PELERINAJE

Manastirea Prislop-un adevarat coltisor de Rai

Manastirea Prislop este asezata intr-o poenita,inconjurata de padure si deal.Se afla la 13 Km.de Hateg,a fost ridicata in a doua jumatate a secolului al XIV-lea de Sf. Nicodim de la Tismana.Al doilea ctitor al manastirii a fost Domnita Zamfira ,fiica domnitorului muntean Moise Basarab,refugiata in Transilvania dupa moartea tatalui sau.Se spune ca Domnita Zamfira era foarte bolnava cand a venit la Prislop si s-a vindecat band apa din izvorul cu puteri tamaduitoare din curtea manastirii. Mormantul ei se afla in pronaosul bisericii.
Avutul cel mai de pret al manastirii este icoana Maicii Domnului facatoare de minuni,daruita in anul 1580 cand s-a terminat reconstructia bisericii.Unul dintre staretii manastirii a fost Sf.Ioan de la Prislop care a fost si mitropolit al Transilvaniei intre anii 1585-1605.El a sihastrit in pestera de deasupra manastirii ,pestera care exista si azi si in care am poposit si noi pelerinii olteni .Manastirea a avut o istorie zbuciumata ,a fost incendiata de generalul Bukow,apoi a fost la greco-catolici pana in anul 1948.Un alt mare staret si tot la fel de sfant ca inaintasul sau a fost si parintele Arsenie Boca care a reorganizat viata duhovniceasca a Prislopului,a pictat Biserica si a reconstruit unele cladiri chiar si o clopotnita unicat.Din 1976 Prislopul este manastire de maici,in 1991 se infiinteaza aici si un seminar teologic de fete.Locuri sfinte pline de credinta si istorie,adevarate oaze duhovnicesti in care sufletele isi gasesc mangaiere.La mormantul parintelui Arsenie ,din cimitirul manastirii ,care este in permanenta plin de flori se inchina zilnic zeci de pelerini.Slavit sa fie Domnul pentru toate.AMIN.(Intrarea principala)

(Biserica manastirii)

(Clopotnita)(Biserica ,staretia,fantana)
(locul de odihna al prislopenilor)

(pestera-locul de nevointa al Sf. Ioan de la Prislop )
(olteni in rugaciune la mormantul pr. Arsenie)

Viata parintelui Arsenie Boca

Parintele Arsenie Boca s-a nascut la 29 septembrie 1910 in tinutul Bradului, la Vata de Sus, judetul Hunedoara. Parintii sai, Iosif si Cristina, il numesc la botez Zian. Face scoala primara in satul natal, liceul in oraselul Brad, pe care il absolva in 1929 ca sef de promotie. Manifesta deschidere spre universalitate, exceleaza la disciplinele reale. A iubit de mic desenul, sculptura si mai ales pictura. Inca de la aceasta varsta este extrem de interiorizat, manifesta inclinatie spre singuratate si spre probleme de religie.

Absolvind liceul, se inscrie la Institutul Teologic din Sibiu, unde isi dezvolta preocuparile sale incat intre colegi purta aureola unui sfant. Retinut si solitar, duce o viata aspra inca de pe acum. Citeste asiduu studii de psihologie, caracteriologie, grafologie, cautand a se adanci in descifrarea tainitelor sufletului. In timpul studiilor de teologie i se lamureste tot mai mult frumusetea chipului vietuirii calugaresti. In 1933 ia licenta in teologie cu teza: “Incercari asupra vietii duhovnicesti”, ce rezuma stradaniile sale de a intelege modul desavarsirii interioare a omului. Descoperindu-i inzestrarea artistica, Mitropolitul Nicolae Balan al Ardealului ii acorda o bursa la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti, unde a studiat cu profesorul Costin Petrescu. In paralel frecventeaza cursuri de medicina, precum si alte cursuri din domeniul culturii si artei.

Insa Dumnezeu l-a chemat sa lucreze in ogorul Lui. La 29 septembrie 1935 este hirotonit diacon celib. Pentru a deprinde tainele vietuirii calugaresti, pe care o ravnea, Mitropolitul il trimite in anul 1939, pentru 3 luni, la Muntele Athos. Diaconul Zian Boca se inchinoviaza la manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, judetul Fagaras, in vara anului 1939, imediat dupa intoarcerea de la Muntele Athos.

Peste aproape un an de zile, in 3 mai 1940, de Izvorul tamaduirii, are loc tunderea sa in monahism, primind numele de Arsenie. La doi ani dupa aceasta, tot de Izvorul Tamaduirii, pe 10 aprilie 1942, Ierodiaconul Arsenie a fost hirotonit intru preot.

In anul 1939, la intoarcerea din Muntele Athos, aduce cu sine cateva manuscrise ale Filocaliei pentru fostul sau profesor de la Sibiu, Parintele Dumitru Staniloae, pe langa care a staruit sa le traduca. Prin aceasta si prin ajutorul acordat la traducere, scriind dupa dictarea profesorului sau, Parintele Arsenie a devenit ctitor de frunte al Filocaliei romanesti. Tot el a realizat si minunata coperta.

(locul de nevointa al Parintelui-chilia din munte)

Asezat in linistea manastirii, cuviosul ieromonah a inceput sa fie cautat de o avalansa de oameni. Fiecaruia din cei ce l-au cercetat le-a adus odihna si inseninare. Povatuirile sale luminau si indreptau vieti. Cuvantul sau, plin de puterea Duhului Sfant, cerceta radacinile durerilor oamenilor si le cauta tamaduirea. Parintele punea foarte mult accent pe viata duhovniceasca, pe constiinta atotprezentei lui Dumnezeu, pe dezvoltarea in fiecare om, in fiecare suflet, a acestei constiinte a atotprezentei lui Dumnezeu. Aceasta constiinta isi are izvorul in Izvorul Vietii, in Hristos euharistic: “Sangele Mielului din Sfanta Impartasanie mai tine sufletul in oase si lumea in picioare”. In fiecare vara, pe timpul vacantelor, multime de studenti si de tineri veneau la Sambata sa asculte predica Ieromonahului de foc.

Vatra Manastirii de la Sambata a ajuns un puternic amvon de propovaduire, o scoala de luminare a poporului, de desteptare din somnul pacatelor, de orientare la o viata curata.

Lucrarea duhovniceasca de la Sambata a taiat o brazda adanca in viata sufleteasca a intinse cercuri de credinciosi, mai ales tineri. Prin ceea ce s-a facut si s-a propovaduit, s-a realizat o vie restaurare a duhului ortodox autentic. Despre aceasta, Parintele Dumitru Staniloae afirma cu admiratie si bucurie: “Parintele Arsenie este un fenomen unic in istoria monahismului romanesc”.

Suspectat ca ar avea legaturi cu legionarii si ca ar face propaganda anticomunista, Securitatea a initiat, incepand cu anul 1943, urmarirea informativa a Parintelui. In perioada 1945-1948 este arestat si anchetat de mai amulte ori. In 1945 este arestat si anchetat la Ramnicu Valcea. Este din nou arestat si anchetat in 1946 la Brasov. In iunie 1948 Parintele este retinut si anchetat la Fagaras, fiind inchis, dupa unele marturii, la Brasov si Jilava.

Pentru a nu mai fi in atentia multimii credinciosilor si a Securitatii, Parintele Arsenie e adus de Mitropolitul Nicolae Balan la Manastirea Prislop, in tinutul Hategului, la 25 noiembrie 1948. Prislopul era intr-o stare jalnica, parasita si amenintata cu daramarea. Numit staret, parintele isi va pune si aici pecetea de ziditor de suflete si ziditor de asezaminte. Noua situatie de la Prislop a impus totodata o afluenta impresionanta de credinciosi.

Dar si aici Sfintia sa a fost cautat de Securitate. Se urmarea sa-i fie aduse o serie de acuzatii menite sa-l denigreze. Una dintre metodele diabolice folosite de Securitate a fost si incercarea de compromitere morala a Parintelui. Inca din 1949 Serviciile Secrete propuneau mutarea sa intr-un loc unde sa nu fie cunoscut de populatie. In acest sens, in iulie 1949 i se interzice sa mai primeasca valurile de credinciosi ce se revarsau spre manastire. Activitatea Parintelui Arsenie ca staret se incheie in 1950, cand Prislopul devine manastire de maici, avand stareta pe monahia Zamfira Constantinescu. Sfintia sa ramane la Prislop ca preot duhovnic.

In noaptea de 15 spre 16 ianuarie 1951, fara nici un ordin si intr-un mod cu totul brutal, Parintele este “ridicat” de autoritati pentru ancheta. Este condamnat pentru un an de zile, fiind dus la Ocnele Mari si apoi la Canal, unde sta noua luni. La 17 martie 1952 este eliberat si, de Bunavestire, se intoarce la Prislop. Despre aceasta perioada marturisea: “Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a oferit aceasta sansa, inchisoarea. Am facut lucrarea Lui. Am iesit mai intarit ca niciodata”.

