdare şi stăruinţă.
Ca preot la ţară, eu locuiam într-o comună prin care curgea un râu. Am învăţat pescuitul şi îmi plăcea grozav. Dar mult timp mi-a trebuit până am învăţat acest meşteşug.
-Cum trebuie să încep? l-am întrebat pe un pescuitor.
-Ţine întinsă undiţa până va sări peştele.
-Dar peştele nu mai sare…
-Stai, stai, domnule părinte, la treaba asta trebuie răbdare!Întinde undiţa şi azi, şi mâine, până va sări peştele; şi vei învăţa meşteşugul…
Pe urmă mi-am câştigat răbdarea; o răbdare extraordinară, dar o răbdare însoţită de plăcere, de o plăcere ce mă ţinea toată ziua cu undiţa întinsă pe marginea apei.
De când Domnul m-a trimis aici, la Sibiu, să fac o altfel de pescuire, observ că acelaşi lucru se cere şi la pescuirea cea sufletească: răbdare, stăruinţă şi plăcere.
La pescuirea cea sufletească trebuie, înainte de toate, o extraordinară răbdare şi stăruinţă, dar o răbdare împreunată cu plăcere – cu plăcerea sufletească de a vedea scoţând un suflet din adâncul fărădelegilor.
Şi, pe lângă asta, mai trebuie şi meşteşug şi deprindere. Trebuie să ştii la fiecare fel de „peşte” ce fel de râmă să pui. Trebuie să ştii cum şi când să arunci undiţa. Şi, mai presus de toate, nu trebuie să descurajezi când se întâmplă de nu poţi prinde nimic. Se nimereşte să umbli ziua întreagă; umbli zile întregi, umbli o lună întreagă şi nu poţi „pescui” nici un suflet pentru Domnul. Dar asta nu înseamnă să arunci „undiţa” şi să părăseşti lucrul, ci trebuie să stărui înainte.
A sărit undeva un „peşte”, du-te acolo şi azi, şi mâine, şi poimâine şi întinde mereu undiţa. Nu-l slăbi până nu se prinde în undiţa Evangheliei. Nu alerga cu undiţa de ici-colo, ci pune-ţi ochii pe un „peşte” şi stai de el.
Să lucrăm cu râvnă, răbdare şi stăruinţă, şi Domnul va binecuvânta lucrul nostru.
Aici vom spune că şi Oastea Domnului se ocupă în special cu pescuirea cea sufletească. Şi voi spune că n-am descurajat când am slobozit această mreajă. Un an de zile am stat cu zece „peşti”, dar n-am descurajat. Ştiam că aruncasem mreaja în numele Domnului, şi, pe urmă, a venit binecuvântarea Domnului şi mreaja s-a umplut de mulţime mare de peşti.
Azi, Oastea Domnului pescuieşte şi cu „sacul”, cu mreaja cea mare: cu „ofensive”, serbări, sfinţiri de steaguri… Voi spune însă că pescuirea cea mai sigură e tot cu undiţa şi tot pescuirea în parte.
„Pescuiţi” în parte pe fiecare suflet, staţi de el, interesaţi-vă de-aproape de el şi de întărirea lui cea sufletească.
Fiecare ostaş trebuie să fie un mic pescuitor de suflete. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie un aducător de suflete la Mântuitorul.
Creştinismul nu este un azil de odihnă pentru cei care L-am aflat pe Domnul.
E frumos când cineva Îl află pe Domnul, e minunată odihna şi liniştea pe care o dă Domnul celor ce-L află pe El. Dar Domnul nu vrea să ne retragem în această odihnă. El are lipsă de pescuitori şi de secerători.
Nu vedeţi cum vuiesc valurile fărădelegilor? Şi nu vedeţi pe cei care se îneacă în ele? Un creştin adevărat nu poate fi o barcă legată la ţărm în vreme ce alţii se îneacă. El trebuie să fie o barcă salvatoare, o barcă plutitoare peste valurile fărădelegilor şi pescuitoare de suflete ce se îneacă.
Pescuitori, ieşiţi la lucru! Nu vedeţi undiţele diavolului? Nu vedeţi pescuirea lui cea grozavă? Nu vedeţi ce de argaţi are diavolul şi ce mulţime de peşti prinde?
E plină lumea de undiţele şi de mrejele diavolului. E plină lumea de cei care ajută pescuirea diavolului şi pescuiesc pentru el.
Să-i atragem pe oameni din această pierzare. Să-i scoatem din undiţa lui satan şi să-i aducem la Domnul.
O, ce lucru minunat este când un suflet păcătos Îl află pe Domnul! Dintr-un pescuitor al diavolului se face un pescuitor al Domnului.
Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Aruncaţi undiţele pe tot locul în numele Domnului. Pândiţi, pe tot locul şi în toată vremea, să prindeţi atare suflet în „cursa” unei cărţi bune, a citirii unei foi religioase etc… Lucraţi cu râvnă şi Domnul va răsplăti bogat ostenelile voastre. Amin

Pr. Iosif Trifa

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

FILIGRAN COMEMORATIV- "TRAIAN DORZ"

“Urcusul spre Dumnezeu a omului credincios este un urcus spre delicatetea si sensibilitatea omenescului din el” (1) remarca pertinent Parintele Staniloae in Introducerea la Scara Sf.Ioan Scararul. Adevarul profund al acestei remarci l–am simtit personal, cand sufletul meu a trait adanca bucurie iradiata de delicatetea si sensibilitatea omenescului indumnezeit langa poetul infratirii noastre – fratele Traian Dorz.
Urcusul lui spre Dumnezeu este surprins cu migala si in teza de licenta “Suferinta ca o cale spre mantuire – in opera poetica a lui Traian Dorz” semnata Alina Merlusca sub egida Facultatii de Teologie Ortodoxa din Arad. Cu o vie curiozitate am parcurs manuscrisul, si-n paginile intoarse rand pe rand, am retrait actualizate, acele tainice binecuvantari de sus care au marcat intraga viata a poetului, mereu revigorate de urcusul spre Dumnezeu.
Amplasand viata si opera poetului in complicatul context al framantarilor neamului romanesc si ale Bisericii Ortodoxe de la inceputul secolului trecut si pana catre caderea comunismului, lucrarea paseste treapta cu treapta dupa suisul intru devenire al fratelui Traian. Urmarind parca traseul comemorarilor ostasesti ale lunilor iunie si iulie, gasim punctat in primul capitol triumviratul Lucrarii Oastei: Parintele Iosif, invatatorul Ioan Marini, poetul Traian Dorz. Rodul dulce al acestui triumvirat este deosebit de limpede surprins de Parintele Iosif: Daca este ceva ce place in cartile Oastei, apoi acel ceva Duhul Sfant l-a pus prin suferinta… Suferinta este mierea care a uns cartile Oastei…” (2)
Brodandu-se pe nevoia de asumare a suferintei pentru cauza mantuirii sale si a semenilor sai prin trairea completa a misiunii slujitoare a Fratelui Traian, incursiunea intreprinsa urmareste traseul suferintelor Psalmistului Oastei, izvoratoare de binecuvantare dumnezeiasca multiplicata iar si iar. Insusi Poetul constata retroactiv:

Am fost o harfa plangatoare ce-am prins in faptul unei seri
Pe-a’ mele strune-ncepatoare sa plang lumestile dureri.
Dar intr-o dulce primavara prin luna crinilor culesi
Cand pe carari ningea,comoara, cu floare alba de ciresi
O Mana s-a atins de strune si-n pacea linistii din lunci
Un cantec nou a prins sa sune, cum nu cantasem pana-atunci…
………………………………………………………………

Din clipa mea de mangaiere in mai multi spini am stat si-apoi
Dar n-am mai plans de-a mea durere si nici de-aceste mici nevoi;
Ci-n bucurie si-n furtuna cu inima si ochii Sus
Am scos infiorat din struna, cantari si psalmi pentru Iisus (3)

Pe strune-ncepatoare, in primavara vietii, poetul plangea… Suferinta lui n-are conotatii fizice in acei ani: “Aveam atata nevoie de iubire… tanjea sufletul in mine dupa ea… Plecam singur pe camp si pangeam…”(4) Cu delicatetea si sensibilitatea sufletului curat de copil, poetul cauta cu infrigurare Iubirea, Marea Iubire! Avea sa o gaseasca sub Mana care S-a atins de strune si i-a veghiat urcusul spre indumnezeire, dar calea lui a ramas mereu aceeasi: suferinta in multele ei forme...
Emotionanta, dar si plina de tensiune si vibratie spirituala este partea care se refera la “Prietenul tineretii mele” – pentru ca paginile acelea stralucesc, trimitand spre cititor o coplesitoare energie luminoasa. “Acest volum poate fi considerat un profund duhovnicesc poem de dragoste” (5). Tineretea este o stare de spirit si prin Hristos ea poate fi pastrata vesnic: “O, ce lupta minunata este iubirea! Ce prabusire si ce inaltari impreunate pana cand ajung sa ramana imbratisate, in dreptul unei raze eterne… Ea (Biserica – Mireasa lui Hristos) iti va oferi singurul loc pe pamant unde sa traiesti ca in cer” (6) . Maretia Iubirii lui Dumnezeu care se intrezareste din opera citata, in contrast cu piticismul omenesc, invaluie cu gratie, imbiind explicit: “Daca n-ai citit “Prietenul tineretii mele” – nu mai pierde timpul! E o carte fara de care esti sarac si marunt! Citeste-o si tandretea Iubirii lui Dumnezeu te va atinge definitiv cu aripa ei si te va imbogati pe veci!”
Mai apoi, in toate paginile dedicate poeziei, este remarcat modul in care cadenta artei dorziene asterne Frumosul la picioarele Iubirii lui Dumnezeu, ca reflex al nevoii de Iubire si de Absolutul! Prin toate insa, nedespartita ramane suferinta: “Am plans iubind si am iubit pangand”- cum spune insusi Poetul!
Fara sa fie asteptata cu spaime sau angoase, moartea - ca o ultima frontiera, este escamotata de continuitatea vesniciei si neuitarii:

