Fratele smerit Pavel Malita din Oradea
S-a născut în anul 1895, în comuna Săcădat, aproape de Oradea, în judeţul Bihor. A făcut studiile la Oradea şi Cluj, luându-şi diploma de avocat. După terminarea şcolii a fost luat în armată, apoi mobilizat pe front în războiul din 1914-1918, trimis pe frontul din Italia cu armatele austro-ungare, fiindcă Ardealul era pe atunci încorporat în Austro-Ungaria.
După eliberarea Ardealului, a ocupat postul de juriconsult la Prefectura judeţului Bihor din Oradea, post în care a funcţionat până la pensionarea sa, în 1965.
Prin anul 1930, când Oastea Domnului era în plin avânt, fratele Pavel Maliţa a fost printre primii intelectuali din Oradea care s-a predat Domnului, înscriindu-se în Lucrarea Oastei împreună cu un grup de preoţi şi laici înflăcăraţi de minunatul ideal duhovnicesc şi misionar al acestei sfinte mişcări.(.............)
În Oradea funcţiona în anii aceia şase luni pe an o cantină a săracilor înfiinţată şi susţinută de Oastea Domnului. La această cantină luau masă caldă de două ori pe zi 150 de săraci, din octombrie până în martie.
La susţinerea acestei cantine contribuiau toţi fraţii şi surorile, fiecare cu cât putea, săptămână de săptămână, toate cele sase luni ale anului.
În afară de această parte frumoasă a milei faţă de aproapele, frăţietatea din Oradea mai avea atunci şi alte frumoase acţiuni umanitare şi anume: angajarea de serbări religioase, chiar şi la Teatrul Municipal, cu taxe benevole în folosul săracilor. Aranjarea de vizite cu daruri de hrană sufletească şi trupească la închisori şi la spitale, precum şi vizite acasă pe la cei bătrâni, bolnavi şi săraci, cu daruri de îmbrăcăminte, de hrană ori de încălzit, mai ales iarna.
În fruntea celor ce se ocupau cu însufleţire de toate aceste binefaceri era fratele avocat Pavel Maliţa, totdeauna neobosit şi fericit când pregătea sau încheia câte o astfel de operă binecuvântată.
In ceea ce ma priveste pe mine ,cel ce scriu aceste randuri,(este vorba de Fr. Traian Dorz) eu nu voi fi in stare niciodata sa-miarat toata recunostinta cata o datorez acestui smerit, dar foarte mare om a lui Dumnezeu .In desele noastre iesiri din Oradea prin diferite sate din judetul Bihor, copii fiind ,fratele Malita ne dadea cate un cadou pentru incurajarea noastra ,tuturor celor care participasem la programul adunarii de la scoala .
La toate marile evenimente privitoare la Oastea Domnului, el a luat cu toată dragostea şi credincioşia inimii lui smerite şi sincere o parte activă şi frumoasă. Astfel, el a fost prezent la Marea Consfătuire din 12 septembrie 1937, făcând parte din delegaţia frăţească ce a dus Moţiunea Sfatului Frăţesc pentru a fi prezentată mitropolitului Bălan.
A luat parte la înmormântarea Părintelui Iosif şi la legământul frăţesc de lângă sicriul acestuia.
A luat parte la toate marile acţiuni pentru sprijinirea dreptăţii Oastei şi a cauzei Părintelui Iosif, totdeauna printre cei mai dintâi şi mai gata de orice jertfă.
La căderea Ardealului de Nord, când Prefectura de la Oradea se mutase la Beiuş, fratele Pavel a venit şi mai aproape de lumea satelor noastre, în care erau multe adunări pe aproape şi pe departe. Atunci, amestecat în mulţimea fratilor, mergea şi el pe jos cu noi zeci de kilometri, prin ploaie, prin zăpadă, prin căldură, ori frig fără să arate cea mai mică oboseală, ori supărare. Eu, cel puţin, am despre anii aceia unele dintre cele mai neuitate amintiri ale mele. Cu o felie de pâine în buzunar, singura noastră merinde, porneam adeseori duminica dis-de-dimineaţă, de pe la ora 2, pe jos, câte 15-20 de kilometri, până la vreo adunare de la Vălani ori Pietroasa… adeseori pe ploaie, pe inundaţii, pe zăpadă ori noroaie.
