marți, 31 mai 2011

DESPRE FAMILIE

Vorbirea Pr.Vasile Mihoc la Episcopia Ortodoxa Romana a Italiei in cadrul Adunarii anuale a Oastei Domnului -mai 2011.



( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

ADUNAREA OASTEI DOMNULUI DIN ROMA -ITALIA

Vorbirea Pr.Vasile Mihoc la Episcopia Ortodoxa Romana a Italiei in cadrul Adunarii anuale a Oastei Domnului -mai 2011.( primul cuvant de invatatura)



( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

luni, 30 mai 2011

CLIPE DE ALEASA TRAIRE DUHOVNICEASCA LA CARACAL

Resfintirea Bisericii ,,Sfantul Vasile"


In ziua de 29 mai 2011 ,Caracalul a fost in sarbatoare, sarbatoare prilejuita de venirea in mijlocul caracalenilor a Pre Sfintitului Parintelui nostru Sebastian -Episcop al Slatinei si Romanatilor .Dupa multa osteneala de renovare si infrumusetare a acestei Sf. Bisericii a venit iata si minunata zi de resfintire .Slujba a fost savarsita de Pre Sfintitul nostru ,inconjurat de un frumos sobor de preoti si diaconi.Alaturi de acestia au fost credinciosii din Caracal si din imprejurimii ,dar si ostasii Domnului din Romanati. Trebuie sa amintim ca Biserica Sfantul Vasile -Bold este si locul de intalnire al Oastei Domnului ,iar parintele Hritcu Laurentiu ,preot II la aceasta Parohie,este indrumatorul nostru duhovnicesc.Sfanta Liturghie s-a savarsit pe o scena in curtea Locasului Sfant,iar predica zilei a fost rosita de Pre Sfintitul Parinte Sebastian .Multumim Lui Dumnezeu ca ne daruieste asemenea clipe de Har ,Il rugam sa ne intareasca pe toti , preoti si popor Oltean, ca sa-I putem fi placuti Lui si sa-I aducem ,slava ,lauda ,in veci.Amin.
Cateva imagini :
(Sf. Liturghie)

(poporul dreptcredincios)
(Sf. Impartasanie)
(Pr. Dobre Marian -Brastavat
Pr. Hritcu Laurentiu-Caracal)

(surorile din Traian)



SLAVIT SA FIE DOMNUL!

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Ai necazuri ?......

Ai necazuri,
te apasă greutăți făra de nume,
cine nu le are astăzi
toate-acestea oare-n lume?
Însă dacă vrei,
povara să nu-ți fie spre pierzare
vino la Iisus,
El este ajutor și ușurare!

Harul Lui cel mare-ți face
a necazului povară
de-ar fi orișicât de mare
- mică, dulce si ușoară.
Ești bolnav?...
În suferință te topești și te aprinzi,
Câți nu sunt acuma-n lume
și cu mult mai suferinzi?

Boala sufletului însă
e mai grea ca orice boală
rari de tot sunt cei ce se mai scoală.
Vrei să scapi de boala asta,
vrei să afli vindecare?
- Vino la Iisus!
- El singur poate, și-ți va da scăpare!

Ești hulit de toți?
- într-una lumea te disprețuiește,
cu batjocuri și ocare
pentru Domnul te lovește?
- Nu te necăji!
știi glasul Evangheliei ce spune:
"fericiți sunt prigoniții pentru-a Domnului căi bune".
Rabdă totul încă-o clipă,
iar când pare grea durerea
vin'la Domnul,
cere-I Harul!... - El îți va mări puterea!

Ești tu mântuit?
- Aceasta-i întrebarea cea mai mare,
ai aflat tu Jertfa Crucii
și-a ei veșnică iertare?
Nici necazul,
nici prigoana,
nici durerea
nici lovirea
nu-s nimic când ai pe Domnul
și te-așteaptă răsplătirea!
Mai mult încă:
chiar în ele simți cereasca bucurie
care sufletul ți-l face fericit pe veșnicie!

Traian Dorz

duminică, 29 mai 2011

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A VI-A DUPA PASTI(a orbului)

Despre orbia cea sufleteasca

Plină de adânci învăţături sufleteşti este evanghelia din această duminică, dar plină şi de o grozavă mustrare şi judecată cerească.
Mersul acestei evanghelii este acesta: Eu, Domnul Iisus, am venit într-o lume ce-şi pierduse şi lumina cea sufletească şi vederea cea sufletească. Eu le-am adus pe amândouă.
Am adus şi „ lumina lumii” (In 8, 12) şi am adus şi vederea cea sufletească. Le-am adus pe amândouă, pentru că, de aduceam numai „lumina”, cei „orbi” n-aveau nici un folos de ea. Şi, iarăşi, de vindecam numai orbia cea sufletească, ce era să facă oamenii cu ochii fără lumină?
Iisus Mântuitorul a adus în lume şi lumina vieţii şi „doctoria cu care să ne ungem ochii” ca să vedem această lumină (Apoc 3, 18).
Toţi câţi L-au primit şi Îl primesc pe Domnul şi doctoria adusă de El (Jertfa şi darurile Crucii) se tămăduiesc îndată de orbia cea sufletească şi de toate bolile cele sufleteşti. Domnul a venit „să dea orbilor vedere” (cf. Lc 4, 18). Milioane şi milioane de „orbi” s-au vindecat şi se vindecă prin Evanghelia Lui.
Întrebarea este însă: S-au tămăduit oare toţi cei orbi cu sufletul pe timpul Mântuitorului? Ba! Cei mai mulţi au stăruit în orbie sufletească. N-au primit nici lumina vieţii, nici pe Doctorul ce venise să-i tămăduiască de orbie.
Şi, oare, astăzi este mai altcum? Ba! Lucrurile parcă se petrec exact ca pe timpul Mântuitorului. Lumina în lume a venit, dar oamenii stăruie în păcate şi orbie sufletească. E plină lumea de cei orbi cu sufletul, e plină lumea de orbie sufletească. Aceştia nu vor avea răspuns pentru orbia lor.
Un fel de „orbi din naştere” sunt şi cei mai mulţi dintre oamenii de azi.
E adevărat că Taina Sfântului Botez le-a dat ochi şi vedere sufletească, duhovnicească, dar şi-au pierdut aceşti ochi în boala păcatelor.
Grozavă este orbia cea sufletească! Cred că e de prisos să o arăt şi să vorbesc despre ea mai îndeaproape. Beţivii, desfrânaţii, zavistuitorii, zgârciţii etc. sunt tot atâţia orbi cu sufletul. Voi spune însă că tot atât de orbi sunt şi cei ce-şi închipuie că văd… Îşi închipuie că, dacă n-au omorât şi n-au aprins casa cuiva, au un suflet curat şi o vedere curată. Este şi aceasta o orbie tot atât de grea ca şi cealaltă.
Toţi suntem un fel de orbi cu sufletul şi toţi avem lipsă de tămăduire. „Tu zici: Sunt bogat şi nu duc lipsă de nimic, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol…
Te sfătuiesc să cumperi de la Mine doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi” (Apoc 3, 17-18).
Evanghelia orbului din naştere ne arată şi calea tămăduirii. Orbul din evanghelie este o pildă de credinţă vie şi tare.
Când Domnul i-a pus tină pe ochi, altul, necredincios, s-ar fi întrebat: „Şi cu leacul ăsta să mă vindec eu de orbie?” Dar el a crezut şi, ascultând cuvântul Mântuitorului, s-a dus la lacul Siloamului.
Credinţă, ascultare şi rugăciune; iată ce se cere din partea noastră spre a primi tămăduirea bolilor noastre sufleteşti.
Evanghelia aceasta se petrece şi azi. Oamenilor orbiţi de patimi şi fărădelegi deodată li se deschid ochii cei sufleteşti şi capătă vedere sufletească atunci când Îl primesc pe Domnul şi doctoria Lui. Vai, ce bucurie are un suflet când începe „a vedea”!
Eu cred că nu este în lumea aceasta un strigăt mai dulce, mai duios şi mai binecuvântat decât acesta: „Orb am fost şi acuma văd!”.
Această veste dulce şi binecuvântată trebuie să o strigăm pe toate drumurile şi noi, cei din Oastea Domnului.
Şi noi eram un fel de orbi (cei mai mulţi, din naştere…). Orbi am fost şi acum vedem. Prin darurile Scumpului nostru Mântuitor ne-am recăpătat vederea cea sufletească.
Dar, un lucru ciudat. Orbul cel din naştere a avut multe mustrări şi necazuri după tămăduirea lui. Evangheliile ne arată precis că oriunde s-au deschis ochi sufleteşti şi s-au tămăduit boli sufleteşti şi trupeşti, acolo s-au ridicat îndată împotriviri şi mustrări. Aşa a fost pe timpul Mântuitorului, aşa e şi azi şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi spunea că un vecin de-al lui a început a-l batjocori, zicându-i: „Da’, ce, te-a oprit Oastea Domnului să nu bei şi să nu petreci? De ce-ţi chinuieşti viaţa?”… Ostaşul nostru i-a răspuns foarte cuminte aşa: „Pe mine, dragă vecine, nu m-a oprit Oastea Domnului, ci mi s-au deschis ochii să văd rătăcirea în care am trăit… Nu pentru că mă opreşte Oastea m-am lăsat de petreceri şi chefuri, ci pentru că mi s-au deschis ochii şi văd negru ce mi se părea înainte alb. Şi pentru că simt acum amar ce mi se părea înainte dulce”.
Foarte bine a răspuns ostaşul nostru, pentru că aceasta este puterea Evangheliei: să îi dea omului lumina cea adevărată, spre a vedea lumea şi viaţa în lumina cea adevărată. Însă oamenii de azi nu văd această lumină. Întunericul îl numesc lumină, şi dulcele, amar (Is 5, 20).
Oamenii de azi râd când pe un om îl cuprinde dorul mântuirii sufleteşti. Ce lucru dureros se vede în evanghelia aceasta! Când s-a făcut sănătos orbul din naştere, au orbit fariseii şi cărturarii care îl mustrau că s-a vindecat sâmbăta. Fariseii şi cărturarii erau oameni învăţaţi, însă pentru Evanghelia mântuirii sufleteşti erau orbi. Foarte bine le-a zis Iisus că El a venit „ca acei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să ajungă orbi” (In 9, 39).
Şi, oare, astăzi nu este tot aşa?
În atâtea şi atâtea lucruri, cărturarii satelor au sărit şi sar asupra celor din Oastea Domnului cu mustrări că, îndemnând pe oameni să se lase de jocuri şi beţii, „strică legea” şi „datinile” poporului.
Într-un sat din Moldova, un cărturar (învăţător) a început a-i mustra pe ostaşi, zicându-le:
-Mă, proştilor, da’ unde aţi învăţat voi teologie,să citiţi în Scriptură şi să vorbiţi în predică? La treaba asta trebuie ştiinţă, mă!… Şi învăţătură, mă!…
-Noi, domnule învăţător, au răspuns foarte bine ostaşii, e adevărat că n-avem învăţătură multă…suntem nişte oameni neînvăţaţi… Noi ştim numai atât că mai înainte eram nişte beţivi, suduitori, ticăloşi,iar acum suntem nişte nebuni pentru Hristos şi trăim o viaţă nouă… Cum ne-a venit nouă această schimbare, noi anume nu ştim. Noi ştim numai atât: să dăm slavă lui Dumnezeu, căci „morţi am fost şi am înviat, orbi am fost şi acum vedem” (Lc 15, 32).
Cu adevărat, Împărăţia lui Dumnezeu e parcă şi azi „ascunsă celor înţelepţi şi pricepuţi şi descoperită celor neînvăţaţi” (Mt 11, 25).
Adevărate sunt şi azi cuvintele Domnului: „Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, pentru ca acei care nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi” (In 9, 39).
Felul cum se face şi cum se înţelege „cultura” de azi, apoi, de multe ori e o adevărată piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Despre Fericitul Augustin am citit undeva că la început fusese un om foarte învăţat, dar necredincios.
Într-o zi, plimbându-se cu un prieten de-al lui, a dat peste un sătean de rând care citea în Scriptură.
-Ce faci acolo, nene? a întrebat Fericitul Augustin.
-Citesc în Cartea vieţii, a răspuns omul şi a început să citească mai departe, cu graiul înalt, din Evanghelia lui Ioan.
Pe Fericitul Augustin l-a mişcat adânc această întâmplare. Plecând mai departe, a zis către prietenul său:
-Ce înseamnă, prietene, acest lucru? Oamenii cei neînvăţaţi apucă Împărăţia lui Dumnezeu, iar noi,învăţaţii, rămânem în pierzare…
Din acea clipă, Fericitul Augustin a căpătat alţi ochi şi altă vedere şi, apucând pe calea mântuirii sufleteşti, a trăit o viaţă de sfânt.
Dragă cititorule, în încheiere, eu te întreb: cum stai tu cu ochii şi cu vederea cea sufletească? Ia seama că patimile şi păcatele ameninţă neîncetat ochii şi vederea sufletului tău.
Şi tu eşti un orb când spui că „nu poţi vedea” pe aproapele tău. Şi tu eşti un orb când nu vezi pe cel sărac, bolnav şi necăjit. Şi tu eşti un orb când te-ai lăsat cuprins şi aprins de duhul desfrânării şi al beţiei.
Şi tu eşti un orb când nu vezi semnele şi arătările ce ţi le scoate Domnul în calea vieţii, să te întoarcă din pieire.
Şi tu eşti un orb când spui că viaţa asta trebuie să „ţi-o petreci” în cât mai multe pofte şi plăceri păcătoase.
De această cumplită boală a orbiei sufleteşti numai Mântuitorul te poate tămădui. De orbia cea sufletească poţi scăpa numai când L-ai primit cu adevărat pe Mântuitorul. Când ţi-ai predat viaţa Domnului, când ai căzut la Crucea Lui şi Sângele Său a picurat peste tine şi peste păcatele tale, când te-ai hotărât la o viaţă nouă cu Domnul. Atunci deodată capeţi alţi ochi şi altă vedere, aşa precum şi Sf. Ap. Pavel a primit altă vedere şi altă purtare când, pe drumul Damascului, s-a întâlnit cu Mântuitorul.
Suflete dragă! Aleargă cu boala ta la Iisus, Doctorul nostru cel mare şi te roagă Lui, zicând: „Luminează, Hristoase, ochii sufletului meu, ca nu cumva să adorm în păcate de moarte. Fiind orbit la ochii sufletului, vin la Tine, Hristoase, ca şi orbul cel din naştere, strigând către Tine întru căinţă: Milostiv fii mie, Unule, Cela ce eşti lesne-iertător!”.