“Eu n-am sa mor din lume, ma voi preface-un steag
Purtat in lupta sfanta, arzand in falfaire,
Ma voi preface-o harfa, cantand si mai cu drag
Eroicul din jertfa, sublimul din iubire…”


Observand ca “Traian Dorz este cel mai prolific poet crestin pe care l-a cunoascut vreodata tara noastra”, este punctata totusi modestia cu care Poetul isi apreciaza munca, mereu nemultumit de el insusi, mereu aspirand spre mai sus – un neobosit perfectionist:

N-am fost ispravnicu-ntelept pus peste-averi cuprinse
Scriind putin, sa pot da mult la cei cu maini intinse,
- ci mult scriind am dat putin. Iar cei ce ma cautara
s-au departat dezamagiti: n-am fost ce asteptara.

Si n-am fost inger usurel cu aripi diafane
s-aduc la cei ce m-adorau ravnite-averi profane,
- ci inger cu aripi de lut ce-n zborul catre soare
plateste visul cel mai scurt cu-o truda zdrobitoare.


Fratele Traian nu “s-a raportat la Hristos intr-un mod distant – reverentios, ci ca la cel mai drag” (7)pentru ca asemenea marilor sfinti ai pustiei el putea sa spuna: “Eu nu ma tem de Dumnezeu, ci-L iubesc pe Dumnezeu, fiindca iubirea alunga teama” (8) Pentru ca Dumnezeu este Iubire, toata povara suferintei Poetului nostru drag se alina, transformandu-l intr-un neobosit cantaret al Iubirii.
Despre Hristos si despre poezie, fratele Traian nu a avut o conceptie, ci o marturie(9) care asteapta sa-si primeasca recunoasterea si integrarea in circuitul valorilor universale. Daca aceasta recunoastere abia mijeste la rasarit, este pentru ca tinerii absolventi mai au o multime de teme de prezentat din opera Poetului Traian Dorz si inca de facut studii de doctorat aprofundate. Iar noi cei mai putin tineri mai avem inca sa-i sprijinim cu rugaciunea noastra si cu priceperea data noua de Dumnezeu, recunoscand cu smerenie, asemenea poetului ca “N-am fost ispravnicu-ntelept… De-aceea rodul meu sarac e plin de-amaraciune/ si tot ce are bun in el e-un strop de rugaciune”…

Filigran cu mireasma de vibratie duhovniceasca si de cercetare stiintifica, teza de licenta a Alinei Merlusca e motiv de curata bucurie in Hristos, bucurie ce ne-o dorim multiplicata an de an cu alte si alte teze…
Fie ca Dumnezeu sa ingaduie ca munca dragilor nostri sa aduca rod!
Amin!

_____________________________________________
1. Dumitru Staniloae – Introducere la Filocalia 9, Ed.Humanitas, 2002, pag.13
2. Pr.Iosif Trifa in Alina Merlusca -Suferinta ca o cale spre mantuire in opera poetica a lui Traian Dorz, Arad, 2005, pag.14
3. Traian Dorz - Am fost… in vol. Cantarile dintai
4. Alina Merlusca op.cit.pag.21
5. Alina Merlusca op.cit.pag.35
6. Traian Dorz – Prietenul tineretii mele, Ed.Oastea Domnului, Sibiu, 1999
7. Alina Merlusca op.cit.pag.73
8. Avva Antonie in Patericul egiptean, Ed.Polirom, 2003, pag.51
9. Alina Merlusca op.cit.pag.77




Ana Asandei Casuta
articol publicat in revista Oastea Domnului nr. 7(142) - Iulie 2005 (sursa:http://www.oasteadomnului.ro/forum/viewtopic.php?t=93 )

Traian DORZ - documentar partea 1

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )
Vizionare cu folos!

Traian DORZ - documentar partea a 2-a

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )
Vizionare cu folos!

Traian DORZ - documentar partea a 3-a

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )
Vizionare cu folos!

Traian DORZ documentar partea a 4 a

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )
Vizionare cu folos!

20 IUNIE 1989 - 22 DE ANI DE LA TRECEREA LA DOMNUL A FRATELUI TRAIAN DORZ

Marturisitorul Traian Dorz

După 1948, Oastea Domnului a fost interzisă, autorităţile comuniste nepermiţând în nici un caz ca militantismul ortodox să pună în pericol construcţia socialismului. Liderul mişcării, Traian Dorz, a fost arestat şi anchetat, fiind acuzat de activitate legionară. În 1952, a fost eliberat. În valul arestărilor de clerici şi de schimbări de la vârful partidului comunist, câteva luni mai târziu a fost reţinut din nou.

Cu un an înainte de intrarea României în ONU, a fost eliberat. După înăbuşirea revoltelor de la Budapesta, după modelul sovietic, regimul comunist a trecut la reprimarea "elementelor duşmănoase" din Biserica Ortodoxă. Alături de monahi şi preoţii de mir au fost vizaţi membrii Oastei Domnului, care activau în catacombe şi nu de puţine ori cu sprijinul unor clerici ortodocşi. Traian Dorz a fost printre cei 500 de membri ai Oastei Domnului arestaţi, acum primind o condamnare la ani grei de închisoare.

A fost eliberat în 1964, dar urmărit, percheziţionat şi avertizat permanent de Securitate. Cu toate acestea, au fost ierarhi care l-au sprijinit, care l-au încurajat, însă de fiecare dată interveneau autorităţile comuniste care interziceau militantismul ortodox.

(Adrian Nicolae Petcu - Ziarul Lumina)

… prin 25 iunie, tăcerea s-a spart dintr-o dată. Am primit o citaţie să mă prezint pentru data de 29 iunie, ora opt, la Judecătoria Alba Iulia. Am crezut că este vorba doar de o înfăţişare la Procuratură, pentru o simplă formalitate de clasare a cauzei noastre ori de încadrare, după cum ni se spusese.
Iată însă că în dimineaţa zilei de 29 iunie, ziua când toată Biserica Creştină sărbătorea amintirea martiriului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pe când răsunau clopotele la toate bisericile din Alba Iulia, ne prezentam şi noi la judecată, tot pentru aceeaşi vină pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi, într‑o zi ca asta, şi cei doi întâi-stătători ai Bisericii şi Credinţei Creştine, Apostolii Petru şi Pavel. Ce prevestire şi ce cinste pentru noi!

Crezusem, la început, că voi fi chemat doar eu singur, – nici nu mă gândeam că pe ceilalţi nu-i va fi scos ancheta totuşi de sub orice cauză. Dar iată şi pe ceilalţi fraţi: Roşianu din Sibiu, Rus Lucian din Alba Iulia, Alexandru şi Augustin Pop din Cluj. Şi mai iată apărând din alte părţi şi mulţi alţi fraţi din ţară: din Hunedoara, din Suceava, Bacău, Maramureş, Sibiu… Curtea judecătoriei ne-a întâlnit cu fraţii care aflaseră în grabă despre chemarea noastră şi veniseră să vadă ce se va întâmpla cu noi. [...]

După strigarea unor nume absente, s-a trecut repede peste procesul dinaintea noastră cu o amânare. Şi s-a ajuns la noi. Era limpede că totul fusese anume lucrat în aşa fel, ca noi să fim luaţi total nepregătiţi.
Cele două femei judecătoare şi bărbatul procuror s-au purtat chiar de la început cu vădită prefăcătorie. Spre a nu da nimic de bănuit, arătau chiar un dezinteres pentru amănunte. De fratele Ghiţă nici nu s-au interesat că lipseşte. La sora Marta, care fusese citată ca martoră, s-a renunţat în fugă, „…ca să nu mai amânăm procesul, să vă mai purtăm pe drumuri…“ – aşa motiva preşedinta.

Am fost chemat primul şi întrebat de către preşedintă:
– Îţi mai menţii declaraţiile de la anchetă?
– Da, am răspuns eu.
– Ai cunoscut legea că nu ai voie să multiplici şi să difuzezi materiale religioase neautorizate?
– Da! Dar tot ce am scris şi am difuzat nu conţine absolut nimic rău şi duşmănos nici contra statului, nici contra Bisericii. Conţinutul cărţilor noastre este întru totul pe linia simţirii Neamului nostru şi a credinţei Bisericii noastre.
– Aţi ştiut că secta „Oastea Domnului“ este interzisă, de ce nu aţi trecut la o altă sectă, autorizată de stat?