Odata cu revenirea la manastire, Securitatea a trecut la masuri mai drastice. Se cautau motive pentru trimiterea sa in Justitie. Datorita acestei situatii, Parintele e nevoit sa refuze contactul cu credinciosii, se retrage mai mult in chilie. Numarul pelerinilor scade, iar activitatea in manastire e diminuata. In cele din urma Securitatea va trece la arestarea ieromonahului Arsenie Boca, ca sustinator al Miscarii Legionare si al rezistentei anticomuniste. Aceasta se intampla la 11 noiembrie 1955, fiind condamnat de tribunalul Timisoara la sase luni de detentie, pe care o executa la Jilava si Oradea.

Parintele a ramas ca duhovnic al manastirii Prislop pana in anul 1959, cand, cu constrangerea Securitatii, este caterisit, scos din preotie si indepartat din manastire, prin actul nr. 2407/1959 al Episcopiei Aradului. Tot acum, comunitaea monahala este dispersata si izgonita din manastire. Locul acesteia a fost luat de un Camin de batrani, pana in 1976, cand prin rugaciunea monahiilor locasul revine la slujirea lui Dumnezeu.Dupa ce a fost alungat de la Prislop, Parintele Arsenie si-a inceput pribegia prin Bucuresti. A fost angajat ca pictor la biserica Sfantul Elefterie, iar din 1961 la Atelierul de pictura al Patriarhiei Romane de la Schitul maicilor. Avand desavarsita ascultare calugareasca, nu a voit sa incalce hotararea arhiereasca si nu a mai imbracat vesmintele preotesti, participand doar la slujba, fiind cantaret la strana. Obstea izgonita de la Prislop s-a reorganizat intr-un asezamant ctitorit de parintele Arsenie la Sinaia, unde Sfintia sa si-a avut chilia si atelierul de pictura din 1969 pana in 1989.Iesind la pensie, in 1968 a inceput pictura bisericii parohiale din comuna Draganescu, de langa Bucuresti, la care a lucrat 15 ani. Parintele Arsenie a plecat la Domnul in ziua de 28 nov.1989 ,fiind inmormantat la manastirea Prislop.

(locul de odihna din poenita Prislopului)

(sursa:Asociatia Ieromonah Arsenie Boca-Arad)

EVANGHELIA DUMINICII LASATULUI SEC DE CARNE

Infricosata judecata

Un om m-a întrebat odată despre credinţa mea în viaţa cea viitoare. I-am răspuns că eu cred în viaţa cea de veci şi în Judecata cea de Apoi nu numai pentru că spune Credeul acest lucru, ci pentru că am citit cu băgare de seamă Sfânta Scriptură şi am aflat că trei părţi din câte sunt scrise în ea s-au împlinit cuvânt de cuvânt. Toate profeţiile despre Mântuitorul şi toate cele ce scrie Biblia despre timpurile trecute şi despre timpurile noastre s-au împlinit şi se împlinesc slovă cu slovă. Iar, dacă s-au împlinit cele două părţi, de bună seamă, se va împlini şi partea din urmă, partea a treia, cu învăţătura despre viaţa de veci şi Judecata de Apoi.
Vai, cum nu citesc oamenii Biblia, Cartea lui Dumnezeu, unde se vede lămurit cum curge viaţa omenirii şi viaţa omului! În Biblie se vede lămurit întreg trecutul şi viitorul omenirii şi al omului. Biblia spune lămurit care este rostul vieţii omului şi care este viitorul lui. Scriptura spune apriat că „după moarte vine judecata“ (Evrei 9, 27). Scriptura spune apriat că Domnul Iisus va veni pe neaşteptate, pe norii cerului, să judece lumea. În capul Cărţii scris este: „Iată, vin (…) ca să dau fiecăruia după faptele sale“ (Apoc. 22, 12).
Dacă oamenii ar citi cu luare-aminte Biblia, ar afla că „Ziua Aceea“ e aproape, se apropie. Toate semnele arată că venirea Domnului e aproape. Dar „despre Ziua Aceea sau Ceasul Acela nimeni nu ştie: nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl“ (Marcu 13, 32). De altfel, pentru noi, nici nu are vreo însemnătate mai mare întrebarea: când va veni Fiul Omului? Pentru noi are însemnătate întrebarea: cum ne va afla Ziua aceea?
Vai, ce mişcare mare va fi în Ziua când Se va arăta Fiul Omului pe norii cerului! Toţi care se vor afla atunci pe pământ şi toţi care vor fi în mormânt se vor umple de spaimă şi fior. Trâmbiţa Judecăţii îi va chema pe toţi înaintea Domnului. Dar fiorul celor treziţi va fi de două feluri:
1. Ceata celor credincioşi – ceata celor mai puţini care au trăit o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui – se va umple de fiorul bucuriei. Credincioşii vor striga, bucurându-se: Vine Domnul!… Vine scumpul nostru Mântuitor!… A sosit Cel pentru Care am trăit în lume!… A sosit ceasul cel mare şi sfânt să trăim în veci cu El şi El cu noi!… Slavă Ţie, Mântuitorule!
2. Nu însă aşa, gloata cea mare a necredincioşilor, a celor care au stăruit în fărădelegi. Pentru ei, venirea Domnului va fi „Ziua cea Mare a mâniei lui Dumnezeu“ (Apoc. 6, 17). Vai, ce spaimă şi groază îi va cuprinde pe cei necredincioşi când Îl vor vedea venind pe norii cerului pe Cel pe Care L-au tăgăduit şi batjocorit!
„Vedea-vor atunci pe Cel pe Care L-au împuns“ (Ioan 19, 37). Vedea-vor pe Cel pe Care L-au răstignit mereu cu păgânătăţile lor… Vedea-vor pe Cel Care a bătut neîncetat la uşa inimii lor. Vedea-vor pe Cel pe Care L-au ţinut o viaţă întreagă afară, la uşa inimii lor, şi nu L-au slobozit înăuntru. Vedea-vor pe Cel Care i-a îmbiat cu o dragoste nemărginită. Vedea-vor pe Cel Care S-a răstignit şi a pătimit pentru ei. Vedea-vor pe Cel pe Care L-au batjocorit şi suduit. Acum Îl vor cunoaşte, dar cunoaşterea aceasta nu le va mai fi spre mântuire, ci spre osândă. Timpul mântuirii a trecut. Domnul vine acum nu ca Miel, ci ca Judecător. În ochii Lui este flacără de foc şi este îmbrăcat în haină stropită cu sânge şi din gura Lui iese spadă ascuţită, ca să lovească neamurile (cf. Apoc. 19, 12-15). Apăsaţi de groaza urgiei, vor striga păcătoşii: „Munţilor şi pietrelor, cădeţi peste noi şi ne acoperiţi de faţa şi mânia Celui Care şade pe Scaun!“ (Apoc. 6, 16).
Dar venirea Fiului Omului va fi numai judecata cea parţială. După aceasta, urmează Ziua cea Mare a Judecăţii din Urmă, pe care o istoriseşte evanghelia de duminică.
S-a predicat mult şi s-a scris mult despre Ziua Judecăţii din Urmă. În special, predicatorii s-au silit să arate cum va trebui să-şi dea seamă omul cu de amănuntul despre toate faptele sale.
Însă eu îmi închipui altfel Judecata din Urmă. Dacă Dreptul Judecător ar începe îndată numai cu înşirarea faptelor noastre şi ne-ar judeca numai după ele, apoi ar fi vai de noi. Toţi am înfunda iadul. Eu îmi închipui Judecata din Urmă aşa:
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt vor sta pe Scaunul cel mare de judecată. În faţa acestui „tribunal“ ceresc stă la judecată, să zicem, un necredincios. Începe „dezbaterea“.
Tatăl va zice:
– Fiul Meu cel scump! Te-am trimis în lume pentru omul acesta şi mântuirea lui. Ce s-a întâmplat cu el, de l văd într-o stare atât de grozavă?
Fiul va răspunde:
– Părinte! Eu Mi-am făcut datoria. „Lucrul ce Mi l ai încredinţat l-am săvârşit“ (Ioan 17, 4)… De atâtea şi atâtea ori l-am îmbiat pe acest suflet de om cu Sângele Meu şi cu Jertfa Mea… În atâtea şi atâtea chipuri am încercat să intru cu mântuire în casa inimii lui, dar el nu M-a primit… L-am trecut prin boli şi încercări, dar nici aşa nu M-a primit… Ce n-am făcut pentru el? Dar el a respins mereu dragostea Mea şi Jertfa Mea! Şi-a bătut joc de dragostea Mea şi de Jertfa Mea… Şi-a bătut joc de dragostea Mea şi de chemările Mele.
Duhul Sfânt va zice şi El:
– Doamne, umblat-am şi Eu neîncetat să-l trezesc pe omul acesta din somnul păcatelor şi răutăţilor. Încercat-am în tot chipul să-l aprind pentru cele sufleteşti, dar el s-a aprins numai pentru cele lumeşti.
Atunci Tatăl va rosti teribila sentinţă:
– Du-te de la Mine, blestematule, în focul cel veşnic. Am dat la moarte pentru tine pe scumpul Meu Fiu; L-am dat pentru mântuirea şi scăparea ta, dar tu n-ai primit această Jertfă de mântuire. Împotriva ta strigă acum, cerând răzbunare, Sângele Fiului Meu, strigă Patimile Lui. Eu sunt Judecător şi Tată. Ca Judecător, te judec pentru dreptatea Mea, iar ca Tată, te judec pentru Fiul Meu…
Eu socot că cei necredincioşi vor fi judecaţi fără răspuns, pentru că ei „răspuns nu vor avea pentru păcatele lor“. „Dacă n-aş fi venit şi n-aş fi grăit lor, păcat nu ar avea, dar acum răspuns nu au pentru păcatele lor“ (Ioan 15, 22). Nu pentru păcate vor fi judecaţi oamenii, ci pentru că n-au primit pe Cel Care a venit să-i scape de păcate.
Faţă de aceştia, ce dulce binecuvântare şi chemare vor auzi cei care au trăit o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu!“.
Băgaţi de seamă, evanghelia Judecăţii din Urmă îşi are de temei cunoaşterea Mântuitorului! Milostenia din evanghelie (bolnav am fost şi M-aţi cercetat… gol am fost şi M-aţi îmbrăcat… flămând am fost şi M-aţi săturat etc.) este pusă aici ca o formă de cunoaştere a Mântuitorului.
Împărăţia lui Dumnezeu nu e numai milostenie şi nu se poate cumpăra numai cu danii, ea se poate câştiga numai prin cunoaşterea şi aflarea cea adevărată a Mântuitorului. Din această cunoaştere se revarsă toate virtuţile, aşa cum matca albinelor nu iese niciodată singură din stup, ci numai înconjurată de toată garda ei. Milostenia şi toate celelalte virtuţi şi fapte bune încep a curge de la sine, când L-ai aflat cu adevărat pe Mântuitorul.
Numai o milostenie făcută din dragostea şi cunoaşterea Mântuitorului trage în cumpăna mântuirii.
De aici trebuie să plece şi mântuirea păcătoşilor. Numai de frica iadului, nimeni nu va intra în rai. În rai vor intra numai cei care, încă din lumea aceasta, Îl cunosc cu adevărat pe Iisus Mântuitorul, Îl iubesc şi au plăcere pentru cele sufleteşti, pentru viaţa cea duhovnicească.
Viaţa unui creştin adevărat nu trebuie să fie numai o frică de moarte şi judecată. Noi trebuie să fim atraşi la fapta bună – zice Sf. Ioan Gură de Aur – nu de frica iadului, ci pentru dragostea lui Hristos.
Noi trebuie să le vorbim oamenilor neîncetat de¬spre dragostea lui Dumnezeu, Care atât de mult ne-a iubit, încât şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa de veci (Ioan 3, 16). Să punem neîncetat în faţa oamenilor pe Iisus cel Răstignit, pentru iertarea şi mântuirea lor.
Drag suflet nemântuit! „Iată pe Mielul lui Dumnezeu, Cel Care ridică păcatele lumii!“ (Ioan 1, 29). Primeşte-L pe El şi apucă pe urmele Lui! Să mergem pe urmele Mielului, Care sângerează pentru păcatele noastre. Să mergem pe urmele Mielului până la sfârşitul vieţii noastre, pentru ca, pe urmă, să trecem şi noi la „ospăţul“ Lui.
„Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zice: Aliluia! Domnul Dumnezeul nostru cel Atotputernic a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului! Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului“ (Apoc. 19, 6-9).
De vei umbla în lumea asta pe urmele Mielului, să ştii, fratele meu, că şi tu vei fi de faţă la „marele ospăţ“. Dar de vei trăi o viaţă cu lumea şi păcatele, să ştii că vei fi între cei care vor striga: „Munţilor şi stâncilor, cădeţi peste noi şi ne acoperiţi de faţa Celui Care şade pe tron şi de mânia Mielului!“ (Apoc. 6, 16).
Fratele meu! În faţa ta stau ospăţul Mielului şi mânia Mielului. Stă în voia ta să alegi pe una sau pe alta.
• Rugăciune
Iisuse, preabunule Doamne! Mă gândesc cu groază la Ziua cea Mare, despre care ai zis când ai spus că vei veni pe norii cerului înconjurat de sfinţii Tăi îngeri ca să judeci lumea. Ah, ce vuiet mare va fi în Ziua Aceea! Va fi „un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice“ (Apoc. 19, 6). Dar în acest vuiet, deodată, se va face o linişte de mormânt. Se vor deschide cărţile (Apoc. 20, 12).