Ajungeam pe la orele 9-10 la biserică în satul cu adunarea. Dar de la intrare în sat şi până la biserică, pe câţi copii îi întâlnea pe drum, îi chema la el şi, din buzunarele pline cu bomboane, le împărţea, spunându-le: „Să veniţi la biserică cu părinţii voştri, acolo se ţine adunarea Oastei Domnului şi veţi auzi lucruri minunate.”
În felul acesta, prin copii, se umplea bisericile de oameni care apoi ascultau Cuvântul Evangheliei. Mulţi aflau calea vieţii, intrând în Oastea Domnului. Fratele Pavel a umplut astfel cu cărţi aduse de la Părintele Iosif din Sibiu toate satele Bihorului şi altele, până departe, fără să primească de la nimeni, niciodată, nici un ban pentru tot ce dăruia sau făcea în Numele Domnului.
Mult m-a ajutat el în privinţa asta şi pe mine ci haine, cu mâncare şi cu bani pentru călătorii în anii aceia când eu eram numai un copil străin şi necunoscut. Mult l-a ajutat el şi pe fratele Petre Popa, dar nu numai pe noi, ci numai Domnul ştie pe câţi, care erau tot ca noi pe atunci.
În ultimii ani era slab şi bolnav, dar n-avea o mai mare altă bucurie decât când mergeau fraţii la el. Cu toate împotrivirile unora din familia sa, el a rămas mereu răbdător, smerit şi plin de dragostea dintâi până la sfârşitul vieţii sale.
Cu puţin inainte de moartea sa, am fost la el. Nu ne văzuserăm de mulţi ani, prin care eu fusesem departe şi chinuit. Ce mare bucurie a avut văzându-mă! Ce bucuros îmi povestea despre drumurile lui misionare cu tatăl meu, Constantin, cu care a mers, în lipsa mea, adeseori împreună pe unde fusese şi cu mine. Ce întâmplări minunate şi fericite au trăit ei în slujba şi în drumurile Domnului Iisus! Erau amândoi născuţi în acelaşi an şi făcuseră armata, în Primul Război Mondial, la acelaşi regiment în Ungaria. Acum ajunseseră iarăşi împreună, la aceeaşi „unitate” a Oastei Domnului. Amintirile lor se împleteau atât de frumos şi dintr-o oaste, şi din cealaltă.
Când i-am arătat noile cărţi ale Oastei, le-a strâns la inimă şi le-a sărutat, fericit că nu s-a înşelat în tot ce a luptat şi a nădăjduit.
A trecut la Domnul într-o zi din luna august 1981, la 14 ani după tatăl meu, Constantin, cu care a fost atât de bun frate şi tovarăş de lucru.
Acum sunt amândoi acolo Sus, la Domnul Iisus, împreună cu Părintele Iosif, cu fratele marini şi cu toţi ceilalţi care ni se adună mereu mai mulţi în cer, înmulţind neamul înaintaşilor nosştri sfinţi şi rugăciunile pentru noi, cei care mai luptăm încă aici pe pământ. Ca să ajungem şi noi cu bine şi cu biruinţă acolo lângă Domnul nostru şi lângă ei.
Slavă veşnică Domnului nostru Iisus Hristos, Care a îngrijit să fie la timpul lor printre noi astfel de suflete mari de jertfă şi dăruire pentru El şi pentru noi.
El să ne ajute să nu uităm niciodată, ci să ne străduim şi noi să le urmăm credinţa şi faptele, pentru ca să ne facem vrednici de cununa şi moştenirea vieţii veşnice.
Amin
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz (din ,, Fericitii nostri inaintasi" ed. O.D.- Sibiu 2009, pag. 73-80)
Despre Fratele Pavel Malita, in cartea ,, Hristos Marturia mea "
Hristos Cel Sfânt te va cunoaşte în sărăcie, nu-n belşug,
Că mulţi au stat cu El la mese, dar prea puţini au tras la jug.