La întrebarea asta n-am răspuns nici un cuvânt. Dar am privit-o drept în ochi cu toată durerea sufletului din mine jignit şi a conştiinţei mele străpunse de totalul dispreţ pe care îl arăta ea prin aceasta nu atât faţă de noi, cât faţă de cele mai sfinte valori ale neamului şi ale credinţei noastre. Am clătinat mustrător din cap fără să-i răspund nimic. Aceasta voiam s-o facă să înţeleagă mai mult decât orice răspuns. Nu ştiu cât a putut ea înţelege. A privit spre procuror:
– Tovarăşul procuror dacă are ceva.
– Da! Să răspundă inculpatul de ce a scris şi a difuzat aceste materiale dacă ştia că nu are voie?
– Pentru că necesitatea lor nu a încetat, ci a crescut.
– De ce nu v-aţi mulţumit cu activitatea Bisericii, dacă ziceţi că faceţi parte din Biserica Ortodoxă?
– Pentru că activitatea Bisericii este insuficientă.
– Ai mai fost condamnat şi în trecut la şaisprezece ani muncă silnică, tot pentru aşa ceva. Statul, prin graţiere şi amnistie, ţi-a arătat bunăvoinţă. De ce n‑ai încetat?
– Eu activez de cincizeci de ani în domeniul scrisului religios şi ştiu câtă nevoie este, mai ales acum, de acesta. Repet: n-am scris nimic rău, ci numai ceea ce era necesar pentru popor şi credinţă… Şi…
– Destul! Din cele declarate reiese clar vinovăţia inculpatului Dorz Traian, ca şi a celorlalţi inculpaţi. Cer aplicarea articolului 94 din Legea 3/1974, cu art. 75, litera „a“ din Codul Penal, condamnarea lor, confiscarea tuturor materialelor aflate la ei, precum şi plata cheltuielilor de judecată.
Şi se aşeză pe scaun.
– Ai primit vreo sumă de bani ca drepturi de autor pentru aceste cărţi? mă întrebă din nou preşedinta.
– Nu, nimic, de la nimeni.
– Cine ţi le-a tipărit şi unde?
– Nu ştiu.
– Mai ai ceva de adăugat?
– Da! Vă rog să scoateţi de sub orice învinuire pe ceilalţi, fiindcă ei nu sunt vinovaţi cu nimic! Eu i-am rugat, ei m-au servit. Nici n-au scris, nici n-au difuzat nimic.
– Destul! Semnează declaraţia! Următorul:…

(Extras din Hristos - mărturia mea) (sursa:http://www.fericiticeiprigoniti.net)

Acolo unde-afla-mi-voi odihnire

Acolo unde-afla-mi-voi odihnire,
un veşnic Mai va înflori mereu,
cu cald veşmânt de cântec şi iubire,
acoperind cu drag mormântul meu.

Acolo liliecii albi în floare
şi trandafirii roşii vor vorbi
mereu că dragostea nemuritoare
de jertfă nu se poate despărţi.

De veţi afla acest mormânt vreodată,
– mergând la el, să v-amintiţi mereu,
căci va grăi-n tăcerea-i necurmată
de tot ce-a spus odată graiul meu.

Venind acolo sufletul ce-şi duce
a vieţii singuratice poveri,
simţi-va-n gândul odihnit sub cruce
a Duhului duioase mângâieri.

Gândind acolo singur în tăcere,
va şti cum să privească la pământ,
ce clipă-i singuratica durere
şi ce vecie-i al unirii cânt.

Veniţi acolo, dragi mulţimi plăcute,
căci şi-n mormânt vă voi iubi, dorind
să simt cântări şi lacrimi cunoscute
şi duhul dragostei dintâi trăind…

Cântaţi acolo-n dragostea-nfrăţirii
şi-n neschimbatul primul legământ
cântarea neuitată a iubirii
ce şi-n pământ, şi-n Cer doresc s-o cânt!

Eu voi cânta cu voi Acest Scump Nume,
simţi-mă-veţi alăturea cântând,
căci pentru El eu am trăit pe lume
şi pentru El nu voi muri nicicând.

Traian Dorz

POSTUL DE VARA - al Sampetrului

Nu va temeti de post!

Postul Sfintilor Apostoli (popular-postul Sampetrului), care preceda sarbatoarea comuna a Sfintilor Apostoli Petru si Pavel (29 iunie) este randuit de Biserica in cinstea celor doi apostoli si in amintirea obiceiului lor de a posti inainte de a intreprinde acte mai importante (vezi Fapte 13,2 si 14,23). Totodata, prin tinerea acestui post se cinstesc darurile Sfantului Duh, care s-au pogorat peste Sfintii Apostoli la Cincizecime; de aceea, in vechime, acest post se numea Postul Cincizecimii.

Despre vechimea acestui post marturisesc, in secolul IV, Constitutiile Apostolice. Marturii ulterioare se gasesc la Sfantul Atanasie cel Mare, la Teodoret, episcopul Cirului, la Leon cel Mare, care numeste postul acesta Postul de vara sau al Cincizecimii. Se pare ca la inceput, postul acesta era tinut numai in cercurile monahale si abia mai tarziu s-a extins si la credinciosii din lume.

Spre deosebire de celelalte posturi, care au o durata fixa, Postul Sampetrului are o durata variabila de la an la an, deoarece inceputul lui (fixat aproximativ prin sec. VI) e in functie de data variabila a Invierii lui Hristos. Postul incepe luni, dupa Duminica Tuturor Sfintilor si tine pana in ziua de 29 iunie (inclusiv, daca aceasta sarbatoare cade miercurea sau vinerea, dezlegandu-se in acest caz numai la peste si untdelemn). Durata lui este deci mai lunga sau mai scurta, dupa cum Invierea din anul respectiv a cazut mai devreme sau mai tarziu. In chip normal (daca Invierea Domnului s-ar sarbatori in rastimpul indicat de regula consfintita la Sinodul I Ecumenic, adica intre 22 martie si 25 aprilie), ea variaza de la 8 zile (durata cea mai scurta, cand Invierea cade la 25 aprilie) pana la 42 de zile (durata cea mai lunga, cand Invierea cade la 22 martie). Dar in actuala situatie a Bisericii noastre (ca a tuturor Bisericilor ortodoxe care si-au indreptat calendarul, mentinand insa Pascalia stilului vechi, a calendarului neindreptat), Invierea fiind sarbatorita de fapt intre 4 aprilie si 8 mai, durata Postului Sfintilor Apostoli se scurteaza, de la 28 de zile (durata cea mai lunga) pana la desfiintare (in anii in care Invierea cade dupa data de 1 mai). Asa s-a intamplat in anii 1945 si 1956 (Invierea la 6 mai), cand Sfantul Sinod a hotarat ca postul sa se tina in cele trei zile dinaintea sarbatorii Sfintilor Apostoli Petru si Pavel ( sarbatoarea cazand inaintea Duminicii Tuturor Sfintilor, in seara careia trebuia sa lasam sec). Aceeasi situatie am avut-o si in anul 1983 (Invierea la 8 mai), cand postul a fost numai de doua zile (27-28 iunie).

O regula simpla si practica spre a afla durata Postului Sampetrului din orice an este urmatoarea: cate zile sunt de la data Invierii (inclusiv) din anul respectiv pana la 3 mai (exclusiv), atatea zile tine postul. De exemplu, in anul 1982, cand Invierea s-a serbat la 18 aprilie, Postul Sfintilor Apostoli 15 zile (14-28 iunie).

Dupa Pravila cea mare si Invatatura pentru posturi din Ceaslovul mare, luni, miercuri si vineri se mananca legume fara untdelemn, marti si joi aceleasi cu untdelemn (si vin), iar sambata si duminica si peste; dezlegarea la peste se da si luni, marti si joi, cand cade sarbatoarea vreunui sfant cu doxologie mare, iar cand o astfel de sarbatoare cade miercuri sau vineri, se dezleaga la untdelemn si vin. La hramuri si la Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul (24 iunie) se da dezlegare la peste, in orice zi a saptamanii ar cadea. Dupa Tipicul mare, luni, miercuri si vineri se mananca mancare uscata dupa Vecernie; iar in celelalte zile, ca mai sus.

Despre post (ne vorbeste parintele Sofian Boghiu)

,,Postul crestin, supravegheat si tinut cu intelepciune, este recomandat de Sf. Parinti, iar unii din ei aveau studii de medicina inalta si ei urmareau sa ne faca noua bine, nu sa ne chinuiasca. Asa ca toate au fost randuite cu foarte multa luciditate si pricepere.

