TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 7-A DUPA RUSALII

Iisus vindeca doi orbi (Matei 14,14-22)

Evanghelia de mai sus ne spune cum a tămăduit Iisus doi orbi. Astfel de orbi care cerşesc pe la poduri sau pe lângă drumuri sunt şi azi; şi datori suntem cu toţii să-i miluim. Dar, în afară de aceştia, mai sunt şi altfel de orbi: sunt cei orbi cu sufletul. Orbia cea sufletească o fac patimile şi păcatele cele grele. Spre pildă, doi oameni cuprinşi de focul mâniei nu sunt altceva decât doi orbi care nu mai văd şi nu mai judecă nimic. Desfrânatul, de asemenea, este un orb ce nu mai vede nimic curat şi sfânt, ci merge orbeşte înainte pe calea poftelor spurcate ce-i omoară, rând pe rând, sănătatea, viaţa şi sufletul. O şi mai cumplită orbie sufletească face beţia. Beţivul este şi el un orb ce şi-a pierdut cu totul vederea sufletească. Despre acest fel de orbi zicea Psalmistul: că „ochi au şi nu văd…“. Aţi văzut cum pe cei orbi îi duc alţii, de mână sau de bâtă, unde ei nici nu ştiu. Întocmai aşa îi poartă patimile şi păcatele pe oamenii cei stăpâniţi de ele.
Oh! Ce cumplită orbie sufletească este în lumea de azi! Parcă s-au împlinit cuvintele Scripturii, ce zic că „Domnul veacului acestuia (diavolul) a orbit minţile necredincioase, să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos.“ (II Cor. 4, 4). Lumea şi oamenii de azi trăiesc în cumplită orbie sufletească, pentru că n-au primit cu adevărat lumina lui Hristos, Care a venit în lume „să dea orbilor vedere“ şi să-i „lumineze pe cei care şedeau în întuneric şi în umbra morţii“ (Ps. 106, 10).
Iisus este „lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume“ (evanghelia de Paşti). „Eu sunt Lumina lumii – zicea Iisus; tot acela ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12).
Lumina lui Hristos luminează tuturor şi toţi care o primesc pe dânsa cu adevărat „ies din întuneric şi se fac fiii luminii“ (Ioan 12, 36). „Dar osânda aceasta este că Lumina a venit în lume, însă oamenii iubiră mai mult întunericul…“ (Ioan 3, 19). În zilele noastre, lumina iar s-a împreunat cu întunericul şi întunericul a copleşit lumina, pentru că creştinii de azi n-au primit cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi lumina Lui despre care zice evanghelia din ziua de Paşti că „întunericul n-o poate cuprinde pe ea“. „Rodul luminii stă în dreptate, în dragoste şi adevăr“ (Efeseni 5, 9). Însă ce vedem noi azi în lume? Vedem rodul întunericului: ura, nedreptatea, minciuna etc. „Cine zice că este în lumină şi urăşte pe fratele său este în moarte şi întuneric“ (I Ioan 2, 9-11). Într-o astfel de lumină mincinoasă trăiesc cei mai mulţi creştini. Oamenii urăsc lumina pentru că iubesc păcatele şi „oricine făptuieşte rele urăşte lumina, pentru că faptele lui nu sunt văzute şi mustrate…“ (Ioan 3, 20).
Să luăm aminte! Orbia sufletească este cea mai cumplită boală şi nici un alt doctor nu poate tămădui o astfel de boală decât Doctorul, Care i-a tămăduit pe orbii din Evanghelie: Iisus Hristos. Orbii din Evanghelie s au tămăduit prin credinţa lor cea tare, prin încrederea lor în puterea lui Iisus şi prin dorinţa lor cea vie care suspina, zicând: „Doamne, miluieşte-ne!“ Aşa şi noi să cădem înaintea lui Hristos cu credinţă, adică cu încredere în Jertfa Lui cea Sfântă şi Mântuitoare şi cu dorinţa vie de a ne tămădui. O credinţă ce te lasă tot orb şi tot în păcate este o credinţă fără Hristos şi fără putere.
Despre Apostolul Pavel ne spun Scripturile că, în drumul spre Damasc (când era Saul şi mergea să prigonească pe Hristos), i-a ieşit în cale o lumină care l a orbit pentru o clipă şi apoi i-a dat o altă vedere şi alte purtări. Din Saul l-a făcut Pavel şi din prigonitor, apos¬tol. „A fost aceasta o orbire după care a văzut şi a făcut şi pe alţii să vadă“ – zice Sf. Ioan Gură de Aur.
Aşa trebuie, iubite cititorule, să ieşi şi tu din orbia şi robia păcatelor şi a patimilor. „Eu sunt Lumina vieţii, a lumii – zicea Iisus; tot acela ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12). Credinţa şi lumina lui Hristos trebuie să-ţi dea şi ţie alţi ochi şi altă vedere, alte picioare şi altă umblare, altă gură şi alte vorbe, altă inimă şi alte simţuri. O credinţă ce nu te scoate şi pe tine din orbia şi robia patimilor, o credinţă ce nu te întoarce şi pe tine din drumul „Damascului“ păcatului este o credinţă fără Iisus şi fără nici o putere de mântuire sufletească.

Păţania unui medic
Un doctor s-a adresat odată, aşa cam în batjocură, unui preot, cu următoarele vorbe:
– Sfinţia ta te numeşti păstor de suflete; spune-mi, te rog, ai văzut vreodată un suflet?
– Nu, răspunse preotul!
– Dar de auzit, l-ai auzit?
– Nu!
– Dar de gustat, l-ai gustat?
– Nu!
– Atunci, poate că l-ai mirosit?
– Nici aceasta!
– Nici nu l-ai simţit?
– Ba da, l-am simţit! răspunse preotul.
– Va să zică, încheie doctorul cu un aer de învingător, din cele cinci simţuri ce le ai, patru vorbesc contra sufletului şi numai unul pentru suflet! Şi dumneata încă tot mai crezi că este suflet?
Atunci preotul îl întrebă pe doctor aşa:
– Dumneata eşti medic?
– Da!
– Spune-mi, ai văzut dumneata vreodată o durere?
– Nu!
– Dar de auzit, ai auzit-o?
– Nu!
– Dar de gustat, ai gustat-o?
– Nu!
– Atunci, poate ai mirosit-o?
– Nici aceasta!
– Nici n-ai simţit-o?
– Ba da, am simţit-o!
– Iată dar, zise preotul, din cele cinci simţuri ce le ai, patru vorbesc contra durerii şi numai unul pentru ea. Şi dumneata tot mai crezi că este durere?
Doctorul înţelese lecţia şi plecă ruşinat.

Pr. Iosif Trifa ( Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an )

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Iubeste-ti crucea ta

Iubeste-ti crucea ta si-o poarta,
oricât de aspra ti-ar parea,
caci si cea mai amara soarta
cândva ti-o indulcesti cu ea.
Când va veni singuratatea
si prea din greu ti-o vei purta
ca de-al sotiei sân prea-dulce
lipeste-te de crucea ta.

Când, cu puterile sleite,
nici s-o târasti n-ai mai putea,
prin cele mai fierbinti ispite,
mergi aparat de cruce ta.

Când se va napusti furtuna,
si nici un scut nu vei avea,
cu-ncredere, intotdeauna
te-adapostesti sub crucea ta.

Prapastii când o sa te-afunde
si nici un pod nu vei avea,
ea peste ele-ti va fi punte,
si-ai sa le treci pe crucea ta.

Iar când vei merge spre cununa,
Hristos iesi-va-n calea ta,
spunându-ti: "Bine, sluga buna!",
si-n schimbul crucii ti-o va da.

Traian Dorz

STARETA IRINA -CEA BINEVOITOARE DIN MANASTIREA HRISOVALANT

Sfanta care a primit mere din Rai.

Sfanta Irina s-a nascut in Capadocia intr-o familie aristrocata .A avut o soră care s-a căsătorit cu Vardas, fratele Împărătesei Teodora.

Împărăteasa Teodora, care conducea imperiul după moartea lui Teofil ca regentă a fiului ei, a restabilit ortodoxia şi a îndepărtat iconoclasmul. La cea de-a douăzecea aniversare a fiului ei, Împărăteasa Teodora a trimis mesageri să găsească o fată potrivită, rafinată, frumoasă şi virtuoasă pentru a-i fi soţie viitorului imparat Mihail. Venind la Irina, ei i-au oferit şi ea a acceptat să se căsătorească cu Mihail, iar ei (cu o parte din membrii familiei) s-au întors la Constantinopol pentru nuntă.

Pe drumul spre Constantinopol ei au trecut Muntele Olimp, iar Irina a cerut să îl vadă pe pustnicul Ioanichie şi să primească binecuvântările lui. Curăţia interioară a pustnicului i-a permis să prevadă sosirea grupului şi, de asemenea, viitorul Irinei, şi a spus: ,,Bine ai venit, Irina, Slujitoarea Domnului. Mergi la Curtea Imperială cu bucurie pentru ca obstea din Hrisovalant are nevoie de tine".

Irina, minunandu-se de darurile pustnicului ,i-a facut metanie şi i-a cerut binecuvântarea. Ioanichie a ridicat-o, a întărit-o cu sfaturi duhovniceşti şi i-a dat binecuvântarea sa, iar Irina, plină de bucurie şi-a continuat călătoria spre Constantinopol. La sosirea ei, a fost primită cu mare ceremonial de rude, patricieni, senatori şi popor.

Dar, nunta nu a fost să fie: Mihail era deja căsătorit. Irina nu s-a supărat, ba chiar a mulţumit lui Dumnezeu; refuzând multe propuneri de căsătorie cu oamenii iluştrii din Bizanţ, ea s-a stabilit la Mănăstirea Hrisovalant.

Irina a fost impresionată de atmosfera din mănăstire şi de modul de viaţă al obştii aşa de mult încât ea şi-a eliberat sclavele, şi-a dăruit bogăţia şi zestrea cuvenită săracilor şi a intrat în comunitate, îmbrăcându-se cu o haină din pânză de sac cu smerenie si supunere ea a slujit obştea de maici cu voioşie şi împlinind cu grijă şi cele mai de jos şi dispreţuite sarcini, niciodată folosind sofisme în vorbire sau indignări aristocratice.

Stareţa de la Hrisovalant a băgat de seamă că Irina se călăuzea după cuvintele Mântuitorului Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic (Ioan 15:5); Tanara calugarita era admirată de toate pentru ascultarea ei, pentru umilinţă, iubire şi entuziasm; obştea ei a ajuns să spună că are sufletul unui sclav eliberat.

În chilia ei citea vieţile sfinţilor, învăţănd de la Sfântul Arsenie cel Mare rugăciunea lungă de toată noaptea. Irina a cerut binecuvântare ca să se încumete la această rugăciune, iar stareţa, cunoscând smerenia Irinei, i-a dat acceptul îaninte de terminarea primului an de noviciat. Irina era capabilă să stea de dimineaţa până noaptea cu mainile ridicate câteodată rămânând zile întregi nemişcată, spre marea uimire a stareţei.

Irina avea să facă acestea timp de trei ani, mâncarea ei era formată din pâine şi apă, ierburi şi legume; hainele şi le schimba de Sfintele Paşti, şi îl spăla doar ca să-l dea săracilor în timpul Postului Pastelui . Ascultarea ei consta în spălarea toaletelor. Orice gând ne la locul lui sau semne ale ispitelor diavolului erau imediat marturisitr stareţei, urmată de reînceperea canonului Irinei.

După acetea, Irina nu mai trebuia decât să-şi facă crucea ca o apărare de nebiruit împotriva diavolului; cu toate acestea, odată, a fost atât de cuprinsă de îndoială încât s-a aruncat la pământ, vărsând lacrimi de rugaciuni în faţa Domnului, a Sfintei Sale Maicii şi a tuturor Sfinţilor şi Arhangheli (cărora le era închinată mănăstirea).

In cele din urma , a ajuns egumena manastirii,inscaunata fiind de Patriarhul Metodie al Constantinopolului ,dupa ce acestuia i s-a vestit prin cereasca instiintare ca Irina cea nevoitoare era bine-placuta inaintea lui Dumnezeu.Cu cat era mai cinstita de oameni pentru intelepciunea,sfintenia vietii si facerile sale de minuni ,cu atat mai mult ea se smerea. Se socotea una cu talharul nepocait incat, la Impartasirea cu Dumnezeiestile Taine, isi ascundea fata pentru a nu i sa vedea lacrimile.