Cum predica un orb din naştere

Un orb cerşea într-un colţ de stradă. Mai mulţi trecători începură a-l compătimi că nu vedea lumea şi lumina.
-O, nu mă compătimiţi pe mine, răspunse orbul,voi sunteţi mai de compătimit decât mine!
-Cum aşa? întrebară trecătorii miraţi, strângân-du-se grămadă în jurul lui.
-Apoi, dragii mei, începu orbul, eu ascult ce vorbesc cei care trec pe lângă mine şi aud vorbe ca acestea: „Uite ce frumoasă-i aceea şi aceea!… Uite, tu,soro, ce urătă-i aceea şi aceea,parcă-i mama pădurii!…
Uite cât de rău îi stă pălăria!… Uite la nerodul acela şi
acela!… Uite la neroada aceea şi aceea!…Uite pe acela şi acela cum mi-l scoate Iuda în drum!”. Şi aşa mai departe, ascult eu despre ce văd oamenii cu ochii lor. Auzind aceste vorbe, mă înfior şi mă întreb: Oare pentru asta le-a dat Bunul Dumnezeu vederea ochilor? Oare o astfel de vedere nu-i ea o orbie sufletească mai grozavă decât orbia mea cea trupească? Voi sunteţi, dragii mei, mai de compătimit decât mine, pentru că voi vă mânjiţi şi vă murdăriţi neîncetat ochii cu fel de fel de privelişti păcătoase, pe când eu îmi păstrez vederea ochilor curată până în clipa în care Îl voi vedea pe Scumpul meu Mântuitor.
Eu nu văd nimic până în clipa în care Îl voi vedea pe Domnul. Eu îmi cruţ vederea pentru El.
Trecătorii rămaseră ruşinaţi. Orbul le-a spus un adevăr usturător; un adevăr ce trebuie să usture şi pe mulţi, mulţi dintre creştinii de azi care îşi murdăresc ochii cu fel de fel de privelişti păcătoase.

Părintele Iosif Trifa – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.

marți, 24 mai 2011

VENITI SI SCOATETI APA NEMURIRII!.....din

,, Izvorul minunilor "


Dintru început, Prăz­nuirea aceasta a sa­marinencii, care-şi întâlneşte Dumnezeul Cel Viu, cheamă cu sine bucuria. Cântarea liturgică ne comută astfel la textul larg al Scripturii (Ioan IV, 5-42), text pe care-l interpretează în con­textul larg al istoriei. Căci ce se întâmplă acolo, la poalele muntelui Garizim (cf. Ioan IV, 20) nu ţine numai de neamul samarinenilor, ci de al tuturor desţăraţilor, în fond, fiecare neam fiind, în raport cu spaţiul dintâi al Edenului, un pic desţărat. „Fiul şi Cuvântul Tatălui, Cel împreună-veşnic, Izvorul tămăduirilor, a venit la fântână; şi o femeie din Samaria a venit să scoată apă; pe care, văzând-o Mântuitorul, a zis: Dă-Mi apă să beau, şi mergi de cheamă pe bărbatul tău! Iar ea, grăind ca unui om, iar nu ca lui Dumnezeu, silindu-se să tăinuiască, a zis: Nu am bărbat! Şi Învăţătorul a grăit către dânsa: Adevărat ai zis: Nu am bărbat! Că cinci ai avut, şi pe cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat ţie. Iar ea, mirându-se de acel cuvânt şi alergând în cetate, striga mulţimilor, grăind: Veniţi de vedeţi pe Hristos, Care dăruieşte lumii mare milă” (Idiomelele samarinen­cii, III, gls. 2).

Iar „Slava…” vecerniei ne arată, o dată în plus, că ceea ce s-a petrecut la ghizdul puţului nu ţine numai de pământ, cât mai ales de cer: „Lângă fântâna lui Iacov, aflând Iisus pe samarineanca, apă de la dânsa a cerut, Cel Ce acoperă pământul cu nori. O, minune! Cel Ce este purtat pe heruvimi stătea de vorbă cu o femeie păcătoasă, apă cerând, Cel Ce a spânzurat pământul pe ape; apă căutând, Cel Ce revarsă izvoarele şi limanurile apelor, vrând să atragă spre Sine, cu adevărat, pe cea vânată de luptătorul vrăjmaş şi să adape cu apa cea vie pe cea înflăcărată amarnic după lucruri netrebnice, ca un îndurat şi de oameni iubitor” (Slava, gls. 6).

Aproape că orice exegeză am adăuga, pare în plus. Bine ar fi de fiecare dată când ne părăsim preocupările şi ne adăugăm ascultătorilor din Biserică, bine ar fi dar, să ne ascuţim auzul, să fim atenţi întru toate, textele acestea curgând spre mintea noastră prin binecuvântata cântare liturgică. Doar atât că, de fiecare dată, asemeni unui diamant, în funcţie de faţa pe care le întoarcem, ni se luminează un aspect sau altul al Evangheliei. Şi întâlnirea cu samarineanca nu-i altfel, izvorându-ne apă vie.

Amestec de sânge şi mentalitate cu popoare din alt neam decât cel ales, sufletul samarineanului, iconizat atât de frumos de femeia ce-I iese în cale, purta cu sine toată năvala de sentimente care-L înconjura pe Dumnezeu în neamul lui Israel, iar înalta conştiinţă că „s-a rupt” de marele neam, ales de Dumnezeu să-I plinească opera între oameni, Israel, accentuase, probabil, şi starea de smerenie, de smerită aşteptare. Faptul că samarinenii aleseseră Garizimul ca loc al închinării, pe Iacob ca părinte spiritual, nu face altceva decât să ne atragă atenţia că erau în căutarea unei „legalităţi” spirituale, pe care şi-o doreau extrem de mult. În acest spaţiu, mereu ocolit de iudei, Hristos Se poartă ca Dumnezeu: necăutând la faţa omului, ci la inima sa. Şi câte inimi nu aşteptau mântuirea şi în Samaria!

Obişnuită să supravieţuiască contactului cu bărbaţii, femeia samarineancă pare întâi că mai mult cochetează cu exoticul iudeu, care nu doar că intră în vorbă cu ea, de două ori dezavantajată în dialog - ca femeie şi ca samarineancă -, dar îi mai cere şi apă, luând dar din mâinile ei. Reacţia pedagogică a lui Hristos rămâne, până astăzi, una din cele mai frumoase lecţii de „vânare de oameni” pe care o tezaurizează Scriptura.

Î.P.S. Sa, Î.P.S. Bartolomeu, comentând Evanghelia aceasta, subliniază: „Sufletul femeii merge din mirare-n mirare: Străinul iudeu îi făgăduieşte apa cea vie. Ea nu cunoaşte metalimbajul evanghelic, dar nu e nici ignorantă; ea ştie ceea ce mulţi din oamenii secolului 20 încă n-au aflat: ce anume este apa vie: «Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna este adâncă…» Aşadar, apa vie este apa din adâncime, apa originară, temelia şi începutul oricărei fântâni, apa pe care noi, cei de acum, o cunoaştem sub numele de pânză freatică, stratul profund şi pur, necontaminat de infiltraţiile superficiale, a cărei limpezime nu e concurată decât de viaţa însăşi” (Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiep. Clujului, «Apa cea vie a Ortodoxiei», în vol. cu acelaşi titlu, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 48-49). Şi să recunoaştem că tot dialogul ulterior, despre bărbaţii ei, despre închinarea Tatălui „în Duh şi în Adevăr” (cf. Ioan IV, 23), ca şi reacţia femeii, dovedesc că, răcorindu-se de năduşeala lumii acesteia, femeia înţelege darul cel mare pe care Străinul (de-acum identificat, căci zice femeia: „Nu cumva acesta este Hristosul?” [Ioan IV, 29]) i-l face. După cum textul liturgic lămureşte: „Venit-a la fântână în ceasul al şaselea Izvorul minunilor, spre a aduce la viaţă pe urmaşa Evei, că Eva în acest ceas a ieşit din rai, din pricina amăgirii şarpelui. Deci s-a apropiat samarineanca să scoată apă; pe care, văzând-o Mântuitorul, i-a zis: Dă-Mi să beau, iar tu te vei sătura de apa cea vie. Iar ea, înţeleapta, alergând în cetate, a venit îndată, mulţimilor zicând: Veniţi de vedeţi pe Hristos Domnul, Mântuitorul sufletelor noastre” (Idiomela I a samarinencii). De remarcat, a câta oară, cum Biserica vede în fiecare gest al lui Hristos izvorul restaurării întregului neam omenesc, de El, „Cel Ce este şezător-împreună pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul (…), Care a venit să caute chipul Său cel pierdut” (Icos).