Postul trebuie sa fie luminat, consimtit de buna voie, nu cu ciuda, ci sa fie ca o bucurie. Nu un post cu ciuda sau tinut de frica, pentru ca atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinta, iar mintea culege numai matraguna si numai rautati. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevarat, atunci cand posteste aceasta aparatura fizica, iar sufletul se revolta. Nu asa! Dumnezeu vrea ca totul sa fie global, armonios; sa posteasca si trupul, dar sa posteasca si sufletul, si atunci e postul cu adevarat binefacator. Sa se bucure si cele dinlauntru si sa nu se revolte gura si limba ca le-am pus la post.

Un post aspru se impleteste cu rugaciunea si cu meditatia, si mai ales sa-ti posteasca si gura in timpul postului. Sunt oameni care fac din aceasta ravna a postului un ideal. Si ferice, cu adevarat, de cei ce merg pe aceasta cale frumoasa si cu adevarat vrednica, calea postului! Numai sa fie dusa cu statornicie si rabdare, pentru ca este o cale spinoasa, frati crestini, si totdeauna veti avea de suferit pe aceasta cale. Si sfintii au suferit foarte mult, toti, fara nici o exceptie. Iar daca cineva ajunge la varful faptelor bune si apoi se ademeneste si cade, caderea lui e mare, pentru ca ii tulbura pe toti. Toti sfintii, fara exceptie, au primit suferinta in trupul lor, ca pe un ghimpe care ii ajuta sa fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinte. Iisus insusi a suit acest drum al suferintei, a calatorit pe drumul Crucii si picioarele Lui au netezit asprimea caii, au facut-o mai lesnicioasa celor ce vor merge dupa El.

Postul e inainte de toate, infranare, frati crestini. Pentru ca daca nu mananci de dulce, dar mananci de post mai mult decat trebuie si mananci si o mancare foarte bine gatita, acela nu mai este post.

Noi astazi nici nu mai bagam in seama poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispret grozav fata de poruncile Lui, fara indoiala ca vom fi aspru judecati. Noi, cei de azi, ne-am obraznicit, suntem "evoluati"...In post conteaza foarte mult sa va iertati unul pe altul. Postul n-are nici o valoare cand ai necaz pe cineva si nu te poti impaca cu el. Poti sa mori de foame, nu are nici un rost postul tau, pana cand nu te impaci cu celalalt. Dar nu asa, o impacare de politete, ci iertare din inima. Nu asa, ca "da, eu n-am nimic cu nimeni". Asta nu e iertare. Sa va iertati unul pe altul din toata inima, numai atunci postul va fi cu adevarat de folos. Unii nu-si vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor... Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit si dincolo ii asteapta acest foc cumplit al constiintei vinovate.

Nu va temeti de post. Postul nu e lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi. Daca esti bolnav si postesti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Si dimpotriva, daca mananci prea bine, poti fi oricat de sanatos, indata te distrugi. Si apoi sa nu uitati ca postul nu inseamna numai post de mancare, ci sa te abtii de la tot ceea ce simti ca nu-ti este de folos: de la o placere vinovata, de la un roman nepotrivit.Aceasta randuiala a postului este tot o calatorie pentru fiecare din noi, un timp de lupta cu noi insine. Pentru ca cea mai cumplita lupta este cu noi insine, nu cu altii, frati crestini. Noi pe altul il biruim repede sau il inlaturam, mai ales daca suntem mai voinici - il desfiintam repede pe dusmanul nostru, insa cu noi insine suntem tare delicati, ne este tare mila de noi si gasim toate argumentele ca sa ne crutam pe noi insine. Postul este lasat ca o arena in care trebuie sa ne luptam cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu rautatea din noi - si e foarte greu sa te biruiesti pe tine insuti.

Tineti seama de toate acestea, frati crestini. Luati-va in serios propria viata, pentru ca o data ii este dat omului sa traiasca si dupa moarte vine judecata - spune sfantul Pavel. Daca noi vorbim numai despre aceste lucruri si le laudam cu gura, dar nu le facem, e ca si cum am vedea in vitrina unui magazin o mancare foarte buna, dar nu o putem lua, pentru ca este un geam intre noi. Asa este si cu aceasta ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Sa facem, frati crestini. Dumnezeu sa ne ajute sa facem, si negresit, ne vom bucura de roadele si sporul cel duhovnicesc. Amin."

Post usor si cu mult folos duhovnicesc,va dorim! SLAVIT SA FIE DOMNUL!

(Articole preluate de pe www.crestinortodox.ro )

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Totdeauna pe-a Domnului cale

Totdeauna pe-a Domnului cale
au fost lupte și-au fost spini destui
căci acei ce-au urmat voii Sale
trebuit-au să-i semene Lui!

N-a iubit lumea ,nu, niciodată
pe-acei câți i-au urmat Lui cu zel
ci c-o ură mereu ne-mpăcată
i-a primit pe pământ ca pe El.

Dar cu ochii-ațintiți spre răsplată
prin răbdarea Golgotei privind,
n-au cârtit cei aleși niciodată
ci-au trăit și-au murit biruind.

Nu-i la fel pentru toți încercarea,
nici nu-i vremea la toți într-un fel,
însă toți într-un fel au chemarea
la un preț de dureri pentru El.

Cei ce fug sau fricoși la-ncercare
L-au lăsat s-au vândut pe Iisus,
rușinați se vor pierde-n uitare
alungați de blestemul de sus.

Tu fii tare ca-n ziua-ncercării
e alegerea ta pentru har,
strălucit ești în haina ocării
când te urci răbdător pe calvar!

Tu catusele-atunci le sărută,
rugător pentru cei ce le-au pus,
că-n cereasca răbdare tăcută
semăna-vei atunci cu Iisus.

Iar prin moarte-nmiit vei culege
răsplătirea cerescului zel
căci mereu astfel Domnul Și-alege
pe acei ce-mpărăți-vor cu EL.

Traian Dorz

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA 1 DUPA RUSALII( a Tuturor Sfintilor)

Viata traita in retragere,in sfintenie si jertfire pentru Dumnezeu


În duminica aceasta, Biserica a pus prăznuirea tuturor Sfinţilor, de aceea se citeşte o evanghelie ce spune despre viaţa cea trăită în retragere, în sfinţenie şi jertfire pentru Domnul. Dar să nu credem că această evanghelie ar fi numai a Sfinţilor şi grăieşte numai lor. Ea este şi a noastră. Fiecare creştin trebuie să trăiască o viaţă de sfinţenie; prin sfinţenia vieţii sale să se sfinţească Numele Tatălui Ceresc. „Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa – scrie Apostolul Petru creştinilor – căci scris este: «Fiţi sfinţi, că Eu Sfânt sunt»“ (I Petru 1, 16). Apostolul Pavel, în epistolele sale, de multe ori îi agrăieşte pe creştini „sfinţi“ (Filip. 4, 22).
Cum se câştigă această sfinţenie? Ne-o spune evanghelia: întâi, mărturisindu-L pe Hristos, iar apoi iubindu-L mai presus de orice iubire şi de orice lucru pământesc.
Zis-a Domnul: „Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu pe dânsul înaintea Tatălui Meu. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“.
Grea era această mărturisire pe vremea celor dintâi creştini. Mărturisirea Domnului Hristos era persecutată de evrei şi de păgâni. Mărturisirea Domnului, de multe ori, însemna să alegi între moarte şi viaţă. Dar nici o persecuţie n-a putut slăbi mărturisirea primilor creştini. Nici sabia, nici prigoana, nici moartea, nici ameninţarea nu i-a putut despărţi de dragostea şi mărturisirea Domnului Hristos.
Persecuţiile împotriva celor care cred în Domnul Iisus Hristos au încetat de mult, dar mărturisirea lui Hristos a rămas şi trebuie să o facem şi noi. Prin sfinţenia vieţii noastre, prin vorbele noastre şi prin faptele noastre trebuie să-L mărturisim şi noi pe Domnul.
Prin vorbele tale, prin dragostea ta, prin răbdarea ta, prin faptele tale şi prin pilda vieţii tale şi tu eşti – şi trebuie să fii – un mărturisitor al lui Hristos. Iar, pe de altă parte, prin fărădelegile şi faptele cele rele şi tu eşti un hulitor şi tăgăduitor de Dumnezeu. Şi tu eşti un mărturisitor sau un hulitor al lui Hristos, aşa după cum faptele tale sunt bune sau rele. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie un mărturisitor al Domnului şi o mărturie despre puterea Evangheliei.
La început, creştinismul era prigonit de evreii şi de păgânii care umblau să-i despartă pe creştini de mărturisirea lui Hristos. Mărturisirea lui Hristos însemna bătaie şi moarte.
Azi, prigoanele păgânilor vrăjmaşi au încetat. A rămas însă un alt vrăjmaş: diavolul, vrăjmaşul cel mare, care umblă după creştini să-i despartă de mărturisirea lui Hristos. Diavolul pune în faţa omului ispitele, patimile şi păcatele; de câte ori omul le alege pe acestea, s a lepădat de Hristos, L-a tăgăduit pe Hristos, s a despărţit de Hristos şi a rămas cu păcatul, cu moartea. Mărturisirea lui Hristos înseamnă şi astăzi să alegi între moarte şi viaţă, între moartea şi viaţa cea sufletească.
Ah, cu câtă uşurinţă se leapădă creştinii de azi de mărturisirea lui Iisus Hristos! Cei dintâi creştini mai bine sufereau chinuri şi moarte, decât să-L tăgăduiască pe Hristos. Vieţile Sfinţilor şi istoria celor dintâi creştini sunt pline cu măreţe dovezi despre mărturisirea lui Hristos.
Iată o pildă din cele multe:
Pe vremea persecuţiei pe care împăratul arian Valens o dezlănţuia împotriva drept-credincioşilor, Sf. Vasile cel Mare a fost chemat de prefectul locului, care i-a zis:
– Să-ţi iei cu tine tot ce ai!
– N-am nimic – răspunse Sf. Vasile cel Mare – decât hainele de pe mine şi cartea asta (Scriptura).
– Te voi trimite în exil!
– Pentru mine nu există nici un exil, pentru că pământul este al Domnului, oriunde m-aţi trimite.
– Te vom omorî!
– De asta mă bucur – răspunse Sf. Vasile cel Mare – căci mă trimiteţi în Patria mea cea Cerească.
– Siliţi-l să păcătuiască! – zise atunci un alt prefect păgân.
– Asta ar fi singura pedeapsă, răspunse Sf. Vasile, dar la asta nici toate temniţele şi săbiile din lume nu mă pot sili.
– Cu astfel de oameni – răspunse prefectul – nu putem isprăvi nimic; daţi-i drumul!