Iată, un înger începe a citi! Auziţi-l! Rosteşte tocmai numele meu: Iosif Trifa. Ce groază, ce fior m-a cuprins! Auzi-l cum citeşte toată viaţa mea! Păcate, pe care eu le uitasem de mult, se înşiruie în faţa lui Dumnezeu… Şi numărul lor tot creşte, tot creşte… Ah, ce va fi cu mine, ticălosul? Ah, ce va fi cu mine, pierdutul? A fugi n-am unde, iar a răspunde nu pot… Dar, în aceste clipe, un glas dulce se aude, zicând: Nu te teme, suflete! Nu tremura, căci Eu sunt aici, ca să te scap (Ieremia 1, 8).
De unde vine acest glas mântuitor? Îl cunosc. E glasul Tău, preadulcele meu Mântuitor. E mijlocirea Ta cea scumpă şi sfântă (cf. I Ioan 2, 1-2). Eu stau plângând la picioarele Crucii Tale şi Tu răspunzi pentru mine şi trecutul meu. Fără mijlocirea Ta eu aş fi pierdut, de o sută de ori pierdut.
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Tu singur ştii cum Te-am aflat pe Tine. Tu singur ştii că n-am pe nimeni în această lume decât pe Tine.
Tu ştii, Doamne, că Te iubesc… Ajută-mă să merg neîncetat pe calea cea stropită cu Sângele Tău! Iar în Ziua cea Mare a Judecăţii, fii Tu Apărătorul şi Mijlocitorul meu! Ajută-mă să intru şi eu la „ospăţul“ Tău, ca să Te laud şi eu cu cei care vor cânta: „Aliluia, Aliluia, Domnul Dumnezeul nostru cel Atotputernic a început să împărăţească. Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă“ în vecii vecilor! Amin.

Pr. Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor de peste an

Teme-te de Ochiul Vesnic

Teme-te de Ochiul Veşnic
care-ţi vede orice-ascuns
şi de clipa când, de toate,
ai să mergi să dai răspuns.

Teme-te şi vino astăzi
la Hristos încrezător,
numai El îţi poate-aduce
un sfârşit mântuitor.

Teme-te de focul veşnic
care arde fără scrum
şi de care nu-i scăpare
numai pe-al Golgotei drum.

Teme-te de plânsul veşnic
care-l vor vărsa-n pustiu
cei ce nu privesc spre Domnul
decât când e prea târziu.

Teme-te de chinul veşnic
care-i partea celor răi,
care n-au căutat în lume
sfintele vieţii căi.

Teme-te de Judecată,
că e vai pe veci de-acel
care la Hristos va merge
făr’ a fi venit la El.

Traian Dorz

SAMBATA LASATULUI SEC DE CARNE (pomenirea mortilor)

“In ajunul acestei zile (Sambata lasatului sec de carne), Biserica ne invita la o pomenire generala a celor ce “au adormit intru nadejdea invierii si vietii vesnice“. Aceasta este, intr-adevar, ziua cea mare de rugaciune a Bisericii pentru cei morti.

Pentru a intelege sensul legaturii dintre Postul Pastelui si rugaciunea pentru cei adormiti, trebuie sa ne amintim ca crestinismul este religia iubirii. Hristos le-a lasat apostolilor nu o doctrina a mantuirii individuale, ci o noua porunca – “sa se iubeasca unul pe altul“, adaugand: “Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unul catre altul“.

Iubirea este deci fundamentul, adevarata viata a Bisericii, care este, in cuvintele Sfantului Ignatie al Antiohiei, “unitate de credinta si iubire“. Pacatul este intotdeauna lipsa dragostei si deci separarea, izolarea, razboiul tuturor impotriva tuturor. Noua viata daruita prin Hristos si transmisa noua de catre Biserica este, mai intai de toate, o viata a impacarii, a “adunarii in unitate a celor care sunt imprastiati“, restaurarea iubirii distruse prin pacat. Dar cum putem incepe intoarcerea noastra catre Dumnezeu, impacarea noastra cu Dumnezeu, daca inauntrul nostru noi nu ne intoarcem la porunca cea mare a iubirii?

