DOAMNE, TINDE-TI PATRAFIRUL

Doamne, tinde-Ti patrafirul
peste fata mea de lut,
sufletu-mi neghiob si slut
sa-l albesti cu tibisirul
cand amurgu-si toarce firul
peste-un pic de gand tacut.

Sa-Ti vorbesc, ne-aud vecinii,
iar osanda e pacat;
eu stau pe-un colt plecat
si sa-mi scriu povara vinii,
pe cand Tu, la vremea cinii,
sa-mi soptesti ca m-ai iertat

Aciuiati pe-o vatra noua
vom purcede spre nou cant;
eu, o mana de pamant,
Tu, lumina-n strop de roua,
migali-vom cartea-n doua:
Tu, vreo trei, eu, un cuvant.

Si-ncaltandu-Te-n sandale
sa pornesti pe drum stelar,
intr-ale slovelor chenar
eu opri-Te-voi din cale
si-n minunea vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar.

(Valeriu Anania)

INALTUL BARTOLOMEU ANANIA A PLECAT ,,ACASA"

,,Ferice-acei ce-n Domnul mor, caci faptele-i urmeaza si la odihna,Domnul lor ,in Casa Lui i-aseaza."AMIN.

TROITA DE SFINTI -VASILE ,GRIGORIE SI IOAN

Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfân­tul Grigore, ca şi ceilalţi mari sfinţi ai Bisericii şi viteji biruitori ai lui Hristos, vor fi pentru noi întotdeauna, prin cuvântul şi prin pilda vieţii şi credinţei lor, un mare ajutor în lupta mântuirii noastre.
Prin învăţătura sfinţilor înţelegem mai bine învăţătura lui Hristos, Mântuitorul nostru.
Şi prin pilda vieţii lor de biruinţă ne întărim şi noi în luptele Domnului.Sfinţii sunt vrednici de toată dragostea şi cinstirea noastră şi pentru faptul că rugăciunile lor sunt de un mare ajutor pentru noi, cum erau ele şi pentru Sfântul Apostol Pavel ( Efes. 6, 19).
Înaintaşii credinţei noastre au spus lucruri minunate despre mijlocirea în rugăciune a sfinţilor pentru noi. Fericitul Augustin spune că mucenicii sunt mijlocitorii noştri, dar nu mijlocitori nemijlociţi, ci ei fac rugăciunile lor prin mijlocirea Mântuitorului Iisus Hristos cu Care sunt strâns uniţi, cum sunt unite cele mai desăvârşite mădulare în corpul lor cu capul lor. Căci, într‑ade­văr, Iisus Hristos este Capul şi El este Singurul Mijlocitor în felul Său, căci şade la Dreapta Tatălui… De asemenea, Asterie al Amasiei, în „Cuvânt de laudă la sfin­ţii Mucenici“, spune că sfinţii au multă putere chiar şi după moartea lor din lumea aceasta, făcând bine oamenilor, precum a fost şi cu proorocul Elisei care şi după plecarea din viaţă a avut harul nemuritor şi nedespărţit al lui Dumnezeu, har care sălăşluia lângă trupul său neînsufleţit ( IV Regi 13, 21).
Noi avem o datorie sfântă să dăm o evlavioasă cinstire tuturor marilor oameni de care S-a folosit atât de frumos Dumnezeu. Ei sunt de o veşnică cinste înaintea Domnului şi trebuie să fie aşa şi pentru noi. (Pr. Iosif Trifa)

EVANGHELIA DUMINICII A 32 A DUPA POGORAREA DUHULUI SFANT(ZAHEU VAMESUL)

Ce minunată şi plină de învăţătură este Evanghelia lui Zaheu din Ierihon! Acest Zaheu este pus înaintea noastră cu o minunată învăţătură despre cum trebuie să plece fiecare om pe calea mântuirii sufleteşti. Să cercetăm dar cu de-amănuntul, să aflăm cum s-a mântuit acest Zaheu.
Înainte de toate, să vedem ce l-a plecat de acasă pe vameşul Zaheu. Vameşii erau oameni vestit de bogaţi. Zaheu era mai-marele vameşilor, iar vameşii erau păcătoşi vestiţi care îşi făceau averi cu fel de fel de camete, nedreptăţi, înşelăciuni şi furturi din averea statului. Zaheu era, aşadar, mai-marele păcătoşilor – şi mult va fi trebuit să fi furat şi înşelat până a ajuns la acest rang. Dar ce-i păsa lui de acest lucru? El era bogat, putred de bogat, şi nu ducea lipsă de nimic. Însă totuşi lui Zaheu îi lipsea ceva. Îi lipsea ceva ce nu-i puteau da banii. Îi lipsea ceva în sufletul lui. Sufletul lui Zaheu simţea o greutate, simţea o nelinişte, o nemulţumire. Din adâncul sufletului său auzea tot mai lămurit mustrarea: Vai de tine, Zahee, şi de banii tăi făcuţi cu strâmbătate şi vicleşug! Lasă această cale! Această greutate şi tulburare, ce le simţea în sufletul său, l-au făcut într-o zi să-şi lase vama şi câştigul şi să plece ca să vadă pe Iisus, pe un Om ce predica despre cele sufleteşti. Pe Zaheu l-a dus de acasă nu numai vestea ce se dusese despre Iisus, ci l-a dus mai ales greutatea ce o simţea în sufletul său; l-au dus dorul şi dorinţa ce se treziseră în el după o înnoire a vieţii. Zaheu simţea că-i lipseşte ceva, şi acest ceva îl suia pe el – om bogat – într-un dud din marginea drumului.
Şi, iată, pe drum Se apropie Mântuitorul. Se apropie ca o lumină mare ce atrage după Sine un norod întreg. Zaheu Îl vede apropiindu-Se; şi, din ce Se apropie, Zaheu se simte acolo sus în dud tot mai mic şi tot mai neliniştit. În lumina Mântuitorului, Zaheu îşi vedea deodată tot trecutul său plin de întunericul păcatelor. În lumina Mântuitorului, Zaheu simte cum deodată piere tot preţul averii sale şi al banilor săi. În faţa Mântuitorului, Zaheu se simte atât de sărac, atât de gol, atât de negru şi de păcătos, îşi simte zădărnicia vieţii lui atât de mult, încât îi vine să strige de acolo de sus: „Vai de mine şi de viaţa mea!“ În această clipă, Mântuitorul Se opreşte şi strigă: „Zahee, grăbeşte de te pogoară, că azi în casa ta Mi se cade să rămân!“ Zaheu stă o clipă uimit. Dacă ar mai fi cineva sus în dud, ar crede că Iisus strigă pe altul. Dar e numai el. Şi, coborându-se repede, Îl primeşte cu bucurie pe Mântuitorul, în vreme ce gloata se miră că Acesta intră să găzduiască la un om păcătos.
O, ce minunată învăţătură este în această istorie a lui Zaheu! Pe Zaheu l-a atras la Mântuitorul o chemare a sufletului său. Oricât de păcătos era Zaheu, în sufletul său mai rămăsese ceva ce-l chema şi-l ducea să-L vadă pe Mântuitorul şi să se întâlnească cu El. Zaheu a dat ascultare acestei chemări. Şi această ascultare l-a întâlnit cu Mântuitorul şi l-a pus în faţa şi în lumina Mântuitorului, când i s-au deschis ochii să vadă întunericul vieţii sale.
Oricât de păcătos ai fi tu, cititorule, oricât de mult te-ai fi ticăloşit, ia seama că şi în tine tot a mai rămas ceva ce te atrage la Mântuitorul. A mai rămas şi în tine o scânteie pe care păcatul niciodată n-o poate stinge. A mai rămas în tine o dorinţă, un glas, o chemare, o suspinare a sufletului care nu se stinge chiar în orice adânc al fărădelegilor te-ai coborî, ci strigă de acolo şi umblă să strige la Mântuitorul. Oricât de păcătos era Zaheu, tot a mai fost ceva în el care l-a ridicat sus să-L vadă pe Mântuitorul. Oricât te-ai fi cufundat în ticăloşie, mai este şi în tine ceva ce te poate ridica sus. Zaheu a ascultat această chemare a sufletului şi s-a mântuit. Ascultă bine, dragă cititorule, ascultă bine că şi în adâncul sufletului tău este o chemare, este o dorinţă, o suspinare a sufletului tău să ieşi din ticăloşie. Ascultă, dragă suflete, această chemare, căci ea te duce în faţa Mântuitorului, iar când ai ajuns în faţa Lui deodată ţi se deschid ochii sufletului să vezi întunericul în care trăieşti şi să cauţi lumina şi viaţa. Cele mai multe suflete se pierd nu pentru că nu li se predică Evanghelia, ci pentru că nu vor să asculte predica din sufletul lor. Mântuitorul şi astăzi strigă fiecărui creştin, ca odinioară lui Zaheu: „Suflete, grăbeşte, că astăzi în casa ta Mi se cade să rămân!“ Oricât de păcătoşi am fi, Domnul vrea să intre la noi şi să rămână la noi.
Dar învăţătura Evangheliei de duminică nu stă numai în aceea că Iisus a intrat în casa lui Zaheu păcătosul, ci mai ales stă în aceea că Zaheu s-a schimbat cu totul după ce a intrat Iisus în casa lui.
O, ce minunate schimbări s-au făcut în casa lui Zaheu după ce a intrat Iisus în ea! Când s-a întors acasă şi L-a primit pe Iisus în casă, Zaheu era altul. Zaheu cel plecat de acasă murise şi în locul lui s-a întors un alt Zaheu, înviat la o viaţă nouă. În casa de la Ierihon s-a petrecut o minune. Când a plecat Zaheu de-acasă era un lacom ce tremura după câştiguri, după bani şi înşelăciuni. Şi auziţi-l ce zice după ce a intrat Iisus în casa lui: „Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor…“
O astfel de minunată schimbare trebuie să se petreacă şi în casa sufletului tău, iubite cititorule, după ce L-ai primit cu adevărat pe Iisus Mântuitorul.
O schimbare din temelii s-a făcut în viaţa lui Zaheu după ce a intrat Mântuitorul în casa lui. A doua zi, oamenii din Ierihon se vor fi întrebat miraţi: „Oare ce-o fi păţit Zaheu de s-o fi lăsat de înşelătorii!“ Dar Zaheu nu păţise nimic, ci aflase Lumina vieţii. Aşa trebuie să ne schimbe şi pe noi Evanghelia Mântuitorului. Zaheu va rămâne de-a pururi o pildă grăitoare despre ce înseamnă a-L primi cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi Evanghelia Lui. Dovada cea mai bună că Iisus a intrat în casa sufletului tău o ai atunci, iubite cititorule, când deodată ţi se schimbă felul de a vedea şi judeca; atunci când deodată capeţi alţi ochi şi altă vedere, alte picioare şi altă umblare, altă gură şi alte vorbe, când toate la câte ai ţinut mai înainte le socoteşti gunoaie, numai să-L poţi dobândi pe Hristos. Bucurie adevărată şi mântuire adevărată numai o dată cu această schimbare va intra în casa ta şi în sufletul tău.
Astfel L-ai primit şi tu, cititorule, pe Iisus Mântuitorul?
Vino, Mântuitorule Doamne, şi intră în casa noastră cu mântuire, precum ai intrat odinioară în casa lui Zaheu din Ierihon!…

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Mi-este frate orişicine

Traian Dorz

Mi-este frate orişicine are duhul rugăciunii,
care are-o sfântă groază de-apărările minciunii,
care pentru-o vorbă slabă se căieşte ani de zile,
care pentru orice greşuri plânge, lepădându-şi-le.