Sensul aşezării acestei Evanghelii la „înjumătăţirea Praznicului” în aşteptarea Duhului Sfânt, a Rusaliilor, este clar: „Apa vie, cea săltătoare, apa nemuririi ai făgăduit şi dai, Izvorule cel pururea viu, celor ce primesc cu credinţă Duhul Tău, Mântu­itorule, Care din Tatăl purcede” (Cântarea a 7-a, Utrenia, III). Vindecată astfel de „uscăciunea necu­noştinţei” (Cântarea a 7-a a samarinencii, 7, V), femeia samari­neancă află toate sensurile adânci ale credinţei: atotştiinţa lui Dumnezeu, puterea seducătoare a lui Hristos transmiţându-i-se într-atât încât, îndată după aceea, mulţime de samarineni devin „ai lui Hristos”. O cetate, a Siharului, care crede în Hristos nu doar pentru că El este de faţă, ci şi mai târziu, după Înviere, convinşi de-acum că nu mai însetează, samarinenii Samariei vor fi, după Ierusalim, întâia izbândă a misiunii apos­tolatului creştin (F. Ap. 8, 5-25).

În loc de propria-mi concluzie la cuvântul acesta, fie-mi îngăduit să-l las pe Î.P.S. Bartolomeu să vorbească (op. cit. p 49): „Filologia biblică ştie că manuscrisele cele mai vechi sunt şi cele mai adevărate, deoarece ele nu sunt contaminate de greşelile involuntare ale copiştilor sau de cele voluntare ale ereticilor. Sfinţii Părinţi ştiau, de asemenea, că adevărata credinţă este aceea mai veche, adică cea predată de Sfinţii Apostoli. Biserica ştie că apa cea vie a unei fântâni se păstrează ca atare numai dacă fântâna este adâncă şi dacă pereţii ei sunt zidiţi din pietre tencuite. Ei bine, cele şapte Sinoade Ecumenice nu sunt altceva decât pietrele tencuite ce apără apa cea vie de apele viiturilor. Aici, între viu şi viitură e toată drama sfâşierilor la care este supusă cămaşa lui Hristos. Pânza freatică este una singură, fântânile pot fi mai multe, chiar foarte multe. Care este cea adevărată? Aceea care s-a ferit şi se apără de viituri (sau ivinituri nobi, n. c.). O numim Ortodoxie. Acuzată de conservatorism, Ortodoxia e singura care ştie ce conservă: apa cea vie a Evangheliei lui Hristos, pururea înnoitoare prin Duhul Sfânt. Şi e de-ajuns.”

Iar noi, noi nu putem decât subscrie, în speranţa că am fost înţeleşi.


Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula (sursa:www.agnos.ro)


luni, 23 mai 2011

DIN PATERIC.....

Rugaciunea trebuie sa fie ajutata de fapte bune

A întrebat un bătrân dacă se folosesc cei ce cer de rugăciunile părinţilor iar ei se lenevesc. Şi i-a răspuns: mult poate rugăciunea dreptului, precum este scris; însă care se face, adică aceea care se ajutorează de cel ce cere rugăciunea, păzindu-se cu toată osârdia şi cu durere în inimă de gânduri şi fapte rele. Că de va petrece cu nebăgare de seamă, de nici un folos nu-i va fi, chiar dacă sfinţii se vor ruga pentru el. Că unul zidind şi altul surpând, ce au folosit, fără numai osteneli? A adaos încă şi acest fel de povestire, zicând: era un sfânt părinte al unei chinovii, împodobit cu toată fapta bună, dar mai vârtos cu smerita cugetare, cu blândeţe, cu milostivirea către săraci şi cu dragostea. Acesta se ruga mult lui Dumnezeu, zicând: Doamne, mă ştii pe mine cât sunt de păcătos, dar nădăjduiesc în îndurările Tale, să mă mântuiesc prin mila Ta. Deci, mă rog bunătăţii Tale, Stăpâne, să nu mă desparţi de obştea mea, ci împreună cu mine şi pe aceia îi învredniceşte Împărăţiei Tale, pentru nespusa Ta bunătate. Deci, aceasta rugaciune neîncetat făcând-o, l-a încredinţat iubitorul de oameni Dumnezeu în acest chip: trebuia să se săvârşească pomenire de sfinţi la o altă mânăstire, care nu era departe de dânşii, şi îl chemau părinţii acelei mânăstiri pe el împreună cu ucenicii lui. Iar el se lepăda. Dar a auzit în vis, zicându-i-se să meargă şi să trimită întâi pe ucenicii săi, apoi să meargă singur. Deci, ducându-se ucenicii lui, zăcea un înger în chip de sărac bolnav, în mijlocul drumului. Venind ucenicii la locul acela şi văzându-l văitându-se, l-au întrebat, care e pricina. Iar el a zis: sunt bolnav şi eram călare pe dobitoc, care trântindu-mă a fugit, şi iată nu are cine să-mi ajute. Iar ei au zis: ce putem să-ţi facem, avvo? Noi suntem pe jos. Şi lăsându-l, s-au dus. Apoi, după puţin timp a venit şi părintele lor şi l-a aflat zăcând şi suspinând şi înştiinţându-se de pricină i-a zis: nu au venit nişte monahi şi nu te-au aflat aşa? Iar el a zis: ba da, au venit, dar neştiinţându-se de pricină, au trecut zicând: noi suntem pe jos, ce putem să-ţi facem? Zis-a lui avva: poţi să umbli puţin şi să mergem? Iar el a zis: nu pot! Atunci avva i-a zis: vino să te iau în spate şi Dumnezeu ne va ajuta şi vom merge. Iar el a zis: cum poţi atâta depărtare să mă duci în spate. Mergi şi te roagă pentru mine! Iar avva a zis: nu te voi lăsa, ci iată piatra aceea; te voi pune pe dânsa şi mă voi apleca şi te voi lua în spate. Şi aşa a făcut. La început îl simţea că este greu, ca un om mare, apoi se făcea mai uşor, tot mai uşor, încât se minuna cel ce îl purta pe spate. Şi deodată s-a făcut nevăzut şi a venit glas către el: pururea te rugai pentru ucenicii tăi să se învrednicească împreună cu tine de Împărăţia cerurilor şi iată că altele sunt măsurile tale şi altele ale lor. Deci fă-i pe ei să vină la lucrarea ta şi vei dobândi cererea, căci eu sunt Dreptul Judecător, răsplătind fiecăruia după faptele lui. Amin.

duminică, 22 mai 2011

DIN MINUNATA VIATA A SFINTEI FOTINI SAMARINEANCA

Familie de Martiri

,,Iubiţii mei, unul din cei mai sălbatici prigonitori ai creştinilor a fost Nero. Nero era împărat la Roma în anul 67 d.Hr. A decretat prigoană împotriva creştinilor. Mulţi au mărturisit atunci.In aceasta omilie vom vorbi despre o familie,care a trait in epoca lui Nero si toata a primit martiriul pentru Hristos.
În Africa, într-o mare cetate, în Cartagina, actualmente Tunezi, slujea un general viteaz. Numele lui era Victor. Victor se deosebea de toţi ceilalţi generali ai garnizoanei din Cartagina. Era creştin. Era credincios împăratului pământesc, dar mai credincios era Împăratului ceresc, Hristos. Viteaz în lupte, dar mai viteaz în lupta pe care o dădeau creştinii pentru credinţa lor. Gura nu şi-o ţinea închisă; propovăduia cu credinţă pe Hristos.

În armată, Victor era un exemplu luminos de general creştin. Dar când s-a decretat prigoana împotriva creştinilor, conducătorul politic al Cartaginei l-a chemat, i-a citit edictul şi i-a spus:

,,Victor, ştiu bine în ce crezi. Ştiu şi faptul că nu doar tu, ci şi mama ta şi fratele tău sunt creştini şi încearcă să-i facă şi pe alţii creştini. Pretutindeni propovăduiesc. Dar acum, că a venit edict de la Roma, te-am chemat să-ţi spun că cel mai bine pentru tine şi pentru familia ta este să-L lăsaţi pe Hristos şi să jertfiţi idolilor…

– Nu!, răspunde Victor ighemonului. Nu ne vom lepăda de credinţa noastră nici eu, nici mama mea, nici fratele meu. Suntem hotărâţi să le sacrificăm pe toate pentru Hristos."

Dar înainte de a purcede la mucenicie, să vedem cine era mama lui Victor. Dacă vreţi să aflaţi, deschideţi Evanghelia după Ioan la capitolul 4. Acolo veţi vedea că o femeie foarte păcătoasă, care s-a dus la amiază la fântâna din satul ei ca să ia apă, a întâlnit un necunoscut. Necunoscutul era Hristos. Hristos a deschis o discuţie cu ea. Femeia îl întreba şi Hristos răspundea. Şi femeia se minuna. Pentru prima oară în viaţă auzea astfel de cuvinte. Femeia a crezut şi de atunci şi-a schimbat viaţa şi a devenit o credincioasă uceniţă a lui Hristos. Aceasta este samarineanca, care atunci când a crezut în Hristos s-a numit Fotini. Aceasta este mama lui Victor, care slujea în Cartagina. Iar Sfânta Fotini, precum zice sinaxarul, avea cinci surori, care şi ele au crezut în Hristos. Numele lor erau: prima Fotini, a doua Anatoli, a treia Foto, a patra Fotis, a cincea Paraschevi şi a şasea Kiriaki.

Sfânta Fotini locuise la Ierusalim. Dar o dată cu moartea mucenicească a Sfântului Ştefan a plecat de la Ierusalim şi a început să meargă din ţară în ţară, din cetate în cetate, şi să-l propovăduiască cu putere pe Hristos. Era un misionar. Ochii ei se umpleau de lacrimi, când rostea numele lui Hristos, care a scos-o din păcat şi a mântuit-o. Se spune că a ajuns şi la Smirna şi a propovăduit şi acolo pe Hristos, iar creştinii au ridicat mai târziu în cinstea ei o minunată biserică, biserica Sfintei Fotini, şi această biserică a fost catedrală mitropolitană până în august 1922, când turcii au intrat în Smirna şi i-au dat foc şi s-a salvat doar catapeteasma, pe care refugiaţii au adus-o în Elada şi este aşezată acum în biserica Sfintei Fotini, Noua Smirnă din Atena.

Sfânta Fotini împreună cu un alt fiu al ei, Iosi, şi cu cele cinci surori ale ei au ajuns în Cartagina, unde slujea, precum am spus, Victor. Acolo, în părţile Africii, întreaga familie lucra pentru răspândirea credinţei în Hristos. Dar când a ieşit edictul lui Nero şi ei nu au vrut să asculte de edictul acestui împărat antihristic, au fost arestaţi şi trimişi la Roma. Sfânta Fotini, chiar dacă era întemniţată, nu înceta să vorbească despre Hristos. Mai mult, a reuşit să facă creştină pe o fiică a lui Nero, pe Domnina, şi pe alţi mulţi care slujeau la palat. Lucrul acesta l-a sălbăticit şi mai mult pe tiran şi a poruncit să-i chinuiască pe toţi cu diferite chinuri, la care, când le citeşti aşa cum sunt scrise în sinaxar, ţi se ridică părul.