Hristos Cel Sfânt te va cunoaşte odată-n Cerul Lui de Sus
Nu după haina ce-ai purtat-o, ci după sarcina ce-ai dus.
Hristos Cel Sfânt te va cunoaşte nu după numele ce-ţi pui,
Ci după ranele-ndurate sub crucea ta şi Crucea Lui.
,,Nici o întâmplare nu este întâmplătoare, nici o întâlnire nu este întâmplătoare. Nici o cunoştinţă nu este întâmplătoare.
Tot ce se întâmplă astăzi are o adâncă legătură cu cele de ieri şi cu cele de mâine. Pe oricine întâlneşti, ţi-l scoate înainte Dumnezeu, în vederea unui scop al lui Dumnezeu pentru tine ori pentru el. Şi orice cunoştinţă pe care o dobândeşti este pregătită să-ţi folosească în una dintre împrejurările vieţii tale, ori să-i foloseşti tu ei.
Numai dacă vei lua bine seama la aceste adevăruri vei şti să le vezi şi vei putea să te foloseşti bine de ele, de fiecare, atunci când va fi timpul său şi împrejurarea ta, în vederea căruia ţi-au fost scoase ele înaintea ta Sau tu înaintea lor.
În timpul întâlnirilor mele cu fraţii de la Oradea a fost totuşi între feţele lor şi una mai deosebită, care m-a atras, mai caldă şi mai binevoit oare... În ochii fratelui Pavel Maliţa, avocat şi juristconsultul prefecturii, am văzut blândeţea, bunătatea şi smerenia unui adevărat om al lui Dumnezeu.
Spre el mă îndreptam acum ca înspre un ţărm salvator al naufragiului meu.
Ştiam adresa lui şi de la gara din Oradea am pornit pe jos spre centrul oraşului, spre a-l căuta acolo la serviciul său. Voi merge acolo, îmi ziceam, şi voi spune omului binevoitor toată tragedia în care mă aflu şi cred că Dumnezeul meu îl va face să-mi înţeleagă starea mea şi să mă ajute, îi voi cere sprijin ca să pot intra la vreo şcoală în Oradea. Fie şi aşa târziu.
Şi într-adevăr aşa a fost, cum presimţisem.
Fratele Pavel şi-a lăsat tot lucrul său şi m-a luat cu el să bată pentru mine la cea mai potrivită uşă.
Am trecut mai întâi pe la o prăvălie de încălţăminte de unde mi-a cumpărat o pereche de bocanci în locul opincilor de acasă. Apoi m-a dus la şcoala de cântăreţi bisericeşti, care abia începuse. A vorbit cu directorul care era fratele episcopului vicar de atunci - şi acesta m-a primit în anul întâi, asigurându-mi bursă şi întreţinere pe tot timpul şcolii.
Peste câteva zile acest om binevoitor m-a dus şi la un gimnaziu din localitate, vorbind de asemenea şi cu directorul acestei şcoli să mă înscrie pentru a urma şi aceste cursuri.
A trecut astfel primul trimestru, eu făcând binişor faţă îndatoririlor mele şi într-o parte şi în alta.
De acasă nu s-a mai interesat nimeni de mine, ca şi când nici n-aş fi fost. Dar condiţiile din şcoală fiind foarte grele, de hrană şi cazare, am început să sufăr tot mai tare. Ceilalţi colegi ai mei primeau de acasă pachete cu alimente, pături şi perne groase, nu simţeau nici foamea la masă, nici frigul în dormitorul neîncălzit, dar eu, care nu aveam nimic din acestea, o duceam tot mai rău. Nu aveam decât o singură pătură subţire şi toată noaptea tremuram de frig. Mâncarea fiind puţină, toată ziua răbdam de foame.
Pe lângă asta, în curând am văzut că alţii erau protejaţi, făcându-li-se felurite înlesniri, fie la lecţii, fie la muncă, pe când faţă de mine tot personalul se purta cu asprime.
Nici o greşeală nu mi se ierta. Nici de o greutate nu eram scutit.