Unul din darurile Irinei era înainte-vederea. Irina a cerut Domnului darul înainte-vederii pentru a cunoaşte încercările surorilor şi astfel să fie în stare să le sfătuiască. Un inger a venit la ea, spunând :,,Bucura-te, slujnică rodnică a lui Dumenzeu, Domnul m-a trimis pentru că mulţi pot fi salvaţi de călăuzirea lor de către tine. Voi rămâne lângă tine şi îţi voi descoperi cele ce se vor intampla ". El a dispărut, dar a rămas cu ea, revelându-i mereu problemele ascunse ale măicuţelor şi ale tuturor care-i căutau sfatul. Irina a fost capabilă să-şi folosească acest har pentru a îndrepta greselile , niciodată pentru a mustra sau umilii. Aducând mulţumire Domnului, indiferent de câţi îi căutau sfatul, ea a crescut în smerenie.

Sora Irinei, soţia prinţului Varda, şi-a trimis eunucul să o vadă pe Irina. Irina a informat-o de o descoperire ce o avusese de curând cum că prinţul avea să moară în curând la dorinţa Împăratului Mihail, iar însăşi împăratul îşi va pierde foarte curând viaţa şi regatul. Chiar dacă această dezvăluire era confidenţială, Prinţul Varda a aflat totul de la soţia sa; cu toate acestea, datorită mândriei şi necredinţei prinţului Varda, el a ignorat această idee. Aşa cum proorocise sfânta, prinţul Varda a fost ucis în luptă, urmat destul de repede de împărat. Irina a continuat să slujească biserica sub domnia lui Vasile Macedoneanul, succesor la tron.

O fată tânără şi frumoasă a venit la mănăstirea Hrisovalant ca sa devina calugarita . Pentru a o face să renunţe, diavolul l-a instigat pe fostul ei logodnic să caute ajutorul unui vrăjitor din Capadocia. Vrăjile acestuia au făcut ca tanara fecioara să-şi piardă minţile şi să ameninţe că se va înneca. Irina ,adunând obştea laolaltă, le-a explicat situaţia şi a randuit o săptămână întreagă de post, 100 de mătănii zilnic, şi rugăciune neîntreruptă pentru aflarea voii lui Dumnezeu. În cea de a treia noapte, Sfântul Vasile i s-a aratat Irinei, sfătuind-o să o ia pe tanara si sa o trimita la Biserica din Vlaherne, unde Maica Domnului o va vindeca. Luând şi două maici în vârstă cu ea, la sosire au adormit în timpul primei nopţi întregi de priveghere datorită obodeli.

Inaintea-vedere a Irinei a continuat în timp ce dormea: o procesiune de pelerini în haine albe şi aurii i-a apărut, strălucind de o lumină ciudată şi nepământeană, împrăştiind flori şi tămâie în drumul lor. Irina i-a întrebat de ce fac aceasta, ca să i se spună că Maica Domnului trebuie să sosească.Maica Domnului a sosit acolo, înconjurată de grupuri de îngeri, atât de strălucitoare încât nimeini nu se putea uita la ea; ea a mers la bolnavă, apoi a venit la Irina care s-a aruncat pe jos cu mare frică. În timp ce era prosternată, Irina a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i Sfântului Sfantului Vasile să o vindece pe tânăra din Cezareea, spunând:,, Fiul Meu şi Dumnezeu ţi-au dat această putere". După Vecernie, Irina a cerut obştii să-şi ridice ochii şi mâinile către cer şi să strige: ,,Doamne, ai milă"; după multe ore şi multe lacrimi, Sfântul Vasile şi Sfantul Anastasia au vindecat-o pe tanara bolnava.

Nicolae era un bărbat tânăr , cu ascultare la via mănăstirii. El s-a îndrăgostit de o măicuţă, astfel încât a început să piardă nopţile ascultând indemnurile demonilor pentru a afla cum îşi poate satisface pofta. Într-o noapte a căzut inconştient ca urmare a acestui fapt. În dimineaţa următoare, Irina a auzit acestea şi a spus:,, Binecuvântat fie Domnul că a lăsat ca noi să fim ispitite de vrajmasul" şi a dispus ca Nicolae să fie dus în Biserica Sfintei Anastasia astfel încât Irina să nu fie considerată responsabilă de vindecarea lui Nicolae. Cu toate acestea, Sfânta Anastasia i s-a arătat Irinei şi i-a spus să nu se lase pe tânjeală şi să-şi vindece slujitorul.

Irina s-a hotărât să-l lege pe Nicolae într-o cămaşă de forţă de unul din stâlpii bisericii. Imediat după Vohodul Mare ,Nicolae a fost atât de cuprins de furie încât şi-a rupt lanţurile, a alergat la Usile Imparatesti şi a început să muşte din trupul preotului, atât de tare încât Irina a trebuit să-şi părăsească strana şi să-i ordone să rămână nemişcat; o poruncă atât de puternică încât încât el s-a liniştit imediat. El a încercat să se dea înapoi, dar nu mai putea să se mişte.

După Sfanta Liturghie, Irina s-a asezat alături de Nicolae şi s-a rugat Domnului pentru vindecarea lui.După ceva timp, ea s-a ridicat şi i-a poruncit demonului să iasa din tanar ,s-a facut un vuiet mare si astfel Nicolae s-a vindecat.

De mari Sarbatori Crestine ,Irina avea obiceiul să privegheze în curtea mănăstirii, aducând mulţumiri pentru fumuseţea neasemuită a creaţiei. În timpul unei astfel de privegheri, una din măicuţe, care nu putea dormi, şi-a părăsit chilia şi a mers în curte. Măicuţa a fost binecuvântată să o vadă pe Irina nemişcată, cufundată în rugăciune şi ridicată la un metru deasupra pamântului, cu doi chiparoşi aplecaţi până la pământ înaintea ei. După ce Irina şi-a încheiat rugăciunea, ea a binecuvântat copacii şi ei s-au îndreptat.Maica care a vazut aceasta a fost cunoscuta de Stareta Irina care i-a poruncit sa nu descopere aceste pana dupa moartea ei .

Alta data ,printr-un corabier din Patmos caruia i s-a aratat ,Sfantul Ioan Teologul i-a daruit trei mere inmiresmate din Rai. Ea a sadit semintele lor in pamant ,si apoi veacuri la rand s-a stiut in intreg Bizantiul de binecuvantarea roadelor acestor pomi;puterile lor tamaduitoare ,ce le ajuta indeosebi pe femeile sterpe sa nasca copii.

Cunoscandu-si din-nainte ceasul plecari ,Irina va trece la cele veşnice în ziua de după prăznuirea Sfântului Pantelimon .

Irina şi-a petrecut toată săptămâna de dinainte pregătindu-se. Şi-a petrecut toate zilele în rugaciune si post , doar bând apă şi mâncând bucăţele din ultimul măr rămas pe care l-a mâncat pentru că şi-a simţit aproape moartea. Imediat ce a mâncat prima bucăţică de măr orice duşmănie a dispărut din mănăstire, iar mănăstirea s-a umplut de aroma mărului. Într-un moment de îndoială Irina a strigat cu multă siguranţă. Obştea a alergat la ea, iar Irina recăpătându-şi calmul, a spus:

"Astăzi, copiii mei, voi pleca din lumea aceasta şi nu mă veţi mai vedea. Pentru că a sosit vremea să trec în viaţa vesnica. De aceia vă aleg ca maică stareta pe Maria, pentru că ştiu că ea a fost deja aleasă de Dumnezeu. Ştiu că vă va conduce urmând Voia Domnului şi o să vă ţină pe calea îngustă astfel încât să ajungeţi cu toti in Rai. Nu iubiti placerile lumii şi tot ce este al ei, pentru Domnul şi Stăpânul a spus: ,,Nu iubiţi lumea sau cele ale lumii". Dacă cineva iubeşte lumea, nu este dragoste pentru Tatăl în el"(Ioan 12:15)

pentru că toate lucrurile trecătoare sunt nefolositoare. Niciodată nu urmaţi calea trupului ci numai Voia Domnului pentru că El este cel care va dat toate lucrurile pe care apoi voi puteţi să i le înapoiaţi în acea zi."

Şi astfel, după ultimele ei indemnuri şi după ce şi-a numit stareţa care o va înlocui la Hrisovalant, ea şi-a ridicat mâinile şi ochii spre Rai şi s-a rugat astfel:

"Domane Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului celui viu, Bunule Păstor care ne-ai salvat şi hrănit cu Preascump Sângele Tău, pun în Preasfintele Tale Mâini această mică turmă. Ascundea cu umbra aripilor Tale (Psalmul 90), apără-o de ispitele demonilor pentru că a Ta este Împărăţia, Puterea şi Slava şi Ţie îţi mulţumim în vecii vecilor."

După ce a terminat rugăciunea s-a aşezat şi a zâmbit la vederea îngerilor care o întâmpinau, iar faţa ei strălucea. A închis ochii şi a adormit în Domnul.

În timpul privegherii de toată noaptea, erau prezenţi aşa de mulţi oameni – bogaţi şi săraci – încât porţile mănăstirii au putut fi închise doar forţat. În ziua următoare, la înmormântare, mulţimea şi mai mare a fost uimită de frumuseţea Irinei, care avea peste 102 ani. În timpul slujbei şi a înmormântării o mireasmă nemaiintalnita a umplut mănăstirea.Vechea manastire Hrisovalanton a dainuit pana i veacul al XI-lea .Astazi ,din ea se mai gasesc cateva ruine ,in districtul Odirne Kapou din Istambulul modern. O, Manastire noua a fost intemeiata in 1930 ,in nordul Eviei in apropierea satului Ilia , inchinata tot Sfintilor Arhangheli , prin mijlocirea Sfintei Irina care a fost zarita de multi atunci cand se sapau temeliile manastiri.Pe pamanturile manastirii se afla un mar ,despre care maicile de acolo spun ca a crescut dintr-un alt pom,rodit din semintele unuia dintre poamele ceresti daruite Sfintei. Desi moastele Sfintei nu se mai pastreaza ,la manastire se gaseste o Icoana facatoare de minuni a Sfintei Irina ,zugravita in Sfantul Munte la inceputul veacului XX .

Praznuire Sfintei Irina Hrisovalantu se savarseste la 28 iulie,cu ale ei sfinte rugaciune Doamne ,miluieste-ne si ne mantuieste pe noi .Amin.

LUMEA TE OMOARA , FACANDU-TE SA UITI CA VEI MURI!