O Doamne, cât de departe suntem noi, creştinii de azi, de o astfel de mărturisire! Creştinii de astăzi se leapădă şi se despart de Hristos pentru toate nimicurile, pentru toate plăcerile, ispitele şi patimile acestei lumi. Fără nici o prigoană. Creştinii de azi „se ruşinează de Hristos“ şi de mărturisirea Lui. Sunt creştini pe care în veci nu-i auzi vorbind despre Iisus Hristos şi mântuirea sufletului. Vorbesc despre boi, vaci, gunoi etc., dar de¬spre Iisus Hristos şi sufletul lor le este ruşine să vorbească. Oare nu este aceasta o tăgăduire a lui Hristos?
A fi un creştin adevărat înseamnă să-ţi dai seama că în fiecare clipă ţi se pune înainte mărturisirea sau tăgăduirea lui Hristos. Fiecare faptă a ta înseamnă mărturisirea sau tăgăduirea lui Hristos aşa cum ai făcut-o, ascultând de Domnul sau de diavolul. Mântuirea sufletului tău începe în clipa când te-ai hotărât la o viaţă nouă cu Domnul şi, cu darul Lui, te-ai apucat să-L mărturiseşti clipă de clipă.
Unul dintre cei intraţi în Oastea Domnului îmi spunea amănunte interesante despre ce a păţit în zilele dintâi când s a hotărât să înceapă lupta contra păcatelor şi să-L mărturisească pe Domnul în fiecare clipă şi cu fiecare faptă a sa. „În dimineaţa celei dintâi zile – îmi spunea el – m-am ridicat dis-de-dimineaţă şi m-am rugat îndelung să-mi dea Dumnezeu putere şi ajutor să mi pot ţine hotărârea luată. Dar, cât ce am isprăvit cu rugăciunea, hop, în curte, cu un vecin certăreţ cu care mai avusesem de multe ori vorbe slabe. Venea şi acum cu ceva vorbe de ceartă. I am răspuns cu vorbe bune, am lăsat după el şi am trecut cu bine peste aceasta. Dar, îndată, începu femeia cu vorbe la mine că sunt un slăbănog… că nu-s vrednic să-mi apăr drepturile mele. În vremea asta, iacă vine şi o văduvă săracă cu rugarea să o împrumut cu nişte bani. De altă dată mă scăpam de ea cu o minciună, dar acum minciuna ar fi însemnat să-L tăgăduiesc pe Hristos. Am ascultat-o. Femeia mea a început şi mai şi… Eu am plecat la lucru, în câmp, zicându-mi în mine: astea-s atacurile Satanei contra hotărârii mele. Zile întregi a dat Satana aspre atacuri contra hotărârii mele; eu însă nu m-am lăsat; l-am bătut mereu, întărindu-mă în rugăciune, până ce, în urmă, am putut striga plin de bucuria biruinţei: „Te-am biruit, Satano!“…
În partea a doua, ne spune Evanghelia că trebuie să-L iubim pe Domnul cu o iubire ce se ridică peste iubirea de părinţi, de copii, de soţie, de casă, de averi şi bogăţii. Asta însă nu înseamnă că trebuie să ne părăsim casele, sau averile, sau familia. Mântuirea nu înseamnă că trebuie să ieşim din lume şi să intrăm în atare peşteră sau mănăstire (Părintele Iosif Trifa nu desconsideră viaţa monahală care are rosturile ei bine rânduite de canoanele Bisericii. În fond şi cei din Oastea Domnului prin viaţa lor de austeritate sunt nişte „călugări în straie de mireni“ – n. n.).
Munca şi grija de casă şi de familie sunt o poruncă a Evangheliei: „Iar dacă cineva nu poartă grijă de ai casei a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un păgân“ (I Tim. 5, 8).
Evanghelia ne lasă şi familia, şi casa, şi averea; ne lasă şi dragostea pentru familia şi casa noastră. Cere însă Evanghelia să nu ne înecăm în grijile şi în dragostea de cele lumeşti şi trecătoare. Inima noastră trebuie să fie întreagă a Domnului; trebuie să bată pentru Domnul, pentru Patria cea Cerească. Toate averile şi bogăţiile noastre lumeşti trebuie „să le socotim gunoaie, pentru a-L putea dobândi pe Hristos“ (Filip. 3, 8).
Scriitorul păgân Diognet, la anul 200 după Hristos, a scris următoarele despre viaţa celor dintâi creştini: „Aceşti oameni trăiesc în ţara asta, dar ei spun că patria lor cea adevărată este sus în cer; ei se consideră ca nişte străini în această lume. Ei spun că trăiesc în carne, dar n-ascultă de carne. Ei trăiesc pe pământ, dar călătoresc spre cer“.
Frumoasă mărturisire! Cât de departe se află viaţa şi creştinătatea noastră de această mărturisire!

Părintele Iosif Trifa

Pr. Claudiu Melean - Cuvânt adresat tinerilor (Sibiu, 11 iun. 2011)

FERICITII NOSTRI INAINTASI

Fratele Cornel Rusu din Simeria -un om a Lui Dumnezeu

Fratele Cornel Rusu a vazut lumina zilei la 8 octombrie 1924, in orasul Petrila, jud. Hunedoara. S-a nascut din parintii Teodor si Maria Rusu, fiind al treilea dintre cei cinci copii cu care Dumnezeu a binecuvantat aceasta familie. Scoala primara si cursurile Scolii medii tehnice de mineri le-a urmat in aceeasi localitate, completandu-le cu cele pentru obtinerea calificarii de maistru-miner. Dar tanarul acesta se dovedea a fi nascut nu doar pt. a lucra la "radacinile luminii",alaturi de ceilalti mineri, ci si pt. a invata sa descifreze tainele artei care exprima frumosul si adevarul prin imagini realizate din materialul concret al sunetelor.
La varsta de 13 ani, uimindu-i pe toti cei care-l cunosteau, infiinteaza si instruieste o formatie de cor mixt, in oraselul natal. Tot la aceasta varsta cunoaste Miscarea ortodoxa Oastea Domnului si participa la adunarile acesteia. Contactul duhovnicesc cu bunul si blandul pastor, preotul Petre Fanu din Petrila, l-a determinat sa primeasca botezul ortodox la varsta de 16 ani. Era primul lui botez si sub harul acestuia a ramas tot restul vietii. faptul este cu atat mai surprinzator cu cat noul ostas provenea dintr-o familie de baptisti. Un rol important in viata sa l-au avut si legaturile cu statornicul si incercatul frate Ion Capata, aflat cu serviciul in zona Petrosanilor. Ca urmare, la varsta de 17 ani, depune hotararea si legamantul prin care intra in Lucrarea Oastei. In tot acest timp, preocuparile pentru muzica religioasa devin tot mai rodnice. Cu timpul, isi va largi aria activitatii misionare in Corna (Rosia), Rosia Montana, Simeria, Orastie, imbogatindu-si mult experienta componistica si dirijorala. In acesti ani ai adolecentei, participa la adunarile din zona, unde va face cunostinta si cu poetul Traian Dorz. Evenimentul este deosebit de important. Tanarul ramane profund impresionat de personalitatea acestuia. La randul sau, maestrul ii remarca talentul in domeniul muzicii, si capitalul de incredere investit in acest tanar a fost pe deplin justificat de evolutia pozitiva a lui.
In acelasi timp, inclinatiile sale muzicale sunt remarcate si de catre activistii sindicali, care cauta sa-l atraga in activitatea culturala pusa in slujba viitorului regim ateu. Il asteapta o cariera comoda si bine renumerata, nu imprevizibilul si riscurile din subteran, ca viitor miner. A rezistat insa acestei ispite, punandu-se cu totul in slujba lui Dumnezeu. Consecventa si seriozitatea in munca si, mai ales, angajarea hotarata in Lucrarea Oastei au devenit insa incomode atat pentru oficicialii regimului, cat si pentru aceia din Lucrarea Oastei care s-au lasat amagiti de "blidul de linte" al lui Esau. La varsta de 19 ani, Domnul ii va pune pe umeri jugul greu a unor incercari ce il vor marca fizic, dar si duhovniceste, pentru tot restul vietii. Intr-una din zile, in timpul serviciului de la mina Petrila a cazut de pe un suitor, de la inaltimea de 33 de metri. Dar in ciuda acestui fapt demn de cartea recordurilor, scapa cu viata, desi se produsesera o fractura de coloana si grave traumatisme intestinale. Domnul il ridica din patul de suferinta iar cel salvat va ramane pt. tot restul vietii cu o sanatate subreda, pt. ca mereu sa fie constient ca viata lui atarna numai de Dumnezeu. Insa, in suferinta trupului, asumata ca o binecuvantare, se va afirma tot mai convingator biruinta spiritului. Anii de formare a caracterului acestui tanar nu se incheie doar cu aceasta experienta. In pofida sanatatii sale precare, este totusi recrutat si incorporat in urma unei interventii speciale, pentru satisfacerea serviciului militar, in anul 1946, la unitatea de pioneri din Lipova. El si ai lui se asteptau la alte grele incercari, dar in acelasi timp, stiau ca Iisus Mantuitorul va interveni la momentul potrivit. Si nadajdea lor n-a fost inselata. In chip minunat, cantecul harfei sale l-a scutit de perioada grea a instructiei. Interpretarea, continutul repertoriului, seriozitatea unita cu blandetea l-au impins pe tanarul dirijor, contribuind mult la educatia moral-cetateneasca a recrutilor. Nici un moment, militarul in termen Cornel Rusu n-a savarsit si ceva care sa incalce statutul sau de ostas al lui Hristos. Dimpotriva, atitudinea lui deschisa si hotarata i-a adus respectul tuturor. In felul acesta, a trecut mai mult decat biruitor si peste episodul serviciului militar.