Mi-este frate orişicine îşi câştigă-o pâine-amară,
învăţat cu nedreptatea şi cu vorba de ocară,
care nu râvneşte-avutul nimănui pe nici o cale,
ci-şi îndură cu-nfrânare crucea curăţiei sale.

Mi-este frate cine rabdă, cine-aşteaptă, cine tace,
cine plânge, cine-asudă, cine luptă, cine face,
cine poartă pentru alţii vini de care nu-i de vină,
încrezându-se-n Dreptate, Înviere şi Lumină.

Mi-este frate îndrăzneţul şi eroul, şi zdrobitul
de la unde-ncepe-Apusul, până unde-i Răsăritul,
căci acela, doar acela, este-un har pentru noroade,
nu se teme nici de moarte, nici de viaţă, nici de roade!

BUNAVESTIRE A CUVANTULUI LUI DUMNEZEU IN CETATEA LUI TRAIAN

Oaste Domnului ,prin putinii frati la numar,dar multi la ravna duhovniceasca ,de prin partile Olteniei ,au ajuns cu ,,butoaiele"pline de apa la udarea semintei Cuvantului Lui Dumnezeu aruncate aici demult timp de fericitii nostri inaintasi in localitatea ce poarta numele imparatului Traian,in ziua cand Biserica noastra o cinsteste pe Maica Domnului ,aducandu-ne aminte de Buna ei vestire..... Iata-ne stransi in jurul Altarului Lui Dumnezeu,joi,25 martie 2010,la o inaltatoare Sfanta Liturghie oficiata de patru preoti,care impreuna cu scumpii nostri frati din Craiova,Podari si Caracal ne-au mai bucurat sufletele si ne-au reaprins ravna pentru viata duhovniceasca . Predica a fost rostita de parintele profesor Mihail Dinca,de la Seminarul Teologic din Craiova ....Cuvantul sfintiei sale ne-a umplut inimile de dragoste si ochii de lacrimi,cuvinte pline de miez ,actuale si foarte ziditoare de suflet.Dupa Sfanta Liturghie ,urmeaza o agapa frateasca ,pregatita de surorile din Traian.La orele 14:00,incepe ,,liturghia de dupa Liturghie",adunarea Oastei Domnului.In acest timp soseste si parintele Laurentiu Hritcu ,delegat de mult-iubitul nostru parinte Episcop Sebastian,al Slatinei si Romanatilor ,cu problemele Oastei in judetul Olt.Alaturi de acesti preoti mai avem in mijlocul nostru pe parintele Iustin Iagaru de la Biserica ,,Totii Sfintii",din Caracal,insotiti de cativa tineri ,fii ai parohiei Traian care fac parte din L.T.C.O.R, o filiala a A.S.C.O.R-ului.Adunarea incepe cu rugaciunea rostita de fr.Tufis Dorin si fr. Marin Tudor din Craiova.Cuvantul de deschidere il face parintele Dinca Mihai,cuvant din care spicuim cate ceva:,,Bucuria omului lumesc sunt numararea banilor din punga,mancarea,averea,pe cand bucuria adevarata a omului credincios o aduce credinta,bucuria ca iubesti ,ca faci bine,bucuria ca-L ai pe Dumnezeu urmandu-l cu tot dragul.Noi ne-am adunat aici manati de un fior,fiorul cel sfant ,care vine de la Dumnezeu.Sa deschidem larg ferestruica inimii noastre ca sa intre prin ea in suflet lumina de la Dumnezeu.Numai lumina aceea va putea topi ghetarii inimii noastre.Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut.Mantuirea este o lucrare de lunga durata.Dumnezeu ne-a dat darul sa ne indumnezeim.
Biserica este o farmacie plina de tot felul de medicamente vindecatoare pentru unele boli sufletesti.
Uneori lucrarea harului doare ,pentru ca vrea smulga din noi toate radacinile pacatului.
Biserica il are pe Hristos, Conducator si pe Sfantul Duh ,Busola.
Cand ne-am botezat ,noi ne-am cumparat loc de casa in cer ;urmeaza sa trimitem materiale de constructie ,iar Mesterul Hristos sa zideasca locuinta pentru vesnicia noastra."
Adunarea continua cu recitari de poezie religioasa,cantarii si cuvinte de folos..........pana la orele 17:00.Ne despartim imbratisandu-ne cu sarutare sfanta si promitandu-ne sa mergem si in alte locurii ale Olteniei noastre dragi,sa udam semintele imprastiate cu ceva timp in urma de iubitii nostri inaintasi.Invitam si pe alti lucratori sa ne ajute ,bucuradu-ne impreuna si facand de folos pentru hambarele ceresti graul curat,dar neudat ,al meleagurilor noastre uscate de seceta duhovniceasca.

Tufis Dorin
articol publicat in foaia "Iisus Biruitorul"de la Sibiu,
nr.21 ,din 17-23 mai 2010

FERICITI NOSTRI INAINTASI

Martorul credincios, „fratele-învă­ţător” Ioan Marini

Traian Dorz, din «Fericiţii noştri înaintaşi»

Fratele nostru Ioan Marini s-a născut la 1 martie 1908 în satul Săsciori de lângă Sebeş, în judeţul Alba, din părinţii Ioan şi Ana, ca al doilea dintre cei opt copii ai lor. Fiind o familie de oameni săraci dintr-un sat sărac, deşi n-au avut decât foarte slabe posibilităţi materiale, totuşi părinţii l-au dat pe el la şcoală, dorind ca măcar unul dintre copiii lor să ajungă la o situaţie mai bună în viaţă.

După ce a terminat Şcoala Normală a fost numit învăţător într-una dintre comunele apropiate de Săs­ciori, şi anume Strungari, unde numai după doi ani de profesiune s-a îmbolnăvit grav. După un an de spitalizare, nemaifiind în stare să profeseze învăţătoria, a fost pensionat definitiv din învăţământ.

„Calfele lui Neemia“: Ioan Marin, Nicolae Vonica, Traian Dorz

În această situaţie, ducându-l în şcoala suferinţei, Domnul l-a ales pentru slujba şi slava Sa. Astfel, aflând şi el despre mişcarea duhovnicească o Oastei Domnului, la începutul anului 1928, a îmbrăţişat-o din toată inima. Şi de la vârsta de 20 de ani s-a predat şi el Domnului, scriind Părintelui Iosif următoarea scrisoare:

„Onorate Domnule Părinte. După o luptă aprigă, Oastea Domnului va învinge, intrând cu bucurie în cetatea adversarului. Luptând înainte, să sperăm că această izbândă nu va fi departe. Fiindcă vreau şi eu să iau parte la această luptă, Vă rog să mă înscrieţi şi pe mine ca ostaş în Oastea Domnului.”

Ioan Marini, învăţător, Săsciori – Alba «Lumina Satelor», nr. 4, din 22 ianuarie 1928

Simţindu-se înzestrat de la Domnul Darurilor şi cu harul poeziei, el începe de prima dată să scrie scurte poezii religioase, pe care le va trimite spre publicare la foile Părintelui Iosif. Cea dintâi poezie a lui este publicată în «Lumina Satelor» nr. 20, din 18 mai 1930. Iată mai jos textul acesteia, care mai târziu a suferit modificări făcute de el:

Sunat-a ceasul izbăvirii

Sunat-a ceasul izbăvirii
din moarte şi păcat,
prin crucea mântuirii,
azi Tatăl ne-a iertat.

Sunat-a ceasul izbăvirii
de sub robia lui Satan,
prin Cel ce Sus S-a răstignit,
noi azi ne-am mântuit.

Sunat-a ceasul izbăvirii
de sub străinul jug,
prin Cel ce moartea a răbdat,
noi azi ne-am liberat.

Sunat-a ceasul împăcării
cu Tatăl Cel Ceresc,
Iisus, ca Rege al iertării,
a ridicat blestemul strămoşesc.

Pe Crucea Sa El ne-a împăcat
cu Cel de Sus Părinte
şi Tatăl ne-a iertat,
slăvit să fii, o, Doamne Sfinte.

Veniţi la El, căci azi ne cheamă,
o, nu mai aşteptaţi,
păcatul fie cât de mare,
de El sunteţi iertaţi.

Veniţi, veniţi, fiţi fii ai izbăvirii,
porniţi acum pe drumul mântuirii,
putere, har cereţi de Sus,
intraţi chiar azi în Oastea lui Iisus.

Desigur, de la prima vedere, forma acestei poezii, după legile obişnuite ale poeziei, nu apare a fi prea deosebită. Dar fondul ei, conţinutul ei este cât se poate de inspirat – şi el arată chiar de la început frumoasa şi puternica lui credinţă, frumosul şi puternicul principiu al vieţii sale. De acum înainte acesta va fi Scopul şi Ţinta trăirii sale închinate total şi fierbinte lui Iisus!…

Fiind eliberat de sarcina unei profesiuni pentru care trupeşte nu mai era capabil, el devenea de acum un harnic angajat al Domnului. Începe să participe întâi la înjghebarea unei adunări a Oastei Domnului în satul său natal, împreună cu Ilie, fratele său mai mare, cu bătrânul frate Nicolae Capătă, cu fratele Precupescu, Colhoan Colban şi alţii, precum şi cu un număr frumos de surori harnice predate şi ele Domnului. După Săsciori a urmat Laz, apoi Sibişel, apoi pe apa Sebeşului în sus până la Şugag şi în jos până la Sebeş şi mai departe; prin hărnicia sfântă mai ales a fratelui învăţător Marini, s-a format o cunună de adunări din ce în ce tot mai mari şi mai frumoase. Şi s-au ridicat o seamă de lucrători care apoi au devenit misionari cunoscuţi până departe în judeţele şi ţinuturile îndepărtate ale ţării.

Cu timpul, mai refăcându-şi sănătatea, a început să se ocupe tot mai hotărât şi de partea scrisului religios şi să colaboreze mai des la foile şi calendarele Părintelui Iosif de la Sibiu.

Din 1932 a început să petreacă perioade de timp tot mai lungi la centrul de Editură şi Librărie a Oastei de la Sibiu, unde ajuta la întocmirea materialului redacţional, la activităţile din librărie şi mai ales se ocupa de mersul adunării Oastei din Sibiu, luând parte şi la misiunile duminicale prin satele din jurul Sibiului şi Sighişoarei.

Înzestrat de Dumnezeu cu un puternic dar de vorbire, el înflăcăra toate adunările la care lua parte şi, prin harul Duhului Sfânt care era peste el, convingea pe toţi cei care îl ascultau de adevărul Cuvântului lui Dumnezeu şi să intre în Oastea Domnului.