Fara Dumnezeu , omul este prizonierul propriului mod de viata

S-a schimbat mult lumea in ultimii ani-sau,mai curand,noi ne-am schimbat,adaptandu-ne cu placere sau cu durere noului ritm.Timpul nu mai este acelas si trece asa de repede ,nici lucrurile nu mai au insusirile de odinioara -frumusetea, adancimea si odihna lor.
Totul se datoreaza grabei cu care se desfasoara lucrurile.(.......)
,,Intelepciunea lumii acesteia nu poate sa mantuie lumea .Parlamentele ,guvernele, organizatiile cele mai avansate de pe pamant sunt neputincioase.Omenirea sufera nesfarsit.Singura iesire este de a afla in noi intelepciunea si hotararea de a nu trai dupa ideile acestei lumi,ci de a urma lui Hristos"(Parintele Sofronie de la Essex)
In aceasta noua situatie prin care trece omenirea ,ne vine tot mai greu sa intelegem ce se intampla cu noi si cu lumea in care traim .Ne fuge pamantul de sub picioare ,pierdem reperele ,valorile si sensul pe care acestea ni-l dau.Ceea ce este cu adevarat importanat pentru viata noastra ne devine aproape indiferent .Iar aceasta atmosfera ,din pacate ,se strange tot mai mult in jurul nostru ,ca un fel de vraja ,care ne face sa uitam de unde venim,cine suntem si incotro ne indreptam.(.....)
Nu au trecut decat cateva luni de cand -undeva in Japonia ,la Fukushima, a explodat o centrala nucleara (......) ,potrivit masuratorilor ,radiatia din parculete in care se joaca copiii din Tokio este de mii de ori mai mare decat aceea care cu un an in urma ,era considerata a fii cea de maxima admisa .(......) Pana mai ieri ,lumea intreaga admira ,,miracolul japonez".O tara lipsita de bogatii naturale ,cu un urias risc de cataclisme -tsunami si cutremure-ajunge una dintre cele mai importante forte economice ale lumii. Cine-si putea imagina ca peste noapte ,toate vor fi puse sub semnul intrebarii si ca oamenii de pretutindeni vor avea toate motivele sa deplanga soarta japonezilor?!(.........)
Lumea care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu sau L-a uitat sufera astazi ,sufera mult ,caci duhurile cumplite ale tehnologiilor si ale ideologiilor se razbuna pe omul care le-a dat nastere ,spre a se increde in ele si a le sluji.Aceasta pentru ca lor nu le este proprie dragostea ,ci mai curand indiferenta,confuzia ,haosul si ura.
Numai Dumnezeu iubeste omul ,Dragoste fiind ,dar ,inselati fiind ,ne-am indepartat mult de El.
Ne-am increzut in puterile lumii acesteia ,le-am admirat si am zis in sinea noastra :,,Cine este Dumnezeu?Iata omul si- a construit cu mainile sale o imparatie aici pe pamant !" Vedem insa ca un simplu tsunami ,un accident ,poate face sa se prabuseasca acest turn al mandriei omenesti.
Ce ramane, care este locul unde trebuie sa ne adapostim pentru a nu fi maturati si noi de urgia stihiilor ingatuite de Dumnezeu asupra lumii noastre? Desigur ,departe de imaginile inselatoare ,inlauntrul realitatilor duhovnicesti -numai acolo vom fi paziti si ne vom dobandi pacea .
Numai zidindu-ne viata pe credinta in Hristos, ,, piatra cea din capul unghiului" , nu vom fi luati de valurile care - iata!- se pornesc cu furie peste lume.
Numai impartasindu-ne din harul Sfantului Duh, avandu-L lucrator in sufletele noastre ,vom putea ramane deasupra tulburarilor care se vestesc a veni asupra lunii.Iar harul ,in chip tainic , ne poate darui atat pacea si bucuria ,cat si compatimirea cu intreaga durere a lumii,a omului de peste tot - fratele nostru , zidit de Mana lui Dumnezeu .
Deasupra la tot si la toate se afla Dumnezeu ,Cel ce poate schimba intr-0 clipa tot raul in bine ,Caci El este Acela care ingaduie soarelui sa rasara, ploilor sa cada la vremea lor , aerului sa ne mangaie obrajii si copiilor sa se nasca .De doua mii de ani ,glasul Sau rasuna in inimile celor ce cred si-L urmeaza :,, Veniti la Mine ,toti cei osteniti si impovarati , si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine ,ca sunt bland si smerit cu inima , si veti afla odihna sufletelor voastre .Caci jugul Meu este bun si povara Mea este usoara."(Matei 11:28-30)
Dumnezeu este Realitatea prima si ultima ,desi multi Ii pun la indoiala existenta.
Trebuie sa traim cu adevarat in Hristos , vazandu-le pe cele trecatoare ale lumii acesteia ca pe un vis.(.....) De la Adam si pana astazi , omul are libertatea de- a alege . Asa a bineplacut lui Dumnezeu : sa-l zideasca pe om dupa chipul si asemanarea Sa . Asemanarea depinde , insa , numai de alegerea pe care o facem .
Sa ne ajute Dumnezeu sa nu ne lasam inselati!
,,Nu uitati cuvintele acestea :Dumnezeu v-a dat vreme spre a va zidi vesnica mantuire . Sa nu o risipiti !" ( Parintele Sofronie de la Essex )

Gheorghe Fecioru ( spicuiri din revista ,, Familia Ortodoxa ", nr. 7 (30) din luna iulie 2011, pag. 1-6)

LUMINA SATELOR

Sutasul din Capernaum

Un mai-mare al armatei, la a cărui poruncă tremurau sute de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului!
În faţa Mântuitorului stă un sutaş păgân; stă cu credinţă tare şi cu rugăciune caldă pentru tămăduirea slugii sale. Dar acest sutaş nu stă numai în faţa Mântuitorului, ci stă şi în faţa noastră cu multe învăţături sufleteşti.

Sutaşul stă înaintea noastră, întai ca o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Hristos, în puterea Lui şi ajutorul Lui. Această credinţă a plecat să-L caute pe Hristos şi această credinţă a ajutat la tămăduirea slugii sale.
„Mergi şi cum ai crezut să-ţi fie ţie!”, i-a zis Hristos… ca o învăţătură că şi noi, prin credinţă vie şi tare, putem dobândi toate cele.

„Toate sunt cu putinţă celui ce crede”, a zis Hristos. Sutaşul din Capernaum este pus apoi înaintea noastră ca o pildă de iubire.

Bolnavul pentru care sutaşul umbla pe drumuri şi îi cerea cu lacrimi în ochi tămăduire nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era… sluga, servitorul său. Şi când ne gândim că în acele vremuri slugile se vindeau şi se cumpărau cu bani, adică erau preţuite în rând cu vitele! Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul!

Sutaşul din Capernaum stă apoi înaintea noastră ca o pildă de smerenie. „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu” a zis sutaşul, cu toate că era un domn, un slujitor dintre cei mai mari. Vorbele lui sunt o dovadă de smerenie şi de cunoaştere a stării sale nevrednice şi păcătoase în faţa lui Iisus Dumnezeu.
Iată deci: sutaşul din Capernaum este pus înaintea noastră ca o pildă de credinţă, de dragoste, de nădejde, de smerenie. Sutaşul din Capernaum avea o credinţă adevărată din care, ca dintr- un izvor, au izvorât: iubirea,rugaciunea,smerenia . Un păgân mântuit stă în faţa noastră ca să luăm şi noi pildă de credinţă de la el, să avem şi noi o credinţă care să ne aplece mereu la picioarele Mântuitorului, o credinţă care să ne aplece în rugăciuni şi să trezească în noi dragostea şi smerenia.

Dragă cititorule! Uită- te cu câtă credinţă stă sutaşul în faţa Mântuitorului; şi, luând pildă de la el, îngenunchează şi tu în faţa Mântuitorului cu toate bolile tale sufleteşti şi trupeşti, cu toate necazurile tale, cu toate bucuriile şi durerile tale, cu toate lipsurile şi păsurile tale. Oricât de păgân şi de păgânit ai fi în păcate şi fărădelegi, nu te teme. Mântuitorul te primeşte şi, după ce vei îngenunchea în faţa Lui, te vei minuna însuţi de ce binecuvântare şi de ce bucurie şi mulţumire sufletească vei simţi în viaţa ta.

O, ce lucru minunat văd eu în chipul de mai sus! Un mai mare al armatei, la a cărui poruncă tremurau sute de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului! Ochii mi se umplu de lacrimi când mă uit la chipul de mai sus şi mă gândesc la cei mai mulţi slujbaşi „creştini” de prin cazarme şi birouri care cuprinşi de păcatul trufiei Il înjură pe bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai scump şi sfânt.

Sunt pline satele şi oraşele de slujbaşi care vor să-şi arate puterea lor prin înjurături aspre. Pe vremea ungurilor, ajungea „căprar” şi „fierar” cel ce ştia înjura mai crâncen. Eu am cunoscut un om cuminte, care îndată ce a ajuns birău (primar) în sat, a început să înjure răstit. Sărmanul! în trufia lui, el îşi închipuia că-i mai tare şi mai respectat dacă înjura! El credea că şi înjurătura se ţine de slujbă, ca şi pecetea şi protocoalele.
Sutaşul „păgân” din Evanghelia de mai sus stă ca o mustrare pentru mulţi slujbaşi „creştini” din zilele noastre.

Sutaşul din Capernaum este apoi o învăţătură despre cum să se poarte stăpânii faţă de slugi. Sutaşul îşi iubea sluga ca pe copilul său, şi acest lucru îl spune şi Evanghelia. Sluga, slujnica şi ucenicul trebuie să fie în casa stăpânului ca şi copiii lui (citiţi la Efeseni cap. 6).

Dragă cititorule! Ca şi sutaşul din Capernaum, ai şi tu un bolnav iubit. Acel bolnav este sufletul tău din casa cea trecătoare a trupului, iar boala este păcatul şi patimile cele rele în care ai căzut.

Aleargă şi tu pentru acest bolnav al tău la Mântuitorul, căci numai El singur ţi l poate scăpa şi vindeca. Îngenunchează şi tu în faţa Mântuitorului cu credinţă, cu dragostea şi smerenia sutaşului, şi atunci îndată vei simţi cum bolnavul tău se tămăduieşte, iar casa sufletului tău se umple de o binecuvântare, de o fericire şi mulţumire pe care n ai avut o şi n ai cunoscut o. Încearcă şi vezi!

Preot Iosif Trifa ( Foaia ,,Lumina Satelor",nr.28 din 1925 -articol preluat de pe Forumul Oastei Domnului:http://www.oasteadomnului.ro/forum/viewtopic.php?t=1955)