Dumnezeul meu, câtă răutate în lume! Atâta răutate la necredincioşi, pentru a-ţi chinui copiii? Dar şi câtă răbdare le dai Tu copiilor Tăi, mucenicilor, pentru a învinge groaznicele dureri! Sfânta Fotini şi toţi aceia care erau cu ea au biruit toate chinurile, toate groaznicele dureri. Au biruit până şi un mag, care trăia în acea vreme şi făcea magie şi de care toţi se temeau pentru puterea pe care o avea. Magul se numea Lampadie. Acestui mag tiranul i-a dat dispoziţie să facă o otravă pe care să o bea martirii şi să moară. Magul s-a supus poruncii. A făcut otrava. A umplut un pahar şi a dat-o să o bea prima Sfânta Fotini. Sfânta Fotini nu s-a temut. De ce să se teamă? Credea în cuvintele lui Hristos, care a spus:

,,-Vă voi da putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi să nu pătimiţi nimic nici din partea vrăjilor, nici a otrăvurilor (Luca 10, 19 şi Marcu 16, 18)."

Sfânta Fotini şi-a făcut cruce, a băut otrava şi nu a păţit nimic. Magul a pregătit şi o a doua otravă mai puternică, a dat-o Sfintei Fotini şi a băut-o. Dar nici aceasta nu a vătămat-o.

Văzând magul că otrăvurile lui nu au reuşit nimic, a înţeles că în Sfânta Fotini şi în toţi cei care erau împreună cu ea exista o putere nebiruită. Magul a crezut în Hristos, şi-a aruncat cărţile de magie în foc, a lăsat toate ale vrăjitoriei, şi-a schimbat numele şi s-a numit Teoclit.

Tiranul, când a aflat că cel mai mare mag a crezut în Hristos, s-a mâniat foarte şi a poruncit să-l prindă, să-l scoată afară din cetate şi acolo sabia unui soldat s-a ridicat, a fulgerat şi i-a tăiat capul lui Teoclit. În felul acesta un mag a devenit creştin şi a mărturisit pentru Hristos. Este Sfântul Teoclit.

Acelaşi sfârşit mucenicesc cu Sfântul Teoclit au avut şi Sfânta Fotini şi cei doi copii ai ei şi cele cinci surori ale ei. O familie întreagă s-a jertfit pentru Hristos.

Hristoase, Te rugăm noi, nevrednicii, dă-ne credinţa sfinţilor Tăi mucenici! "

Biserica noastra Ortodoxa ii cinsteste pe acesti Sfinti in ziua de 26 februarie.

(Sursa: Din cartea “Ne vorbeşte Părintele Augustin, Mitropolitul de 104 ani”)

TALCUIREA EVANGHELIIEI DIN DUMINICA A V-A DUPA PASTI ( A SAMARINENCII )

Despre ,, apa cea vie"

Ce minunată şi plină de învăţături este această Evanghelie! Samarineanca se mira de „apa cea vie”; nu-şi putea da seama ce ar fi şi cum ar fi o astfel de apă.
Dar eu mă întreb: Oare mai altcum e azi? Oare câţi dintre creştinii de azi ar putea da un răspuns corect la întrebarea: „Ce e apa cea vie?”
Vom începe deci prin întrebarea: Ce este „apa cea vie”?
Şi vom răspunde îndată, pe scurt, direct şi precis: „Apa cea vie” este izvorul ce curge din Stânca Golgotei; este Jertfa cea mare şi Sfântă a Crucii.
Fântâna darurilor şi a dragostei Tatălui Ceresc noi o aveam din veşnicie. În grădina Edenului, ea curgea din plin şi din toate izvoarele. Dar păcatul lui Adam a astupat această fântână. Izvorul ei s-a retras în stâncă.
Lumea a devenit „un pământ pustiu, neumblat şi fără de apă” (Ps 63, 1). A trebuit să vină Fiul lui Dumnezeu să sape iarăşi fântâna. Şi a trebuit să sape adânc şi din greu. A trebuit să Se coboare în adâncul pământului, să afle izvorul. A trebuit să lovească stanca aceasta cu Crucea Sa şi cu suferinţele Sale. Suliţele soldaţilor, cuiele şi ciocanele răstignitorilor a trebuit să sape în stâncă. Când a răsunat cuvântul: „Săvârşitu-s-a!”, a ţâşnit Izvorul apelor vii.
Într-o lume „pustie şi fără de apă” s-au revărsat apele vieţii şi s-a auzit strigarea: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (In 7, 37); şi „…cei însetaţi, veniţi la ape” (Is 55, 1).
Şi de atunci apele vieţii curg mereu prin lume. Ele curg şi vor curge mereu, până la sfârşitul veacurilor, dând tuturor celor care se adapă din ele iertare de păcate, sănătate, viaţă, fericire şi mântuire.
Izvorul apelor vii a ţâşnit din Stânca Golgotei. Strămoşii noştri aveau datina să ridice pe la răspântiile drumurilor câte o cruce sub care săpau o fântână pentru drumeţii cei însetaţi.
Ce înţeles adânc a pus credinţa strămoşilor noştri în aceste cruci-fântâni pe care necredinţa noastră le lasă să se răstoarne… Ele sunt icoana apelor vii ce izvorăsc din Crucea Golgotei.
Un creştin viu are nevoie neîncetat de această „apă vie”, de această apă a vieţii, a sufletului.
Întrebaţi pe un medic ce rost are apa în viaţa noastră cea trupească şi veţi afla că ea îndeplineşte slujba cea mare de a face sânge. Fără apă n-am avea sânge! Fără apa cea vie n-am avea viaţa sufletească. „Apa cea vie” este apa ce trebuie sufletului nostru, este apa după care însetează sufletul nostru, este apa cu care se adapă sufletul nostru. Aceasta este apa cea vie despre care vorbeşte Domnul. Aceasta este apa după care însetează sufletul nostru. Aceasta este apa de care are lipsă sufletul nostru. Sufletul nostru îşi are şi el setea lui. Lumea nu poate astâmpăra şi sătura această sete.
Lumea n-are nici un picur de apă pentru această sete.
Foarte potrivit e pus acest adevăr în chipul de mai jos. Lumea aceasta este un pustiu al păcatului. Este un „pământ pustiu şi fără de apă” sufletească. Sufletul piere de sete în această pustietate. Nici un izvor, nici o picătură de apă n-are lumea aceasta pentru setea sufletului, „Însetat-a de Tine sufletul meu… într-un pământ pustiu, neumblat şi fără de apă” (Ps 62). Nici bogăţia, nici averile, nici banii, nici desfătările, nici ştiinţa şi nici filozofia nu pot astâmpăra setea sufletului. „Ca norii şi vântul fără de ploaie” (Prov 25, 14), aşa este şi lumea cu lucrurile ei faţă de setea sufletului. Toate bogăţiile, toate desfătările şi toate bucuriile lumii sunt nişte „nori fără apă” (Iuda 12). Din norii aceştia nu picură nimic pentru suflet. Sufletul moare de sete sub aceşti nori fără de apă.
O sută de filozofi nu pot face la patul unui bolnav cât poate face un psalm, o rugăciune! Toate avuţiile şi desfătările lumii nu pot da pacea, bucuria şi liniştea sufletească pe care o are cel credincios.
Setea sufletului se poate adăpa numai cu „apa cea vie” pe care a revărsat-o în lume Iisus Mântuitorul.
În mijlocul apelor mării poţi muri de sete! Apele mării nu pot astâmpăra setea. Întocmai aşa sunt şi apele lumii. Ele nu astâmpără setea sufletului. Sufletul moare de sete în valurile lumii.
Setea cea sufletească poate fi adăpată numai cu Izvorul apelor vii ce ţâşnesc din Stânca Golgotei, cu darurile ce ni le dă Jertfa Crucii.
O, ce dar mare este aceasta, însă, vai, ce puţini sunt cei care îl folosesc!
Cât de puţini sunt acei care se adapă din izvorul apelor vii… De ce? Pentru că nu cunosc oamenii nici apa cea vie şi n-au nici setea sufletească. Iar pricina acestor două lucruri este una singură: nu-L cunosc oamenii cu adevărat pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi Jertfa Lui cea Sfântă.
N-au gustat cu adevărat din apa cea vie ce ţâşneşte din Stânca Golgotei, pentru că cel care a gustat din apa aceasta află, dintr-o dată, că toate „dulceţile” acestei lumi sunt gunoaie şi amărăciuni.
E plină lumea de oameni care şi-au pierdut setea cea sufletească. Le-au furat-o diavolul şi nepăsarea de cele sufleteşti.
Femeia samarineancă ne arată şi calea cum să aflăm apa cea vie şi să ne câştigăm setea cea sufletească. Domnul îi zice: De ai fi ştiut tu cine este Cel ce vorbeşte cu tine, n-ai vorbi aşa… nu te-ai mira de apa cea vie de care grăiesc Eu…
Aici este cheia aflării apelor vii: aflarea şi cunoaşterea Mântuitorului. Samarineanca a aflat „apa cea vie” vorbind cu Domnul. Aflând că Cel Care vorbeşte cu ea cunoaşte viaţa sa şi trecutul său cel păcătos.
Apa vieţii se află şi azi tot aşa: punându-ţi viaţa şi păcatele tale în faţa Mântuitorului şi vorbind cu El prin rugăciune.
După ce L-a aflat pe Domnul, samarineanca s-a făcut şi ea o vestitoare; a alergat în cetate, strigân-du-i pe oameni: Veniţi la Domnul!
Dintr-o femeie păcătoasă, ce avusese şase bărbaţi, se face o vestitoare a Domnului. Minunea aceasta se petrece şi azi. Toţi cei care Îl află cu adevărat pe Domnul şi gustă din izvoarele apelor vii devin şi ei nişte vestitori ai Domnului, ca să se împlinească cuvintele Lui, că o astfel de apă se preface în ei înşişi în izvor de apă săltătoare.
Însă, vai, ce puţini sunt aceştia! Cei mai mulţi se adapă cu apele lumii şi ale păcatelor (alcool, patimi şi desfătări lumeşti). „Poporul Meu, zice Domnul, M-a părăsit pe Mine, izvorul apelor vii, şi şi-a săpat fântâni crăpate care nu ţin apă” (Ier 2, 13). Aceste fântâni cu apă moartă sunt plăcerile, poftele, lăcomia de bani, de averi şi alţi idoli.
Iubiţi ostaşi din Oastea Domnului!
Eu mă gândesc, cu lacrimi în ochi, la cei mulţi, mulţi, care au pierdut setea cea sufletească. Lumea de azi e plină de cei care însetează după otravă şi se adapă cu otravă. Ah, nenorociţii de ei! Să-i ajutăm, iubiţii mei, să-i ajutăm pe aceşti nenorociţi să-şi recapete setea cea sufletească.
Dragă cititorule!
Eu te întreb, cum stai tu faţă de apa cea vie, faţă de apa vieţii? Eu îţi zic cuvintele Domnului: O, de ai cunoaşte tu, dragă suflete, darul lui Dumnezeu, puterea şi binecuvântarea ce se revarsă în viaţa ta după ce ţi-ai adăpat sufletul cu izvorul apelor vii!… Deci să luăm aminte. Şi lumea aceasta îşi are setea ei şi apa ei. Dar cine e cuprins de setea asta şi bea din apa asta nu se mai satură.
Beţivul, lacomul, desfrânatul…etc, sunt cuprinşi de o sete de care nu mai pot scăpa. Cu cât beau, tot mai mult ar bea! Faţă de această sete rea, setea mântuirii sufleteşti se adapă dintr-un izvor ce satură sufletul omului şi îi dă o nespusă bucurie şi mulţumire sufletească.
„De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!”, zice Domnul. Domnul Iisus pe toţi ne cheamă să bem din apa cea vie. Să bem până la revărsare. Din inima noastră să curgă, să se reverse aceste ape şi pentru alţii. Să le dăm şi altora să guste din izvorul cel mare al apelor vii.
Gustă, dragă suflete, gustă din această apă, şi atunci „Domnul va sătura sufletul tău în timp de secetă şi va întări oasele tale şi vei fi ca o grădină adăpată şi ca un izvor ce nu-i scade apa” (Is 58, 11). Vei fi atunci un izvor prin care mulţi vor fi aduşi la Izvorul cel mare al „apelor vii”.
Rugăciune
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Eu Te-am aflat „într-un pământ pustiu şi fără de apă” (Ps 62, 3). Când era să mă prăpădesc de foame şi sete, m-ai ajutat să Te aflu pe Tine, Doamne, mana cea cerească şi apa cea vie. Când era să mor de sete, „într-un pământ pustiit şi fără de apă”, am auzit glasul Tău cel dulce: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!” (In 7, 37). „Cei însetaţi veniţi la ape! Veniţi şi luaţi fără aur şi fără de plată” (Is 55, 1). Slăvit să fii, Doamne, că mi-ai ajutat să gust şi eu din apa cea vie ce curge din Crucea şi Jertfa Ta cea Sfântă! Până în clipa când moartea va veni să-mi închidă graiul, eu voi striga şi voi cânta neîncetat: O, ce valuri de îndurare, de iertare, de pace, de viaţă şi de măntuire curg din Crucea Răstignirii Tale şi vor curge mereu până la sfârşitul veacurilor! Pretutindeni pe unde curg aceste ape, este viaţă… înverzesc pomii şi învie oamenii (cf Ezec 47, 1-13). Şi eu eram un pom ce sta gata să se usuce de tot şi să fie aruncat în foc. Dar au venit apele Tale cele vii, şi pomul meu s-a vindecat şi a început a înverzi şi înflori. O, lasă, Preabunule Doamne, apele Tale cele vii să curgă mereu pe lângă el, pentru ca roadă să-şi dea „la vremea sa” (Ps 1, 13). O, ajută-mi, Doamne, ca până la sfârşitul vieţii mele să simt o sete tot mai mare după apele cele vii ce se revarsă din „scaunul de domnie al Mielului” (Apoc 22, 1). În ce chip se doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa să se dorească ne-ncetat sufletul meu spre Tine, Dumnezeule (Ps 42, 1). Ajută-mă, Doamne, să mă adap, până la revărsare, din apa Ta cea vie şi să fiu „ca o grădină udată şi ca un izvor căruia nu-i scade apa (Is 58, 11), ca să pot aduce şi eu pe alţii la Izvorul cel Mare al apelor vii, ce curge din Crucea şi Jertfa Ta cea Sfântă…
Pr.Iosif Trifa (Talcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an)