Rugaciunea pentru cei morti este expresia fundamentala a Bisericii ca iubire. Ne rugam lui Dumnezeu sa-i pomeneasca pe cei pe care noi ii pomenim si facem aceasta tocmai pentru ca ii iubim. Rugandu-ne pentru ei, ne intalnim cu ei in Hristos, Care este dragoste, infrange moartea, care este ultima biruinta asupra instrainarii si lipsei de dragoste. In Hristos nu este diferenta intre cei vii si cei morti. El este Viata si aceasta Viata este lumina omului. Iubindu-l pe Hristos, ii iubim pe cei ce sunt in El; iubind pe cei ce sunt in El, il iubim pe Hristos: aceasta este legea Bisericii si motivatia pentru care se savarsesc rugaciuni pentru cei adormiti. Ceea ce ii tine vii pe cei adormiti este dragostea noastra adevarata pentru Hristos, pentru ca aceasta, Dragostea, ii tine “in Hristos“; si cat de mult gresesc acei crestini apuseni care ori reduc rugaciunea pentru cei morti la o doctrina juridica a “meritelor” si a “compensatiilor” ori pur si simplu o resping, considerand-o nefolositoare. Marea priveghere a Duminicii lasatului sec de carne (mosii de iarna - n.tr.) pentru cei adormiti serveste ca model pentru toate pomenirile celor plecati dintre noi si se repeta a doua, a treia si a patra Sambata din Postul Pastelui.

Dragostea constituie tema evangheliei din “Duminica lãsatului sec de carne“. Pericopa evanghelicã din aceastã zi ne prezintã parabola lui Hristos despre Înfricosãtoarea Judecatã (Matei 25, 31-46).

Când Hristos va veni sã ne judece, care va fi criteriul judecãtii Lui? Parabola ne rãspunde: iubirea – nu numai o simplã preocupare umanitarã pentru o justitie abstractã si pentru “sãracii” anonimi, ci iubirea concretã si personalã pentru cel de lângã mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a fãcut sã-l întâlnesc în viata mea. Aceastã precizare este importantã, pentru cã astãzi, din ce în ce mai mult, crestinii tind sã identifice iubirea crestinã cu grijile politice, economice si sociale; cu alte cuvinte, ei mutã centrul de greutate de la persoanã si evolutia sa unicã la entitãti anonime precum: “clasã socialã“, “rasã” etc. Nu spunem cã aceste preocupãri sunt gresite. Este limpede cã pe cãrãrile vietii lor, în responsabilitãtile lor cetãtenesti, profesionale etc. crestinii sunt chemati sã se îngrijeascã, sã facã ce este mai bine dupã posibilitatea si întelegerea lor, pentru o societate dreaptã, egalã si în general mai umanã. Cu sigurantã izvorãsc din crestinism si pot fi insuflate prin iubirea crestinã. Ca atare, iubirea crestinã este ceva diferit si aceastã diferentã poate fi înteleasã si mentinutã dacã Biserica îsi va pãstra misiunea sa unicã si dacã nu va deveni o simplã “agentie socialã“, fiind limpede cã Biserica nu poate fi consideratã astfel.

Iubirea crestinã este “imposibilitatea posibilã” de a-L vedea pe Hristos în celãlalt, oricine ar fi el, si pe care Dumnezeu, în iconomia Sa vesnicã si tainicã, a hotãrât sã-L aducã în viata mea, fie chiar si pentru câteva momente, nu ca pe un prilej de a face “o faptã bunã” sau ca pe un exercitiu de caritate, ci ca începutul unei vesnice însotiri în Dumnezeu Însusi. Pentru cã, într-adevãr, ce este dragostea decât acea putere tainicã ce transcende întâmplãtorul si exteriorul din “celãlalt” – prezenta sa fizicã, treapta socialã, originea etnicã, capacitatea intelectualã – si ajunge la suflet, unica “rãdãcinã” personalã a fiintei umane, partea divinã din el? Dacã Dumnezeu iubeste fiecare om, aceasta se întâmplã pentru cã El cunoaste comoara nepretuitã si absolut unicã, “sufletul” sau “sinele” pe care El le-a dãruit fiecãruia în parte. Iubirea crestinã este atunci participarea la acea cunoastere divinã si darul acelei iubiri divine. Nu existã iubire “impersonalã”, pentru cã iubirea este minunata descoperire a “persoanei” în om, a unicului si personalului în comun si în general. Este descoperirea a ceea ce este “de iubit” în fiecare om, a ceea ce este de la Dumnezeu.

Din acest punct de vedere, iubirea crestinã este uneori opusul “activismului social” cu care atât de adesea se identificã crestinismul astãzi. Pentru un “activist social” obiectul iubirii nu este “persoana” ci “individul“, o unitate abstractã a unei la fel de abstracte “umanitãti“. Dar pentru crestinãtate omul este “demn de a fi iubit” pentru cã el este persoanã. Acolo persoana este minimalizatã la notiunea de “individ”; aici individul este vãzut numai ca persoanã. “Activismul social” nu are nici un interes pentru persoanã si cu usurintã o sacrificã pentru “interesul comun“. Crestinismul pare sã fie, si în anumite privinte de fapt este, mai degrabã sceptic fata de acea “umanitate” abstractã, savarsind un pãcat de moarte împotriva sa de fiecare datã când renuntã la grija si la dragostea sa pentru persoanã. Activistul social este întotdeauna “futuristic” în abordãrile sale; el întotdeauna actioneazã în numele dreptãtii, al ordinii, al fericirii si pentru realizarea lor. Crestinismul se preocupã mai putin de aceastã problematicã a viitorului si pune tot accentul pe acum – singurul timp hotãrâtor pentru iubire. Cele douã atitudini nu se exclud reciproc, dar nici nu trebuie sã fie confundate. Crestinismul, cu sigurantã, are responsabilitãti cãtre aceastã lume si trebuie sã le îndeplineascã. Acesta este domeniul “activismului social” care apartine în totalitate “acestei lumi“. Iubirea crestinã tinteste, totusi, dincolo de “aceastã lume“. Ea însãsi este o razã, o manifestare a Împãrãtiei lui Dumnezeu; ea transcende si învinge toate mãrginirile, toate “conditionãrile” acestei lumi, pentru cã motivatia sa, scopul si arderea sa, toate acestea sunt în Dumnezeu. Si noi stim cã totusi, chiar în aceastã lume care e “învechitã în cele rele“, singurele biruinte netrecãtoare si transformatoare sunt cele ale iubirii. Sã ne amintim de omul acestei iubiri si vocatii personale, sã umplem lumea pãcãtoasã cu aceastã iubire – aici este adevãrata misiune a Bisericii.

Parabola Judecatii de Apoi ne vorbeste despre iubirea crestina. Nu toti suntem chemati sa lucram pentru “umanitate“, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul si harul iubirii lui Hristos. Stim ca toti oamenii au nevoie in cele din urma de aceasta iubire personala – recunoasterea sufletului unic din ea, in care frumusetea intregii Creatii se reflecta intr-un mod unic. Stim, de asemenea, ca oamenii sunt in temnita, ca sunt bolnavi, insetati si infometati pentru ca acea iubire personala i-a negat. Si in cele din urma stim ca totusi, oricat de ingust si de limitat este cadrul existentei noastre personale, fiecare dintre noi s-a facut responsabil de o mica parte din Imparatia lui Dumnezeu, s-a facut responsabil de acest dar al iubirii lui Hristos. Astfel, chiar daca am acceptat sau nu aceasta responsabilitate, chiar daca am iubit sau am refuzat sa iubim, vom fi judecati. Pentru ca ,,intrucat unuia dintre acestia prea mici frati ai Mei ati facut, Mie mi-ati facut…“.

(pr. Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998;sursa:www.razbointrucuvant.ro)

FERICITII NOSTRI INAINTASI

MOISE VELESCU,un vrednic si jertfitor ostas




Fratele Moise Velescu s-a născut în comuna Cicir, din judeţul Arad, la data de 27 februarie 1921.
În 2 februarie 1951 s-a căsătorit cu sora Eliţa, buna şi scumpa noastră soră din Vărşand, jud. Arad, cu care împreună au făcut multe şi tainice binefaceri pentru mulţi cunoscuţi sau necunoscuţi, fraţi şi copii ai lui Hristos.
După ce s-au predat în slujba Domnului, ei şi-au pus cu totul în această slujbă nu numai viaţa lor, ci tot ceea ce au mai avut: casa lor, masa lor, banul lor şi timpul lor. Încă de la început, casa lor din Arad, str. Turturicii, nr. 7, a devenit casa de oaspeţi a Domnului Iisus pentru toţi fraţii care aveau drumuri şi trecere pe acolo, dintr-o parte în alta a ţării. Fratele Traian Dorz îndeosebi le va păstra o veşnică preţuire şi recunoştinţă pentru că încă de la începutul închisorilor sale, din 1947 şi până în anii ultimelor încercări, de-a lungul multor zeci de ani, aceste două suflete nobile şi scumpe au fost statornice în a-l căuta pe la toate închisorile şi spitalele pe unde a fost dus pentru Domnul şi pentru Lucrarea Oastei Sale.
Lună de lună, în anii cei grei, fratele Moise şi sora Eliţa şi-au pus tot ce au avut pentru a alerga pe la uşile închisorilor ori spitalelor spre a căuta cu câte un pachet pe suferinzii Domnului, ori pe familiile acestora rămase acasă fără hrană, fără îmbrăcăminte sau lemne de foc...
Adeseori, împreună cu fratele Şandor de la Beliu şi soţia acestuia, sora Maria, ori cu familia fratelui Valer şi sora Fica de la Simeria, ei au avut grijă să nu rămână necercetată nici o casă şi nici o familie rămasă fără fratele care era în încercare pentru Domnul. Adesea îşi aduceau acolo ultimul aliment din cămara lor şi ultimul bănuţ din pungă... Niciodată nu vor fi uitate înaintea lui Dumnezeu aceste jertfe şi osteneli ale acestor minunate inimi binefăcătoare. Totdeauna ne vom ruga Domnului să le răsplătească El, Singurul Care poate fi în măsură să le răsplătească, după mulţimea îndurărilor şi bogăţiilor Sale.