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 6-A DUPA RUSALII

Despre boli si incercari

Această evanghelie vine la rând – cu mici deosebiri – de trei ori peste an. La fiecare vanghelie, am dat un tâlc separat.
Se potriveşte aici şi tâlcuirea pe care am dat-o la evanghelia cu bolnavul de la lacul Vitezda.
În tâlcul acela am vorbit pe larg despre bolile noastre cele sufleteşti şi despre doctorul sufletelor noastre.
La evanghelia aceasta, vom vorbi acum despre bolile cele trupeşti, despre scopul şi rosturile ce le au în viaţa noastră bolile şi încercările.
Vom spune îndată, la început, că bolile cele trupeşti sunt totdeauna în legătură cu viaţa noastră cea sufletească… sunt întotdeauna în legătură cu cerul, cu Dumnezeu.
Orice boală, orice încercare îşi are un rost al ei, iar acest rost este în mâinile Domnului.
Văzute prin lumina aceasta, bolile cele trupeşti s-ar putea împărţi în trei clase: ele ne vin ca o pedeapsă pentru păcate; ele ne vin să ne trezească din păcat şi ca un ajutor să putem ieşi din păcat; ele vin să ne apere de păcat şi să ne întărească sufletul. Le vom cerceta pe rând.
Întâi bolile cele trupeşti ne vin ca o pedeapsă pentru păcatele noastre. Dându-ne seama de aceasta, să le purtăm cu răbdare, zicând şi noi cu tâlharul de pe cruce: „După dreptate suferim, luând cele vrednice după faptele noastre” (Lc 23, 41).
Dar însemnaţi-vă bine un lucru: bolile şi încercările nu ne vin numai ca o pedeapsă pentru păcat. Mântuitorul nu este un temnicer, ci El este un Doctor; Evanghelia Lui nu este o temniţă de pedepsit, ci este, mai ales, o şcoală mare de îndreptare şi de mântuire a omului.
Boala cea trupească îşi are şi ea scopul ei cel ceresc: trezirea din somnul păcatelor.
Este om pe care cu nimic nu-l poţi trezi pentru Evanghelie. Se încrede în sănătatea lui, în banii lui, în trufia lui şi îşi bate joc de chemările mântuirii. Dar când vine atare boală şi îl doboară la pat, îndată se domoleşte şi începe a-L striga pe Dumnezeu.
În faţa unei uşi încuiate, încerci toate cheile să afli care s-ar potrivi; în faţa unei inimi învârtoşate, încerci multe chei sufleteşti. Încerci chemări dulci şi plăcute, dar, de regulă, numai cheia suferinţelor poate descuia o astfel de inimă.
Dintr-un fier rece nu poţi face nimic. Oricât l-ai lovi cu ciocanul, e o trudă zadarnică. Dar îndată ce-l bagi în foc cedează.
Aşa e şi cel păcătos, după ce întră în focul suferinţelor. Ferice de cei pe care Duhul Sfânt îi trezeşte din somnul pierzării cu acul bolilor şi încercărilor. Vai de cei pe care, în păcatele lor, nu-i tulbură nici o încercare. Dar tot atât de vai va fi şi celor pe care Duhul Sfânt i-a trezit şi pe urmă iar au adormit.
În vreme de boală şi încercare, strigă omul: Doamne, Doamne! Dar pe urmă uită iar de Dumnezeu. Optzeci la sută din cei pe care Duhul Sfânt i-a trezit prin boli şi încercări adorm iar în păcate, după ce a trecut „ziua necazului”. Aceştia vor avea o răspundere mai mare decât cei care trăiesc netulburaţi de încercări.
În al treilea rând, bolile cele trupeşti – şi alte încercări – ne vin din îngăduinţa lui Dumnezeu, să ne apere de păcat şi să ne întărească în cele sufleteşti. Aceasta e şcoala cea mare a suferinţelor şi încercărilor în care Domnul îi cheamă, de regulă, pe toţi cei credincioşi.
Aproape toţi aleşii Domnului din Scriptură au trecut prin şcoala aceasta.
Cei credincioşi, de regulă, au mai multe încercări decât cei necredincioşi. De ce? Pentru că Domnul „îi ceartă pe cei pe care îi iubeşte”.
Bolile cele trupeşti ne vin din îngăduinţa lui Dumnezeu, ca o solie sfântă, să ne apere de bolile cele sufleteşti; ne vin ca un medicament amar ce scoate din noi otrava şi beteşugul cel sufletesc.
Omul cel credincios, omul cel duhovnicesc vede – şi trebuie să vadă – bolile şi încercările printr-o altă lumină de cum le vede omul cel lumesc.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scria că de când a intrat în Oaste a zăcut de trei ori şi oamenii şoptesc că, prin asta, îl ceartă Dumnezeu, pentru că s-a înscris la Oaste.
Asta e o judecată lumească: e judecata unor oameni care nu cunosc binecuvântările ce ni le dă şcoala suferinţelor.
Pe urma unui semănător, două grăunţe se înţelegeau astfel: „Vezi tu, surată, – grăi o grăunţă rămasă neacoperită de pământ – pe tine te-a îngropat grapa semănătorului. Eu mă desfătez acum în lumina soarelui, iar tu zaci îngropată în întuneric!”.
Dar, în clipele când astfel cuvânta, sosi o cioară şi o înghiţi. Grăunţa cea îngropată, în schimb, nu peste mult timp ieşi afară într-un spic frumos de grâu.
Doamne, mai bine ţine-ne îngropaţi în încercări, decât să ne „fure păsările cerului” (Lc 8, 5).
Pentru cei credincioşi, bolile şi încercările sunt o binecuvântare. Când Lazăr din evanghelie s-a îmbolnăvit, surorile lui au alergat la Domnul, vestindu-L: „Iată, acela pe care îl iubeşti este bolnav” (In 11, 3).
„Doamne, iată acela pe care îl iubeşti este bolnav…”; ce vorbe scumpe sunt acestea pentru cei credincioşi!
De regulă, toţi acei pe care Domnul îi iubeşte au încercări, dar aceste încercări sunt pentru ei o binecuvântare.
La vestea surorilor lui Lazăr, Iisus a răspuns: „Această boală nu este spre moarte, ci spre mărirea lui Dumnezeu”.
Pentru cei credincioşi, boala este o binecuvântare. Eu am stat de trei ori în faţa morţii. Medicii clătinau din cap şi aşteptau sfârşitul meu, dar boala mea nu era spre moarte, ci era spre slava lui Dumnezeu şi întărirea vieţii mele sufleteşti.
Din patul meu de suferinţă, Domnul a făcut pe urmă un amvon.
O, binecuvântată şcoală a suferinţelor! În tine L-am aflat eu pe Domnul şi în tine mă întăresc neîncetat şi acum. O Doamne, nu mă lăsa să scap din această şcoală, până nu voi pleca „Acasă”, la Tine!
Suflete dragă, nu te teme de boli şi încercări! Boala e o solie cerească. Ea te aruncă în braţele Domnului.
Ea Îl cheamă lângă patul tău pe Doctorul sufletelor noastre.
Eu, de câte ori am zăcut bolnav, mă gândeam şi îmi ziceam: mai bine bolnav în braţele Domnului, decât sănătos în braţele diavoleştilor patimi.
Orice pahar pe care Domnul ţi-l întinde să-l bei are pe fundul lui şi o miere dulce. Trebuie însă întâi să bei paharul, ca, pe urmă, să simţi această dulceaţă.
Întrebaţi pe cei care au păsări cântătoare închise în colivii şi veţi afla că cele mai multe dintre ele nu cântă decât închise. Cum le dă drumul, nu mai cântă. Boala şi încercarea sunt o binecuvântare ce ne dă glas să-L strigăm pe Domnul şi să ne rugăm cu lacrimi fierbinţi. Cu câtă putere se roagă omul în „ziua necazului”!
Pe timp aspru de iarnă, înaintezi pe drum mai repede. Întocmai aşa, şi pe drumul veşniciei. Păşeşti mai cu spor pe „timp aspru”. O „vreme liniştită” e mai bună, negreşit, dar nu pentru înaintare.
„Eu mi-am recăpătat vederea şi am început să văd, după ce am pierdut un ochi” – grăia un suflet trecut prin şcoala suferinţelor.
„Eu am început să umblu – grăia un altul – după ce am pierdut un picior.”
Încercarea – întristarea, suferinţa – este câinele cel negru al lui Dumnezeu, care stă de pază lângă turma oilor Sale. Când o oaie oarecare iese din turmă, Dumnezeu trimite câinele să o întoarcă înapoi. Cu cât oaia este mai îndărătnică şi neascultătoare – este şi câinele mai rău şi mai supărător.
De cumva acest câine este lângă cineva din noi, o, nu vă luaţi la harţă cu el, ci alergaţi înapoi, la turmă! Orice împotrivire contra lui e zadarnică şi nu foloseşte la nimic.
În zadar umblaţi să-l loviţi şi să scăpaţi de el. Veţi putea scăpa de el numai întorcându-vă înapoi la turmă.
Va veni o vreme când veţi mulţumi lui Dumnezeu că v-a supărat acest „câine rău”.
O, ce şcoală minunată este şcoala suferinţelor! Din când în când, Domnul ne cheamă în ea. Din când în când, Domnul ne opreşte din lucru şi ne cheamă în şcoala suferinţelor.
Când Lazăr s-a îmbolnăvit, surorile lui au alergat după Mântuitorul. Marta cea grijulie şi-a lăsat lucrul şi a alergat şi ea după Mântuitorul.
Aşa trebuie să facă şi „marta” noastră când se îmbolnăveşte „lazărul” nostru (sufletul). Să alerge după Mântuitorul.
La Techirghiol, pe malul mării, am văzut un lucru interesant. Nişte ciobani din Dobrogea îşi strânseseră oile la marginea mării, unde apa era mică şi le silea să intre în apă, să le spele de murdărie.
Oile se opinteau, ciobanii strigau, câinii urlau; gândeai că ce prăpăd e acolo! Oile au intrat numai cu mare silă în apă. Ciobanii le mai îndemnau şi cu beţele.
Dar îndată s-a văzut cât de mult le lipsea oilor această baie. Apa mării s-a înnegrit de necurăţenia de pe ele. Pe urmă, au ieşit din cazna asta curăţite şi spălate frumos.
Aşa face Domnul, Păstorul nostru cel Mare, din când în când şi cu noi. Ne afundă în apele necazurilor, ca să ne curăţim de gunoiul ce s-a strâns pe sufletul nostru.
Noi tremurăm de „apa” aceasta, dar ea este o binecuvântare pentru sufletul nostru.
Primiţi bolile şi încercările ca pe tot atâtea solii cereşti trimise pentru curăţirea şi întărirea noastră cea sufletească. Gândiţi-vă că după Mântuitorul şi învăţăturile mântuirii umbla ceata celor bolnavi, orbi, şchiopi, ologi şi alţi necăjiţi. Gândiţi-vă la «fericirile» pe care le-a predicat El: „Fericiţi sunt cei ce plâng… fericiţi sunt cei ce suferă” etc. Decât cu o sănătate şi cu o „linişte” în braţele păcatelor, mai bine bolnav şi necăjit în braţele Domnului. Un astfel de om nu este nici bolnav, nici necăjit.
O, ce Doctor mare şi bun este Mântuitorul! El a vindecat milioane de suflete şi de bolnavi… El n-a dat niciodată vreo reţetă greşită.
Când Domnul operează în sufletul nostru cu încercări, n-avem de ce să ne temem. Cuţitul Lui taie numai atât cât trebuie. El ştie precis cât de afund să taie.
Eu, când am stat la operaţie, l-am rugat pe medic să nu mă taie prea adânc. „A trebuit să tai -mi-a zis medicul pe urmă – căci altcum nu puteam stârpi răul”.
Când Domnul ne bagă în cuptorul încercărilor, să nu ne temem! Cuptorul e cald, arde, frige, dar termometrul cuptorului este în mâna Domnului. El ştie câte grade putem suporta.
Când trăim o viaţă cu Domnul, bolile şi încercările ne sunt o binecuvântare. Când trăim o viaţă cu Domnul, chiar când vine vremea să intrăm în „apa” cea rece a morţii, nu ne temem. Domnul ne trece îndată din moarte la viaţă.

Pr. Iosif Trifa

( – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

DIN PATERIC.....

Despre patimi si vicii daunatoare si despre nasterea unora din celelalte

,,Înaintea fiecărui păcat diavolii îl conduc pe om spre următoarele patimi: uitarea, mânia cumplită, care este răutatea neomenească şi neştiinţa, ca un întuneric dens. Aceste trei patimi preced fiecare păcat. Căci omul nici un păcat nu poate săvârşi înainte de a face rău prin uitare, mânie sau neştiinţă. Din acestea ia naştere nesimţirea sufletească, ceea ce înseamnă că mintea – ochiul sufletului, se întunecă şi se umple de toate patimile. Înainte de toate se naşte necredinţa. Necredinţa dă naştere iubirii de sine care este şi începutul şi sfârşitul şi rădăcina şi sămânţa tuturor relelor; ea este iubirea iraţională faţă de propriul trup, când peste tot şi în toate lucrurile caută să-şi aleagă pentru sine ceva folositor. Această rădăcină rea a patimilor se dezrădăcinează prin dragoste, milă şi renunţarea la voia proprie.
Iubirea de sine dă naştere egoismului şi iubirii de argint, lăcomiei pântecelui, care înseamnă rădăcina şi cauza fiecărui rău. Din acestea două: iubirea de sine şi iubirea de argint, pătrund în fiecare loc nefericirea şi cumplitele fărădelegi. Atât în rândul mirenilor, cât şi în rândul monahilor, iubirea de argint dă naştere mândriei, din cauza căreia diavolii au căzut din slava cerească.
Mândria dă naştere iubirii de slavă deşartă cu care s-a amăgit. Adam când şi-a dorit să fie ca Dumnezeu şi prin care a adus suferinţa şi blestemul pentru tot neamul omenesc. Iubirea de slavă deşartă dă naştere iubirii de plăceri datorită căreia Adam a căzut şi a fost izgonit din Rai.
Iubirea de plăceri dă naştere lăcomiei pântecelui şi desfrânării. Desfrâul dă naştere mâniei care distruge căldura sufletească şi e dăunătoare pentru fiecare virtute.
Mânia dă putere pomenirii răului care duce la răcirea sufletului. Pomenirea răului dă naştere hulei răutăcioase la adresa fratelui. Hula dă naştere întristării premature ca o rugină care îl mănâncă pe om.
Întristarea dă naştere îndrăznelii nesăbuite. Îndrăzneala dă naştere trufiei care acţionează împotriva virtuţilor.
Trufia dă naştere vorbăriei nemăsurate, iar vorbăria dă naştere clevetelii. Dacă cineva învinge aceste patimi, acela poate fi supus de către altele care sunt: frica, invidia, ura, făţărnicia, necredinţa, linguşirea, cârtirea, semeţia, iubirea lumească, răutatea sufletului, laşitatea, îngâmfarea, obrăznicia, râsul care duce la cădere, deznădejdea în care omul singur se aruncă fără să vadă iubirea de oameni şi mila lui Dumnezeu, care îi mântuiesc pe cei păcătoşi, pentru că nu există pe pământ un asemenea păcat pentru care să nu existe iertare.
Din următoarele şapte patimi – iubirea de sine, iubirea de argint, mândria cu trufia, pomenirea răului, judecata, desfrânarea, deznădejdea, reiese finalul tuturor patimilor. Dacă cineva nu se îndulceşte cu aceste patimi şi le omoară, acela dobândeşte următoarele virtuţi: credinţa, dragostea, postul, înfrânarea, trezvia, rugăciunea, smerenia cu smerita înţelepciune, tăcerea şi dreapta socoteală.
Dacă cineva are numai una din principalele patimi, acela nicidecum nu va reuşi în ceva chiar dacă ar lucra împotriva celorlalte patimi şi ar avea virtuţi şi chiar dacă sângele său s-ar vărsa pentru Hristos, rugăciunea lui nu va fi plăcută lui Dumnezeu."
Doamne Dumnezeule, izbăveşte-ne pe noi cu darul Tău de orice patimi şi ispite în veci. Amin.

Cuviosul Staret Paisie din Moldova ( sursa: www.pateric.ro -cartea ,,Patericul de la Optina")

SA FITI VESELI!