marți, 17 mai 2011

RUGACIUNEA - TAINA A SUFLETULUI

,, Rugaciunea este o taina a sufletului si, in acelasi timp , a vietii noastre.Prin rugaciune,noi ne inaltam cu mintea si cu sufletul de la cele pamantesti la cele ceresti,deschidem larg interiorul nostru,ca in el sa patrunda razele de lumina ale Harului Dumnezeiesc si, o data cu aceasta lumina sfanta sa vina in noi Insusi Mantuitorul Iisus Hristos.
Stam de vorba cu Dumnezeu prin rugaciune.Insusi Creatorul nostru doreste ca,prin rugaciune ,sa fie in apropierea noastra,sa fie in sufletul nostru,sa fie in viata noastra .El Insusi ne cauta si doreste sa discute cu noi,sa converseze cu noi,sa tainuiasca cu noi.Dupa cum observam ,rugaciunea este o taina dar si o tainuire.Este o taina pentru ca se savarseste in profunzimea noastra;se realizeaza in adancurile noastre.Noi suntem fiinte care putem intretine un dialog cu Dumnezeu.Stiti ca dialog inseamna doi care vorbesc unul cu celalalt.Ei bine ,Dumnezeu este Acela pe Care noi Il chemam sa fie in sufletul nostru prezent,dar in acelasi timp,sa ne si vorbeasca.Pentru ca El nu sta de fata numai asteptand murmurul buzelor noastre si al cuvintelor noastre;ci El Insusi ne vorbeste.Ne vorbeste si ne raspunde.Ne binecuvinteaza si ne indeamna .Ne inspira si ne calauzeste.Nu simtim poate ,aceste gesturi si aceste miscari ale Lui Dumnezeu spre noi,dar ele se petrec in realitate..............
Omul este o psaltire un psaltirion, adica un instrument a lui Dumnezeu.Si acela care are sufletul totdeauna pregatit pentru lucrarea Duhului Sfant , este , cu adevarat ,un instrument bine acordat.
Rugaciunea este o intensitatae ,un foc care arde.Si nu poate niciodata sa ne astampere,in lumea aceasta ,ci intotdeauna , vrea sa devina mai puternica, si mai aprinsa.
Rugaciunea este datatoare de intelepciune,pentru ca , fiind intr-o permanenta legatura cu Dumnezeu, Cel Intelpt,Cel care este Bunatate, Care este Valoare ,prin excelenta, Acela , atingandu-se de noi,ne sfinteste si ne intelepteste permanent;revarsa har in sufletul nostru, revarsa putere dumnezeiasca....Caci in clipa in care omul sta de vorba cu Dumnezeu, nu mai cugeta cele pamantesti,ci se indreapta cu mintea spre cele ceresti.Iar mintea lui ,invaluita de lumina Duhului Sfant, nu se mai coboara la lucrurile pamantesti, ci poate sa spuna , ca Sfantul Apostol Pavel:,,Nu eu mai traiesc ,ci Hristos traieste in mine". Deci atunci cand Hristos traieste in noi ,avem maturitate, avem varsta deplinatati lui Hristos.
Rugaciunea, este un lucru unic in viata noastra. Si de cate ori ne rugam , frati crestini, de - atatea ori Dumnezeu ne descopera ceva nou. Sa nu stam niciodata fara sa gustam rugaciunea.
Sfanta Scriptura ne spune ca omul credincios este ca cerbul care alearga la izvoarele apelor,pentru ca acolo e rugaciunea!Acolo suntem saditi cu adevarat ca niste pomi langa izvoarele apelor. Adica ,prin rugaciune , ne aflam la Izvorul Harului,Care este Insusi Dumnezeu.Ne aflam prezenti acolo unde este Dumnezeu."
I.P.S.IRINEU-Mitropolitul Olteniei
(spicuiri din cuvantul rostit la Adunarea anuala a O.D. din Craiova -20 sept.2008)

duminică, 15 mai 2011

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Tu mi-ai umplut singuratatea


Tu mi-ai umplut singurătatea când cel mai părăsit eram,
când după cea mai scumpă moarte zdrobit şi-nsângerat plângeam.

Ce gol mi-era atunci în suflet şi ce pustiu întins şi mut,
nu-mi auzeam decât urâtul şi plânsul şiroind tăcut.

Pe crucile golgotei mele murise tot ce-aveam frumos,
catapeteasma sfâşiată plângea de sus şi până jos.

Murise dragostea mea toată c-o moarte ce pe veci părea
şi cea mai rece dintre lespezi o prăbuşisem peste ea.

Şi-acolo, numai cu durerea şi golul meu pustiu şi mut,
zăceam cu deznădejdea numai şi plânsul şiroind tăcut.

Atunci, în fulgeru-nvierii, mormântul s-a făcut un steag
şi de pe lespedea durerii m-a-mbrăţişat un înger drag.

Traian Dorz

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA SLABANOGULUI( A IV-A DUPA PASTI)

Despre bolile sufletesti si tamaduirea lor.