Odată cu începutul conflictului cu Mitropolitul Bălan, când la Centrul Oastei Domnului a intervenit o nouă organizare, înfiinţându-se gazeta «Isus Biruitorul», fratele Ioan Marini a fost oprit definitiv de către Părintele Iosif şi angajat ca ajutor de redactor, împreună cu Nicolae Vonica din Poiana Sibiului (care studia teologia la Sibiu, dar era atunci în întreruperea şcolii din motive de boală). Şi cu Traian Dorz, recent chemat şi el de la o şcoală din Oradea.

Împreună cu Părintele Iosif şi cu cei doi fraţi şi tovarăşi de lucru, Vonica şi Dorz, a stat fratele Marini ca un ajutor de mare nădejde al părintelui în toate lupele şi suferinţele lui. Fiind cel mai mare dintre cei trei, el era cel mai preţuit şi mai de nădejde dintre ajutoarele părintelui Iosif şi mai cunoscut fraţilor din Sibiu şi din ţară.

Dar starea şubredă a sănătăţii lui nu-i îngăduia să poarte sarcini prea grele. De multe ori a trebuit să se interneze şi el în spital alături de Părintele Iosif.

După trădarea lui Vonica, doar Marini şi Dorz au mai rămas să sprijine, ca Aaron şi Hur, mâinile lui Moise pentru rugăciune şi luptă (Exod 17, 12).

După oprirea foii «Isus Biruitorul», în 1937, Părintele Iosif fiind bolnav, l-a trimis la Făgăraş pe fratele Marini pentru a scoate acolo foaia «Ecoul». Şi de asemenea şi după oprirea foii «Ecoul», tot el a fost trimis să scoată la Bucureşti foaia «Ostaşul Domnului». După ce şi «Ostaşul Domnului» a fost oprit, fratele Marini împreună cu fratele Traian Dorz l-au ajutat pe părintele la scoaterea ultimei sale foi, «Glasul Dreptăţii».

La 12 februarie 1938, când a trecut la Domnul Părintele Iosif, cei doi care mai fuseseră împreună cu părintele au rămas mai departe singuri la sarcina propovăduirii Cuvântului scris şi vorbit pentru cititorii şi abonaţii literaturii Oastei Domnului.

Împreună cu fratele Traian Dorz, fratele Ioan Marini a început atunci peregrinarea prin ţară, în căutarea altor tipografii şi modalităţi de a scoate foile cerute de Lucrarea Domnului, cărţile şi calendarele care alimentau marile mulţimi de suflete însetate după Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa au plecat ei alungaţi în 1938 de la Sibiu, oprindu-se pentru un timp la Oradea, unde au scos foaia «Ogorul Domnului». Alungaţi şi de acolo, au scos la Cluj «Viaţa Creştină» şi «Misionarul Vieţii Creştine».

Alungaţi şi de la Cluj de căderea Ardealului de Nord în 1940, s-au oprit la Beiuş, unde au scos trei ani «Familia Creştină». Iar în 1946 au reuşit să revină iarăşi la Sibiu, să scoată foaia «Isus Biruitorul» în serie nouă.

În tot acest timp de căutări şi alergări pentru scoaterea cuvântului scris, fratele Marini n-a încetat să alerge prin toate ţinuturile ţării, de la o margine a ei la cealaltă, în propovăduirea Cuvântului Sfânt şi în cercetarea adunărilor frăţeşti. Erau anii cei grei ai concentrărilor, apoi ai războiului, apoi ai marilor încercări şi lipsuri de după război – şi în tot acest timp el a trebui să fie în prima linie de luptă duhovnicească. Totdeauna în primejdie nu numai din afară, din cauza tuturor greutăţilor prin care trecea lucrul Domnului în astfel de vremuri, – ci şi dinăuntru, din partea autorităţilor, mai ales a celor bisericeşti, care ne urmăreau fără milă şi căutau să ne nimicească atât trupeşte, cât şi sufleteşte.

În acei ani când adunările Oastei erau interzise şi când cei ce erau găsiţi în adunare erau ameninţaţi cu judecata Curţilor Marţiale, mulţi fraţi şi surori au şi fost judecaţi şi condamnaţi.

Fratele Marini a scăpat ca prin minune de multe ori, dar a şi fost închis în mai multe rânduri şi în mai multe locuri, atât singur, cât şi cu alţi fraţi cu care fusese aflat în adunări… Însă prin toate el a trecut mai mult decât biruitor, după ce şi acolo el mărturisise cu multă înflăcărare pe Domnul, câştigând pentru mântuire multe suflete ale celor ce erau cu el în temniţă.

Abia începuseră lucrurile să meargă din nou bine cu foaia «Isus Biruitorul» la Sibiu când, în ianuarie 1947, s-au îmbolnăvit grav mai mulţi membri ai familiei fratelui Marini de la Săsciori. Întâi a trecut la Domnul mama lui, Ana. El, zăcând grav bolnav la Sibiu, n-a putut lua parte nici la înmormântarea ei. La o săptămână după mama sa, murea tatăl său şi la o zi după tatăl a trecut la Domnul şi fratele Marini. Alţi doi din familie, un frate şi o soră, se luptau cu moartea: Nicolae la Sibiu şi Mărioara la Arad.

În mijlocul acestor încercări, toţi fraţii au stat cu toată inima alături de greu încercata lor familie de la Săsciori. Pe fratele Ioan Marini deodată cu tatăl său, o mare mulţime de fraţi şi surori i-au privegheat şi i-au însoţit cu cântări şi lacrimi până la mormânt. Mai târziu dragostea frăţească i-a ridicat în cimitirul din Săsciori un monument care simbolizează însăşi lupta şi scopul vieţii sale: înălţarea Cuvântului Sfânt, care este Adevărul.

Din lucrările scrise ale fratelui Marini, amintim:
La umbra crucii – poezii religioase;
Hotărâţi şi statornici (îndemnuri pentru fraţi);
Flecăreala (cuvânt de trezire pentru cei vinovaţi);
Postul – despre însemnătatea şi puterea postului;
100 cuvinte de aur – culegere de proverbe;
Hrană pentru familia creştină – îndemnuri puternice pentru o trăire vie în Hristos. Aceasta este cartea lui cea mai însemnată.

A fost redactor la următoarele foi:

«Isus Biruitorul» – Sibiu (toate cele trei serii);
«Ecoul» – Făgăraş, 1937;
«Ostaşul Domnului» – Bucureşti, 1937;
«Ogorul Domnului» – Oradea, 1938;
«Viaţa Creştină» – Cluj, 1939;
«Misionarul Vieţii Creştine» – Cluj, 1940;
«Familia Creştină» – Beiuş, 1941-1943;

A fost colaborator principal la – opt Calendare Carte pentru Oastea Domnului între anii 1939 şi 1947.

Despre fratele Marini vor mărturisi veşnic toate urmele lui sfinte printre fraţi, toate predicile sale nemuritoare, toate scrierile din foile, din cărţile, calendarele şi cântările rămase după el.

Pilda vieţii lui minunată şi strălucită va rămâne nemuritoare, iar jertfa sa alături de a Părintelui Iosif şi de a celorlalţi fraţi cu care a muncit şi a suferit alături va rămâne la temelia Oastei Domnului pe totdeauna. Nimeni nu va putea vorbi despre istoria începutului acestei minunate Lucrări evanghelice fără să pomenească despre partea fratelui Marini care a fost printre cele mai dintâi şi mai frumoase dăruiri aduse Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, al Cărui martor credincios a fost el până la moarte.

Slăvit să fie Domnul!

DIN PATERIC.....AVVA ISAIA

,,Cel care se roagă în fiecare zi cu lacrimi în chilia sa, pentru unul ca acesta, fiecare zi e zi de sărbătoare, iar cel care trândăveşte în fiecare zi, bea vin şi-şi îndulceşte pântecele, pe unul ca acesta îl aşteaptă plânsul veşnic în iad. Unde se lucrează pentru pântece, unde se bea vin şi sunt râsete, acolo nu există nici aducerea aminte de Dumnezeu, nici de moarte.

Să iubeşti tăcerea mai mult decât orice, căci ea te apropie de frica lui Dumnezeu. Când limba se reţine de la vorbirile lumeşti, atunci Dumnezeu locuieşte în suflet. Din tăcere se naşte gândul evlavios, cel bun şi sfânt. Să-ţi dea Domnul să guşti bunătăţile care se dobândesc în tăcerea cea cinstită. Primeşte nevoinţa tăcerii şi eu nu pot să-ţi spun ce lumină, ce curăţie şi linişte va străluci în inima ta. Duhul Sfânt este pentru toţi, dar în aceia care sunt curaţi de patimi, care trăiesc în curăţie, în linişte şi în tăcere, El arată o deosebită putere. Liniştea şi tăcerea sunt o preţioasă dobândă pentru cel ce le are şi cea mai plăcută şi mai dulce privelişte pentru cei care văd si aud. A te căi nu înseamnă a zice numai: am greşit şi pe urmă să rămâi în păcat, ci, potrivit cântătorului de psalmi, să-ţi recunoşti păcatul şi să-l urăşti. Căci pocăinţa se preţuieşte nu după cantitatea vremii, ci după dispoziţia sufletului. Dar, vai de noi, noi oamenii săvârşim păcatul uşor şi repede, iar pocăinţa o primim încet şi cu lenevire, deşi sunt unii care se căiesc cu adevărat. De asemenea, nouă ni se pare că dorim Împărăţia Cerurilor, dar nu ne îngrijim deloc de faptele bune prin care o putem dobândi şi fără să depunem vreo osteneală pentru a trăi în linişte, în tăcere şi în fapte bune, ne închipuim că ne învrednicim de o parte egală cu aceia care stau împotriva păcatului, până la moarte. Să ne aprindem dar, măcar de acum înainte, să ne aprindem sufletelor noastre, să ne îndurerăm de deşertăciunea vieţii trecute şi să ne nevoim pentru bunătăţile vieţii viitoare, să ne liniştim până când mai avem puţină vreme, să tăcem, în puţinele noastre zile, pentru ca de acum încolo să ne veselim veşnic, să nu rămânem în lenevie şi în neîngrijire de virtuţile cele bune. Cârmaciul nu întotdeauna poate avea linişte când vrea, iar tu, dacă vrei să-ţi faci calea liniştii fără tulburare, poţi s-o faci uşor. O să-ţi spun cum s-o faci. Dacă în liniştea ta te vei osteni în post, vei şedea în tăcere şi vei petrece în rugăciune şi alte cereri, atunci curând în tine va străluci lumina adevăratei cunoştinţe. Atunci, într-o clipă se vor îndepărta şi fiarele care trăiesc înlăuntrul tău, adică necuratele patimi şi grijile vieţii, atunci nu te vei mai asemăna cu o foarte grasă pasăre care are şi aripi şi pene şi toate cele necesare pentru zbor, dar care nu va putea zbura din pricina greutăţii sale ce vine din grăsimea ei. Tu ai o minte de om chibzuit şi desăvârşit şi nu-ţi lipseşte nimic din cele necesare. Dacă vrei mântuirea, iată, ea este gata, cum a spus şi Domnul: Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este.

Astfel, mântuirea stă în voinţa ta; alege ceea ce este mai bun şi ţine-l." (Patericul egiptean, Arhiepiscopia ortodoxa romana, Alba Iulia 1999)

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA 31 DUPA RUSALII(VINDECAREA ORBULUI )

Un biet cerşetor orb cerea milă la marginea unui drum din Ierihon. Glasul lui tânguitor răsuna până departe, cerând mila trecătorilor. Sărmanul! De ani de zile cerşea şi putrezea lângă un zid din oraşul Ierihon.