Marele duhovnic al romanilor ,Ava Arsenie Papacioc a plecat la Domnul pe care L-a slujit cu atata dragoste ,luni 19 iulie 2011 la Manastirea ,,Sfanta Maria" Techirghiol .
S-a nascut (dupa cum ne spunea) ,,tare demult prin 1914 iar in ziua nasterii mele a fost eclipsa de soare.Mamica s-a speriat,a fugit de pe vale si tata,cand a venit de la serviciu si m-a vazut nascut , a zis:,,A pierit soarele ,dar a venit fiu-miu!".In ani de inceput pe calea calugariei ,parintele Arsenie ca novice la manastirea Cozia din judetul Valcea primeste ascultarea sa mearga la mosia manastiri situata la 2 km. de Caracal in satul Comanca la supravegherea oamenilor care munceau acolo pentru manastire.Deci inceputul nevointei pe calea frumoasa dar stramta a monahismului ,incepe pe meleagurile noastre .In anul 2008 am vizitat manastirea de la Techirghiol si am primit binecuvantarea acestui mare om a lui Dumnezeu ,si-a adus aminte zambind de zilele petrecute pe mosia Coziei de la Comanca si de capra pe care o cumparase din targ de la Caracal .
Acum cand parintele a plecat de pe pamant la cer ,nu ne ramane decat sa-i fim ascultatori si implinitori a cuvintelor pline de har spuse in atatia ani :
Sa luam aminte!
,,-Tineretea nu are limita ,nu are margine.Nu exista batranete,exista numai tinerete.
-Harul nu vine decat daca tu existi.Astfel,te cauta harul de la Dumnezeu si nu te gaseste. Fara harul de la Dumnezeu nu poti face nimic.
-Iubiti lumea asa cum este ea si sigur Dumnezeu ne va iubi pe noi asa cum suntem noi.
-Inima e adancul cel mai adanc din noi .Este locul pe care l-a facut special ca sa fie gazduit El.
-Duhovnicul joaca un rol de cer pe pamant.
-Smerenia este arta care te trimite la tine,sa stai cu tine ,smerit cu tine
-Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi , si ne cere cu ardoare :umilinta ,umilinta,umilinta !si ,,Lasati-Ma pe Mine mai departe !".
-O clipa poate sa fie un timp si o suspinare poate sa fie o rugaciune. Ei, suspinarea asta care e plecata din adanc, Dumnezeu o pretuieste mai mult decat cosul de lacrimi. Pentru ca n-are nevoie Dumnezeu de cuvinte, are nevoie de inima ta! Ca nimic nu e mai scump, dragii mei, pe lume ca lacrima pocaintei. Asta deschide cerurile!
-Nu pierdeti timpul, dragii mei! Astazi vorbim si maine nu stim daca mai suntem.
-Sa fiti veseli . Draga ,eu stiu ce va spun ,cu toata siguranta. Oricare ar fi motivul unei intristari sau al unei mahniri,este numai de la draci!
Sa fiti veseli si inima se va desface .
-Trebuie sa stii sa mori si sa inviezi in fiecare zi .Pentru ca viata inseamna moarte continua "
Cuvioase Parinte Arsenie roaga-te pentru noi toti !

(spicuiri din cartea ,, Cuvant despre bucuria duhovniceasca" ed. Eikon ,Cluj-Napoca 2003)
Se duce cel neprihanit

Se duce cel neprihanit si nimanui nu-i pasa,
Se duc cei buni- si oare cati vad golul care-l lasa?

Ferice-acei ce-n Domnul mor, caci faptele-i urmeaza
Si ,la odihna Domnul lor, in Casa Lui i-asaza.

Si, oare ,cati mai vad acum ca, pentru zile grele,
Luat e cel neprihanit spre-a nu ajunge-n ele?

El intra-n pace-n groapa lui si-n pasnica odihna,
Caci fericit e-n veci de veci acel ce-i fara vina.

Cel ce-a umblat pe drumul drept, in pace-o sa se culce,
Iar somnul lui, de veci, va fi o senin si lin si dulce....

Traian Dorz

TREPTE SPRE CER

Programul in viata - conditia sporirii duhovnicesti

Deşi trăim într-o lume care de multe ori ne face să plecăm capul a resemnare şi dezgust, trebuie, în calitate de creştini, să îndrăznim şi să învingem, după îndemnul lui Hristos, tot ceea ce ne barează drumul către Împărăţie. Părinţii Bisericii, cei din vechime sau cei de astăzi, ne amintesc că avem un Tată iubitor, Care ne îndeamnă să păşim spre El, Care ne va ieşi în întâmpinare. Nouă nu ne rămâne decât să punem rânduială în viaţa noastră şi să oţelim voinţa ce ne mişcă spre mântuire.
Dacă ar fi să întrebăm în jurul nostru, probabil că majoritatea celor interogaţi ar spune că viaţa, în general, e mai curând grea decât uşoară. De altfel, nu degeaba vorbesc Părinţii Bisericii de "valurile vieţii", despre lumea aceasta ca despre o "vale a plângerii" şi de faptul că tindem cu toţii spre "limanul mântuirii". Aşa stând lucrurile, de multe ori ne plângem de cele ce compun existenţa noastră şi nu de puţine ori, conştient sau nu, încercăm să găsim ţapi ispăşitori: fie părinţi care nu ne-au fi sprijinit cum trebuie, fie prieteni care ne-au trădat încrederea, fie chiar şi Dumnezeu, pentru că ne-a adus într-o astfel de lume. În felul acesta, odată ajunşi aici cu gândirea, trăim descurajarea în faţa vieţii, deznădejdea, cu toată pleiada ei de stări... şi suntem vii, dar parcă nu trăim, iar din păcate unii ajung să-şi ia şi zilele. Nu e uşor să te descurci cu povara unor asemenea gânduri şi, chiar la auzul expunerii lor, un oftat tot îşi face apariţia. Cert este că, dincolo de simţăminte şi de gânduri, cel mai rău lucru este descurajarea însăşi, această dispoziţie a sufletului care secătuieşte tăria oricărei forţe sau puteri spirituale.

Descurajând, ne depărtăm de Dumnezeu

Orice pom se cunoaşte după roade, în consecinţă, e clar că rodul deznădejdii nu creşte în pomul cel bun. De fapt nu sunt lucruri necunoscute acestea, dar iată câteva cuvinte ale părintelui Arsenie Papacioc care ne fac să realizăm că la aşa ceva nu prea am dat atenţie: "Diavolul ţinteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu şi nu se pot despărţi de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândeşte ca, indirect, să poată despărţi pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, şi dacă reuşeşte nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci îi dă omului o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat, şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu; şi, iată, acesta e scopul atins de vrăjmaşul".

Poate că ne-am îngăduit nouă înşine, până acum, să zacem în descurajare şi să nu acţionăm în nici un fel, dar, auzind cuvintele de mai sus, te cam cuprinde teama şi îţi pui semne de întrebare. Dacă păcatul cel mai mic nu-i chiar aşa de mic, cum rămâne cu deznădejdea şi delăsarea ce o însoţeşte, care, după spusa amintită a părintelui Arsenie, reprezintă încununarea tuturor relelor? Înseamnă că nu e puţin lucru să cazi în deprimare şi nepăsare. Nu e de stat aşa. Nu ne putem permite descurajarea, căci e diabolică, e, până la urmă, neomenească şi, oricând o simţim înfiripându-se în inima noastră, e spre folosul nostru să o aruncăm cu îndârjire ca ceva ce nu e de-al nostru. Să-i spunem: "Eşti falsă şi otrăvită! Nu te vreau în viaţa mea! Nu mă păcăleşti".

Vorbind despre akedie, acea stare de spirit ce îmbină într-un mod nefast descurajarea cu nepăsarea, neglijenţa şi dezgustul faţă de toate, Cuviosul Iosif Isihastul, cunoscut şi simplu ca Gheron Iosif, afirmă cu tărie că este mai păgubitoare decât chiar colosul patimilor: mândria. "Slava deşartă prăpădeşte vistieriile ascunse, în timp ce akedia nu te lasă nici măcar să le aduni. Akedia seamănă cu seceta, din pricina căreia nu încolţeşte nimic. Slava deşartă îi vatămă pe cei ce au rod, pe cei ce au sporit, în timp ce akedia îi păgubeşte pe toţi, pentru că şi pe cei ce vor să pornească îi împiedică, şi pe cei sporiţi îi opreşte, şi pe cei neştiutori nu-i lasă să înveţe, şi pe cei înşelaţi îi împiedică să se întoarcă, şi pe cei căzuţi nu îi lasă să se ridice, şi, în general, pentru toţi cei pe care îi robeşte, akedia este distrugătoare. (...) Există desigur şi alte pricini ale căderii nevoitorului, deoarece şi slava deşartă îi aduce mari distrugeri, dar în comparaţie cu hoiturile neglijenţei, acestea sunt mult mai puţine. Neglijenţa distruge, de obicei, rădăcinile şi principiile".

Motivul pentru care descurajarea, akedia, neglijenţa, sau oricum am numi-o, atacă principiile însele este pentru că are ca punct de pornire puţina credinţă în Dumnezeu, puţina încredere în cuvintele Lui Care ne-a îndemnat să îndrăznim, fiindcă El a biruit lumea (Ioan 16, 33) şi este cu noi până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20). Spune tot Iosif Isihastul: "Numai sufletul viteaz, ce are ca temelie credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, răstoarnă această uneltire". De asemenea, motivul pentru care bărbăţia este considerată virtute e pentru că are ca bază o apropiere strânsă de Dumnezeu fundamentată pe credinţa în El, iar noi am văzut, de la părintele Arsenie, că tocmai împotriva acestei apropieri complotează demonii. "Numai cu bărbăţie şi cu hotărâre poate fi înfruntat diavolul care răcneşte ca un leu, căutând pe cine să înghită, iar nu numai să vatăme". Înţelegem, astfel, cum poate credinţa să ne fie pavăză (Efeseni 6, 16).

Perseverenţa oferă posibilitatea educării obişnuinţei celei bune

Nici aici Părinţii nu ne lasă singuri, pentru că, din experienţa lor şi a altora, şi-au dat seama că şi voinţa trebuie îngrijită pentru a ne putea fi de folos, după cum a lăsat-o Dumnezeu. Sunt lucruri care o slăbesc şi altele care o sprijină, iar Gheron Iosif mărturiseşte cu tărie că nimic nu lasă voinţa să se ofilească precum neglijenţa, neorânduiala şi nimic nu o întăreşte mai mult decât un program de viaţă chibzuit. "Începutul dobândirii caracterului şi a personalităţii se află în stăruinţa de a urma un mod de viaţă programat şi sistematizat. Prin respectarea statornică a unui program, omul dobândeşte hotărâre şi bărbăţie, lucru foarte important şi absolut necesar în viaţa noastră, mai ales pentru că nevoinţa noastră este luptă. Nici un alt factor omenesc nu întăreşte atât reuşita noastră ca hotărârea noastră tare şi stăruitoare şi programul bine rânduit."

Este de subliniat folosirea de către Părintele Iosif Isihastul a noţiunilor de "caracter" şi "personalitate" atunci când vorbeşte de probleme duhovniceşti, fiindcă multă lume percepe creştinismul, mai ales Ortodoxia, ca fiind pentru oamenii slabi, lipsiţi de caracter, însă cert este că singurul om cu adevărat puternic şi nobil este sfântul, cel care a dat formă în sine rânduielii "bune foarte" lăsate de Dumnezeu.

Ceea ce aduce un mod de viaţă programat în mod conştient şi liber, nu impus din afară, este exersarea tocmai a acelei perseverenţe de care aminteam, perseverenţă ce oferă posibilitatea educării unor noi obişnuinţe, bune. Voinţa trebuie fortificată în mod sistematic, deoarece, dacă nu e utilizată, îşi pierde din tărie, după cum o grupă de muşchi nefolosită ajunge să se atrofieze, iar pusă la treabă, se întăreşte. De asemenea, cel care urmează o rânduială în viaţă este cu adevărat liber, pentru că alege el însuşi un mod de a trăi, prin propria voinţă conştientă, nu îi este impus din afară sau chiar dinăuntru prin impulsuri ale subconştientului.