Bolnavul de la Vitezda zăcuse 38 de ani. Grozavă boală, grozavă aşteptare! După câteva zile de boală ţi se face viaţa amară, d-apoi după 38 de ani de zăcere!?
Evanghelia din această duminică ne grăieşte, înainte de toate, despre credinţa cea vie şi tare a slăbănogului. Căci 38 de ani de suferinţă şi aşteptare n-au putut să-i înfrângă credinţa şi nădejdea mântuirii.
Dar trebuie, mai departe, să ne dăm seama că bolnavul de la Vitezda este o icoană, o oglindă în care putem vedea istoria mântuirii omenirii şi istoria mântuirii noastre.
Treizeci şi opt de ani a aşteptat bolnavul de la Vitezda pe „Omul” care avea să-l bage în scăldătoare. Veacuri întregi a aşteptat omenirea – căzută şi îmbolnăvită prin păcatul lui Adam – pe „Omul” care să-i aducă tămăduire şi mântuire. La „plinirea vremii”, Iisus-Omul a venit!
Iisus Mântuitorul a venit în lume, în primul rând, ca un mare Doctor. El n-a venit doar ca să ne arate păcatul, ci a venit şi ca să ne vindece de boala păcatului. Legea lui Moise arăta oamenilor de-a-fir-a-păr, toate bolile păcatului, dar nu ne dădea doctorul şi medicamentul care să ne şi vindece păcatul. Iisus Mântuitorul a venit în lume ca un mare Doctor, trimis nouă de către Dumnezeu.
Când un medic, necunoscut bolnavilor, vrea să înceapă tratamentul lor, mai întâi se prezintă, arătându-şi diploma.
Şi Domnul Iisus a venit în lume cu „diploma” Lui cerească, scrisă în proorocul Isaia, la capitolul 61: „Duhul Domnului este peste Mine, că M-a uns să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să vestesc robilor iertare şi să dau orbilor vedere” (Lc 4, 18).
La venirea Domnului, lumea era un spital uriaş plin de boli sufleteşti şi de cei bolnavi cu sufletul. Era plină lumea de cei care „aveau ochi, dar nu vedeau, aveau urechi, dar nu auzeau”; era plină lumea de orbi, surzi, muţi şi ologi cu sufletul. Domnul Iisus i-a vindecat pe toţi cei care s-au apropiat de El cu credinţă. El i-a chemat, să ia tămăduire, pe toţi cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul, strigând pe tot locul că n-a venit pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi… nu sănătoşilor le trebuie doctor, ci bolnavilor (Mt 9, 12).
Vindecarea slăbănogului de la Vitezda era chipul vindecării omenirii care aşteptase pe Omul-Mesia, era strigătul: Iată, a sosit „Omul” pe Care L-a aşteptat omenirea bolnavă! Venirea Mântuitorului era strigătul de bucurie despre „plinirea vremilor”, când „se vor deschide ochii orbilor şi urechile surzilor vor auzi. Şchiopul ca cerbul va sări şi limpede va fi limba gângavilor” (Is 35, 5-6).
Domnul Iisus a venit să stârpească din rădăcină boala păcatului. Ar urma deci să avem o lume tămăduită de bolile cele sufleteşti ale păcatului. Dar, vai, n-avem această lume? Lumea de azi – mai mult, poate, ca oricând – e iarăşi un spital uriaş plin de boli sufleteşti şi de cei bolnavi cu sufletul. De ce? Pentru că lumea şi oamenii n-au primit şi nu primesc pe Doctorul cel Mare, Care a venit în lume să tămăduiască bolile cele sufleteşti…; n-au primit şi nu primesc „medicamentele” ce ni le-a lăsat Acest Doctor (Jertfa lui cea Sfântă). Şi, oare, de ce nu primeşte lumea pe acest Doctor minunat?
1. Întâi, pentru că cei mai mulţi oameni nu simt bolile sufleteşti, iar cine nu simte boala n-are lipsă de doctor. Darul tămăduirii nu ni se dă cu forţa. „Voieşti să fii sănătos?” – l-a întrebat Iisus pe bolnavul de la Vitezda.
Boala cea sufletească trebuie, mai întâi, să fie simţită. „Bolnavilor le trebuie doctor” – zicea Mântuitorul. Însă, vedeţi, ispita vine aici. Cei mai mulţi oameni se simt „sănătoşi”. Apucă-te şi zi cuiva: „Păcătosule, vino la Domnul!” Cu siguranţă el se va supăra şi se va considera ofensat. Ce-mi zici păcătos? Că doar n-am omorât pe nimeni şi n-am aprins casa nimănui… Vai, ce stare primejdioasă este aceasta! Omule, nu răspunde aşa! Oricât te-ai crede tu de bun, să ştii că eşti păcătos şi căzut. Ascultă ce-ţi spune Domnul: „Tu zici: Sunt bogat şi nu duc lipsă de nimic, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol. Te sfătuiesc să cumperi de la Mine haine albe… şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi…” (Apoc 3, 17-18).
2.Apoi, oamenii nu simt bolile cele sufleteşti,pentru că sunt ameţiţi de diavolul cu plăcerile cele lumeşti. La durerile mari şi bolile grele, doctorii dau bolnavilor injecţii de cloroform, care le alină şi le amorţeşte durerile pe un anumit timp. Dar acest cloroform scurtează viaţa şi îl bagă pe om cu zile în
pământ. Aşa face şi diavolul. Alină şi astupă durerile bolilor sufleteşti cu cloroformul patimilor şi plăcerilor lumeşti (alcool, desfătări etc). Pe urmă însă – pe patul morţii – omul se trezeşte în cumplitele dureri sufleteşti, dar atunci e prea târziu, e prea târziu…
3.În al treilea rând, oamenii nu-L primesc pe Doctorul cel Mare, pentru că nu ştiu să preţuiască sănătatea cea sufletească. Diavolul a lucrat aici atât de mult, încât oamenii numesc sănătatea cea sufletească „boală”, iar boala cea sufletească, „sănătate”.
Despre cei intraţi în Oastea Domnului zice lumea că-s un fel de „bolnavi” cu sufletul. Eşti „sănătos” numai când ţipi în birt şi sudui şi trăieşti la rând cu toate modele şi păcatele lumii (adică, până când eşti bolnav cu sufletul).
Atât de mult s-au dedat oamenii cu beteşugul păcatelor, încât nu le trebuie sănătatea sufletească.
Istoria păstrează, în privinţa asta, o minunată şi mult-grăitoare întâmplare.
Pe la anul 1754, se făcu în Franţa o mare procesiune cu moaştele făcătoare de minuni ale unui sfânt. Mulţime mare de popor se strânsese cu acest prilej. Veniseră şi o mulţime de bolnavi şi cerşetori. Doi ologi cerşeau la un capăt de drum.
-Să aveţi credinţă tare, le ziseră nişte trecători,în curând vor trece pe aici moaştele sfântului şi, de veţi avea credinţă, vă veţi tămădui!
-Frate, se înţeleseră atunci ologii, de noi nu va fi bine cu moaştele alea; s-ar putea întâmpla să ne tămăduim…; şi atunci cine ne va mai da nouă bani?…
Va trebui să ne apucăm iarăşi de lucru…; hai, mai bine s-o ştergem de-aici!…
Şi cei doi ologi o şterseră repede din calea moaştelor, nu cumva să-i ajungă tămăduirea.
Exact aşa se întâmplă şi cu oamenii de azi. Nu le trebuie oamenilor o „sănătate” care să-i despartă de patimile şi de năravurile lor rele.
Într-un sat, s-au luat oamenii cu huiduieli şi cu bătăi după doi ostaşi din Oastea Domnului, care merseseră să le vestească despre Oaste.
„Auziţi, oameni buni, ce spun nebunii ăştia! Cică trebuie să ne lăsăm de băuturi, de fumat, de petreceri şi de alte datini în care au trăit moşii şi strămoşii noştri…”
Ferice de cei care simt bolile cele sufleteşti şi îl cheamă pe Doctorul cel Mare. Astfel de bolnavi se ridică îndată şi încep „a umbla”. Minunea de la lacul Vitezda se întâmplă şi azi. Oameni pătimaşi şi ticăloşiţi în cele rele se ridică dintr-o dată şi încep „a umbla”, după ce Îl primesc cu credinţă pe marele nostru Doctor şi Tămăduitor – pe Iisus Mântuitorul.
În Oastea Domnului avem atâţia şi atâţia care au zăcut ani de zile în ologie sufletească, precum bolnavul de la lacul Vitezda. Nu se puteau ridica de jos; nu puteau face nici măcar un pas în cele sufleteşti, dar azi umblă pe picioarele lor şi cutreieră satele, vestinduL pe Domnul şi Tămăduitorul sufletelor lor. O, nu, vremea minunilor n-a trecut! Numai vremea credinţei a cam trecut.

Dragă cititorule! Eu nu cunosc mai de aproape viaţa ta. Poate că te sileşti să trăieşti o viaţă după Evanghelie. Dar, cu toate silinţele tale, bagă de seamă că viermele bolii şi al morţii sufleteşti este în tine. Tu ai neapărat lipsă de Doctorul cel Mare al sufletelor.
Cineva de aici, de la oraş, a făcut odată o glumă cu un prieten al său. I-a lăsat adresa la un medic, să-l cerceteze. Când sa trezit cu medicul, a rămas surprins. „Scuzaţi, domnule medic, a fost o glumă; mulţam Doamne, eu n-am nevoie de doctor… sunt deplin sănătos”…
Dar n-a trecut nici anul şi cel vizitat în glumă a căzut la pat într-o boală de moarte. A venit atunci medicul cel cu gluma şi a constatat că germenele bolii îl avea mai de mult. De s-ar fi arătat când zicea că: „n-are nevoie de medic”, ar fi scăpat; medicul ar fi preîntâmpinat boala.
Aşa e şi cu cele sufleteşti. Nu te încrede că eşti sănătos, ci te arată Doctorului.
Fratele meu! Iisus Mântuitorul a venit în lume anume să tămăduiască pe cei bolnavi cu sufletul. El a venit anume pentru tămăduirea şi mântuirea ta.
Hai să zicem că eşti bolnav şi chemi medicul. Oare ce-ar zice medicul dacă l-ai întâmpina cu vorbele:„Scuzaţi, domnule medic, că v-am chemat… nu trebuia să vă chem”…
„O, dragul meu, ar răspunde medicul, pentru asta nu-ţi trebuie nici o scuză. Eu doar pentru asta-s medic, să merg la cei bolnavi şi să-i tămăduiesc… Ca să le fiu doctor şi să-mi pot arăta ştiinţa, eu am nevoie de bolnavi…”

Aşa e şi cu Doctorul cel Mare al sufletelor noastre. Trebuie să-L chemăm şi să ne apropiem de El cu toată încrederea, pentru că El se ocupă anume cu tămăduirea sufletelor. El nu poate fi Doctor, dacă n-are bolnavi; El nu poate fi Mântuitor, dacă n-are pe cine mântui.
Fratele meu! Eu îţi spun un lucru nou: Iisus Mântuitorul nu
ne poate prinde pe noi decât în păcatele noastre. Boala este
punctul de întâlnire între doctor şi bolnav.
Păcatul este punctul de întâlnire între noi şi Mântuitorul. Boala ne duce la medic; păcatul ne duce la Doctorul cel sufletesc.
Păcatul ne îngenunchează la Crucea Mântuitorului,ne face să plângem şi să cerem iertare şi vindecare.
Nu pentru păcat îşi pierd oamenii sufletul şi viaţa de veci, ci pentru că nu simt păcatul; nu simt boala şi nu cheamă Doctorul.
Ferice de cei care simt bolile păcatului şi aleargă cu ele la Doctorul şi Tămăduitorul sufletelor noastre!

Boala aceasta nu este spre moarte [Ioan 11,4]

Când surorile lui Lazăr L-au chemat pe Domnul la patul fratelui lor cu duioasele cuvinte: „Doamne, iată, acela pe care-l iubeşti este bolnav!”, Mântuitorul le-a mângâiat, zicându-le: Nu vă temeţi, „boala aceasta nu este spre moarte, ci e spre slava lui Dumnezeu!”.

Iisus ne spune: Boala nu este spre moarte…
Boala nu are un efect nimicitor, ci ea slujeşte spre lauda lui Dumnezeu. Boala nu ne aduce pagubă; nu ne ucide bucuria, căci bucuria inimii de creştin curge dintr-un izvor ce nu îngheaţă, oricât de mare ar fi gerul din afară.
Boala nu ne nimiceşte nici pacea lăuntrică, întrucât inima noastră poate fi liniştită sub povara durerilor trupeşti.
Asupra păcii şi liniştii noastre sufleteşti, nici carnea, nici sângele n-au putere. Nici activitatea noastră nu trebuie să fie oprită cu desăvârşire din pricina bolii. Slavă Domnului!… Şi o mână slabă poate împrăştia sămânţa; patul unui bolnav se poate preface într-un amvon. Experienţa pe care-o facem în suferinţa noastră este o comoară pe care, mai târziu, o fructificăm întocmai ca pe un ogor ce se ară şi se lasă pentru a fi, la anul, mai productiv.
Boala nu omoară nici una din virtuţile creştineşti, ci, ca un vânt aspru, doboară toate fructele putrede; pe când, fructele vii, prin această cercetare a harului, se întăresc, se coc şi se fac mai gustoase. Cât e de urât din partea noastră a ne teme de suferinţa cea trupească, deşi vedem că ea nu omoară, ci, dimpotrivă, ne umple amândouă mâinile de binecuvântare.
Ne temem şi fugim de harul Domnului. Tremurăm înaintea lucrului menit să ne umple sufletul de bogăţie. Ne păzim de-un prieten, pentru că-l ţinem de vrăjmaş; încercăm să alungăm pe-un înger, pentru că-l ţinem drept diavol. O, dacă am vedea pe emblema suferinţelor noastre scris mereu cuvântul: „Nu spre moarte!”, atunci de bunăvoie am lua asupra noastră suferinţa.
Da, boala serveşte spre slava lui Dumnezeu. De multe ori Dumnezeu primeşte o cântare de laudă deosebită de la pasărea prinsă în colivie – cântare pe care pasărea, pe când zbura liberă în văzduh, nu o cânta.
Înainte de toate însă Domnul e lăudat prin rodul unei suferinţe sfinţitoare, prin liniştea, blândeţea şi desăvârşita răbdare a creştinului încercat.
Cu mântuirea nu este ca şi cu plantele, cărora le trebuie vreme bună şi caldă. Această virtute se dezvoltă mai bine în vreme aspră şi furtunoasă.
În călătoria noastră spre Cer, înaintăm mai bine când e frig şi vântul ne stă împotrivă.
Timpul liniştit şi cald desigur este plăcut; însă nu pentru înaintare.
Domnul este preamărit când lumea vede cum un creştin suportă încercarea grea cu demnitate şi cu credinţă. Podoaba cea mai aleasă a credinţei celei adevărate este răbdarea bolnavului.
Dacă putem nădăjdui să preamărim pe Domnul prin durerile noastre, o, atunci să cădem în genunchi şi să-I mulţumim cu lacrimi pentru aceste dureri. Şi de ce oare n-ar fi aşa? Duhul lui Dumnezeu poate lucra aceasta în noi. Să ne rugăm pururea ca puterea Domnului să lucreze în noi şi prin noi; El să Se preamărească, fie când suntem sănătoşi, fie când ne aflăm pe patul suferinţelor.
Pr.Iosif Trifa (Talcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an)

joi, 12 mai 2011

SFANTUL IOAN ROMANUL-OLTEANUL(12 MAI 1662)

TINERETEA PUSA IN SLUJBA LUI HRISTOS.