Dar, deodată, un zgomot mare se face. Mulţime de oameni dă năvală din toate părţile. Bietul orb întreabă şi el ce s-a întâmplat, ce înseamnă această mişcare? „Vine Iisus Hristos – îi răspunde cineva din mulţime… Vine Omul despre care se vorbesc atâtea lucruri minunate“. În sufletul celui orb deodată se aprinde o lumină mare. Toată fiinţa lui se cutremură de nădejdea tămăduirii. Auzise şi el despre Iisus, Doctorul şi tămăduitorul bolnavilor; şi acest Iisus trecea acum prin acest loc. Gloata cu Iisus se apropie. Nădejdea orbului deodată capătă grai şi strigă: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“…
Lumea îl ceartă să tacă, dar el strigă tot mai stăruitor: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“… Domnul aude glasul bietului orb. El totdeauna aude glasul celor care suferă. Se apropie cu iubire de el şi îl întreabă: „Ce voieşti să-ţi fac?“ „Doamne, să văd!“, răspunde orbul. Să văd iar lumina soarelui, să văd lumea, să-mi văd rudeniile, să Te văd pe Tine şi să pot umbla în cărările Tale“…
Iisus i-a zis: „Fie ţie după credinţa ta!“; şi orbul îndată s-a tămăduit.
O, ce înţeles adânc este în această Evanghelie! În chipul orbului, aşa stăm şi noi orbiţi de patimi şi fărădelegi. „Ochi avem, dar nu vedem; urechi avem, dar n auzim“. Ne tânguim de necazuri, de lipsuri, de greutăţi, dar n-avem ochi să vedem pricina necazurilor şi n avem urechi s-auzim chemarea Domnului de a ne întoarce din calea fărădelegilor. Domnul vede suferinţele noastre, Se apropie cu iubire de noi şi ne întreabă şi pe noi: „Ce voiţi să vă fac?“. Noi însă n-auzim întrebarea Domnului şi nu răspundem nimic la această întrebare. De la Domnul noi nu cerem nimic; noi cerem de la lume uşurarea vieţii şi a necazurilor noastre.
Mie, de câte ori citesc Evanghelia de mai sus, îmi vine să plâng. Mă gândesc că orbul de la Ierihon a trăit două vieţi: una în orbie şi alta în lumină. Mă gândesc că şi eu am trăit o viaţă de orbie sufletească, o viaţă pierdută. Oh! Ce mult a lucrat Domnul până să mă aducă la lumina vieţii! Mă gândesc la zbuciumările vieţii mele, când mă plângeam Domnului de asprimea vieţii şi Domnul mă întreba: „Ce voieşti să-ţi fac?… Cu ce să te ajut?“… Eu însă, nesocotitul, ceream mereu lucruri lumeşti. Abia pe urmă sufletul meu a strigat: „Doamne, să văd!“. Abia pe urmă mi-am dat seama că vorba cea mai dulce şi fericirea cea mai mare de pe lume sunt cuvintele: „Orb am fost, şi acum văd!“.
Oh! Cum „a orbit dumnezeul veacului acestuia (diavolul) mintea oamenilor ca să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos!“ (II Cor. 4, 4).
Patimile şi păcatele cele grele fac între oameni o cumplită orbie sufletească. Mâniosul, desfrânatul, beţivul, lacomul etc. sunt tot atâţia orbi care şi-au pierdut ochii şi vederea cea sufletească.
Să luăm aminte! Orbia sufletească este cea mai cumplită boală şi nici un alt doctor nu poate tămădui această boală decât Doctorul care l-a tămăduit pe orbul din Evanghelie: Iisus Hristos. Orbul din Evanghelie s-a tămăduit prin credinţa lui cea tare, prin încrederea lui în puterea lui Iisus şi prin dorinţa lui cea vie care suspina, zicând: „Doamne, să văd!“. Aşa şi noi să cădem înaintea lui Hristos cu credinţă, adică cu încredere în Jertfa Lui cea Sfântă şi mântuitoare, şi cu dorinţă vie de a ne tămădui. O credinţă ce te lasă tot orb şi tot în păcate este o credinţă fără Hristos şi fără putere.
Despre Apostolul Pavel ne spune Scriptura că, în drumul spre Damasc (când era Saul şi mergea să-L prigonească pe Hristos), i-a ieşit în cale o lumină care l-a orbit pe o clipă şi apoi i-a dat altă vedere şi alte purtări. Din Saul l-a făcut Pavel şi din prigonitor, apostol. „A fost aceasta o orbie după care a văzut şi i-a făcut şi pe alţii să vadă“ – zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Aşa trebuie, iubite cititorule, să ieşi şi tu din orbia şi robia patimilor şi păcatelor. „Eu sunt lumina lumii – zicea Iisus. Tot cela ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12). Credinţa şi lumina lui Hristos trebuie să-ţi dea şi ţie alţi ochi şi altă vedere, alte picioare şi altă umblare, altă gură şi alte vorbe, altă inimă şi alte simţiri. O credinţă ce nu te scoate şi pe tine din orbia şi robia patimilor, o credinţă ce nu te întoarce şi pe tine din drumul Damascului păcatelor este o credinţă fără Iisus şi fără nici o putere de mântuire sufletească.

Credinţa cea vie face şi azi minuni
– O pildă din China –

În anii trecuţi a fost revoluţie în China (chinezii sunt păgâni); şi, în această revoluţie, generalul Ciang-Cio-Lin a prins şi o ceată de creştini care urmau să fie împuşcaţi. Între cei prinşi era şi o fată foarte frumoasă. Când a văzut-o generalul păgân, i-a zis:
– Ţie, fată, îţi dăruiesc viaţa.
– O, puternice generale, i-a răspuns fata, tu n-ai putere să dăruieşti viaţă nimănui. Această putere o are numai Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Numai El poate da «viaţa» cea adevărată. Dar dacă totuşi vrei să cruţi pe unul din noi, iată, este aici în ceata noastră un vestitor al Evangheliei; cruţă-l pe el şi omoară-mă pe mine… Eu sunt gata să mor în locul lui; porunceşte soldaţilor să mă împuşte!…
Şi fata păşi înainte, să moară…
Această ieşire sufletească, plină de atâta jertfă de sine, l-a mişcat adânc pe generalul păgân. I-a iertat pe toţi cei prinşi şi, după o frământare sufletească de două zile, el însuşi era un Saul schimbat în Pavel. Din păgân s-a făcut creştin, din prigonitor, apostol şi vestitor al Evangheliei. Azi, generalul Ciang este cel mai înflăcărat vestitor al creştinismului în China. Regimente întregi dintre soldaţii săi le-a trecut la creştinism. Numai în armată generalul a împărţit în anul acela peste o sută de mii de Nou Testamente. El vrea să aducă la Evanghelia lui Hristos toată China; şi China e o împărăţie cu patru sute de milioane de suflete, cam cât toată Europa. Ce câştig ar fi acest lucru pentru Evanghelia lui Hristos! Şi, când ne gândim că acest câştig l-a deschis o fată cu darul şi puterea sufletească ce a primit-o de sus, de la Domnul… O femeie şi-a pus în slujba Domnului tot talantul ce l-a primit de Sus: frumuseţea şi darurile sufleteşti. Şi, iată, prin ea, se întorc milioane de suflete la Domnul (sunt azi atâtea femei care îşi pun în slujba diavolului frumuseţea ce o au de la Dumnezeu).

Tot creştinul adevărat trebuie să pescuiască suflete pentru Domnul prin puterea lui sufletească, prin darul şi talantul ce i le-a dat Domnul, printr-o viaţă pusă şi trăită în slujba Lui. (Pr.Iosif Trifa)

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI.

MAICA DOMNULUI IISUS

MAICA DOMNULUI IISUS
Crin al Cerului de Sus, Rai al Sfintei Curăţii
BINECUVÂNTATĂ FII!
MAICA DOMNULUI HRISTOS,
Dar al gândului duios,
Floarea Zărilor Cereşti,
BINECUVÂNTATĂ EŞTI!
MAICA MARII ÎNDURĂRI
Chip al Sfintei Ascultări,
Taina Sfintei Profeţii,
BINCUVÂNTATĂ FII!
MAICA DOMNULUI HRISTOS,
Rod al Duhului Frumos,
Mila inimii-omeneşti
BINECUVÂNTATĂ EŞTI!
MAICA DOMNULUI IISUS,
Rugătoarea nostră Sus,
TE CINSTIM SUPUŞII FII,
BINECUVÂNTATĂ FII! (Traian Dorz)
AMIN!
SLĂVIT SĂ FIE DOMNUL!

Întîietatea lui Hristos

Pr. Prof. Vasile Mihoc

predică de An Nou rostită în 13 ian. 2011
la Cornuţel, Caransebeş

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la
Radio Oastea Domnului

din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit
aflat în colţul din stânga-jos. )

ADUNARILE OASTEI DIN ZONA ROMANATIULUI

„Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperi-re, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea voastră cea sufletească“ (I Corinteni 14,26).

Oastea Domnului îşi are adunările ei duhovniceşti. Oriunde sunt doi sau trei ostaşi, ei se strâng la un loc în numele scumpei făgăduinţe pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18, 20).

În aceste adunări, ostaşii citesc din Biblie şi cărţi religioase, cântă, se roagă, se învaţă, se întăresc unii pe alţii şi vestesc şi altora aceste bucurii.Sfanta Scriptura ne spune că cei dintâi creştini se strângeau în fiecare zi să citească Scripturile (Fapte 17, 11), se învăţau şi se înţelepţeau unii pe alţii (Coloseni 3, 16). Când se adunau laolaltă – şi se adunau regulat – unul avea o cântare, altul o învăţătură, altul o tălmăcire şi astfel se zideau unii pe alţii .(I Corinteni 14, 26)(din cartea ,,Ce este Oastea Domnului")

Oastea Domnului in zona Olteniei a aparut inca din vremea Parintelui Iosif Trifa,iata ce scrie sfintia sa intr-un articol aparut in nr.29 din 29 iulie 1936,,Lucrarea Oastei a patruns cu putere in satele Olteniei unde sunt harnici seceratori si luptatori.Intre acestia ,in prima linie sunt scumpii nostri fratii:Grigorie Mantoc din Vladila si Marin Guicin din Studina ajutati pe tot locul de dragul nostru nazireu Florea Parvan.Ei au umplut satele Romanatilor si Olteniei cu foile si cartile Oastei.Au facut o multime de adunari si sufla mereu in focul lor.Singur Domnul stie ostenelile si jertfele lor ce le-au facut pentru lucrul Lui.El sa le dea rasplata cereasca". Adunarile s-au pastrat pana astazi , adevarat nu cu acelasi numar de suflete dar cu aceias ravna si dragoste.Prin satele romanatene mai traiesc si astazi frati si surori dornice de dragoste si intalnire frateasca . O noua piatra la temelia Oastei Domnului s-a pus in Caracal in ziua de 27-28 septembrie 1997 dupa cum citim in Foaia ,,Iisus Biruitorul" nr. 89 din 1997 .Adunarea a avut loc la Biserica ,,Sf. Apostoli"la care au participat foarte multi fratii si preoti din tara.De atunci au avut loc adunari anuale si in Caracal si in celelalte localitati unde erau ostasi. Odata cu infiintarea mult doritei noastre Episcopii a Slatinei si Romanatilor si cu intronizarea in scaunul arhieresc a Prea Sfintitului Parinte Sebastian, manuta de ostasi olteni au primit binecuvantarea arhiereasca si numirea unui preot care sa se ocupe indeaproape de ei,in persoana Parintelui Laurentiu Hritcu iar ca Centru si loc de intalnire Biserica Sfantul Vasile din cart.Bold, Caracal.De atunci si pana in prezent au loc Adunari in fiecare Duminica dupa amiaza,Sfanta Liturghie intr-una din zilele saptamanii,pelerinaje si participarea unora dintre frati la unele Adunari mari din tara si chiar in afara ei.Considerand ca Oastea Domnului a fost si este de mare folos Bisericii noastre Ortodoxe dorim sa o facem din nou cunoscuta,ingrosandu-i randurile si aducandu-i pe multi la Hristos.