Despre Gheron Iosif ucenicii săi mărturisesc următoarele: "credea cu tărie că nu era întâmplător devotamentul său faţă de programul isihast, ci că era o menire dumnezeiască". De altfel, e ştiut că Dumnezeu nu e al neorânduielii. Avem chiar un exemplu concludent în care Domnul, printr-un înger al Său, ne-a învăţat leacul deprimării. E vorba despre o întâmplare, istorisită în Pateric, din viaţa Sfântului Antonie cel Mare, care, în ciuda măreţiei lui duhovniceşti, nu a scăpat de ispita akediei: "Sfântul Avva Antonie, şezând odată în deşert, a fost cuprins de akedie şi de o mare întunecare de gânduri. Şi zicea către Dumnezeu: "Doamne, vreau să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile. Ce voi face în necazul meu? Cum mă voi mântui?" Şi, sculându-se puţin, a ieşit afară şi a văzut pe cineva ca pe sine şezând şi lucrând, apoi sculându-se de la lucru şi rugându-se, apoi iarăşi şezând şi împletind funia, apoi iarăşi sculându-se la rugăciune. Acesta era un înger al Domnului trimis spre îndreptarea şi încredinţarea lui Antonie. Şi a auzit pe înger zicând: Fă aşa şi te vei mântui!. Iar el, auzind aceasta, a luat multă bucurie şi îndrăzneală; şi făcând aşa se mântuia".

Ce putem concluziona din experienţa amintită a Sfântului Antonie e, în primul rând, că Dumnezeu l-a învăţat să nu trăiască la întâmplare, după cum are sau nu are chef, ci să aibă o rânduială, un program. În al doilea rând, programul e format din muncă şi rugăciune; muncă, deoarece omul e viu şi nu e în firea lui să stea, ci să fie activ, fiecare după vocaţia şi ştiinţa lui, şi rugăciune, pentru că Dumnezeu e viaţa, "Vistierul tuturor bunătăţilor" şi de la el ne luăm puterea, vioiciunea şi adevărata comuniune. Fiinţa umană este ontologic comunională, iar cel care se lasă ispitit de avântul nesăbuit de a munci, de a produce pentru sine, e firesc să se îndrepte spre anormal şi să cadă în deznădejde, căci numai persoana satură cu adevărat, nu lucrul.

Tot Avva Iosif Isihastul învaţă că "programul în viaţă este condiţia cea mai importantă a sporirii duhovniceşti. Acesta este şi scopul legilor şi al poruncilor ce au fost date din vechime în vederea bunei petreceri omeneşti, fie de Dumnezeu, fie de oameni. Zdruncinarea integrităţii caracterului omului, după căderea protopărinţilor, cerea crearea unei legi pentru a echilibra puterile sufleteşti şi trupeşti care se slăbănogiseră. Dar când, oare, nu sunt de trebuinţă legea şi poruncile şi rânduielile? Răspuns: când omul îşi va redobândi personalitatea prin dumnezeiescul Har şi acest trup stricăcios se îmbracă în nemurire (I Cor. 15, 54)". Prin urmare, din pricina caracterului nestatornic al firii umane afectate de păcat, o rânduială de viaţă e trebuitoare nu doar începătorilor, ci şi celor avansaţi în viaţa duhovnicească. De altfel, mai ales pe culmile virtuţii e mai periculoasă căderea şi e nevoie de o hotărâre mai fermă, căci, am văzut, diavolul nu iartă pe nimeni.

"Nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge!"

Viaţa nu e joacă, deşi noi, în inconştienţa noastră, o tratăm ca şi cum ar fi o ciornă care cândva, poate, va fi transcrisă pe "curat" şi tocmai de aceea avem nevoie de multă bărbăţie, de multă determinare şi curaj. Omul nu a fost făcut ca să se ofilească în descurajare, iar Dumnezeul nostru, Dumnezeu Cel viu, dovedit prin El Însuşi şi prin sfinţii Lui, nu e fitecine şi nu minte când spune că este cu noi şi ne iubeşte şi ne întăreşte. E adevărat că nu e uşor, când zaci zdrobit de deznădejde, să îţi spui cuvintele acestea şi să le şi crezi, dar e bine să ne aducem aminte de a cerceta gândurile noastre ale cui roade sunt şi de a nu crede minciuna dracilor care ne spun că noi suntem slabi şi că Dumnezeu nici nu ne bagă în seamă. Lui nu îi trebuie mult de la noi ca să aibă motiv să ne iasă în întâmpinare. "Avem marele avantaj că suntem foarte iubiţi de Dumnezeu, iubiţi dincolo de închipuirea omenească şi îngerească. Deci nu ne va lăsa... Dar să ne găsească Dumnezeu în mişcare. Să ne găsească pe poziţie; ne ajută, ne ţine de mână să ajungem la "Ierusalim". Dacă nu eşti pe şoseaua care duce la Ierusalim, nu te mai ţine de mână, că eşti pe un drum lăturalnic. Dacă eşti în mişcare, Dumnezeu te ajută. Pentru că nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge! Deci nu doar să zici că vrei să faci cutare lucru, ci să mişti să-l faci şi atunci te ajută harul: când ai început să păşeşti! Te-ai oprit, s-a oprit şi harul. Dai voinţă, iei putere! Dar dacă dai voinţă la fiecare pas, viaţa ta e o curgere continuă, pentru că e o curgere continuă de har".

Auzind cele de mai sus, parcă îţi vine să râzi de bucurie şi să zici: Ce Tată iubitor avem! Nu trebuie decât să îţi faci curaj, să vrei şi să păşeşti într-acolo. Nici măcar "să mergi" nu zice, ci "să păşeşti", oricât de mici şi temători ar fi paşii, iar Dumnezeu nu va întârzia, dacă eşti cu inima deschisă şi smerită. E adevărat, după cum ar spune unii, că nici voinţa nu-i uşor de găsit când eşti clătinat de atât timp de deprimare. Când ai fost fricos şi deznădăjduit toată viaţa, te dezlipeşti cu greu de vechiul tu, dar să nu uiţi să te strădui cât de puţin şi să nu te dai bătut.

Pericolul neorânduielii

Gheron Iosif era foarte atent să îi ţină treji pe ucenicii săi, să-i ţină "în priză", pentru că, aşa cum afirmă şi părintele Arsenie Papacioc, nimic nu urăşte diavolul mai mult decât omul treaz, omul viu. Viaţa duhovnicească cere multă dăruire şi seriozitate, de aceea Cuviosul Iosif îşi îndemna o uceniţă: "Ascultă, fiica mea; dă ascultare cuvintelor mele. Să mergi cu multă seriozitate". Din nou părintele Arsenie ne spune: "Dacă aţi fi simţit gheara diavolului pe spinarea voastră, n-aţi mai fi amânat pocăinţa!"

Această seriozitate cu care trebuie tratată viaţa noastră i-a făcut pe părinţi să fie atenţi chiar şi la cele mai mici detalii, aparent fără legătură cu problemele sufleteşti şi să ţină o rânduială în toate. Povestea Gheron Iosif despre un călugăr îmbunătăţit pe nume Teofilact, pe care l-a cunoscut în Muntele Athos, că ţinea cu străşnicie la respectarea programului de viaţă şi a ordinii. Se pare că ar fi spus unui frate ce dorea să se nevoiască alături de el: "Ascultă, fiule, dacă vei rămâne cu mine, vreau ca în viaţa ta să ai o rânduială şi un program, pentru că fără acestea nu te faci călugăr. Priveşte în jur lucrurile noastre, aşa cum ţi le spun: acolo este urciorul nostru, alături ceaşca, acolo sunt lighenele, dincolo posmagii şi celelalte, precum le vezi. Vreau să le găsesc totdeauna acolo. Dacă din întâmplare faci vreo greşeală, prima dată îţi voi aduce aminte de locul exact al lucrului, dar nu voi suferi a doua oară. Dacă continui pentru a treia oară neorânduiala, te voi ruga să-ţi iei lucrurile tale şi să pleci, ca măcar pe mine să nu mă tulburi, dacă tu nu vrei să te foloseşti".

Nouă, celor mai lumeşti, trebuie să recunoaştem că ni se pare puţin exagerată poziţia bătrânului Teofilact, dar ceea ce nu luăm în considerare este că nici un detaliu nu este de neluat în seamă când vine vorba despre mântuire. Cei ca Antonie, Gheron Iosif sau Teofilact ştiau valoarea sufletului, gravitatea păcatului şi pericolul neorânduielii, de aceea nu voiau să aibă atingere cu acestea două din urmă.

În lumea contemporană nu mai realizăm importanţa faptului de a fi treji, de a privi lucrurile în faţă şi de a ne ordona traiul astfel încât noi să fim stăpânii noştri. De aceea ne şi descurajăm aşa uşor. Soluţia nu e să evadezi într-o lume de carton. Diavolul abia aşteaptă să ne buimăcească în iureşul vieţii agitate pe care o ducem, a vieţii dezordonate pe care ne-o îngăduim. Până la urmă, viaţa e frumoasă ori urâtă, în funcţie de cum ne raportăm la ea.

Alexandru Tudor (sursa:www.ziarullumina.ro -ziarul Patriarhiei Romane - din 17 iulie 2011)

DIN CANTARILE OASTEI DOMNULUI

Nu Te duce de la noi!



( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Gadareni suntem Iisuse,plini de patimi si nevoi,
suntem inimi nesupuse, Te-am gonit, dar, o, Iisuse,

nu Te duce de la noi!

Plini suntem de fapte rele şi-al păcatului noroi,

gemem sub necazuri grele, nu ne părăsi în ele,

nu Te duce de la noi!

Nu te duce! Fără Tine, suntem orbi, flămânzi şi goi...

Ia-ne tot ce-avem, mai bine; toate n-au un preţ cât Tine;

nu Te duce de la noi!

N-asculta pe-aceia care şi-azi Te-alungă iar napoi!

Arse-n dor de vindecare, plâng atâtea răni amare;

nu Te duce de la noi!

Mii de inimi chinuite varsă-al lacrimii şuvoi,

cer cuvintele-Ţi iubite; nu le părăsi zdrobite;

nu Te duce de la noi!

Doamne, Oastea Ta umilă duce greutăţi puhoi.

Le vom duce fără silă, dar ascultă-ne, ai milă,

nu Te duce de la noi!