Troparul Sfântului Mucenic Ioan Valahul (12 mai)

“Astăzi duhovniceste prăznuieşte Biserica dreptcredincioşilor români, şi cu bucurie strigă: Veniţi, iubitorilor de mucenici, sa prăznuim pomenirea cea de peste an a luptelor noului mucenic Ioan. Că acesta dintre noi cu voia lui Dumnezeu răsărind, în împărăteasca cetate a lui Constantin a înflorit minunat, aducând Stăpânului rod bogat şi bineprimit, prin mucenicie. Iar acum se roagă neîncetat, în ceruri, să se mântuiască sufletele noastre.”


Condac:

“Aratatu-s-a nouă astăzi cel preaînfrumuseţat cu curăţia, tânărul ostaş al Mântuitorului luminînd pe toţi cei ce strigă: Bucură-te, Ioane, Mare Mucenice al lui Hristos!”

Aşa cum sugerează şi numele său, „Valahul”, acest sfânt mucenic era de neam valah, adică român din Ţara Românească-Oltenia. El s-a născut în acest ţinut binecuvântat de Dumnezeu în anul 1644, din părinţi cuprinşi în credinţă, evlavie şi chivernisire gospodărească. În acel timp a venit la conducerea ţării Mihnea al III-lea Voievod (1658-1659), poreclit „Turcitul”. Acesta a pornit o răscoală împotriva stăpânirii otomane, datorită haraciului care îi era impus de la Curtea Otomană.

Auzind aceasta, sultanul Mehmet a trimis o oaste de turci în Ţara Românească, pentru a pune capăt revoltei, şi a pedepsi pe domnitorul revoltat. De frică, Mihnea a fugit peste munţi, în Transilvania, unde a şi murit, iar turcii, văzând aceasta, au pustiit ţara, robind mulţime mare de bărbaţi, femei şi copii. Printre aceştia se afla şi tânărul Ioan, care ajunsese la vârsta de 15 ani, şi care primise în dar de la Dumnezeu o nemaiîntâlnită frumuseţe a chipului. Pe drum însă, un păgân din cei ce duceau pe români în robie s-a oprit asupra lui Ioan şi plăcându-i frumuseţea exterioară a trupului, l-a cumpărat, având asupra sa gând urât. Sfântul s-a împotrivit însă acestei fapte nelegiuite, nerecunoscând de stăpân decât pe Stăpânul tuturor, Hristos. Înfuriindu-se, păgânul se pregătea să-l lege pe Ioan de un copac, pentru a-şi duce urâciosul gând până la capăt, dar Sfântul, scârbindu-se în inima sa şi nevrând să fie ruşinat înaintea lui Dumnezeu, şi-a adus aminte de David, biruitorul lui Goliat, şi prinzând curaj, l-a ucis pe păgân.

Nu mult după aceea, agarenii care duceau pe robi către Constantinopol au observat lipsa stăpânului lui Ioan. Aflând adevărul, l-au legat în lanţuri pe Ioan şi aşa l-au dus până la Constantinopol, chinuindu-l cumplit. Ajuns la Constantinopol, Ioan a fost dus la judecată, unde a mărturisit adevărul. spunând că omorându-l pe păgân nu a făcut decât să-şi apere fiinţa lui de creştin adevărat. Vizirul, auzind acestea, l-a dat pe Sfântul Ioan în stăpânirea femeii păgânului omorât, ca să facă cu el ce va voi. Aceasta a fost îndată răpită de frumuseţea tânărului, şi l-a dus în casa ei, unde i-a promis că dacă se va lepăda de credinţa sa şi va trece la aceeaşi lege cu a ei, îl va lua de bărbat, în locul celui mort, făgăduindu-i bogăţii şi desfătări nenumărate. ca pildă, femeia i-a dat chiar pe Mihnea Turcitul, care fusese şi el rob la turci, dar trecând în legea mahomedană, ajunse domnitor în Ţara Românească. Ioan însă s-a împotrivit, nevrând să se lepede de credinţa sa, aducându-şi aminte de Iosif, fiul lui Iacov, care a înfruntat ademenirile femeii lui Putifar. Aceste ispitiri au durat 2 ani şi jumătate, după care femeia, văzând statornicia Sfântului, s-a înfuriat şi l-a dat pe Ioan eparhului cetăţii, care l-a aruncat în temniţă. Acolo mucenicul a fost supus la multe, cumplite şi înfricoşătoare chinuri. În acest timp, femeia vizita adesea pe Ioan, gândindu-se că tânărul îi va asculta cererile şi o va lua de soţie. Ioan însă, asemenea unui diamant, a rămas statornic în credinţa sa, căutând numai spre Hristos de la Care primea putere şi înţelepciune.

Văzând toţi că nu este nici o cale de a îndupleca pe tânăr să se lepede de Hristos, au luat hotărârea de a-l pierde pe Ioan cu moartea. Astfel, binecuvântatul mucenic al Domnului a fost dus la spânzurătoare, în data de 12 mai 1662, şi astfel, şi-a dat viaţa în mâinile lui Hristos, de la care a şi primit cununa biruinţei.

Viaţa Sfântului, împreună cu pătimirea sa a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învăţat grec din acea vreme, după care a fost tipărită la Veneţia de Sfântul Nicodim Aghioritul, şi apoi trecută în sinaxarele greceşti şi apoi în cele româneşti.Sfantul Ioan Valahul a fost canonizat de Biserica Ortodoxa Romana in anul 1950.

Noi urmasii cei nevrednicii ai acestui mare Mucenic a Lui Hristos ,oltenii ,ne-am adunat astazi si l-am cinstit pe Sfantul nostru ,cu :Sfanta Liturghie,cantarii duhovnicesti si o agapa frateasca la Biserica Sf. Vasile din Caracal.,,Minunat este Dumnezeu intru Sfintii Sai"

miercuri, 11 mai 2011

DIN CANTARILE OASTEI DOMNULUI

Voi care traiti iubirea- Pr.Marian Marcus


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Voi care traiti iubirea ( versuri Traian Dorz)

Voi care traiti iubirea
In frumusetea ei curata,
De primejdia ratacirii
Nu va temeti niciodata.

Refren:
Ca-n iubire, ca- n iubire
E-adevar si linistire.
Ca-n iubire, ca- n iubire
Este -a vietii fericire.

Voi care-ati ajuns in focul
Sfant si vesnic al iubirii,
Nu va temeti de ocara
Si rusinea-nvinuirii.

Refren:

Voi care-ati simtit minunea
Dragoste-i din cer primita,
Nu va temeti de minciuna
Inspre voi de multi urzita.

Refren:

Caci pe culmile iubirii
Nu bat vanturi si nu-s bezne,
Si nici curse care-apuca
Veninos a voastre glezne.

Refren:

Ci-i lumina negraita
Si Eterna fericire,
Si -i acolo Dumnezeul
Care in veci este IUBIRE.

Refren:
SLAVIT SA FIE DOMNUL!

marți, 10 mai 2011

TIMP NU VA MAI FI.........


Un filozof ,din vremurile mai de demult,a fost intrebat odata de un om de rand:
-Ce este mai de pret in aceasta lume?
-Cel mai de pret din lumea aceasta,a raspuns filozoful, este timpul.
Intelept raspuns ,dar de cei mai multi nebagat in seama.Timpul este pretios,ca el nu se poate cumpara cu nimic din lumea aceasta.Timpul care a trecut nu-l mai poate nimeni intoarce inapoi.
Anii trec,timpul fuge ca vantul,iar noi ne apropiem de usa mormantului.Cat de mult s-au inselat marii regi si imparati ,crezand ca ei vor imparati pamantul!Dar a venit o clipa si pentru ei cand timpul vietii lor li s-a scurs,ajungand in mormantul rece cu trupul,iar cu sufletul in fata Judecatorului si Imparatului imparatilor.
Viata este ca un rau care se grabeste spre varsare si niciodata nu se mai intoarce de unde a plecat.
Deci fiecare an ce trece din viata noastra trebuie sa fie un an de omorare a pacatelor si a tuturor poftelor din noi.
Fiecare an sa fie o schimbare,o inoire a vietii noastre.
Sa pretuim deci timpul putin pe care il mai avem,lucrand cu spor in ogorul mantuirii sufletelor noastre!
Hristos a inviat!

Dorin Tufis
(articol publicat in ,,Iisus Biruitorul" nr.4 din 17-23 ian.2000)

luni, 9 mai 2011

ADUNAREA DE TINERET A OASTEI DOMNULUI -TECUCI

MARTURIE LUMINOASA A TINERILOR OASTEI DOMNULUI
La Tecuci s-au întrunit, sâmbătă, 30 aprilie 2011, tineri din întreaga ţară din Oastea Domnului, asociaţie creştin-ortodoxă care îşi desfăşoară activitatea cu binecuvântarea Sfântului Sinod în multe comunităţi parohiale din eparhiile Bisericii noastre, în ţară şi în străinătate, informează „Ziarul Lumina”. Mai întâi se impun câteva date despre această importantă slujire a credincioşilor ortodocşi atât în cadrul asociaţiei, cât şi al parohiilor noastre.

Precum se cunoaşte, Oastea Domnului a apărut în condiţiile vieţii româneşti din perioada interbelică, în mijlocul multor frământări, inclusiv de natură spirituală, accentuate de tendinţe seculare, pe de-o parte, iar pe de alta, de iminenta aşezare a regimurilor totalitare, care a culminat cu dictatura ateo-comunistă.

Astfel, la Sibiu, pe lângă alte iniţiative misionare la nivelul comunităţilor parohiale, Mitropolitul Nicolae Bălan a binecuvântat înfiinţarea unei asociaţii de credincioşi devotaţi Bisericii, dornici de mai multă rugăciune şi de manifestări spiritual-duhovniceşti menite să reaprindă 'focul' credinţei de sub 'spuza' nepăsării, a patimilor şi a indiferentismului religios. Animator principal al acestei mişcări, începută mai întâi prin conferinţe religios-morale în aula Institutului Teologic de atunci, din Sibiu, cu concursul profesorilor universitari, a fost pr. Iosif Trifa, duhovnic al prestigioasei instituţii de cultură teologică pomenită.

S-au editat reviste, materiale de propagare în masă a adevărurilor de credinţă ş.a.