Dupa eliberarea din armata, il astepta un nou pas hotarator: casatoria. A trecut cu bine si acest prag, caci fratele Cornel n-a ales el insusi, ci L-a lasat pe Domnul sa aleaga in locul lui. Si El i-a facut o alegere minunata in persoana surioarei Maria Dandrea, din Rosia Montana. Nunta ostaseasca a avut loc in 7 februarie 1948. Cu adevarat, Domnul i-a randuit un ajutor de nadejde si un reazem destoinic si tandru. Era o dreapta rasplatire pt. tot ce a facut si va mai face in Lucrarea Lui acest rob al Domnului, care s-a dovedit si in continuare a fi gata si de jertfa, si de plug, si de mangaierea harfei, in momentele de durere sau de bucurie. In anul 1949, prin schimbarea serviciului, tinerii casatoriti vor ajunge la Ghelar, iar de aici in 1950, prin angajarea la Combinatul Siderurgic Hunedoara se vor stabili cu domiciliul in Simeria, unde exista o puternica adunare a Oastei Domnului. I se deschid aici noi perspective, prin colaborarea fructuoasa cu fratele Traian Dorz, fondata pe o temeinica si statornicie prietenie. Locuiesc o perioada de timp chiar sub acelasi acoperis, in casa din strada Mihai Viteazul, nr.38. La Hunedoara, in marele Combinat Siderurgic, va ajunge sef de sectie, avand sub ordine peste 300 de muncitori. Nu "competenta" pe linie de partid comunist sau colaborationismul cu regimul ateu l-a impus, ci capacitatea lui de munca. Priceperea si corectitudinea sa, recunoscute nu numai de subalterni, dar si de sefii sai, explica aceasta promovare. In tot acest timp, n-a pierdut din centrul preocuparilor sale activitatea corala si componistica. Dirija corul bisericii ortodoxe din localitate, se ocupa cu tinerii din zona, alcatuind un cor mixt al Oastei, bine pus la punct, compunea melodii pe textele inaripate ale fratelui sau de suferinta si de lupta, Traian Dorz, facandu-si simtita peste tot prezenta duhovniceasca. Dumnezeu n-a randuit familiei sale copii, dar copiii si tineretul Oastei i-au devenit adevarata familie, pe care fratele Cornel si sora Maria s-au straduit s-o creasca cu raspundere si multa dragoste, spre a ajunge la maturitatea duhovniceasca ceruta de Mantuitorul. Acestia vor fi adevaratul sprijin al Lucrarii Domnului, atunci cand batranii ei vor fi aruncati in lanturi.

Prima arestare, cauzata de activitatea sa religioasa prea bogata si de faptul ca locuia impreuna cu Traian Dorz, a avut loc tocmai in ajunul Craciunului din 1952, cand poetul isi sarbatorea ziua de nastere intre cei dragi de la Simeria. "Colindatorii" Securitatii, purtand "steaua" comunista inrosita de sangele martirilor, le-au adus "vestea" arestarii lor, a amandurora, si in chiar aceasi seara i-au infundat in beciurile Securitatii din Deva. Sunt condamnati administrativ (adica fara sentinta judecatoreasca), eliberati fiind abia in 1954. Asemenea mentorului sau, fratele Cornel isi va relua activitatea misionara cu si mai multa ravna, pe toate planurile. Sectia ideologica a Partidului Comunist a slabit surubul pentru doi-trei ani, spre a vedea ce rezultate dau in teren masurarile restrictive luate impotriva credinciosilor din toate denominatiunile crestine.

In 1959, pt. ca prima lectie de reeducare nu dovedea sa fi dat rezultate, inca din iunie, urmeaza un al 2-lea val de arestari, cu o anvergura mult mai cuprinzatoare si mai dura. Fratele Cornel va face si el parte din lotul celor 23 de ostasi din toate zonele tarii, condamnati, in 19 noiembrie 1959, de Tribunalul Militar Cluj. Primeste o pedeapsa de 8 ani, dar, in 1964 conform decretului general de gratiere din 24 iunie, va fi pus in libertate si se va intoarce la vatra de unde a lipsit cinci ani de zile. Cum a decurs reintalnirea ne-o poate spune numai sora Maria, care l-a purtat in rugaciunile si dragostea ei statornica tot timpul nedreptului surghiun. Comportarea fratelui Cornel pe tot timpul detentiei a fost exemplara. Iata cum il caracterizeaza in lucrarea Hristos Marturia mea, marele intemnitat pentru cauza lui Dumnezeu, Fratele poet Traian Dorz, care a totalizat peste 17 ani de inchisoare: "Pe Cornel il cunosteam bine, ca pe un frate adevarat si sincer fata de Domnul si fata de Lucrarea Lui. El facea parte din aceea multime binecuvantata a fratilor smeriti si curati cu inima, care n-au creat niciodata vreo nemultumire fratietatii, ci numai bucurii" (vol II, pag.302); sau "Ochii lui Cornel erau limpezi si umezi. Ma priveau calzi si intelegatori" (idem pag.303).
Cu mahnire trebuie sa mentionam ca acolo, in suferinta, unii frati s-au lepadat pe fata de Fratele Traian, unindu-se cu dusmanii vicleni si neimpacati ai Adevarului si adaugand in acest fel alte catuse la cele pe care le purta marele om pus in slujba cauzei Bisericii lui Hristos. In tot acest timp, fratele Cornal Rusu si fratele Ion Capata, precum si alti cativa frati, s-au dovedit credinciosi Lucrarii Oastei si inaintasilor ei, sprijinindu-l cu toata puterea pe Fratele Traian. Dar nici in conditiile grele ale celulei sau ale lagarelor de munca fortata de la Gherla, Periprava, Grind, Salcia, Stramba etc. ,fratele Cornel Rusu n-a renuntat asemenea adevaratilor ostasi la activitatea misionara si artistic-religioasa. Vestea Cuvantul, compunea melodii pe texte create in inchisoare de Fratele poet Traian Dorz sau de alti frati, ii invata pe cei intristati si apasati de durere sa cante, spre a-si descarca suferinta si deznadejdea, cunoscandu-L astfel si laudandu-L pe Dumnezeu. Pregatea raspunsurile la slujba Sfintei Liturghii ce se desfasura sub semnul strictei ilegalitati. Poate ca acolo am invatat sa pretuim comorile ce se ascund in Iisus Hristos cel Euharistic. Preotul rostea ecteniile plangand, iar corul raspundea tot plangand. Fiecare cuvant ne dezvaluia intelesuri si adancimi pe care niciodata nu le banuisem. Mii de detinuti deznadajduiti s-au mangaiat si intarit, rezistand datorita cantarilor si slujbelor religioase de dupa gratii sau de dincolo de gardurile din sarma ghimpata. La organizarea acestor manifestari, in acele conditii de teroare, isi riscau putina lor "libertate" parintii nostri preoti, dirijorul, coristii, si bineinteles participantii. In aceste locuri si imprejurari de exceptie, prin gravitatea lor s-a nascut Biserica cea vie, zidita din suflete chinuite si dornice de libertate si de Hristos. Acolo s-au format acele constiinte, acei rugatori din "manastirile suferintei" aluatul binecuvantat acer va dospi framantatura acestui popor rastignit pe crucea istoriei, pt. a se naste din nou, prin pocainta, aceasta devenind cu adevarat alternativa pentru o Romanie noua. Cand in 1964, fratele Cornel revenea in libertate, sanatatea ii era zdruncinata; se intorcea "pe-un ciob de scut, un ciot de cavaler" (Radu Gyr). Era o adevarata minune ca un om cu trup atat de slabit infratit toata viata cu suferinta, a reusit sa supravietuiasca fizic conditiilor oferite de infernul comunist. Din nou, sora Maria va intra in rol, unind de data aceasta, puterea rugaciunii cu dragostea si devotamentul impinse pana la incandescenta, pt. a restabili sanatatea fizica a sotului ei. Caci sanatatea duhovniceasca a fratelui nostru era mai puternica si mai vie ca oricand. El a iesit din "Egiptul" inchisorilor imbogatit, aducand cu sine comoara unor cantece nemuritoare si o experienta cu Hristos inegalabila. S-a reangajat tot in fosta intreprindere I.C.I.L. Simeria, devenind seful serviciului financiare. Dupa cum era si de asteptat, si-a continuat vechea pasiune de creare si promovare a muzicii puse in slujba lui Hristos. Corul catedralei din Orastie, apoi cel al bisericii "Inaltarea Domnului" ,din Simeria, il au ca dirijor.Munceste mult se roaga si asterne pe hartie nu numai melodii, ci si ganduri duhovnicesti. In cateva randuri organele de Securitate i-au confiscat manuscrisele si l-au amendat drastic. Dupa o astfel de perchezitie l-a vizitat, in aceasi zi Fratele Traian Dorz. Imbratisandu-l ca pe un parinte si bun frate de suferinta, fratele Cornel i s-a adresat plangand: - Pana cand, frate Traian, trantorii si viespile astea rosii vor prada dupa bunul lor plac fagurii din prisaca Domnului? Pana cand va mai ingadui Dumnezeu asemenea jafuri?
Cu ochii umezi si cu glasul trecut prin dulceata rabdarii indelungate, Fratele Traian l-a mangaiat spunandu-i:
- Lasa, frate Cornel, asa le ingaduie Domnul pe toate! El vrea ceva si mai bun si mai frumos de la noi. Trandafirul, cu cat il zdrobesti, cu atat isi raspandeste si mai puternic parfumul. Perlele sunt flori care cresc din ranile scoicilor...