Traian Dorz

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 7-A DUPA RUSALII

Vindecarea celor doi demonizati din tinutul Gadarei


Evanghelia cu cei îndrăciţi se repetă, cu mici deosebiri, de patru ori în duminicile de peste an. La fiecare vom da un alt tâlc.
Acum vom spune că patimile cele rele sunt nişte lanţuri diavoleşti pe care numai Iisus Mântuitorul le poate frânge.
Vom spune că Evanghelia cu îndrăciţii se petrece şi azi. Sunt şi azi destui „îndrăciţi”.
Oamenii cred -foarte greşit – că cei îndrăciţi ar fi cei care suferă de boala cea grea, numită epilepsie; fals! Dar această boală de multe ori n-are de-a face nimic cu diavolul. E o boală numai trupească.
„Îndrăciţii” cei adevăraţi sunt toţi cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimi rele şi urâte. Patimile cele rele sunt tot atâtea lanţuri diavoleşti. Ce îndrăcit înfricoşat este, spre pildă, beţivul! „Beţivul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit.
El, de asemenea, se clatină în toate părţile, tot aşa cade la pământ, tot aşa zgâieşte ochii şi spumegă la gură. Cine trăieşte în beţie a căzut sub tirania lui satan”.
Din calea beţivilor trebuie să fugi mai rău ca din calea îndrăciţilor.
Tot aşa sunt şi celelalte patimi rele. Lanţuri tot atât de grele poartă şi ceilalţi pătimaşi: desfrânaţii, zgârciţii, zavistuitorii etc.
Uitaţi-vă, de pildă, la cel desfrânat, cum îl târăşte satan, nopţile, după el…
Uitaţi-vă la cel zgârcit cum l-a legat satan şi i-a tras până şi mâncarea de la gură.
Evanghelia cu îndrăciţii o putem vedea în toate părţile. În toate părţile zornăie lanţurile diavolului. Diavolul, de meserie, este fierar. El face mereu lanţuri de patimi cu care îi leagă pe oameni. Şi, lucru ciudat: fierul din care satan face lanţurile îl dau oamenii. De bunăvoia sa se bagă omul în aceste lanţuri fioroase.
O, ce lucru grozav e un om legat în lanţurile diavoleştilor patimi! Un astfel de om şi-a pierdut libertatea, şi-a pierdut viaţa, şi-a pierdut sufletul.
Dar aici vine Evanghelia cu vestea cea dulce şi scumpă. Toţi cei cuprinşi de duhul cel rău al patimilor rele… toţi cei legaţi şi ferecaţi în diavoleştile lanţuri ale patimilor rele pot fi mântuiţi. Mântuirea lor nu e pierdută.
Iar această mântuire o dă Iisus Mântuitorul. Toate evangheliile cu cei îndrăciţi se întâlnesc într-un singur punct: cei îndrăciţi s-au tămăduit când S-a apropiat Mântuitorul de ei sau când ei s-au apropiat de Mântuitorul. Este aceasta o veste scumpă şi dulce care ne spune că tot aşa se pot tămădui şi „îndrăciţii” de azi, adică cei cuprinşi de patimi rele şi urâte. Patimile cele rele sunt lucrul diavolului. Iar Iisus Mântuitorul a venit în lume anume să strice lucrul şi puterea diavolului (cf. Mt 10). El a venit anume să ne scape de sub puterea lui satan.
Patimile cele rele sunt nişte lanţuri diavoleşti, iar Domnul Iisus a venit în lume anume să rupă aceste lanţuri. El singur poate frânge aceste lanţuri blestemate.
Despre combaterea patimilor rele se vorbeşte mult şi în multe feluri. Li se dau oamenilor sfaturi bune, li se ţin conferinţe. Se apelează la voinţa oamenilor, se apelează la punga lor, la sănătatea lor, la foloasele sau pagubele lor materiale.
Dar toate aceste sfaturi nu prind nimic şi n-ajută nimic. Patimile şi năravurile cele rele sunt lanţuri diavoleşti pe care numai Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui cea Sfântă le poate frânge.
Diavolul doarme liniştit pe tot timpul când li se vorbeşte oamenilor despre patimile şi năravurile cele rele. El se trezeşte speriat numai când aude vorbin-du-se despre Iisus şi Golgota. El se cutremură numai când Domnul intră în hotarele vieţii noastre sau când noi înşine intrăm în hotarele Golgotei.
Iară şi iară voi spune şi aici că fără Domnul nu putem face nimic (In 15, 5).
Toate încercările noastre de a scăpa de patimi şi păcate sunt şi vor fi zadarnice până când Domnul nu intră în hotarele vieţii noastre sufleteşti.
Grecii zic: Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi!
Romanii zic: Omule, stăpâneşte-te!
Chinezii zic: Omule, fă-te mai bun!
Mahomedanii zic: Omule, apleacă-te!
Iudeii zic: Omule, sfinţeşte-te!
Dar Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos zice: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5).
Ah! Ce lucru grozav este un suflet de om prins în lanţurile diavoleştilor patimi! El este exact ca îndrăciţii din Evanghelie. El face întru toate voia diavolului. El însuşi simte că o putere străină îl ţine legat şi ferecat în patimă.
În cel pătimaş şi căzut nu mai găseşti nici voinţă, nici simţire, nici inimă, nici milă. Dar Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos îl poate scăpa prin dragostea Lui şi prin darurile Lui.
De la alt fel de bolnavi, Domnul Iisus a mai cerut şi de la ei câte ceva. Pe orb l-a trimis să se spele în lacul Siloamului; celui cu mâna uscată i-a zis să-şi întindă mâna; de la alţii a cerut să creadă mai întâi.
Dar de la cei îndrăciţi Mântuitorul n-a cerut nimic. N-a vorbit cu ei nimic şi nici n-a cerut de la ei nimic. Ştia bine Mântuitorul că ei, sărmanii, nu pot da nimic. Ştia bine că sunt căzuţi cu totul în puterea lui Satan.
O, ce veste scumpă şi dulce este aceasta pentru cei biruiţi de patimi şi păcate grele! Oricât de păcătos şi de decăzut ar fi cineva, el poate fi mântuit. El poate fi mântuit chiar dacă nu mai poate face nimic pentru mântuirea sa. Un singur lucru se cere de la el. Să-L lase pe Duhul Sfânt să lucreze.
Sunt clipe când şi cei mai ticăloşi oameni suspină după o viaţă mai curată… suspină după libertatea pe care au pierdut-o. Aceste clipe binecuvântate sunt lucrarea Duhului Sfânt. Păcătosul trebuie să folosească aceste clipe de trezire sufletească… trebuie să-L lase pe Duhul Sfânt să lucreze mai departe; să-şi plângă trecutul cu lacrimi de foc şi să se lase dus de Duhul Sfânt la picioarele Crucii, unde îndată va afla iertare şi mântuire.
Vom spune însă îndată că nu merge tocmai aşa de uşor această mântuire. Când se trezeşte cel păcătos, se trezeşte şi diavolul şi mişcă toate pietrele, să nu-l piardă.
În cărţile cu Oastea Domnului, Oglinda inimii şi celelalte, am scris pe larg despre aceasta. Aici vom spune pe scurt numai atât: când Duhul Sfânt lucrează mai tare la scăparea unui păcătos de sub puterea lui Satan, atunci lucrează mai tare şi diavolul.
Diavolul imită pe Duhul Sfânt. Trezeşte şi el în om un fel de râvnă. De multe ori e greu de ales între râvna cea bună şi cea rea.
Aici vom spune o regulă: Duhul Sfânt ne îndeamnă întotdeauna să privim spre Golgota, spre Jertfa Crucii. Diavolul ne îndeamnă totdeauna să privim spre noi şi spre ce zice lumea.
Şoapte ca acestea: „Eşti prea păcătos, omule, spre a fi mântuit…”; sau: „Nu te face de râs în lume cu Oastea Domnului” vin totdeauna de la diavolul.
Noi să ascultăm totdeauna de îndemnurile Duhului Sfânt. Nu căuta, suflete dragă, spre ce zice lumea, nu căuta nici spre tine, spre neputinţele şi slăbiciunile tale, ci caută neîncetat, caută zi şi noapte, caută clipă de clipă spre Golgota, spre Jertfa Scumpului nostru Mântuitor; şi atunci nici o mie de diavoli nu vor avea ce-ţi face.
Voi spune apoi că tot un fel de „îndrăciţi” sunt şi cei care cred în Domnul, dar de răutăţi nu se lasă. Citiţi evangheliile cu cei îndrăciţi şi veţi afla în toate că diavolii Îl recunosc pe Iisus şi cred în El. Tu eşti Iisus, Fiul lui Dumnezeu – grăiesc îndrăciţii din evanghelia aceasta. Ştim că eşti Sfântul lui Dumnezeu – vorbesc alţii – credem în Tine, dar Te rugăm să ne laşi în pace (Mc 1, 22-26).
În chipul acesta sunt şi creştinii care cred în Dumnezeu, se şi roagă Lui, dar din răutăţile lor nu te lasă să-i tulburi. Cred oamenii în Dumnezeu, cred în Iisus Hristos, dar când te apropii de ei să-i scoţi din patimi şi năravuri urâte, îndată te întâmpină cu strigarea: Te rugăm, lasă-ne în pace cu lucruri din astea… Te rugăm, nu ne munci cu hotărâri contra băuturilor şi sudalmelor… Nu ne scoate din obiceiurile noastre strămoşeşti…
Când omul crede în Dumnezeu, dar de răutăţi nu vrea să se lase, ăsta-i, dragii mei, cel mai rău şi primejdios diavol.
Nu cumva şi tu, cititorule, eşti chinuit de un astfel de diavol?
Pr. Iosif Trifa
(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

IMPREUNA LUCRATOR CU DUMNEZEU

Vrednic de incredere

„Mulţumesc Domnului nostru Iisus Hristos, Care m-a întărit şi m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui!“ (I Tim. 1, 12)

Iată strigătul plin de recunoştinţă prin care, poate cel mai vrednic lucrător al lui Hristos, din toate timpurile, a arătat că încrederea lui Dumnezeu este cea dintâi condiţie a unui adevărat slujitor al Său.
În Hristos, fiecare dintre ai Săi se poate încrede în orice vreme, pentru că El totdeauna Şi-a îndeplinit toate făgăduinţele Sale faţă de fiecare dintre ei.

Dar Hristos nu Se poate încrede cu adevărat decât în puţini slujitori ai Săi. Pentru că prea puţini îşi dovedesc în orice vreme şi în orice împrejurare credincioşia faţă de El. Căci numai acela care este, mai întâi, vrednic de încredere la Hristos poate ajunge să fie vrednic de crezare şi la oameni (I Cor. 7, 25).Odată, un stăpân dorea să-şi găsească printre supuşii săi un slujitor vrednic, căruia să-i poată încredinţa cele mai scumpe avuţii ale sale, precum şi îndeplinirea unor lucrări care cereau o mare vrednicie.
După ce i-a chemat la sine pe unii din cei care i se părea că ar putea fi mai potriviţi pentru ceea ce dorea el, stăpânul i-a pus la încercare.
Întâi le-a dat fiecăruia să facă unele lucrări care păreau cam fără noimă, spre a vedea dacă slujitorul le îndeplineşte după porunca stăpânului sau după capul său.
Apoi le-a aşezat în cale diferite piedici, ca să le vadă curajul şi dragostea.
După aceea a lăsat ici-colo câte un ban de aur sau câte un lucru de preţ, ca şi cum ar fi fost uitate sau pierdute, spre a vedea curăţia cugetului lor.
Dintre toţi însă, numai unul singur s-a dovedit cu adevărat vrednic. Acela care a făcut întocmai cum îi poruncise stăpânul, fără a adăuga sau a scădea nimic.
Care nu s-a dat în lături de la nici o primejdie şi jertfă.
Şi care a preţuit cugetul curat şi mâinile curate mai mult ca orice avere.
O, cu câtă bucurie l-a îmbrăţişat stăpânul său! Şi cu câtă încredere i-a dat el pe mână totul!

Oare Dumnezeu să încredinţeze El cu mai puţină grijă bogăţiile Sale cuiva?
Oare Vistiernicul Bunătăţilor, Duhul Sfânt, să dea El pe mâna cuiva darurile harului Său, cu mai puţină alegere?
Oare lui Hristos – Care, cu Preţul Sângelui Său Sfânt, Şi-a răscumpărat un popor sfânt care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune, o turmă care să-L urmeze pe El cu dragoste ascultătoare oriunde şi o lucrare, o moştenire sfântă a Lui – să-I pese mai puţin cui încredinţează aceste bunuri ale Sale decât un stăpân lumesc?
De ce sunt oare atât de puţini aleşi dintre atât de mulţi chemaţi?
Pentru că la probele de alegere trec foarte puţini.

L-am luat de la început pe Sfântul Apostol Pavel drept model de slujitor sfânt.
Să mergem acum mai adânc în cercetarea alegerii Sale şi vom vedea din spusele lui taina alegerii.
Iată câteva:
„Mulţumesc lui Dumnezeu Căruia Îi slujesc cu un cuget curat din moşi-strămoşi“ (II Tim. 1, 3).
„Ca unii care am lepădat meşteşugurile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu…“ (II Cor. 4, 2).
„Fraţilor, eu am vieţuit cu toată curăţia cugetului meu înaintea lui Dumnezeu, până în ziua aceasta“ (Fapte 23, 1).

Din acestea şi din atâtea altele, se vede că cea dintâi condiţie pentru câştigarea încrederii lui Dumnezeu este:
1. cugetul curat în orice faptă. Apoi:
2. lepădarea oricăror meşteşugiri ruşinoase şi ascunse,
3. umblarea fără vicleşug,
4. respectarea întocmai a Cuvântului dumnezeiesc
5. vieţuirea în totală curăţie înaintea lui Dumnezeu.

Frate slujitor al lui Hristos! Cercetează-te necruţător în lumina acestor cinci condiţii şi vezi care este starea ta.
Dacă eşti printre cei mulţi chemaţi, să ştii că nu vei primi pecetea încrederii lui Dumnezeu decât dacă vei îndeplini aceste cinci condiţii.Poate „lucrezi“ împreună cu Dumnezeu şi fără ele. Şi îţi închipui că merge şi aşa, fiindcă până aici a mers.
Bagă de seamă că te înşeli! Cel ce are lopata vânturătoare nu doarme, ci lucrează şi alege.
Cel ce are ochii ca para focului cercetează totul şi ştie.
Cel ce are Cuvântul ca sabia este necruţător în ziua cercetării şi judecă (Evrei 4, 12).
Dacă nu vrei să te faci după voia lui Dumnezeu, mai bine pleacă înainte de a ajunge să fii judecat ca un stricător.
Traian Dorz (din cartea ,,Impreuna lucratori cu Dumnezeu" , ed.O.D.-Sibiu )

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Ce dulce-i pacea Ta ,Iisuse

Ce dulce-i pacea Ta, Iisuse
ce-o dai la cei ce Te-au primit,
cu câte mângâieri umpli
truditul suflet chinuit!

Ce-aleasă-i sfânta bucurie
ce-o dai Tu celui întristat,
cu câtă liniștire umpli
truditul suflet zbuciumat!

Ce fericire faci să vină
în duhul cel nefericit,
și ce nădejde-i dai când strigă
pierdutul deznădăjduit!