În afară de această muncă de ajutorare deosebită ca a oricăror alţii, tot aşa de frumoasă şi de binefăcătoare a fost şi munca şi jertfa lor de posturi şi rugăciuni, la fel de susţinute pentru fraţii şi familiile celor încercaţi. Ori pentru răbdarea şi biruinţa Lucrării Domnului, care era atât de încercată şi prigonită de zeci de ani de zile.
În acei ani de mari frământări şi necazuri, fratele Moise şi sora Eliţa, împreună cu alţi fraţi şi surori din jurul lor, au organizat schimburi de rugăciune necurmată. Douăzeci şi patru de echipe de fraţi şi surori erau aşezaţi pe schimburi de câte o oră în fiecare zi şi noapte. Când le sosea ceasul anumit, cei care alcătuiau schimbul de rugăciune auzeau ceasul sunând şi se sculau, aşezându-se pe genunchi în faţa Domnului şi Cuvântului Său. Şi rămâneau îngenuncheaţi un ceas, rugându-se cu lacrimi şi cu cutremur sufletesc pentru fiecare frate care era în suferinţă, după numele său. Apoi pentru fiecare membru al familiei sale. Apoi pentru fiecare adunare în parte. Petrecând astfel tot acest ceas în cereri şi în mijlociri stăruitoare pentru viaţa, pentru statornicia în credinţă, pentru putere de răbdare, pentru încrederea, nădejdea şi dragostea fiecărui suflet ajuns în încercări grele din pricina Evangheliei. Şi aceasta zi de zi, lună de lună şi an de an, până când Domnul răspundea rugăciunilor lor, aducând înapoi pe prinşii de război ca nişte râuri de miazăzi, cum spune Psalmul...
– Ce fericiţi eram – spunea fratele Moise după aceea – când ne venea ora să îngenunchem, preluând noi solia rugăciunii, când ştiam că în acel ceas şi în acel minut alţi fraţi şi alte surori ale noastre se ridicau de pe genunchi după ceasul lor de rugăciune. Şi tot aşa, când noi ne ridicam după ceasul nostru, ştiam că în loc îngenunchează alţii, preluând în faţa Domnului solia această sfântă de la noi. Ce minunată şi neuitată va rămâne vremea acestor ani pentru noi toţi cei care am luat parte la această fericită şi dumnezeiască sarcină. Niciodată n-am fost atât de fericiţi şi atât de tari duhovniceşte – şi cred că niciodată nici nu vom mai fi cum am fost atunci! Şi cu toate că eram de atâtea ori zdrobiţi de oboseală după munca grea a zilei, ori lipsiţi după toată împrăştierea lucrurilor noastre, totuşi niciodată n-am fost nici bolnavi, nici flămânzi, nici doborâţi. Puterile noastre se înnoiau din zi în zi, bunurile noastre se înmulţeau văzând cu ochii, iar bucuriile sufletelor noastre erau de nedescris...

După trecerea acelor vremuri de încercare, sufletele scumpilor noştri de pe strada Turturicii au rămas la fel de apropiate şi de tinere în dragostea lor ostenitoare şi jertfitoare pentru Domnul şi pentru fraţi.
Cei doi fii ai lor, Iosif şi Neluţu, crescuţi şi ei de nişte astfel de părinţi, au moştenit aceeaşi dragoste şi bunăvoinţă faţă de fraţi, lucrând şi ei după puterile lor în tot ce au văzut ani de zile făcând părinţii lor.

Fratele Moise, având de la Domnul şi darul scrisului încă din copilăria sa, a scris frumoase poezii, din care unele au devenit cântări. El a colaborat astfel de-a lungul anilor cu diferite inspiraţii duhovniceşti încă din 1941 pe la revista „Familia Creştină” şi „Isus Biruitorul”. În afară de aceasta a mai avut frumoase lucrări pentru hrana şi întărirea sufletească îndeosebi a tineretului din Lucrarea Oastei Domnului.
Toată frumoasa şi neuitata pildă a fratelui Moise pentru împlinirea unora dintre cele mai plăcute virtuţi creştineşti înaintea lui Dumnezeu, mai ales binefacerea şi rugăciunea – va rămâne o dovadă neuitată despre slujirea adevărată a unui suflet care, făcându-le pe toate acestea în modul cel mai frumos şi mai vrednic, a ştiut totuşi să fie şi să rămână cel mai smerit şi mai modest suflet de frate şi de ostaş al Domnului. Fratele Moise Velescu ,a plecat la Domnul pe care l-a iubit toata viata in seara zilei de 4 martie 2008 la Arad.
Să le răsplătească Domnul cu toată bogăţia şi dragostea Sa şi alor lui, acum şi în vecii vecilor! Amin.
Traian Dorz(din ,,Fericitii nostri inaintasi",ed. O.D.-2009)

CUNUNI DE SLAVA

Cununi de slavă, pregătite
Sunt astăzi multe-n ceruri sus.
Al nostru Bun şi scump Părinte
Le-mparte-n harul Său nespus.

La cei ce-aici în lumea urii
Îi sunt supuşi şi credincioşi
Ce n-au lăsat cărarea-I Sfântă
Şi n-au fost leneşi nici fricoşi...

...Iisuse, dar în lupta-Ţi sfântă
Noi suspinăm şi pătimim
Şi-n dorul aşteptării Tale
Şi noi cununi îţi împletim.

Iar când veni-va clipa-n care
Tu frunte ni-i încununa,
Cununile iubirii noastre
Noi le vom pune-n poala Ta.


Moise Velescu

INTAIA SI A DOUA AFLARE A CAPULUI SF. IOAN BOTEZATORUL(24 Februarie)

CAPUL INAINTEMERGATORULUI IOAN


Capul Sfantului Ioan Botezatorul este una dintre cele mai de pret Sfinte Moaste ale Bisericii, acesta fiind pierdut si gasit de mai multe ori. In calendar, Biserica a randuit a se praznui trei minunate aflari ale Capului Sfantului, anume in ziua de 24 februarie, cand gasim scris: Intaia si a Doua Aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul, si in data de 25 mai, cand se face amintire de a Treia Aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul.

“Capul Inaintemergatorului, ascuns oarecand in vas de lut, s-a vazut iesind din sanurile pamantului la aratare; care si rauri de tamaduiri izvoraste. Caci cu ape a spalat Capul Celui ce acum acopera cu ape inaltimile cele mai de deasupra si izvoraste oamenilor dumnezeiasca iertare: Deci pe acesta ce este dupa adevar marit, sa-l fericim si intru aflarea lui cu bucurie sa praznuim, ca el roaga pe Hristos sa daruiasca lumii mare mila” (Mineiul pe Februarie).

Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in satul Ain Karem, la mica distanta de Ierusalim, fiind fiul Elisabetei, verisoara Maicii Domnului, si al preotului iudeu Zaharia. Sfantul Ioan s-a nascut cu cateva luni mai inainte de Iisus Hristos, caruia i-a si pregatit calea. Retras de tanar in pustie, postind aspru si petrecand in neintrecuta rugaciune, Sfantul Ioan va veni in lume, in zona Iordanului, abia la varsta de 30 de ani, varsta la care barbatul este considerat matur si apt de propovaduire.

Sfantul Ioan a fost invrednicit de Dumnezeu spre a-L boteza cu apa pe Fiul sau cel Unul Nascut, Iisus Hristos, pe Acela care va boteza pe om cu Duh Sfant si cu foc. Acesta este punctul culminant al vietii sale sfinte, moment in care Fiul lui Dumnezeu, Facatorul a toate, si-a plecat capul sub mana lui.

Avand curajul specific celor care nu cruta adevarul pentru nimic si pentru nimeni, el a mustrat personal si public pe tetrarhul Irod Antipa, care se casatorise cu fosta sotie a fratelui sau vitreg. Viclenia si mandria Irodiadei a dus la intemnitarea Sfantului Ioan in Cetatea Maherus – Machaerus din Pereia, loc aflat astazi in Iordania.