“Iubite frate părinte! Slăvit să fie Domnul! Trăiesc acum parcă în altă parte a pământului, iar nu tot în satul unde mă aflu acum de atâţia ani ca preot. Viaţa păstoriţilor mei şi a celor ce au ascultat chemarea Domnului este o inimă şi un suflet, ca în F. Ap. 4, 32.Parcă văd cu ochii mei vremile primare ale creştinismului reînviate după atâta amar de vreme. Făceam şcoală duminicală (cu ostaşii) într-o casă particulară din sat unde era foarte puţin loc; acum însă, văzând înflăcărarea cu care poporul asaltează adunările noastre, ne-am mutat în Casa Domnului unde şi dorim a rămâne întru îndelungare de zile… În seara duminicii trecute, 31 de suflete au cerut din nou înscrierea în Oastea din care au dezertat la alte confesiuni – nu atât din vina lor cât din neştiinţa mea, a celui pus aici să suflu din trâmbiţă (Ezechil 33, 4), atunci când slujeam Stăpânului meu fără a-I face voia – căci nu le arătasem pe Tatăl (Ioan 14, 8).

Acum, Oastea Domnului numără aici 88 de ostaşi deplin hotărâţi să lupte pentru biruinţa Evangheliei. De când a venit aici O. D., biruinţele se ţin lanţ. Alcoolul a început să dispară, întrucât eu, preotul, deşi până la 17 dec. 1929, nu beam rachiu, totuşi gustam câte puţin la mesele ce enoriaşii mei le făceau pentru praznice, la hramurile bisericilor, sau pentru răposaţi în casele lor, pentru a le fi pe voie, dar călcam Voia Stăpânului meu.

Acum, mulţumiri fie aduse Domnului nostru Iisus Hristos (Rom. 7, 25), de când am zis că nu-mi mai trebuie alcool, a încetat de a mai fi pus pe mese spre a fi binecuvântat. Şi câtă fericire este fără el!

O altă biruinţă: copii şi tineri, învăţând cântările Oastei, au dorit să înveţe şi răspunsurile la Sf. Liturghie… Am făcut începutul cântând la biserică, pe două voci, atât de frumos, că poporul a început să vină la biserică în număr neobişnuit de mare…

După Sfânta Liturghie, am repetat multe cântări ostăşeşti, crescând entuziasmul şi dorinţa fiecăruia de a face parte din tovărăşia întru Domnul.

Trăim exact timpul primar al creştinismului, aşa cum ni-l descrie Sf. Scriptură (F. Ap. 2, 37-47), prin înrolarea noastră în această binecuvântată mişcare. De încheiere, mă plec în faţa Scumpului nostru Mântuitor, transmiţând tuturor fraţilor ostaşi urări de sănătate şi să ne rugăm cu toţii pentru a fi cunoscută tuturor Evanghelia Domnului.”( va urma...)

Preot N. Rădulescu – Oporelul, Olt
«Lumina Satelor» nr. 10, din 9 martie 1930

Traian Dorz, din ”Istoria unei Jertfe”, vol  I

(sursa:Aici )

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

Rugăciune

Învredniceşte-ne şi pe noi, Iisuse Doamne, de preascumpa Ta făgăduinţă de a fi în mijlocul nostru! Întăreşte-ne şi ne ajută să Te putem avea şi noi în mijlocul nostru! Prin orice vânturi de ispite, necazuri şi prigoane am trece, Tu, Doamne, adu-ne neîncetat aminte că eşti cu noi, că eşti în mijlocul nostru!

Strânşi în jurul Crucii Tale, ca nişte copilaşi ai Tăi, noi Te rugăm, cu lacrimi de foc Te rugăm: O, vino, Doamne Iisuse, şi în mijlocul nostru! O, vino, Doamne Iisuse, la noi, rămâi la noi şi fii cu noi, până în clipa când ne vei chema pentru totdeauna la Tine, ca să trăim cu Tine în vecii vecilor! Amin.

FERICITII NOSTRI INAINTASI

Fratele Traian Dorz

Literatura sensibilitatii religioase românesti a avut în poetul Traian Dorz una din vocile sale de o expresie cu totul aparte, am putea spune unica, prin profunzimea trairii religioase.

Poetul a vazut lumina zilei în noaptea de Craciun a anului 1914, în catunul Râturi (azi Livada Beiusului) din comuna Mizies, judetul Bihor, în apropiere de Beius. Parintii sai, Constantin si Maria, erau buni gospodari si crestini respectati în sat pentru cinstea si vrednicia lor. Era unicul copil la parinti si, bineînteles, acestia voiau sa-l vada ajungând un bun gospodar la casa lui si un sprijin de nadejde la batrânete. Baiatul însa se simtea nascut pentru altceva, mai bun. Iubea cartea, citise tot ce era de citit în micuta biblioteca a scolii primare si în aceea a bunului sau învatator, Savu Halbac. Dar, tocmai acum, la terminarea celor sapte clase, a intervenit ceva, un eveniment-cheie, în viata copilului Traian Dorz, care i-a schimbat traiectoria existentei sale. La examenul de încheiere a celor sapte clase primare, sustinut la Beius în 7 iunie 1930, a fost premiat, iar preotul care preda Religia, pentru raspunsurile exemplare la aceasta disciplina, i-a dat ca premiu special cartea Corabia lui Noe, de preotul Iosif Trifa, din Sibiu. Autorul era întemeietorul si conducatorul pamântesc al Miscarii Oastea Domnului, înfiintata la 1 ianuarie 1923, la Sibiu, o lucrare de regenerare moral-spirituala a poporului nostru în granitele ortodoxiei strabune. Cartea l-a zguduit puternic pe proaspatul absolvent. În 8 iunie, în duminica Rusaliilor, terminând lectura cartii, simti ca trebuie sa-si schimbe viata, asa cum autorul, în final, o propunea fiecarui cititor.

Printr-o scrisoare adresata centrului Oastei din Sibiu, îl ruga pe Parintele Iosif Trifa sa-l înscrie si pe el în rândurile ostasilor si sa-i trimita foaia ,,Oastea Domnului", suplimentul duhovnicesc al saptamânalului ,,Lumina Satelor". Ambele erau redactate de catre preotul sibian.

Frecventarea cartilor din biblioteca scolii si pe cele ale profesorului de religie care l-a premiat a avut doua consecinte importante asupra adolescentului. Prima era aceea ca poate sa aspire la ceva mai mult decât majoritatea tinerilor de vârsta lui si deci sa iasa din perimetrul vietii rurale. Ca urmare, fara stirea parintilor, se prezinta la examenul de admitere la “Scoala de Arte si Meserii” din Beius. Reuseste printre primii, dar tatal sau îi da de urma si-i interzice sa urmeze cursurile acestei scoli. La fel pateste si în urma reusitei la “Liceul Militar” din Târgu Mures. Sunt primele interdictii care intervin în viata lui.

A doua consecinta, si cea mai importanta, a fost aceea ca lectura cartilor Oastei Domnului si a foilor ei religioase i-a trezit pe nesimtite dorinta si disponibilitatea sufleteasca de a scrie el însusi versuri spre slava lui Dumnezeu. Astfel trimite primele sale încercari Parintelui Iosif Trifa, iar acesta, intuindu-i talentul si evolutia viitoare, i le publica în Lumina Satelor. Exercitiul acesta creator însemna pentru el o descarcare si o împlinire, în acelasi timp. În spiritul ostasiei, începe deplasarile prin satele din jurul Beiusului, în misiune cu cartea si cu propovaduirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Când a împlinit vârsta de 18 ani, parintii îl silesc sa se casatoreasca, crezând ca întemeierea unei familii va pune capat plecarilor sale misionare. Dimpotriva, situatia familiala se înrautateste. În lucrarea sa autobiografica “Hristos – marturia mea” ( vol.3) sunt înfatisate aceste framântari care, în cele din urma, sfârsesc prin chemarea pe care i-o face Parintele Iosif Trifa, în 1934, de a merge la Sibiu. Aici, alaturi de mentorul sau, va începe o bogata activitate publicistica, lucrând la redactarea periodicelor Oastea Domnului, Isus Biruitorul, Ecoul, Glasul Dreptatii, Ostasul Domnului etc. Tot la Sibiu îi va aparea si primul volum de versuri, “La Golgota”. Din 1938 si pâna în 1943, împreuna cu învatatorul Ioan Marini, va fi redactor la Oradea, la Cluj sau în alte locuri din tara al publicatiilor religioase: Ogorul Domnului, Viata Crestina, Misionarul Vietii Crestine, Familia Crestina, precum si al calendarelor-almanah ale acestora. N-a mai urmat nici o scoala, dar va evolua spiritualiceste ca un autodidact de elita, pâna ce Dumnezeu îl va chema la El.

Timp de mai bine de sase decenii, Traian Dorz va fi unul din cei mai buni misionari ai Oastei Domnului, psalmist si propovaduitor neînfricat. Blestemul interdictiilor a planat însa mereu asupra lui, parca pentru a-l împiedica cu orice pret sa-si împlineasca chemarea pentru care Dumnezeu l-a rânduit. Aproximativ optsprezece ani, parintii si sotia, care nu i-au înteles aceasta chemare, au iscat fel si fel de oprelisti pentru a-l împiedica sa-L vesteasca pe Iisus Hristos asa cum cerea Biserica cea Luptatoare. Începând cu anul 1948, când regimul necredintei a preluat puterea politica, sugrumând libertatile religioase, si pâna la moartea sa, în 20 iunie 1989, interdictiile s-au permanentizat si diversificat. Oastea Domnului, miscare a ortodoxiei militante, a fost declarata “secta cea mai periculoasa” si scoasa în afara Legii pentru ca nu voia sa renunte la crezul ei crestin, ci, dimpotriva, sa-l mentina viu în constiinta credinciosilor Bisericii noastre bune si strabune. De-a lungul existentei sale zbuciumate, presarata cu scurte pauze, poetul a totalizat peste saisprezece ani de închisoare. În 1959, a fost condamnat la saptesprezece ani de munca silnica pentru întreaga lui activitate. Decretul de gratiere generala din 1964 îi va reda libertatea. Va fi însa supravegheat pas cu pas si împiedicat sistematic sa scrie si sa-si manifeste convingerile sale. Domiciliile fortate, chemarile inopinate la organele de securitate îl vor tine mereu într-o stare de alerta. Interdictiile devin acum si mai suparatoare si umilitoare.