Si astfel, revenindu-si din deznadejde si mahnire, cu puteri innoite, s-a aruncat in continuare in lupta Domnului, ajungand la acea maturitate spirituala si morala demna de urmat. A luptat cu indarjire pentru pastrarea unitatii Oastei, dar nu prin sacrificarea adevarurilor ei de credinta. Asa cum oasele Mantuitorului s-au pastrat intregi, iar camasa Lui nu I-a fost sfasiata, desi El a trecut prin mainile calailor rastignitori, tot asa, blandul marturisitor Cornel Rusu ar fi dorit din toata inima ca Lucrarea Oastei Domnului, trecand peste toate divergentele dinauntru si peste toate atacurile viclene ale celor din afara, sa ramana intreaga, in cadrul Bisericii noastre bune si strabune.

In urma fratelui Cornel Rusu raman peste 20 de scrieri religioase continand meditatii, culegeri din Sfintii Parinti ai Bisericii noastre, exegeze biblice, precum si doua volume masive de cantari pe note melodii cunoscute si melodii originale.Ele fac parte din tezaurul Oastei Domnului si vor fi date la lumina, spre a-si implini lucrarea sfanta pentru care i-au fost daruite de Duhul Sfant.De acolo de sus, din randurile Bisericii Triumfatoare, fratele Cornel priveste spre noi si ne indeamna sa calcam pe urmele stralucite si inmiresmate ale Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Acum, il simtim totusi mai mult ca oricand, mai alaturi de noi in lupta pt. mantuire si pt. apararea drepturilor lui Dumnezeu in lumea secularizata a acestui sfarsit de mileniu si bucurandu-se ca tot ceea ce a semanat el cu multe lacrimi, va fi secerat de altii cu mare bucurie si cu sporit folos duhovnicesc.
Slavit sa fie Domnul.
Prof. Gheorghe Precupescu (sursa:http://www.oasteadomnului.ro/forum /viewtopic.php?t=876 )

DIN CANTARILE OASTEI DOMNULUI

Iisuse care-mi porti povara-canta Pr. Marian Marcus

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

SABIA DUHULUI - Candela(faclia)cuvantului biblic

,,O asemănare a Cuvântului lui Dumnezeu din Biblie e şi cea din Psalmul 118: „Făclie (can­delă) picioarelor mele este cuvântul Tău şi lumină cărărilor mele”.

Ce asemănare scumpă şi potrivită! Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie cu adevărat candela şi lumină este pentru viaţa noastră.

În Biblie este o candelă coborâtă din cer. Es­te o lumină coborâtă din cer, care luminează calea şi călătoria vieţii noastre. Milioane şi milioane de suflete au păşit spre cer, spre veşnicie, mer­gând pe drumul arătat de această lumină.

În întunericul acestei lumi, Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie este o Lumină sfântă care ne arată neîncetat calea vieţii. Nu este nici un în­tu­neric care să poată întuneca această Lumină. „În­tunericul nu o poate cuprinde”. Ea ne arată neîncetat calea spre cer.

Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie este apoi o lumină ce a­rată lămurit ca­lea vieţii. Lu­mina cuvântului biblic nu cunoaşte nici un compromis cu întunericul. Ea îţi arată clar hotarul dintre lu­mină şi întuneric. Lumina cuvântului biblic nu suferă în­tunericul păcatelor şi mustră fără cruţare pe oricine ar încerca să trăiască şi cu lumina, şi cu întunericul.

Este cunoscută istoria unui om de la ţară care s-a apucat să citească în Noul Testament. El citea, soţia asculta. „Tu nevastă – a zis soţul, oprindu-se în loc – dacă e adevărat ce scrie aici, noi suntem pierduţi. Noi trebuie să ne îndreptăm cu totul viaţa”.

Omul acesta, desigur, mai auzise el vorbin­du-se despre păcat. Mai ştia el ceva, desigur, despre păcat şi virtute. Dar cuvântul biblic i-a arătat păcatul într-o lumină nouă. I-a arătat viaţa şi îndreptarea într-o lumină nouă, într-o lumină hotărâtoare, ce l-a hotărât la viaţă nouă.

Candela cuvântului biblic este o lumină scum­pă ce ne însoţeşte până la mormânt şi ne trece şi prin noaptea mormântului. În orice întuneric de încercări şi de necazuri ai ajunge, dacă este Cuvântul lui Dumnezeu făclie picioarelor tale, n-ai de ce să te temi. Nu-i nici un vânt atât de tare şi nici o noapte atât de mare să-ţi stingă această lumină.

Şi ştiinţa este o lumină; dar o lumină ce se stinge când ai avea mai mare lipsă de ea. Unul din cei mai mari filozofi ai omenirii, germanul Scho­penhauer, fiind odată greu bolnav, fu aflat de un prieten al lui citind din Biblie.

– Cum se poate ca tu, prietene, cu cărţile tale de înaltă filozofie, să citeşti în cartea asta învechită?

– Pentru că, răspunse filozoful, am băgat de seamă că filozofia mea la timp de durere nu e de folos cu nimic; nu mă poate ajuta cu nimic. Ea nu-mi poate da ceea ce îmi dă cartea aceasta.

Şi ştiinţa e o lumină, şi cultura e o lumină, dar dacă această lumină nu purcede şi ea din izvorul cel adevărat, din lumina Evangheliei, ea nu preţuieşte nimic.

Sunt atâţia şi atâţia oameni învăţaţi care trăiesc în cel mai grozav întuneric sufletesc. O lumină ce n-are în ea şi lumina credinţei e o lumină ce arată calea cea largă ce duce spre iad.

Un vestit scriitor englez, Oscar Wilde, apucând pe calea fiului pierdut, ajunse în temniţă. Aici a citit Biblia, i s-a luminat viaţa şi a ieşit din temniţă un om nou. „Mulţumesc lui Dumnezeu, zicea el, că m-a trimis în întunericul temniţei, ca să aflu Lumina vieţii”.

Dragă cititorule, ai tu în casa ta şi în viaţa ta candela cuvântului biblic? Este Cuvântul lui Dum­nezeu făclie picioarelor tale?

Ferice de tine dacă ai această lumină! Ferice de tine dacă, la sfârşitul vieţii tale, vei putea zice cu Iov: „Candela Lui strălucea deasupra capului meu. Lumina Lui mă călăuzea în întuneric” (Iov 29, 3). Ferice de tine dacă ai candela cuvântului biblic! Ea va străluci lângă patul tău şi atunci când va sosi noaptea cea mare (moartea) şi te va încredinţa despre făgăduinţa Mântuitorului: „Tot cel care crede în Mine nu va muri, ci va trece din moarte la viaţă şi din noapte la lumină”.
Pr.Iosif Trifa (din cartea ,,Sabia Duhului",editia a V-a ,ed.O.D.Sibiu,2006)

Înregistrarea video a Adunării de Rusalii

Slăvit să fie Domnul!