La un mare ospat, cu mancaruri grase, cu vinuri si bauturi aromate, cu dansuri si alte desfatari, Salomeea, fiica Irodiadei, a castigat inima regelui, care i-a zis ca ii va da orice ii va cere, pana la o jumatate din imparatia sa. Fata fara minte a intrebat-o pe mama ei ce sa care, iar aceea, din pizma si ura, a cerut Capul Sfantului Ioan Botezatorul. Nebunul rege a ascultat pe fata, poruncind taierea capului sfantului, in inchisoare. Capul Sfantului Ioan a fost adus pe o tipsie (tava) si dat fetei, care l-a dat mamei sale.

Pentru ca se temea ca Sfantul Ioan Botezatorul ar putea invia, daca trupul ar fi fost ingropat alaturi de cap, nestiutorul Irod nu a dat ucenicilor decat numai trupul sfantului. Trupul sfantului a fost luat de ucenicii sai si dus in localitatea Sevastia, undeva in Cisiordnia de astazi, unde l-au si ingropat.

Se crede ca, mai tarziu, in jurul anului 360, imparatul roman pagan Iulian Apostatul ar fi ars ramasitele Sfantului Ioan Botezatorul. Din trupul sfantului nu ar mai fi ramas nearse decat numai un brat si un deget.

Sinaxarul din data de 24 februarie spune ca Irodiada, luand Capul Sfantului Ioan, a impuns cu un ac mare limba acestuia, care de atatea ori ii aratase pacatele. Capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost ingropat de Irodiada in curtea casei sale, la mare adancime, in pamant, intr-un loc “ascuns si necinstit”.Despre acest lucru stia numai Ioana, femeia lui Huza, economul lui Irod, amintita si in Evanghelia dupa Luca: “Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod” (Luca 8, 3). Despre aceasta ni se spune ca slujea Apostolilor din avutul ei, pe cand acestia propovaduiau prin cetati. Potrivit traditiei crestine a Locurilor Sfinte, se crede ca Sfanta Ioana a dezgropat Capul Sfantului Ioan Botezatorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat in Ierusalim, pe Muntele Eleonului – Muntele Inaltarii, intr-un vas de lut. Aici este locul care aminteste de Prima Aflare a Capului Sfantului, loc pe care astazi se inalta Manastirea ruseasca Sfantul Ioan Botezatorul.

La multa vreme dupa aceasta, vrednicul Inochentie, aprinzandu-se spre viata cea monahala, a mers in Tara Sfanta. Ajuns pe Muntele Eleonului, el isi zidi aici o chilie smerita. Cand vru insa sa sape santul pentru a pune temelia unei mici bisericute, el dadu peste nepretuita comoara: Capul Sfantului Ioan Botezatorul. Nevoitorul a tinut Capul Sfantului in bisericuta sa. Cand s-a apropiat insa de trecerea la cele vesnice, spre a nu fi gasit si pangarit de paganii ce se inmultisera in zona, el il lua si il ascunse din nou in pamant, in acelasi loc.

Capul Sfantului Ioan Botezatorul s-a pastrat ingropat pe Muntele Inaltarii pana in vremea Sfintilor Imparati Constantin si Elena. In vremea Sfintilor Imparati, doi monahi nevoitori din Rasarit venira sa se inchine la Locurile Sfinte. Unuia dintre ei i s-a arata in vis Sfantul Ioan, care i-a descoperit cele cu privinta la Capul sau cel Sfant. Necrezand nici unul dintre cei doi, Sfantul Ioan li s-a aratat inca o data celor doua, la cateva zile distanta, zicandu-lea: “Toata necredinta si lenevirea lepadand-o, faceti ceea ce v-am poruncit.”

Se zice apoi ca cei doi au luat Capul Sfantului si l-au pus intr-un sac de piele de camila, purtandu-l cu ei pe unde calatoreau. Imprietenindu-se pe cale cu un negustor olar din Emesa, din Siria, ei au dat si aceluia sacul, spre a-l cara o bucata de drum. Luand sacul, Sfantul Ioan i s-a aratat acestuia, spunandu-i: “Lasand pe calatorii tai, fugi de dansii cu acest sac, pe care il ai in maini.” Aceasta a vrut-o sfantul din pricina necredintei monahilor cea de la inceput si din pricina lenevirii cea de pe cale, ei incredintand Sfintele Moaste unui necunoscut.

Mult a fost cinstit si iubit Capul Sfantului de catre acest olar din Emesa, intreaga lui casa fiind binecuvantata de sfant. La moartea acestuia, el a luat Capul cel Sfant si l-a asezat intr-un sicriu pecetluit, pe care la incredintat, mai apoi, surorii sale, careia i-a spus sa nu umble la el pana ce Sfantul Ioan insusi nu va voi acest lucru. Astfel, mai multe generatii au mostenit si pastrat sicriul cu Moaste.In cele din urma, Capul Sfantului a ajuns la un monah numit Eustatie, locuitor intr-o pestera de langa Emesa. Desi acesta nu era cu viata curata, avand pacate si invatand gresit lumea, se faceau multe minuni prin Moastele sfantului. Calugarul ascundea de toti nepretuita comoara, spunand tuturor ca pentru rugaciunile lui se fac minunile. Vazand oamenii reaua viata a calugarului, ei rugara pe episcop sa il alunge de la ei. Eustatie mai ceru o zi ragaz, spre a pleca singur. Noaptea, el ingropa Capul Sfantului in pamant, spre a-l lua alta data.

Imediat dupa plecarea lui, niste calugari cu viata sfanta se asezara in pestera lui. Langa pestera aceasta se va zidi, in timp, o manastire. Arhimandritul Marcel este cel care a gasit Capul Sfantului, el marturisind: “Bine este cuvantat Domnul nostru Iisus Hristos, ca m-a invrednicit pe mine, Marcel, robul Sau, a fi vazator al vedeniei de fata, care mi s-a facut in 18 zile ale lunii Februarie, in saptamina din mijlocul postului sfintelor 40 de zile, descoperindu-se in somn noaptea, caci am vazut toate portile manastirii noastre deschise. Deci m-am infricosat si mi se parea ca ies sa le inchid. Apoi iarasi am vazut un rau trecand prin poarta manastirii, si ma miram de unde iese acea multime de apa. Pe cand gandeam aceasta, am auzit un glas de multe cete, venind spre noi dinspre rasarit, cu sunet mare, iar fiecare ceata avea deosebit grai si striga: “Iata, se arata Sfantul Ioan, Botezatorul lui Hristos”.

Sfantul Simeon Metafrast, in Viata Cuvioasei Matroana, scrie si el despre aceasta Aflare a cinstitului Cap al Mergatorului Inainte, el spunand ca “Marcel, Ghenadie si Chiriac au mers la episcop si au spus lui Uranie (episcopul Emesei in acea vreme), cele despre o minune dintr-o pestera. Episcopul, cunoscand ca este un lucru mare, a luat pe clericii sai si au mers la locul acela, in pestera in care alta data locuia Eustatie, ereticul. Si facand rugaciune, a poruncit episcopul ca in locul acela sa sape pamantul. Acolo a fost gasit Sfantul Cap al lui Ioan.

In anul 453, episcopul Uranie al Emesei, va lua cinstitul Cap al Sfantului Ioan si-l va aseza in biserica cea mare a cetatii Emesa, Siria.

In vremea de trista amintire a iconoclasmului, cand iconele au fost prigonite, Capul Sfantului Ioan a fost ingropat la Comani, unde a fost ingropat si trupul Sfantului Ioan Gura de Aur. In cetatea Comani, Sfantul Cap a stat pana in vremea imparatului Mihail, fiul lui Teofil si al maicii sale Teodora, imparateasa, cei ce au restabilit dreapta credinta, pe vremea imparatiei caruia, prin dumnezeiasca aratare, iarasi s-a aflat Sfantul Cap al Sfantului Ioan.

De aici, Capul Sfantului va fi dus in Constantinopol de catre Sfantul patriarh Ignatie, in anul 860, in vremea imparatului Mihail. In cetatea Constantinopol, Sfantul Cap a fost asezat in Biserica Sfantului Ioan, in locul Edomon cel prea frumos, zidit prin imparateasca randuiala.

(Sf. Moaste -Fata Sf. Ioan Botezatorul se afla la catedrala din Amiens,Franta)

(Antebratul si Palma dreapta a Sf. Ioan ,M-rea Dionisiu,Sf. M.Athos)

In anul 1204, in vremea cruciadelor, cruciatii vor lua o parte din Capul Sfantului Ioan Botezatorul, aflat la acea vreme inca in Constantinopol, si il vor duce in Franta, unde il vor si aseza intr-o biserica din Amiens (astazi, ele se afla in Catedrala din Amiens). Sfintele Moaste se afla aici inca si astazi.