Cândva, într-un trecut de trista amintire, a nu stiu câta “sectie” dintr-un nechemat si obtuz “Comitet Central” al Partidului Comunist, care avea pretentia sa ia locul lui Dumnezeu în lume, a hotarât, într-o sedinta de pomina, “axata pe problemele muncii scriitoricest- ca numitul Traian Dorz, fiind un mistic retrograd, n-are dreptul sa scrie, ba, mai mult, n-are nici talent!” Era ca si cum cineva ar porunci soarelui sa nu mai lumineze sau izvorului cristalin sa nu mai curga, sau vulcanului sa nu mai erupa”

Astfel, dupa cum afirmam în rândurile precedente, mai bine de saptesprezece ani si alti ani grei de presupusa libertate, acesti oameni nesabuiti s-au jucat “de-a privighetoarea si colivia” cu poetul Traian Dorz. Dar cântaretul încatusat n-a putut fi oprit. El a devenit, cum spunea un admirator al sau, “o harfa spânzurata de-o streasina de închisoare”, vorbind întregii lumi despre credinta în Hristos si despre calvarul României crestine.

În pauzele de “libertate”, cu domiciliul obligatoriu la Livada Beiusului, trudind din zori si pâna-n noapte la muncile câmpului, seara, întors acasa istovit, “cu mâini batatorite de sapa si de ger”, dupa o cina frugala, se aseza în pat, unde, acoperindu-se complet cu patura, la lumina lanternei, îsi scria poeziile si meditatiile crestine. Militianul sau paznicii de noapte, daca zareau cumva vreo luminita înauntru, bateau în geam, aducându-i aminte ca “n-are voie sa scrie!”. Trebuia sa doarma, sa fie bun de munca a doua zi pe “ogoarele înfratite si înfloritoare ale colectivei”.

Astfel si-a petrecut multe nopti, plângând, rugându-se si scriind, acest trandafir al Golgotei, despre care calaii veacului, zdrobindu-l, n-au stiut ca-i vor spori si raspândi si mai mult mireasma gândului si a simtirii sale.

Nu mai vorbim de cele aproape 200 de poezii create în închisoare fie scriindu-le pe câte un ciob de sticla gasit din întâmplare si apoi memorate, fie bazat numai pe memorie. În aceste conditii grele de neînchipuit, cu multe sacrificii, lipsuri si riscuri de tot felul, au fost create în închisoare si lagare de munca fortata ori în precarele pauze de libertate cele aproximativ 100 de titluri de lucrari. Unele volume din aceasta vasta opera cuprind eseistica religioasa, meditatii crestine, altele sunt niste avântate pledoarii pentru pastrarea credintei, iar altele, povestiri pentru copii – de toate vârstele. Poeziile sale totalizeaza un numar de peste 5000 de titluri, la care se mai adauga 7000 de proverbe versificate, din întelepciunea româneasca si aceea a diferitelor popoare.

Din toata aceasta opera, doar câteva volume de poezii au vazut lumina tiparului, pâna în 1947. Creatia poetica a acestor ani este strânsa în volumul “Spre Tara dragostei”, aparut în 1947. Dupa 1948, timp de mai bine de patruzeci de ani, nu s-a tiparit în tara nici o carte dorziana. În schimb, precum în Evul Mediu, a înflorit epoca tenace a copistilor. Manuscrisele erau copiate cu mâna sau la masina de scris, în clandestinitate si în conditii de mare risc. Existenta acestor actiuni dovedeste cât de mare era setea dupa literatura crestina în catacombele Estului. Tot atât de primejdioasa si ilegala era raspândirea operei prin benzi magnetice.

Totusi macar o parte din opera poetica a lui Traian Dorz a vazut lumina tiparului, în strainatate, prin bunavointa si dragostea mai mult sau mai putin dezinteresate ale unor credinciosi neoprotestanti. Mentionam ca acceptul pentru tiparirea acestor lucrari a fost dat de catre autor numai dupa repetatele încercari de publicare esuate în România.

Tiparirea în afara tarii a acestor carti a atras mânia autoritatilor comuniste care, în ciuda tuturor asteptarilor, tocmai într-o perioada de o mai mare deschidere spre Occident prin relatii economice si culturale, în 1982, l-au arestat pe poet si l-au condamnat la doi ani de închisoare pentru delictul de tiparire si raspândire de literatura interzisa. Probabil, trebuia ca jertfa sa fie dusa pâna la desavârsire. În urma interventiei publice din strainatate, a fost eliberat dupa câteva luni.

Ajuns din nou în mijlocul fratilor sai de credinta, eroul crestin îsi va continua lupta cu si mai multa dârzenie pentru apararea adevarului si pentru recunoasterea Miscarii Oastei Domnului în adevarata ei lumina de catre autoritatile de stat si de catre pastorii si ierarhii de atunci ai Bisericii Ortodoxe.

Tema majora a creatiei dorziene o constituie Golgota – izvorul netarmuritei si vesnicei iubiri – si biruinta învierii lui Iisus cel Rastignit. Pentru unii, poetul ar putea sa para o lira monocorda: Iisus, Iisus, Iisus. Dar pe aceasta lira, cântarea poetului ne face sa simtim adâncimile inefabile ale credintei. Aceasta, pentru ca în Iisus, asa cum ne spune apostolul neamurilor, “sunt ascunse toate vistieriile întelepciunii si ale cunostintei” (Col. 2, 2-3) si de aici, îndemnul aceluiasi apostol: “Iar peste toate acestea, îmbracati-va în dragoste, care este legatura desavârsirii” (Ibid. 3, 14). Iar daca Dumnezeu este iubire, atunci întelegem de ce acest poet este un cântaret înfocat al Iubirii. Din acest ocean fara margini izvorasc toate apele creatiei sale lirice. Realitatile vietii si ale istoriei devin, pe harfa sa, tot atâtea râuri care, transfigurate si primind aura vesniciei, se reîntorc tot în el, gasindu-si si împlinirea, si desavârsirea.

În volumul “Locurile noastre sfinte” – o îmbinare fericita între poezie si proza – locurile, evenimentele si personalitatile istoriei noastre nu sunt vazute doar sub aspectul lor real. Poetul scoate la lumina tocmai planul spiritual al acestora, facându-ne sa vedem partea lor nevazuta cu ochiul omenesc, dar care devin palpabile prin ochiul credintei. Astfel, toate aceste realitati primesc o dimensiune hieratica, devenind niste uriase fresce în catedrala istoriei noastre. Mesterul Manole, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Horia, Alba Iulia, Târgu Jiu, Curtea de Arges, Muresul, Oltul, bisericile si troitele maramuresene, toate acestea se transforma în personaje sau în locuri emblematice ale spatiului nostru mioritic, ducându-ne în final spre Patria de dincolo de zare. În acest fel, aceasta carte-album se transforma într-un manual de educatie a tuturor generatiilor, autorul devenind un pedagog national.

La fel de original în valentele sale spiritual-morale este si volumul “Minune si Taina”, dedicat Maicii Domnului. Preacurata Nascatoare de Dumnezeu, în viziunea poetului, este în acelasi timp si modelul de mama pentru toate femeile din lume. Maica Domnului înfatisata de poetul transilvanean traieste sub cerul românesc, în tara aceasta din care a facut o gradina a sa. De aceea si gesturile sale, si grija pentru Pruncul Sfânt ne aduc în fata imaginea mamei dupa cea mai buna si sfânta traditie a acestor meleaguri. Din acest unghi spiritual, poetul a “românizat” întreaga imagine a Maicii Domnului în cel mai nobil înteles al cuvântului.

Într-o vreme ca aceea a zilelor noastre, în care interesul pentru poezie scade tot mai mult, publicul gasind alte cai pentru a-si hrani si desfata sufletul si pentru a-si satisface setea de frumos, poezia psalmistului bihorean are o mare putere de a misca inimile si constiintele, de a le transforma, înnoindu-le, prin Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

La peste o mie din poeziile sale li s-au creat melodii adecvate, intrând astfel în biserici, în mânastiri si în alte medii religioase din tara si de peste hotare. Dovada ne-o ofera cea de-a opta editie a acestor cântari nemuritoare, ce apare sub titlul “Sa cântam Domnului”.

Cu toate ca poetul a cunoscut suferinta pe toate treptele ei, el ramâne un poet al luminii, al iubirii, al credintei si smereniei. Versurile sale îmbraca expresia imnului si a odei sau devin, când e cazul, cântec de lupta care apara drepturile lui Dumnezeu într-o lume în care cel rau se sileste pe orice cale sa apere drepturile omului la pacat, adica la desfigurarea sa moral-spirituala. Asadar, aceste versuri au devenit niste cântari luptatoare.

În noaptea spre dimineata zilei de 20 iunie 1989, Traian Dorz se întâlnea cu Luceafarul Diminetii. Sufletul lui îsi anunta rasaritul pe firmamentul altei lumi, acolo unde îl asteptau bratele deschise al Mirelui sau Ceresc, de a Carui întâlnire i-a ars în dor nestins întreaga viata. El i-a luat de pe umar crucea si i-a asezat pe frunte stralucitoarea cununa a biruintelor. Privighetoarea a parasit cuibul ei de lut, spre a se aseza pe una din crengile pomului vietii vesnice.

Prin patosul ideilor, prin calitatea expresiei poetice, prin mesajul ei divin-uman, opera creata de Traian Dorz îl situeaza în constelatia unor mari creatori ai sensibilitatii religioase, precum ieroschimonahul Daniil Tudor, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Ioan Alexandru, iar prin conotatiile mistice, de ce nu, si cu Daniel Turcea.

Putem afirma cu toata convingerea ca poetul interzis Traian Dorz de-abia acum, dupa moartea lui, îsi începe cariera literara.

sursa. www.oasteadomnului.ro

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI.

Aici vom rămânea mereu

Aici vom rămânea mereu,
oricât de-nţelenită-i glia;
cu-atât cu cât arăm mai greu,
va fi mai sfântă bucuria.

Aici vom rămânea, crezând
în biruinţa pentru care
ne-au ars strămoşii, rând pe rând,
s-o nalţe mai strălucitoare.

Aici vom suferi mereu,
în locul unde-avem poruncă,
să-I dăruim lui Dumnezeu
slujirea-n cea mai aspră muncă.

Şi-aicea vom muri-apărând
un adevăr şi-o moştenire
încununate în curând
de-o nesfârşită strălucire.

Aici, căci chiar pe-acest pământ
dorim să se mai nalţe-o dată
pentru Hristos un crezământ
şi-o dragoste adevărată.