Mai jos puteți viziona înregistrarea (fără editare) a Adunării de Rusalii de la mormântul Părintelui Iosif Trifa din Dumbrava Sibiului. Vizionare cu folos!

videorod at livestream.com

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

ADUNAREA DE RUSALII A OASTEI DOMNULUI-SIBIU 2011

Slavit sa fie Domnul!

În fiecare an, Duminica Rusaliilor şi sărbătoarea Sfintei Treimi de a doua zi sunt zile de mare praznic la Catedrala mitropolitană din Sibiu, care îşi serbează hramul. Praznicul Cincizecimii este şi hramul mişcării ortodoxe "Oastea Domnului", prilej pentru membrii mişcării ortodoxe din întreaga ţară de a se aduna la Catedrala din Sibiu şi la mormântul întemeietorului ei, părintele Iosif Trifa.

• 

Hramul Catedralei mitropolitane din Sibiu şi al "Oastei Domnului" a început de la Vecernia praznicului, când, în prezenţa Înalt Preasfinţitului Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, tineri şi familii din întreaga ţară, membrii ai cunoscutei mişcări ortodoxe denumită sugestiv "Oastea Domnului" s-au adunat la Sibiu. Ca în fiecare an, sute de membrii, ai "Oastei Domnului" au participat la slujba Vecerniei şi a Litiei, oficiate la Catedrala din Sibiu. La finalul slujbelor, pr. conf. dr. Constantin Necula de la Facultatea de Teologie "Andrei Şaguna" a salutat prezenţa la Sibiu a membrilor mişcării ortodoxe: "Este chemarea "Oastei Domnului" de a fi parte integrantă a Bisericii neamului nostru şi de aceea seara aceasta, ziua ce vine şi toate celelalte zile ale lucrării noastre binecuvântate cerem să fie parte integrantă a darului lui Dumnezeu pentru poporul din care facem parte. Nu suntem noi atât de curajoşi cât ne face Duhul Sfânt, nu suntem atât de luminaţi cât ne luminează Duhul Sfânt, nu suntem atât de puternici pe cât am vrea, dar puterea o cerem de la Duhul Sfânt. De aceea, în seara aceasta, mâine şi-n toate zilele noastre îl vom preamări pe Duhul Sfânt, Care ne-a dăruit această mare lucrare în mijlocul şi de dragul neamului nostru".

"Bucuria în Duhul Sfânt"

Ca de fiecare dată, Înalt Preasfinţitul Laurenţiu a ţinut un bogat cuvânt de învăţătură în care a explicat dogma Sfintei Treimi, relaţia dintre Persoanele Treimice şi lucrarea Duhului Sfânt în lume. Ierarhul a binecuvântat, apoi, adunarea "Oastei Domnului" la Sibiu: "Taina Cerului nu este o lucrare pe care noi nu o putem înţelege, ci este o lucrare din care ne împărtăşim. Simţim şi trăim împreună cu Hristos, simţim bucuria comuniunii. Este şi această adunare o taină, o lucrare pe care Dumnezeu a binecuvântat-o şi pe care Duhul Sfânt o întregeşte, pentru că fiecăruia în parte dăruieşte bucurie. Am dori să păstraţi această bucurie şi să reveniţi în fiecare an în această Catedrală a Sfintei Treimi de la Sibiu". Adunarea "Oastei Domnului" a continuat în ziua Rusaliilor la mormântul părintelui Iosif Trifa din cimitirul municipal din Sibiu, unde s-a oficiat Sfânta Liturghie, s-au cântat imne şi s-au omagiat personalităţile mişcării ortodoxe. (sursa: www.ziarullumina.ro/ din 14 iunie 2011)

DUHUL SFANT

Crestinii cei dintai ,cei adevarati au iesit si ies si azi din revarsarea Duhului Sfant

,,Citiţi istoria pogorârii Duhului Sfânt, în Faptele Apostolilor, cap. 2-10 şi veţi vedea acolo minunata lucrare a Duhului Sfânt! Întâi şi întâi, pogorârea Duhului Sfânt a făcut o mare schimbare în viaţa apostolilor. Cât de neajutoraţi erau mai înainte! Le lipsea tăria credinţei, le lipsea curajul evanghelic, le lipsea însufleţirea, înălţarea Mântuitorului îi lăsase întristaţi.
Şi, iată-i, după pogorârea Duhului Sfânt, sunt alţii! Ei predică plini de curaj pe Iisus cel Răstignit; vorbesc cu putere mare; sunt plini de Duh Sfânt; sunt acum plini până la revărsare de acel foc sufletesc, de acea „beţie" sfântă, pe care o face Duhul cel Sfânt. Ei stau acum voioşi în faţa prigoanelor şi suferinţelor pentru Domnul.
Una din însuşirile Duhului Sfânt aceasta este: El umple până la revărsare sufletele pe care le cuprinde; dintr-un suflet rece, face unul fierbinte; dintr-un suflet gol, face unul „plin", din care se revarsă daruri.
Dar lucrarea Duhului Sfânt nu s-a arătat numai în sufletul şi viaţa apostolilor, ci şi în sufletul şi viaţa mulţimii. Citiţi în Faptele Apostolilor, cap. 2 până la cap. 4, şi veţi vedea ce lucrare minunată a făcut Duhul Sfânt în popor.
„ Şi cei ce au primit propovăduirea - spun Scripturile - stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni; şi, în toate zilele, erau aşteptând cu un cuget în biserică, şi, frângând prin case pâinea, primeau hrană cu bucurie şi cu bunătatea inimii. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod, iar Domnul adăuga zi de zi la numărul lor pe cei care se măntuiau" (Faptele Apostolilor 2, 41-47). „Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet... un mare dar era peste toţi... se cutremura locul unde se rugau... şi nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă de ceva" (Faptele Apostolilor 4, 31-35).
Ce viaţă minunată era viaţa celor dintâi creştini! Iar această viaţă era rodul revărsării Duhului Sfânt. Era o viaţă ce stătea sub revărsarea Duhului Sfânt. Vântul Duhului Sfânt sufla cu putere, iar creştinii stăteau sub suflarea lui.
Revărsarea Duhului Sfânt a dat pe creştinii cei dintâi, pe creştinii cei adevăraţi, a dat aşa-numitul „veac de aur" al creştinătăţii. Duhul Sfânt a desăvârşit lucrarea Mântuitorului. El a întemeiat creştinătatea cea adevărată, cea plină de dar şi de putere.
Mulţi mă întreabă ce trebuie să facă, să fie creştini buni şi adevăraţi. Unii umblă după Pravile, alţii cer regulamente şi reguli de viaţă
creştină.
Voiţi să aflaţi cum trebuie să trăiască un creştin adevărat? Mergeţi la izvor! Mergeţi la viaţa celor dintâi creştini, care au ieşit din şcoala
Duhului Sfânt!
O, cum n-am eu glas de trâmbiţă, să strig: Citiţi în Noul Testament, la Faptele Apostolilor, să vedeţi cum a fost viaţa celor dintâi creştini, viaţa creştinilor celor „de aur"!... Citiţi în Faptele Apostolilor, să vedeţi ce minciună mare-i creştinătatea noastră de azi şi să aflaţi cum trebuie să trăim, ca să ieşim din această minciună de suflet pierzătoare!
Cât de departe suntem noi de viaţa celor dintâi creştini! Ce viaţă creştinească fără putere trăiesc creştinii de azi, tocmai fiindcă nu stau sub revărsarea Duhului Sfânt! Parcă am ajuns iarăşi în Vechiul Testament, când Duhul Sfânt Se pogora numai peste oameni singuratici, în cazul cel mai bun, peste un grup de câţiva oameni. Cu lumânarea trebuie să cauţi patru-cinci oameni în mijlocul cărora trăieşte cu adevărat Hristos, prin revărsarea darurilor Duhului Sfânt.
Lipseşte „vuietul" Duhului din viaţa oamenilor, de aceea vuieşte lumea de răutăţi şi păcate. De aceea nu se văd între oameni „roadele Duhului Sfânt', care sunt: dragostea, pacea, bucuria, ci se văd „roadele trupului", care sunt: desfrânările, sfezile, vrajbele, slujirea idolilor, gâlcevile, împerecherile, beţiile (Galateni 5, 22).
Pe urma revărsării darurilor Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii, a rămas o lume de dragoste, de frăţietate, de jertfă şi bunătate. A rămas o mare familie a lui Dumnezeu. Creştinii cei dintâi erau o mare familie a lui Dumnezeu; erau cu adevărat copiii lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4,32-35).
Acest „veac de aur" al creştinismului, acest creştinism adevărat şi veritabil va putea reînvia şi azi numai prin revărsarea Duhului Sfânt. Când însă va sosi această binecuvântată vreme?"

Pr. Iosif Trifa ( din brosura ,,Duhul Sfant" ed.O.D.)