O alta traditie legata de Capul Sfantului Ioar este aceea care zice ca acesta ar fi fost salvat si dus la Alexandria, in Egipt, iar mai apoi la Constantinopol, in Turcia, de unde a fost dus in provincia Poitou, in Franta, de catre regele francon Pippin al III-lea (715-768).

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

NU VREU SA MERG


Nu vreau să merg în nici o parte
Fără Prietenul meu drag
iubirea Lui mă va desparte
de orice cale și-orice prag.

Cuvântul Lui mă înfrățește
cu orice om din orice loc
răbdarea Lui mă răsplătește
de tot ce pare nenoroc.

Destul de largă-i calea strâmtă
să mergem amândoi pe ea
durerea lângă El mi-e sfântă
cântarea fără El, mi-e grea.

Nu-s fericit pe nici o cale
decât simțindu-mă cu El
mai dulce-i jugul crucii Sale
ca libertatea de-orice fel.

De când cunosc a Lui iubire
I-o caut tot mai însetat
n-am sân mai sfânt, mai cu-alipire
și mai cu dragoste căutat.

Nu-mi vreau nici viață și nici moarte
nici azi, nici mâini, fără Hristos
- Cu El e bine-n orice parte
dar fara El, nimic frumos.
Traian Dorz

PRIETENUL TINERETII MELE

CUM AS PUTEA SA MAI PLANG?

Dulce Prieten al plansului meu ascuns,nu-mi lasa inima, prea coplesita de singuratatea ei ,sa planga prea mult cand este cu Tine.
Smulge-ma din negurile mahnirii trecutului meu si inalta-ma in soarele prezentului fericit.
Chiar in timpul ploii mele,sparge-mi dintr-o data zidul norilor mei negri si fa-ma sa vad stralucirea zambetului Tau.
Atunci stropii ochilor mei vor capata stralucirea si bucuria dulce va lumina dintr-o data fata mea.
Atunci voi izbucni dintr-o data in acel fericit ras cu lacrimi,care este cel mai minunat si neuitat har dintre toate frumusetile pamantului.
Cum as putea sa mai plang eu, cand vad Fata Ta preaiubita aplecata peste mine?
Cand, in lumina ochilor Tai binecuvantati,ma oglindesc ca intr-un izvor de munte?
Si cand inima Ta dumnezeiasca sta atat de aproape aplecata peste inima mea,incat bataile si puterea le sunt aceleasi?
Cum as putea sa mai plang eu cand timpul este atat de scurt si de scump,cand partasia este atat de inalta si de adanca, iar plecarea si sosirea atat de aproape?
Cum as putea sa mai plang eu cand ceea ce am primit este atat de mult ,atat de mult?....
Dar de ce oare Te-am facut eu de atatea ori sa plangi Tu, Unicul meu Binefacator?
Stiam ca ma iubesti atata incat orice umbra a mea devine un nor pentru Tine si orice nor al meu devine pentru Tine un intuneric?
De ce am facut atunci sa curga tocmai lacrimile ochilor Mamei mele dulci?
Tocmai lacrimile acelor ochi care m-au putut iubi cel mai mult pe lume ,care m-au invaluit cu dragostea cea mai adevarata, peste toate departarile, peste toti anii, peste toate piedicile,indoielile sau greselile mele?
De ce oare n-am putut sa-mi ascund umbra si norul meu de Tine? Ca sa nu indurerez tocmai inima care, singura,nu m-a judecat niciodata cand am zdrobit-o ?Nu stiam eu oare cata bunatate este in ea?
Atunci de ce n-am stiut sa fericesc pe Acela care,singurul, a avut mila de nefericirea mea?
Nu stiam eu oare cat de mult au plans acesti ochi preaiubiti,pentru mine, in departarea mea?Am uitat eu oare cat i-am dorit de mult?
O, ochii acestia care mi-au acoperit tot ce-i durea ca si cum nu mi-ar fi vazut nici unul dintre pacatele mele!
Ca si cum nu mi-ar fi stiut nici una dintre caderile mele !
Ca si cum nu i-ar fi rusinat si nu i-ar fi durut atat de mult fiecare dintre toate acestea.
Prieten Bun ,Dragul si Singurul Prieten Bun al tineretii mele!Cat de mult imi pare rau acum pentru toate datile cand Te-am intristat cu intristarile mele!
Cat de mult ma doare acum inima mea ca plansul meu Te-a facut adeseori sa plangi atat de dureros langa mine!
Tu care tocmai prin aceasta imi aratai cat ma iubesti de mult, indura-Te de mine si alina-mi
acest vinovat plans fara lacrimi, nespus mai amar decat celalalt !
Indeparteaza de pe altarul Tau acest plans prea mult , impreuna cu tot ce am facut sa Te doara.
N-a sosit oare primavara mea? De ce nu-mi scot atunci la soare florile din umbra unde mi-au stat inghetate atata vreme?
Fereste-mi bobocii trandafirilor care se pregatesc sa infloreasca de arsitele de care ma tem.
M-au dogorit pre mult si m-au chinuit prea nemilos.
As vrea sa uit ce-i in inima mea.
Cum voi putea sa nu mai plang?

Traian Dorz (culegere din ,,Prietenul tineretii mele" ed. Oastea Domnului-Sibiu ,1999)

INTAI SA FIM

BUNURILE DUHOVNICESTI




Doua feluri de bunuri sunt pe lume:bunuri trupesti,cu care ne tinem viata pamanteasca si care pier o data cu intrebuintarea lor,si bunuri duhovnicesti ,cu care ne tinem viata sufleteasca si care,cu cat le folosim mai mult,cu atata devin mai nepieritoare.
Ce bun nemuritor,ce hrana si ce comoara vesnica este pentru orice suflet nascut din nou Biblia,Sfanta Scriptura,Cuvantul cel Sfant a Lui Dumnezeu!Ne hranim din el si ne-am tot mai hrani mereu.El se asimileaza in noi ,transformandu-ne in putere,in lumina ,in rod.
Ce bun inaltator este pentru noi rugaciunea !Ea ne indumnezeieste duhul,ni-l inalta in fata Scaunului de Har al Tatalui Ceresc.Ne imbratiseaza cu Harul Divin ,ne straluceste fata si ne intoarce dinaintea Lui Dumnezeu incarcati cu bogatiile si binecuvantarile Lui.
Ce bun slavit si fericit e Cantarea Sfanta......La ea participa cu noi cetele ingeresti si toate puterile cerurilor,care Il lauda vesnic pe Tatal si Mantuitorul nostru.Cantand cantarile Domnului,noi cantam imnurile ostirilor de stele,de planete,de galaxii care Il preamaresc pe Tatal si Binefacatorul nostru.....Cu melodiile izvoarelor,ale raurilor,ale vantului.Cu soaptele florilor,cu fosnetul frunzelor,cu tot ce canta in ceruri,pe pamant si sub pamant.
Ce bun ceresc si scump este pentru noi Biserica,Adunarea,Fratietatea sfanta a sufletelor credincioase intre care noi ne desfatam sufletul ca intre florile Raiului Lui Dumnezeu.
Ce bun binecuvantat este credinta cea vie prin care noi avem o neclintita incredintare despre iertarea pacatelor noastre prin Sangele Dulcelui,Dragului si Scumpului nostru Mantuitor Iisus Hristos,Care S-a dat pe Sine ca Pret de rascumparare pentru noi-si astfel ne-a asigurat o mantuire sigura si eterna.Prin ea ,prin credinta,ne bucuram neincetat de toate nespus de minunatele fagaduinte ale Lui Dumnezeu.
Dumnezeu a pus in noi chiar si o mana de pamant ,dar a pus in noi si un ocean de cer.Dupa cum pamantul fata de cer este doar o farama,-tot asa,ceea ce trebuie sa fie si pamantesc in noi,sa fie atat de putin cat este pamantul.....Si ceea ce trebuie sa fie ceresc in noi trebuie se fie cat cerul.
Si fiecara din aceste parti din care suntem alcatuiti ne cere mereu sa-i dam partea ei.
Dar ce nedrepti suntem noi,cei mai multi:dam pamantului putin partea cea mai mare,a cerului.
Si dam cerului nemarginit partea cea mica ,a pamantului....
Si poate nici pe aceea!................
Omul pamantesc nu iubeste sanul pamantului din care s-a nascut,-si ar face totul ca sa nu ajunga in el.Se plange ca pamantul a pus asa de putin in el si totusi si-l cere asa curand acest putin inapoi....
Iar cand trebuie sa-l dea silit,o face cu atata groaza si durere!......
Omul ceresc iubeste din tot sufletul sau sanul cel curat si dulce al cerului-si tot timpul este cu toate gandurile sale acolo,dorind sa ajunga in el cat mai curand.
Iar cand simte ca a venit ceasul fericitei intoarceri acolo de unde este rupta fiinta sa duhovniceasca,-o face cu atata dragoste si bucurie.
Iata ce deosebire ,ca de la cer la pamant,este intre un om ceresc si unul pamantesc!
Dumnezeu ne-a dat pamantul unde am pus samanta.... Cerul ni le da pe toate celelalte.
Domnul ne-a dat trupul in care purtam samanta cereasca;in ea sunt puse acele insusiri divine si printre care cele mai frumoase sunt :dragostea,poezia,rugaciunea si cantarea.
Sa ne staduim sa crestem in noi tot mai frumoase si mai implinite recoltele acestor divine valori.Culesul va fi stralucit.Ingerii Domnului stau gata si granarele ceresti ne asteapta.
Binecuvantarea Domnului este peste noi toti.
Amin.
Traian Dorz(culegere din ,,Intai sa fim",ed.Oaste Domnului-Sibiu,2008)

Cat de frumoase sunt a Tale (canta pr. Marian Marcus)

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la Radio Oastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit
aflat în colţul din stânga-jos. )

Invitatie la pelerinaj
Duminica 15 martie 2011 ,va invitam intr-un pelerinaj in judetul Dolj,avand ca obiective :
Manastirea Maglavit-locul unde Petrache Lupu a avut o viziune.
Calafat-vizitarea orasului,parcul si faleza.
Manastirea Jitianu-Craiova ,sec.XIV ,ctitor Mircea cel Batran.