Ca să-nviem de-aici, mereu,
prin noi şi noi urmaşi întruna,
arzând în veci lui Dumnezeu,
în miile de jertfe, una.(Traian Dorz)

DIN PATERIC.....AVVA ANTONIE

,,Sfantul avva Antonie, sezand odata in pustie, a venit in lenevie si in multa intunecare de ganduri si zicea catre Dumnezeu: Doamne, voi sa ma mantuiesc si nu ma lasa gandurile. Ce voi face in scarba mea? Cum ma voi mantui?
Si, sculandu-se putin, a iesit afara si a vazut odata pe cineva ca pe sine sezand si impletind o funie, apoi sculandu-se de la lucru si rugandu-se, si iarasi sezand si impletind funia; apoi iarasi sculandu-se la rugaciune. Acesta era ingerul Domnului, trimis spre indreptarea si intarirea lui Antonie.
Si a auzit pe inger zicand: asa fa si te mantuieste. Iar el auzind aceasta, a luat multa bucurie si indrazneala si facand asa se mantuia. Zis-a avva Antonie: parintii cei de demult, cand mergeau in pustie, intai se vindecau pe sine si facandu-se doctori alesi, vindecau si pe altii. Iar noi iesind din lume, mai inainte de a ne vindeca pe noi singuri, indata incepem a vindeca pe altii si intorcandu-se boala asupra noastra, se fac noua cele de pe urma mai amare decat cele dintai si auzim de la Domnul zicand: Doctore, vindeca-te mai intai pe tine. A intrebat cineva pe avva Antonie, zicand: ce, pazind eu, voi placea lui Dumnezeu ?
Si raspunzand batranul, a zis lui: cele ce-ti poruncesc tie, pazeste-le! Oriunde vei merge, pe Dumnezeu sa-l ai inaintea ta intotdeauna. Si orice vei face, sa ai marturia din Sfintele Scripturi si ori in ce loc vei sedea, sa nu te misti degraba.
Acestea trei pazeste-le si te vei mantui. Zis-a iarasi: sunt unii care si-au topit trupurile lor cu nevointa si pentru ca nu au avut ei dreapta socoteala, departe de Dumnezeu s-au facut.

Zis-a iarasi: de la aproapele este viata si moartea.
Ca de vom dobandi pe fratele, pe Dumnezeu dobandim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim.

Un frate a zis lui avva Antonie: Roaga-te pentru mine ! Zis-a lui batranul: nici eu nu te miluiesc, ,nici Dumnezeu, daca tu insuti nu te vei sili si nu te vei ruga lui Dumnezeu. Zis-a avva Antonie: eu nu ma mai tem de Dumnezeu, ci il iubesc pe El. Ca dragostea scoate afara frica. Zis-a iarasi: supunerea cu infranare supune fiara. Zis-a avva Antonie: cel ce bate bucata de fier, intai socoteste cu mintea ce va sa faca: secere, cutit sau topor ? Asa si noi trebuie sa socotim, care fapta buna uneltim, ca sa nu ne ostenim in desert." (Patericul egiptean, Arhiepiscopia ortodoxa romana, Alba Iulia 1999)

Vindecarea celor zece leproşi

“În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat pe El zece bărbaţi leproşi care au stătut departe. Şi aceia au ridicat glas, zicând: „Iisuse Învăţătorule, miluieşte-ne pe noi!” Şi, văzându-i, le-a zis lor: „Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor!” Şi când mergeau ei s-au curăţit. Iar unul dintre dânşii, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la picioarele Lui, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Iar Iisus, răspunzând, a zis: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-au aflat să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu fără numai acesta ce este de alt neam? Şi i-a zis lui: „Scoală-te şi mergi; credinţa ta te-a mântuit!”(Luca 17, 12-19)

Să luăm aminte că evanghelia aceasta se petrece şi azi.
Beteşug de lepră există şi astăzi şi oameni leproşi sunt şi astăzi destui. Deosebirea e numai atât că oamenii de azi nu poartă boala leprei în oasele lor, ci în sufletul lor.
Lepra era o boală cumplită, ce ataca mai întâi pielea cu răni şi bube rele. Intra apoi în oase şi le strâmba, făcând din om un schelet, un mort viu care umbla rătăcitor până ce moartea îl băga în pământ.
Aşa-i, iubite cititorule, şi păcatul. O lepră, o boală cumplită ce cuprinde tot mai mult şi mai mult sufletul, până când îl strică şi îl omoară de tot. Şi păcătosul este un mort viu (Ef 2,1).
O, dacă ni s-ar da nouă putinţă să vedem sufletele oamenilor de azi în chip văzut, ne-am îngrozi de neghiobiile şi sluţeniile sufletelor atacate de lepra păcatului!
Lepra era o boală molipsitoare, şi cei cuprinşi de ea erau scoşi afară dintre ceilalţi oameni. Şi păcatul este o astfel de boală molipsitoare de care tot creştinul trebuie să se ferească.
Sunt însă atâţia creştini care se duc, duminicile şi serile, unde se vorbesc tot felul de vorbe porcoase; şi sunt atâţia părinţi care îşi lasă copiii, nopţile, de se umplu de lepră, de boală sufletească.
Cei zece leproşi s-au tămăduit după ce s-au întâlnit cu Iisus şi cu lacrimi s-au rugat Lui: „Iisuse Doamne, ai milă de noi!”
Tot aşa se poate curaţi şi un creştin de lepra păcatului. Întâi trebuie să simţi lepra păcatului ce ţi-a cuprins sufletul cu rană de moarte; şi, apoi, cu sufletul rănit, să cazi în faţa Mântuitorului, cu lacrimi, strigând: „Iisuse Mântuitorule, ai milă de mine şi mă scapă din pieire sufletească!”.
„Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor” – le-a zis Iisus leproşilor, pentru că preoţii erau puşi, pe acele vremuri, de control asupra celor leproşi şi ei dădeau atestat despre cei curăţiţi. Preoţilor li s-a încredinţat şi azi controlul sufletesc despre bolile sufleteşti ale oamenilor, şi taina mărturisirii îi cheamă şi azi pe oameni să-şi arate bolile sufleteşti.
Câţi însă se mărturisesc cu regularitate şi bine?
Cei zece leproşi, după ce s-au tămăduit, au uitat pe Marele lor Binefăcător şi numai unul s-a întors să-I mulţumească.
O, ce mult se aseamănă greşeala leproşilor cu purtările oamenilor de azi! Lumea este plină de mila şi darurile Domnului. Ce dar mare este nouă, spre pildă, sănătatea sau mintea,priceperea.Şi apoi, mai ales, darurile cele sufleteşti, pentru cine le ştie preţui şi folosi.
Cel mai mare dar ce ni s-a dat nouă este Jertfa Crucii prin care ne-a izbăvit pe noi Domnul, ca pe cei zece leproşi.
Atâtea daruri ni s-au dat nouă, încât ar trebui să stăm tot în coate şi genunchi, cu rugăciuni de mulţumită lui Dumnezeu. Dar e aşa de puţină mulţumirea între creştinii de azi! Şi asta-i încă o dovadă că nu trăim şi nu înţelegem Evanghelia cea adevărată.
Dar şi mai mult greşim decât cei nouă leproşi, când, în loc de mulţumită, noi batjocorim cu păcate darurile Domnului.
Un astfel de batjocoritor este cel care suduie, de prea buiestru şi sănătos; cel care pradă banii şi averea ce i-a dat-o Dumnezeu sau n-ajută cu ea pe cel necăjit.
O astfel de batjocură este acel nărav urât şi păgân că omul aleargă la aldămaş în crâşmă de câte ori Dumnezeu l-a scăpat din ceva necaz sau l-a ajutat în ceva izbândă.
În atâtea chipuri şi feluri noi batjocorim mila şi darul Tatălui de Sus…
Iată câte lucruri frumoase şi de suflet mântuitoare ne învaţă evanghelia cu cei zece leproşi. Nu uita, cititorule, nu uita această învăţătură!

Leproşii de după război…

Ce mult se aseamănă purtările oamenilor acum, după război, cu cei zece leproşi din evanghelie!
Ca şi leproşii din evanghelie, oamenii se rugau, în vremea războiului: „Doamne Iisuse, fie-ţi milă de noi!”. Dar, la terminarea războiului, în loc de mulţumită lui Dumnezeu, au răsunat puştile şi aldămaşurile.
În vremea războiului, un credincios îmi scria: „Şi, mai departe, vei afla, domnule părinte, că am pus gând bun înaintea lui Dumnezeu că, de voi scăpa din acest potop de foc,apoi trei sferturi din viaţa mea am să o petrec în rugăciune şi numai un sfert pentru mine”…
Cel care a scris scrisoarea a scăpat din focul războiului, dar mâna lui care scrisese făgăduinţa am văzut-o izbind masa dintr-o crâşmă şi din gura lui curgeau cele mai grozave înjurături.
E plină lumea de azi cu astfel de leproşi pe care Domnul i-a scăpat din focul războiului; ei însă răsplătesc cu păcate pe Marele Mântuitor.

Două necunoscute…

Odată, Bunul Dumnezeu chemă virtuţile de pe pământ la ceva sfat în cer. Între cele chemate erau Adevărul, Dreptatea, Mila, Credinţa, Bunătatea etc.
Între ele erau şi două care nu se mai văzuseră niciodată şi nu se cunoşteau. Se apropiară una de alta, să se recomande.
-Eu sunt Binefacerea, zise una.
-Eu sunt Recunoştinţa, răspunse cealaltă.
-Cum, voi nu vă cunoaşteţi? întrebă Bunul Dumnezeu.
-Nu, Doamne, răspunseră cele două necunoscute, căci pe pământ încă nu ne-am întâlnit niciodată.

Bogăţiile pe care Dumnezeu le dă omului

Un om, nemulţumit cu averea sa, cârtea împotriva lui Dumnezeu.
Un bătrân, auzindu-l, se apropie de el, îi apucă mâna dreaptă şi-i zise:
-Ai vrea să ţi se taie mâna asta pentru o mie de galbeni?
-Nu, negreşit că nu!
-Dar mâna stângă?
-Nici!
-Ai vrea să-ţi dai ochii pentru zece mii de galbeni?
-Ferească Dumnezeu! Nu mi-aş da un ochi pentru nimic în lume!
-Ei, vezi, răspunse bătrânul, ce bogăţii ţi-a dat Dumnezeu? Şi te mai plângi încă, în loc să-I mulţumeşti…

Setea îţi spune de eşti sănătos ori bolnav

Sănătatea trupului o poţi cunoaşte şi după sete.
Când eşti sănătos, bei apa la termenele ei şi nu pofteşti mai mult decât ţi-e lipsa. Dar când eşti bolnav nu te mai saturi de apă. Din ce bei, tot mai multă ai bea.
Aşa poţi cunoaşte şi sufletul tău de s-a încuibat în el boala lăcomiei sau ba.
Dacă eşti mulţumit cu cât îţi dă Dumnezeu şi lucrul mâinilor tale, sufletul tău este sănătos şi ferit de boala lăcomiei. Dar dacă niciodată nu mai eşti îndestulat cu cât ai, ci tot mai mult şi mai mult pofteşti, atunci sufletul tău este bolnav de boala şi setea lăcomiei.

Părintele Iosif Trifa
din „Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an”

Misiune şi contramisiune

de Pr. Prof. Vasile MIHOC, editorial publicat în Iisus Biruitorul nr. 11(727) 8-14 martie 2010.