Nu uit odată ce mult am suferit şi ce rău am fost certat pentru că, împins de foame, am luat o ceaşcă de cafea rămasă de la cineva care o refuzase şi stătea pe masă, în timp ce eu făceam curăţenie în sala de mese, după ce toţi ieşiseră. Atunci una dintre bucătărese, anume Lena, s-a repezit la mine cu cele mai aspre ocări şi m-a dus îndată să mă pârască la soţia directorului care şi ea mi-a făcut la fel. M-am simţit atât de ruşinat şi de nenorocit, încât am vrut să mă pedepsesc singur cât mai aspru, pentru nerăbdarea şi lăcomia mea.
M-am hotărât să nu mai mănânc nimic o săptămână...
N-am fost la masa de prânz şi mi-am făcut de lucru prin dormitor ca să nu merg nici la masa de seară. Dar cei ce mă certaseră, dându-şi seama că depăşiseră măsura, au stăruit de mine împreună cu directorul şi cu nevasta lui, convingându-mă să mănânc. I-am ascultat, dar n-am mai putut să uit niciodată ce am suferit din partea lor. Aceasta însă m-a făcut să mă simt tot mai străin, mai singur şi mai prigonit - ca un orfan de amândoi părinţii.
Dar şcoala mergea bine. Aveam la muzică un profesor foarte bun, anume Nicolae Firu, om pe cât de capabil, pe atât de aspru.
În scurtul timp petrecut acolo, însă, am învăţat foarte multe de la el. Am regretat mult când a trebuit să părăsesc şcoala, că n-am putut fi mai mult în preajma acestui om.
La începutul lunii decembrie am răcit şi m-am îmbolnăvit de reumatism poliarticular acut. Mi se umflaseră toate încheieturile oaselor, începând cu degetele mâinilor şi ale picioarelor, apoi toate încheieturile corpului în aşa fel că nu mai puteam face absolut nici un fel de mişcare. Zăceam paralizat şi chinuit de cumplite dureri, pe pat, în dormitorul îngheţat, sub păturica mea subţire şi veche.
A treia zi m-au internat în spital, într-o stare foarte gravă şi singurul care mai venea pe le mine era fratele Pavel Maliţa. Două săptămâni am zăcut acolo pe jumătate viu şi pe jumătate mort.
În cele trei luni de când venisem la Oradea, duminica mergeam la adunările Oastei împreună cu fratele Pavel, iar între timp mai compuneam diferite poezioare şi le trimiteam la redacţie, mai informându-i şi despre noua situaţie în care mă aflam.
Despre îmbolnăvirea mea le scrisese îndată fratele Pavel.
După mijlocul lunii decembrie 1934, venind odată la mine la spital, binefăcătorul meu mi-a adus o scrisoare sosită atunci de la Sibiu pe adresa lui, prin care Viorel şi Titus îmi scriau amândoi din partea părintelui Iosif o stăruitoare chemare la Sibiu. Se reorganiza redacţia şi, prin plecarea unora, s-a făcut un loc pe care eram solicitat să merg să-l ocup eu, spre a lucra mai departe acolo, la Centrul Oastei Domnului.
Eram încă destul de bolnav, dar la primirea acestei veşti am simţit dintr-o dată trecând prin toată fiinţa mea un fior atât de puternic şi de fericit, încât chiar în clipa aceea am sărit din pat şi am zis: "Slăvit să fie Domnul - plec imediat."
Cu ajutorul fratelui Pavel mi-am făcut ieşirea din spital, mi-am luat puţinul bagaj pe care îl aveam şi, cu banii şi urările sale, am luat loc în vagonul de clasa a treia spre Sibiu."
Traian Dorz (,, Hristos Marturia mea " ed. O.D. -Sibiu ,1994 , volumul 1 ,cap. 9 ,pag. 113-116)
,,In cartea ,,Intelegi ,oare ce citesti?",(Ed. Bunavestire,Beiusi 1998 )referindu-se la caracterul moral si social al crestinismului modern ,se arata ca :,, Oastea Domnului poate fi cel mai eficient sprijin misionar al Bisericii,ca alternativa nu doar in fata sectelor,ci si in fata indiferentismului religios, a betiei si a celorlalte pacate care izvorasc din acesta plaga "(pag.228-229).Traim vremuri