Inscrierile se fac pana la data de1 3 martie la urmatoarele nr. de telefon:
0766414912
0741058288
0768370424
021/512166
Transport autocar-50 locuri
Pret:40lei/Persoana
Plecarea:15 martie,ora 6:30 din Slatina si
ora 7:30 de la Biserica Sf. Vasile -Caracal(Dulama)
Grupul va fi insotit de preot.





SLAVIT SA FIE DOMNUL!

PELERINAJE

Locuri sfinte ,adevarate colturi de Rai(septembrie 2010)

Transfgarasanul- este drumul care traverseaza muntii Fagaras (cei mai înalţi munţi ai României – vf. Moldoveanu – 2544 metri) si uneste Muntenia de Ardeal. Dar de fapt, Transfagarasanul este mai mult de atat. Este drumul care ajunge o altitudine de 2042 de metri. Are doua benzi care se intind pe o lungime de 92 de kilometri. Din cauza nenumaratelor serpentine cu masina viteza medie este de cel mult 40 km la ora. Apoi, pe intregul traseu sunt construite 27 de viaducte si poduri si cel mai lung tunel de la Capra la Balea Lac, de 887 de metri, care strabate muntele Paltinul. Aerisirea tunelului se face natural datorita curentilor de aer extrem de puternici. Banda de circulatie prin tunelul neiluminat are doar 6 metri latime si un trotuar de un metru latime.Peisajul este mirific, iar diferentele de nivel si serpentinele se constituie intr-o provocare atat pentru masini cat si pentru soferi.Autocarul nostru a urcat pe Transfagarasanu intr-o zi de toamna,a fost nespus de frumos ,ne-am minunat cu totii de frumusetile creeate de Dumnezeu ,I-am dat slava si multumire pentru toate .Prima noastra oprire a fost la Manastirea Sf. Ilie -Paltinu o ctitorie noua a Prea Sfintitului Calinic (1995).

Urmatorul popas l-am facut la Manastirea Cartisoara cu hramul Sf. Ap. Petru si Pavel. Este atestată de prin jurul anilor 1400, cu prilejul unor danii făcute de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrîn (1386-1418). Mânăstirea este distrusă la anul 1761 de trupele imperiale austriece.Deşi distrusă din temelie, în amintirea localnicilor nu s-a putut stinge existenţa acelei vetre monahale, care, ca orice alt sfinţit aşezămînt, este o binecuvîntare pentru folosul celor din împrejurimile lui. În toponimia acestor plaiuri chiar s-a păstrat un luminiş, la buza pădurii, cunoscut sub numele „La mănăstire”, nume parcă predestinat să brăzdeze veacurile tulburi spre zorii unei renaşteri. Cei care poposeau fie şi pentru cîteva clipe în acest loc, (ciobani, pădurari, localnici), simţeau un fior duhovnicesc aducător de pace şi linişte lăuntrică.

Aşa se face că în anul 1991 un colectiv de fruntaşi evlavioşi ai comunei Cârţişoara ia iniţiativa de a reînfiinţa vechiul schit.

Cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Transilvaniei la acea dată, (el însuşi un mare iubitor şi susţinător al călugărilor), cu aprobarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea s-a reactivat după 1991, ca mânăstire de maici. De menţionat că la data reînfiinţării mânăstirii pe acest loc nu exista nimic!

Tot ceea ce se poate vedea în prezent s-a ridicat, din nimic, cu mare efort şi osteneală de obştea mânăstirii cu purtarea de grijă şi cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Dr. Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.

Mulţi vizitatori ne întreabă ce este monahismul.

Vechi de 2000 de ani, monahismul este un mod de viaţă. Viaţa desăvîrşită, care imită, reproduce, la măsura omenească, viaţa Mîntuitorul nostru Iisus Hristos… Care răspunde îndemnului Său dumnezeiesc de a-L urma. Călugăria nu se poate cuprinde într-o definiţie raţională, tehnică, nu se poate explica în cuvinte logice; ea se trăieşte. Pentru mulţi ea pare o nebunie. Însă călugăria este o eternă bucurie pe care cei din afara ei n-o pot sesiza! Este o desprindere de lume, o părăsire a ei, într-un loc pustiu, retras, prielnic curăţirii lăuntrice, de meditaţie, de interiorizare, de contemplaţie şi rugăciune, de renunţare la sine şi care prin rînduielile şi prin ritmul său favorizează şi cultivă comuniunea cu Dumnezeu, spre folosul mîntuitor al monahului dar şi al lumii înconjurătoare. Monahul este tăcut, retras ca atitudine, uneori dispreţuit şi marginalizat, dar înflăcărat în mărturisirea învăţăturii ortodoxe. Adevăratul monah simte că în afara Ortodoxiei nu-l poate întîlni pe Hristos! Fiincă ortodoxia este calea îndumnezeirii oamenilor. Iar mânăstirea, (casa monahului), NU ESTE, nicidecum, vreun popas turistic, pensiune, hotel sau loc de agrement, rezervaţie ori muzeu al trecutului, sau vreo instituţie lumească, ci un spaţiu sacru al întîlnirii, mereu actuale şi binefăcătoare, dintre om şi Dumnezeu. Călugării fiind mijlocitorii acestei întîlniri, sau, întrucîtva, un imbold al conştiinţelor religioase somnolente, sortiţi să devină un reper în lucrarea mîntuirii credincioşilor. Chiar dacă în vremurile noastre monahii sunt tot mai izolaţi şi mai neagreaţi. Ne place să avem mânăstiri însă ele să fie mute, fără glas!

Însă, cu toate acestea, în mânăstirile noastre ortodoxe, sunt mulţi duhovnici iscusiţi dar puţini oameni îi caută. De ce? Ne vine greu să ascultăm de cuvîntul lui Dumnezeu! (Arhim. Arsenie Papacioc)

De aceea cei ce calcă pragul unei sfinte mânăstiri trebuie să aibă un simţământ, o nevoie lăuntrică de Hristos, o sete de Viaţă Sfântă. La mânăstire nu se vine ca turist ci ca închinător. Aici întîlnim mireasma raiului, ne hrănim cu Duh Sfânt, ne însuşim sfînta şi dreapta învăţătură dumnezeiască şi, eventual, căutăm răspunsuri la necazurile şi la frămîntările fundamentale ale vieţii.

Turistul doar… vizitează. Intră în Biserică precum într-un local oarecare, cu mîna în buzunar, scrutează peisajul, fotografiază, priveşte superior spre măicuţe, cumpără două lumînări de doi lei şi apoi pleacă. Se grăbeşte spre restaurantele şi pensiunile care au împînzit, afaceristic, vecinătăţile vetrelor monahale, unde îşi cheltuie tot salariul. Deoarece acolo se simte atras, acolo se oferă produse pentru stomac şi divertisment. În timp ce mânăstirea nu oferă decît hrană duhovnicească, poate incomodă şi mai greu de “digerat”! Prin urmare, în mânăstiri nu se poate vorbi despre turism, ci despre închinare şi pelerinaj duhovnicesc! În ultimii ani s-a putut constata că practicarea intensivă a turismului mânăstiresc a ajuns să tulbure din ce în ce mai mult liniştea şi intimitatea vieţii monahale. Multe mânăstiri care au adoptat creşterea turismului şi-au sacrificat tihna şi intimitatea monahală. Unde va duce această practică? Poate la o continuă scădere a numărului de vieţuitori din mânăstiri…

(sursa. http://www.manastireacartisoara.ro/)

Autocarul nostru opreste in fata Sf. Manastiri ,calcam cu emotie in aceste locuri incarcate de sfintenie si rugaciune .Ascultam sfarsitul slujbei de dimineata si primim si un scurt dar bogat cuvant de folos de la parintele Dimitrie Papacioc duhovnicul manastirii si nepotul parintelui Arsenie Papacioc. va urma.................

SLAVIT SA FIE DOMNUL!