Oastea Domnului este, prin excelenţă, o mişcare misionară. Părintele Iosif a gândit-o ca o mişcare misionară. Cuvântul misiune vine de la verbul misio, din limba latină, care înseamnă a trimite. Deci misiunea este o lucrare pe care o fac nişte oameni trimişi. Vedeţi, Dumnezeu mai întâi cheamă şi apoi trimite. Mântuitorul Însuşi este Trimisul lui Dumnezeu, Trimisul Tatălui. Şi El spune: „Precum M-a chemat pe Mine Tatăl, aşa v-am chemat şi Eu pe voi”. Şi i-a chemat mai întâi şi apoi i-a trimis. Misiune poate face cineva care are şi chemare şi trimitere. Or, ne lovim mereu, şi pe tot parcursul istoriei Bisericii, de situaţii în care oameni care n-au fost trimişi şi-au arogat misiunea.

Să ne aducem aminte ce s-a întâmplat la Antiohia… Citim aceasta în cartea Faptele Apostolilor, la cap. 15. Antiohia era prima biserică mixtă din istoria Bisericii. Prima biserică în care erau şi foarte mulţi evrei şi foarte mulţi păgâni, foşti păgâni care s-au făcut creştini; şi toate mergeau foarte bine. Până şi Sf. Ap. Petru, mergând acolo, a fost încântat de ce lucrare minunată făceau Barnaba şi Saul, ş’i Simon Cirineanul, şi alţii…; făceau o lucrare minunată acolo! În prima biserică mixtă era locul unde prima dată ucenicii s-au numit creştini. Vă daţi seama cum lucra Duhul Sfânt acolo: cu putere… Şi au spus: Ce nume să avem noi? Ucenici. Ucenici ai cui? Şi atunci au hotărât, prin Duhul Sfânt, să ia numele lui Hristos. Creştin înseamnă cel care este al lui Hristos; Hristianos este un adjectiv derivat de la Hristos. Biserica mergea bine, până când unii, care veniseră de la Ierusalim, fraţi mincinoşi, i-au tulburat. Să ne-aducem aminte de documentul acela, de scrisoarea pe care au trimis-o după ce s-au adunat la Ierusalim şi au făcut acel Sinod Apostolic: “Sunt unii între voi pe care nu noi i-am trimis.” Oameni care n-aveau mandat. Oameni fără mandat au venit şi au tulburat Biserica. Şi tulburarea aceea a determinat Sinodul Apostolic; şi nu s-a terminat tulburarea, pentru că tulburătorii n-au ascultat. La Ierusalim s-a hotărât ceva, ei au făcut altceva. Şi după Sinodul Apostolic, ani şi ani de zile, vedem pe Sfântul Apostol Pavel luptând cu acelaşi fel de tulburători care desfăşurau o contramisiune.

S-a vorbit aici, s-a folosit cuvântul contramisiune. Contramisiune nu este o misiune pe jumătate, sau o misiune mai mică puţin sau care ar putea avea o anumită valoare. Dacă în cuvântul contramisiune intră cuvântul misiune, nu înseamnă că este şi ea misiune. Aşa cum dacă spunem „antihrist” – anti-Hristos, în limba greacă – nu înseamnă că este un hristos mai mic. Ci este adversarul lui Hristos, deci desfăşoară o lucrare împotriva lui Hristos, care vrea să se pună în locul lui Hristos. Cuvântul anti înseamnă şi împotrivă, dar şi în locul. Antihrist este cel care vrea să se substituie lui Hristos şi lucrează împotriva Lui, încercând să I se substituie.
La fel, contramisiunea. Sunt oameni care n-au chemare şi n-au trimitere şi care vor să se substituie adevăratei misiuni şi desfăşoară o anti-misiune. Contramisiune înseamnă anti-misiune. De aceea păcatul acestora este foarte mare.

În Noul Testament, la fiecare moment, anti-misiunea aceasta, contramisiunea lucrătorilor celor răi este prezentă în epistolele Sfântului Apostol Pavel, mai ales, dar şi în epistola Sfântului Apostol Iuda, şi în alte locuri, şi în Epistolele Sfântului Ioan… Cuvântul antihrist nu apare în Noul Testament atât de mult pentru antihristul eshatologic; atât le spunea: „Să ştiţi că va veni antihrist”. Dar apare de mai multe ori pentru antihrişti, la plural, care sunt aceşti contramisionari, ştiind că va veni antihristul… Dar s-au şi arătat, spune epistola Sfântului Ioan, mulţi antihrişti. Cine este antihristul, dacă nu acela care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul? Tăgăduiau dumnezeirea Mântuitorului, erau predecesori ai arienilor de mai târziu.

Deci noi ne confruntăm, în situaţia actuală a Oastei Domnului, cu o antimisiune, cu o contramisiune, care nu este o misiune mai mică, care nu-şi merită numele de misiune, care este antimisiune. Or, frământarea pe această temă a fost şi aseară în bună măsură şi trebuie să ne gândim la lucrurile acestea, pentru că nu sunt lucruri minore, nu sunt lucruri de valoare mică, ci de valoare foarte importantă. Pentru că, vedeţi, scopul acestei antimisiuni este, în mintea diavolului, în planul diavolului, de a zădărnici lucrarea de mântuire prin misiune. Şi acest lucru reuşeşte să-l facă în bună măsură. A reuşit-o pe parcursul istoriei, când Biserica, în loc să cucerească lumea cu zelul apostolilor, a trebuit să se macine în frământări de genul acesta, multe foarte, foarte dramatice. Or, Oastea Domnului reinterează în istoria ei situaţia aceasta.

Vorbim de Părintele Iosif şi ne gândim la succesul misiunii în vremea lui. Au fost câţiva ani plini în care ţara s-a aprins, în care lumea n-a mai putut să nu ţină cont de Oastea Domnului. Or, dacă ar fi continuat misiunea în acelaşi ritm, ne dăm seama ce-ar fi trebuit să fie astăzi, la distanţa aceasta mare în timp de 72 de ani de la plecarea Părintelui Iosif. Or, faptul că lucrul acesta nu s-a realizat, în bună măsură se datorează acestei contramisiuni, o lucrare a diavolului, care reuşeşte, iată, să zădărnicească lucrarea de mântuire prin Evanghelie.
Or, lucrul acesta trebuie să ne fie foarte clar în inimă şi-n minte. Şi să nu cochetăm cu ideea de contramisiune – primul lucru; şi al doilea, să nu ne hârjonim, să nu ne măcinăm în hârjoneli din acestea, care plac diavolului. Lui asta-i place: să te pierzi în lucruri de hârjoană din acestea, ca să nu mai faci lucrări; să ai impresia că faci ceva, dar, de fapt, să nu faci nimic, renunţând la ceea ce înseamnă trimiterea ta.Vedeţi, Sfântul Apostol Pavel, care este exemplu de misionar – ca şi toţi ceilalţi Sfinţi Apostoli – ne-a lăsat multe mărturisiri scrise şi putem şti foarte multe despre misiune. El a făcut o lucrare misionară în ciuda acestei contramisiuni, care-l urmărea peste tot.

Te întrebi ce căutau în Galatia ereticii aceia iudaizanţi care fuseseră în Antiohia? În Galatia nu erau evrei! Ce căutau ei să-i tulbure pe credincioşii din Galatia? Ce căutau la Corint? Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în Epistola a II-a către Corinteni exact despre aceştia. Cine-i trimitea? Ce interese aveau de-l urmăreau pe Apostolul Pavel pas cu pas? E clar că nu era numai din voia lor, ci erau mânaţi… Duhurile cele rele îi mânau spre această lucrare antihristică. Or, în privinţa aceasta, trebuie să fim atenţi. Sfântul Apostol Pavel nu ignora această lucrare, dar nici nu se lăsa încetinit în lucrarea sa de ei. El trecea peste ele, el spunea lucrul acela, dar mergea mai departe. Asta este calea.

Şi Oastea Domnului, este impresia mea, s-a măcinat prea mult în aceste hârjoneli; cu contramisiunea şi a pierdut din vedere lucrul esenţial, care este trimiterea.
Sfântul Apostol Pavel îşi făcea planuri mari. Dacă citim Epistola către Romani, el se gândea să ajungă la Ierusalim şi de acolo să plece spre Spania, la capătul celălalt al Mediteranei, trecând prin Roma. Şi a şi ajuns… În Roma sigur a ajuns, foarte probabil şi în Spania. (…) Dar Sfântul Pavel nu s-a lăsat încetinit în lucrarea lui misionară de aceste lupte demonice împotriva misiunii sale.
Vorbim de ceilalţi Apostoli, despre misiunea cărora ştim mai puţin. Nu demult, în anul trecut, am descoperit nişte cărţi… în care era scris despre misiunea lor. Noi nici nu ştim că, odinioară, prin secolele VI până la secolul VIII, au fost o mulţime de creştini în Yemen, de pildă, sau în China, sau în Mongolia. Era o misiune creştină foarte puternică atunci din partea unor biserici din răsărit; cu prinţi care credeau în Hristos. Mongolia a fost la un milimetru de a se converti, dacă nu era tot contramisiunea. Deci Mongolia nu a fost încreştinată datorită faptului că a fost cineva care a făcut contramisiune şi l-a tulburat pe hanul acela, că n-a mai ştiut ce să creadă. Şi atunci Mongolia, care era pe punctul de a deveni creştină, a rămas păgână.

Oastea Domnului trebuie, acum, în 2010, să-şi relanseze misiunea, care este foarte-foarte necesară. Lucrarea Oastei Domnului este extrem de necesară. Şi vedem cât este de necesară misiunea Bisericii noastre. Biserica Ortodoxă Română este o Biserică organizată şi este clar, de departe, cea mai organizată instituţie, am spune, din România. Nici o instituţie, nici un partid nu are oameni care să se adune în fiecare duminică, în fiecare sărbătoare într-o biserică, unde este preot, unde este cântăreţul, unde este consiliul parohial, comitetul parohial; deci este o organizare foarte bună. Cu toate acestea, sunt atâţia oameni care nu sunt cuprinşi, nu sunt atinşi de misiunea Bisericii. Or, Oastea Domnului pe aceştia îi are în vedere. Părintele Iosif pe aceştia i-a avut în vedere; nu pe cei care mergeau la Biserică, ci pe cei care suduiau, pe cei care stăteau în crâşmă… Or, acest sector e complet neacoperit încă. Atunci oamenii mergeau la biserică tradiţional, la ţară mai ales, oamenii mergeau la biserică mulţi. Acuma nu mai merg.
Sunt mulţi care, pur şi simplu, au devenit foarte materialişti, foarte secularizaţi şi nu mai merg la Biserică şi de asta Oastea Domnului are o misiune mai importantă încă decât o putea avea acum 70-80 de ani. Or, n-are timp să se macine în contramisiune. Să se trezească fraţii! Cei care, după zeci de ani de credinţă, aşa-zisă credinţă a lor, încă n-au ajuns să ştie dacă trebuie să-şi facă cruce sau nu trebuie să-şi facă cruce, dacă trebuie să sărute icoana sau nu, înseamnă că, săracii, oamenii aceştia sunt pe nicăieri! Ei trebuie să se trezească! Şi dacă nu se trezesc, trebuie lăsaţi în urmă. Pur şi simplu lăsaţi în urmă şi Lucrarea să meargă înainte.

Slăvit să fie Domnul!

Pr. Prof. Vasile Mihoc

(Sursa)