Mulţi creştini au aderat la Oastea Domnului în marea majoritate a parohiilor ardelene, apoi în Moldova, şi nu numai.

Timpul şi ispitele inerente unei astfel de misiuni înregistrează atât aspecte pozitive, cât şi complicate controverse, asupra cărora s-au aplecat, cu răbdare şi jertfelnicie, atât slujitorii Bisericii, cât şi credincioşii Oastei Domnului.

Perioada comunistă nu a fost favorabilă apostolatului laicilor în Biserică, aşa că şi Oastea Domnului a trecut prin aceleaşi privaţiuni şi limitări.

De îndată ce a fost posibil, după 1989, Sfântul Sinod a hotărât nu numai reactivarea activităţii Oastei Domnului, ci şi dinamizarea misiunii mirenilor, spre binele şi ajutorul atâtor suflete însetate de Cuvântul lui Dumnezeu şi dornice de înaintare în urcuşul duhovnicesc.

Sfatul frăţesc, organismul statutar al Oastei Domnului, s-a reorganizat la Sibiu şi funcţionează cu rezultate bune, chiar dacă se întâmpină, ca în toată viaţa bisericească şi omenească, dificultăţi. Amintim doar eforturile comune în Biserică pentru păstrarea unităţii asociaţiei, confruntată cu unele tendinţe de divizare.

Publicaţia 'Iisus Biruitorul', buletinul Oastei Domnului, apare cu binecuvântarea Sfântului Sinod şi încearcă să realizeze o mai strânsă legătură cu lucrarea pastoral-misionară, liturgică, educaţională şi social-filantropică a Bisericii noastre.

O recentă publicaţie a Oastei Domnului 'Omoforuri - Arhierei ai Bisericii Ortodoxe Române despre Oastea Domnului', Sibiu, 2008, confirmă cele afirmate mai sus. De exemplu, prof. Gheorghe Precupescu, vicepreşedinte al Oastei Domnului, afirmă răspicat şi responsabil: 'Oastea Domnului nu este ceva mai mult decât Ortodoxia'! Când se referă la tendinţele de disidenţă în Oaste, tot dânsul se întreabă, întrebându-ne pe toţi: 'Nu ştim ce ierarh le va putea da binecuvântarea de funcţionare canonică' (op. cit, p. 25), adică nimeni dintre cei ce se află în această asociaţie nu trebuie să se despartă de Biserică, de toată învăţătura ei, de toată slujirea ei liturgică, de Sfintele Taine şi de ierarhia legiuită canonic de rânduielile ortodoxe.

Evident, se poate observa şi un specific al Oastei Domnului în ceea ce priveşte rugăciunea sau cântările religioase, în cadrul adunărilor în casele respective. Nu de puţine ori, mai ales în contemporaneitate, se introduc şi instrumentele muzicale, menite să amplifice atmosfera specifică asociaţiei.

Despre aceste creaţii utile păstrării religiozităţii de factură poetico-popular creştină, inspirată de Evanghelie, Preafericitul Părinte Daniel spune în sus-pomenita carte: 'Cântările Oastei Domnului, inspirate din Evanghelie, au un conţinut spiritual şi moral accesibil credincioşilor de toate vârstele, ele cultivă iubirea faţă de Hristos şi faţă de semeni sub forma unei sensibilizări poetico-populare, asemenea colindelor şi cântecelor de pelerinaj. Asociaţia ortodoxă română Oastea Domului, când rămâne profund înrădăcinată în tradiţia Ortodoxiei, constituie un sprijin major în misiunea Bisericii noastre' (ibidem, p. 30).

Evident, acest aspect a fost semnalat tocmai pentru a nu se crea o nouă formă de manifestare, care să se distanţeze de rădăcinile fiinţiale ale Ortodoxiei, cultul ei, care nu-i de inspiraţie umană, ci cerească, cu scopul îndumnezeirii, ridicării omului la capacitatea de a se împărtăşi din puterea şi harul energiilor divine necreate, şi nu de a diminua dimensiunea acestora prin atitudini pornite din experienţa umană.

De aceea, participarea activă a credincioşilor Oastei Domnului la întreg programul liturgic al Bisericii ajută pe toţi la realizarea comuniunii văzute cu ceilalţi creştini din parohie.

Evident, preotul are îndatorirea sfântă de a încuraja lucrarea Oastei Domnului potrivit multiplelor cerinţe şi specificului programelor aprobate de Sfântul Sinod, iar credincioşii Oastei, pe aceea de a urma învăţătura Bisericii, aşa cum o propovăduieşte şi o împlineşte în timp toată Ortodoxia.

Aşa credea şi regretatul mitropolit Antonie al Ardealului: 'Eu cred că participarea tuturor fraţilor din Oastea Domnului la viaţa Bisericii este esenţială. Viaţa Bisericii este îmbogăţită de creştinii adevăraţi ai Oastei Domnului... ei sunt tot atât de activi împreună cu preoţii la săvârşirea Sfintelor Taine şi îşi duc viaţa în lumina Sfintelor Taine şi în lumina vieţii bisericeşti din parohie... Când sunt smeriţi, când întrebările lor sunt sincere, atunci şi eu mă simt bine să le răspund cu toată convingerea' (ibidem, pp. 80-81).

Se subliniază, aşadar, dubla responsabilitate a păstorului, dar şi cea a păstoriţilor, fără a se constitui cumva parohie în parohie, sau grupare mai mică în una mai mare. Astfel de tendinţe sunt de îndreptat cu luare aminte, cu multă rugăciune, cu smerenie şi cu discernământ, spre zidire, şi nu spre dărâmare ori risipire.

Tendinţei de a se particulariza a credinciosului Oastei în cadrul comunităţii trebuie să-i răspundem pastoral. Aşa arată şi mitropolitul Bartolomeu al Clujului: 'Sigur că trebuie să fim foarte atenţi. Eu i-am îndemnat întotdeauna pe ostaşi să nu capete conştiinţa de sine, că adică sunt mai buni decât alţi creştini, pentru că se contravine principiului smereniei' (ibidem, p. 66).

O mărturie similară ne-a oferit-o înţeleptul arhiepiscop Antim al Dunării de Jos, care - trebuie să subliniem special în acest articol - a avut un rol special în sprijinirea lucrării misionare echilibrate şi benefice Bisericii în perioada de marginalizare a Oastei în comunism.

În urma unei interesante înţelegeri cu poetul Oastei, Traian Dorz, la Catedrala arhiepiscopală din Galaţi s-a iniţiat un program liturgic, pastoral şi misionar care trebuie mereu activat, cunoscut şi promovat spre o tot mai profundă implicare a credincioşilor în viaţa reală a Bisericii.

Programul constă în participarea activă a credincioşilor de la Oaste la Vecernia de duminică seara, apoi lecturile patristice, pe teme alese, de interes duhovnicesc şi practic în viaţa creştină, lecturile biblice şi intervenţiile preotului şi ale credincioşilor pregătiţi în acest sens.

De aici îndatorirea sfântă a slujitorilor din toate parohiile în care activează Oastea Domnului, de promovare a programelor misionare în cadru liturgic, în biserică şi apoi în casele de adunare, tot cu participarea sa. De asemenea, Sfatul frăţesc de la Sibiu şi cele zonale se cuvine să acorde toată atenţia acestui prea important aspect al înrădăcinării activităţilor Oastei Domnului în programele misionare ale Bisericii.

O astfel de mărturie plină de entuziasm şi de speranţă ne-a oferit şi adunarea pe ţară a tineretului Oastei Domnului din Biserica Ortodoxă Română la Tecuci. Locul întrunirii a fost fixat la Catedrala 'Sfântul Gheorghe' din oraş, sâmbătă, 30 aprilie.

O procesiune care a mărturisit despre credinţa cea adevărată

Şase preoţi slujitori în comunităţile Oastei Domnului din diferitele parohii din Patriarhia Română şi 14 din Arhiepiscopia Dunării de Jos, din majoritatea localităţilor unde se află comunităţi ale asociaţiei, în mijlocul mulţimii tinerilor şi al credincioşilor prezenţi, au săvârşit Sfânta Liturghie.
Arhiepiscopul Dunării de Jos a animat cântarea liturgică în mijlocul celor prezenţi şi astfel 'toată suflarea' a preamărit pe Domnul înviat, ca semn al reînvierii duhului comunitar şi al mărturisirii unităţii sfinte sub Pantocrator, ca icoană vie a frăţietăţii şi solidarităţii creştine şi umane. Cât de importantă este adunarea sub protia cerească a Mântuitorului la Sfânta Liturghie, oficiată de sfinţitul slujitor şi păstor văzut al tuturor credincioşilor! Din izvoarele harului ţâşnesc apoi 'râuri' de apă vie care adapă toată suflarea şi astfel se întrevăd 'mugurii' şi 'florile' dreptei credinţe - tinerii în Biserică!

Aşa s-au petrecut frumoasele etape: liturgică, apoi catehetică şi spiritual-culturală la întrunirea naţională a tineretului Oastei Domnului de la Tecuci în Săptămâna Luminată. Tema întrunirii: 'Tânărul în Hristos pe calea familiei' a reprezentat o entuziastă participare a tinerilor Oastei Domnului, pe plan naţional, la programul Sfântului Sinod, închinat Sfintei Taine a Botezului şi Sfintei Taine a Căsătoriei.

Arhiepiscopul Dunării de Jos a transmis, mai întâi, mesajul de binecuvântare al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi apoi a prezentat, în cuvântul său, legătura profundă dintre lumina Învierii Domnului şi veşmântul luminos al Botezului, în întărirea credinţei şi în promovarea virtuţilor creştine în viaţa de zi cu zi a tinerilor Bisericii.

După ce a fost binecuvântat steagul Oastei Domnului, a urmat o procesiune prin oraş cu o oprire la Statuia Cercetaşului, după care s-a continuat programul la sala special amenajată pentru acest important eveniment al tinerilor creştini misionari ai luminii dreptei credinţe şi ai frumuseţii familiei creştine în viaţa Bisericii şi a neamului românesc.

În ansamblul ei, întrunirea tineretului Oastei Domnului pe plan naţional, la Tecuci, s-a constituit într-o mărturie luminoasă a comuniunii dintre ierarhii Sfântului Sinod, preoţime şi credincioşii Oastei Domnului, menite să dinamizeze şi mai mult lucrarea misionară a credincioşilor într-o societate tot mai secularizată şi provocată de ofertele consumismului, egoismului, patimilor urii şi indiferenţei faţă de aproapele.

Credincioşii Oastei Domnului, asociaţie creştin-ortodoxă care fiinţează şi activează cu binecuvântarea Sfântului Sinod, pot contribui benefic la înduhovnicirea tinerilor şi a tuturor celor ce fac parte din comunităţile parohiale, în strânsă legătură harică, spiritual-liturgică şi filantropică cu toţi credincioşii ortodocşi păstoriţi de ierarhii şi preoţii noştri.

Să rămână în inimile tuturor nu doar amintirea unei primăvăratice întruniri a tinerilor Oastei Domnului la Tecuci, ci mai ales puterea sfântă a comuniunii în lumina Sfintei Învieri!

( sursa:http://www.basilica.ro/)
(mai multe imagini pe :Imagini de la adunările "Oastei Domnului" )

FOTO: ZIARUL LUMINA
FOTO: ZIARUL LUMINA
FOTO: ZIARUL LUMINA
FOTO: ZIARUL LUMINA