Cum schimbi vieți din temelie,
cum-nalți pe cei umili și mici,
cum pe disprețuiții lumii
deasupra lumii Tu-i ridici!

Cum dai curaj în locul fricei
cum pui tărie-n slăbănogi,
cum dai cuvânt la gura mută
și umblet pașilor ologi!

Cum pui credință minunată
în cel ce-a fost un crunt ateu.
cum faci din cel ce-a fost un vameș
un slujitor lui Dumnezeu!

Cum crești iubirea Ta cerească
în duhul plin cândva de rău
și-l fericești cu-ncredințarea
că este-un fiu iubit al Tău!

Încredințarea dulce care
mă face astăzi fericit
și recunoscător, Iisuse
să-Ți cânt în veci,
- cât m-ai iubit!

Traian Dorz

NE VORBESTE PARINTELE PANTELIMON DE LA OASA

Despre dragoste

"Fara Dumnezeu, orice iubire moare"
"Iubirea e fundamentul fiintei noastre"

(Timisorean la origine, absolvent al Facultatii de Arte Plastice a Universitatii de Vest, in prezent e calugar si preot la Manastirea Oasa, unde picteaza si minunate icoane, pline de aur si har. Dar aurul cu adevarat pretios al tanarului parinte e inaltimea sa duhovniceasca deosebita, care transpare si in textul pe care il publicam. Un indreptar de viata si de iubire adevarata )

- Drumul spre Oasa e batut de sute de tineri care vin sa se spovedeasca. Simtiti, oare, prin destainuirile lor, ca ceva s-a schimbat in felul in care se raporteaza la dragoste?

- As spune ca noi, monahii, cunoastem mult mai bine lumea decat se cunoaste ea insasi, pentru ca noi n-o vedem din exterior, ci din interior. In sensul acesta, parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real. Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea asta de iubire exista in toti.

- De ce avem atata nevoie sa ne implinim intr-o dragoste mare?

- Cautand iubirea, il cauti, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fara sa-ti dai seama. Chiar daca nu esti un bun crestin, simti cumva, straniu, de fiecare data cand iubesti si esti iubit, ca acolo, in iubire, e adevarul. Cauti iubirea toata viata, ai nevoie de ea chiar si atunci cand te prefaci ca nu mai ai, o traiesti gresit, o traiesti stramb, dar o iei de la capat. Gravitezi in jurul ei, te straduiesti mereu sa o intelegi, pentru ca simti ca acolo e implinirea si fericirea. Noi, oamenii, nu putem sa nu iubim, sa nu vrem sa fim iubiti. Pentru ca asta e fundamentul fiintei noastre. Dumnezeu este iubire si tot ceea ce este in lumea asta tanjeste dupa iubire. Dumnezeu a creat totul dupa chipul si dupa asemanarea Lui, dupa tiparul Lui, al relatiei treimii. Dumnezeu e o relatie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creati ca oameni sa participam la bucuria relatiei din Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa traim iubirea. Sa fim impreuna. De aceea se spune ca raiul e comuniunea cu toti, iar iadul e neputinta de a mai iubi.

- Desi il avem pe Dumnezeu, simtim totusi ca fara celalalt nu suntem completi. E nevoie de un altul, ca sa fim fericiti?

- Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleti, tocmai ca sa aiba nevoie unul de altul. Daca ne-ar fi facut perfecti, ne-am fi fost suficienti singuri. Sigur, exista oameni care daruiesc mai mult, oameni care dau mai putin, dar nu trebuie sa ne oprim la relatia cu un singur om, trebuie sa invatam sa iubim pe toata lumea, sa castigam un rod din relatia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viata. Orice om e un dar potential pentru noi, cu care ne putem imbogati.

- Visam, aproape toti, la o iubire mare, care sa ne tina toata viata. Si totusi, realitatea ne arata ca iubirile mor, si ele, mai des decat am vrea sa credem. De ce se stinge dragostea?

- Moare pentru ca nu exista si Dumnezeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca orice realitate netransfigurata degenereaza. Se consuma. Fara har, omul e in stare cazuta. La fel si cu iubirea. Ea se stinge daca nu exista raspuns. Daca o intorci catre Dumnezeu si catre oameni, ea primeste raspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Daca o intorci catre tine, catre trup, catre materie, ea se cheltuie, se epuizeaza, pentru ca lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.

- Din pacate, simplul fapt ca te cununi in biserica nu garanteaza mereu fericirea...

- Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat. Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire. Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita. Multi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru ca nu au fost iubiti, la randul lor, ca sa inceapa sa infloreasca. Dar toate astea nu sunt posibile fara Dumnezeu. Si fara efortul fiecaruia de a activa in celalalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie sa iubesti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celalalt.

- Cum ar trebui sa iubim, parinte? Unde gresim, de tot ajungem sa o luam de la capat?

- Nu stim sa ne daruim. Nu avem exercitiul daruirii de sine. Societatea actuala ii educa pe oameni in directia propriilor dorinte, ii invata sa se iubeasca intai de toate pe ei, sa-si urmareasca propria implinire. Si dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveste fericirii proprii. Am o cariera, am o casa, am si o iubita! Dar nu iubim cu adevarat decat atunci cand facem acest exercitiu al iesirii din sine si cand incepem sa ne exersam in daruire, sa ne antrenam puterea de iubire. Sa iubesti inseamna sa gravitezi in jurul implinirii celuilalt. Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti pe celalalt, cum poti sa-i vii in intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l scutesti de un efort, cum sa-i faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna, cand e obosit. Trebuie sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt. Iubirea inseamna foarte multe gesturi. Intentiile, gandurile in sine nu au nici o valoare in absenta lor. E plina lumea de ele. Facand gesturi te si verifici pe tine, daca poti cu adevarat sa iubesti. Am citit de curand intr-o carte cum un detinut politic taran, inchis la batranete, primea de la babuta lui scrisori, in care ea punea si cate o floare presata. Asta inseamna iubirea. Si chiar mai mult. Sa daruiesti atunci cand esti epuizat, cand nu mai ai nici o forta. Nu exista scuza sa nu daruiesti.

Daca dai din prisos, cand ti-e bine si-ti vine usor, nu are valoare. Atunci cand nu mai poti si vrei totusi sa faci ceva pentru celalalt, izbucnesc in tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primesti forta de la Dumnezeu si ajungi sa faci mai mult decat credeai ca esti capabil. Sa te daruiesti atunci cand nu mai poti te leaga cu adevarat de celalalt si-l face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem. Si atunci, ca in Evanghelie, nimicul se transforma, si painea si pestii ajung tuturor.

- Pana unde te poti darui pe tine, fara ca asta sa te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine sa te opresti, daca celalalt nu-ti raspunde la fel...

- Daruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenta fata de celalalt, nu e sclavie. Nu ti se cere s-o faci. Prin daruire nu ma anulez, ci ma regasesc pe mine si ma imbogatesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, ma anulez. Unora le convine sa se lase stapaniti de altii. E cazul multor femei de azi, care ajung sa se inrobeasca. Le bat barbatii, sunt chinuite, dar le e frica sa-si asume un drum, de dragul sigurantei. Au parte de o suferinta absurda, care nici macar nu e mantuitoare. E o forma de lene. Refuza responsabilitatea propriilor decizii si atunci prefera doar sa execute. Dar asa nu vor evolua niciodata.

"Cand Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire"

- Nu toata lumea are parte in viata aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastra? Tine de noi sa traim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

- Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu exista coincidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia Domnului. Dar felul in care reactionam noi la intalnirea respectiva tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fiecare data, de ce a randuit Dumnezeu sa intalnesc omul ala. Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam indragostirea cu iubirea. Daca Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu nu e trup si totusi se defineste pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, si componenta asta trupeasca intra in iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Spun eliberata, pentru ca cel mai adesea ne iubim pe noi insine, si atunci iubirea este inchisa in noi, se invarte in cerc. Este o iubire egoista, intoarsa catre sine, in loc sa fie libera si sa nu ceara nimic in schimb.


- Iubirea adevarata e intotdeauna libera?

- Da, iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, indrazneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseamna sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi, adoptand felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati si poti transforma iubirea in cale de cunoastere. Daca ramai in tine insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te trezesti ca toti iti intorc spatele. Te trezesti singur.

- Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?

- In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie pastrat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu care sa ai in primul rand o potrivire sufleteasca, nu trupeasca. Apoi, un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.

"Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie"

- Exista suflete pereche? Oameni alaturi de care totul devine mult mai usor?

- Exista, dar mai multe. Nu exista un singur om cu care sa-ti fie scris sa fii impreuna. Exista insa mai multe persoane in lumea asta cu care relationezi foarte bine. Faptul ca ai intalnit una si, din nestiinta, iubirea s-a cheltuit, nu inseamna ca vei ramane toata viata singur. Asa cum faptul ca ai intalnit un suflet pereche nu garanteaza ca iubirea va dura, daca nu lucrezi virtutile ei. Fara potrivire, nu e posibila dragostea. Dar potrivirea e doar o scanteie. Ea nu garanteaza vesnicia sentimentului. Nu meriti ceva pentru care n-ai muncit! (rade). Din contra, se intampla des ca tocmai aceste iubiri sa se cheltuie mai repede, pentru ca totul e perfect si nimeni nu depune nici un efort. Se ajunge la un fel de suficienta, pentru ca celalalt corespunde perfect nevoilor mele si eu nevoilor lui, si atunci fiecare se iubeste pe sine, prin intermediul celuilalt.

- Asa se nasc gelozia si posesivitatea?

- Gelozia e iubirea de sine prin celalalt. Daca esti gelos, nu-l iubesti pe celalalt cu adevarat, ci consideri ca celalalt e dreptul tau si cineva atenteaza la el. Ti-e frica sa nu vina cineva sa ti-l fure. Dar nici un om nu are dreptul sa il confiste pe celalalt. Iubirile astea contorsionate, cu gelozii si suferinte care-ti fura ochii si-ti intuneca mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante in felul lor, sunt foarte simtuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multa suferinta, te desfiinteaza ca persoana. Tu crezi ca te-ai jertfit suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevarata, dumnezeiasca, afirma, nu distruge. E ca un cer senin. N-are tulburare si n-are ceata.

- Astazi, tot mai multi oameni aleg o forma libera de iubire. Nu se mai casatoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc impreuna, dar cu toate acestea, se iubesc si traiesc in armonie. E gresit ca procedeaza asa?

- Iubirea care nu implica responsabilitate si sacrificiu nu e iubire adevarata. E iubire conjuncturala, care nu ajunge la maturitate. De fapt, in cazul lor nici nu se ajunge cu adevarat la iubire, ei raman in faza de indragostire. Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie. Si fara harul dumnezeiesc, omul e finit si dragostea lui tine doar o vreme. Cei care aleg calea aceasta vor o iubire in care sa nu aiba nimic de pierdut, ci doar de castigat. Vor sa ia ceva ce se obtine usor si sa se pastreze mereu liberi, in cazul ca apare ceva mai ofertant.

- Cand traiesti o iubire nefericita, te gandesti adesea ca ar putea exista cineva care sa te iubeasca mai mult, sa te inteleaga mai bine...

- Modul asta de a vedea lucrurile e o consecinta a gandirii tehniciste. Un produs se uzeaza moral, in momentul in care apare o versiune imbunatatita a lui. (rade) Adica iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu. Trebuie sa aprofundam, sa sapam in relatia respectiva, pentru a ajunge la noi si noi adancimi, chiar daca apar oportunitati de relatii mai bune, chiar daca cunoastem persoane care ni se par mai potrivite. N-avem voie sa schimbam persoana. N-avem voie sa incepem mii de drumuri, pentru ca nu mai ajungem niciodata la capat. Nu poti sa te remodelezi la infinit dupa alte tipare de femei sau barbati, pentru ca te tocesti ca piesa, ajungi sa nu mai ai nici un profil. Tu crezi ca ai capatat experienta, ca ti-ai imbogatit modul de a fi, avand foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai stii cine esti cu adevarat. In iubire, ca si in profesie, e foarte important sa fii statornic. Nu te poti face trei ani medic, apoi inca trei actor si dupa alti trei sa te pregatesti sa devii fotbalist. Trebuie sa mergi mai departe. Pentru ca impasul la care ajungi intr-o relatie e al tau, in primul rand, nu al celuilalt. Dumnezeu ti l-a randuit tie, ca sa te depasesti, ca sa evoluezi. Schimband persoana, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub alta forma, oricine ar fi langa tine.

"Nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii"

- De ce e atat de importanta fidelitatea? Cunosc persoane care spun ca-si iubesc partenerii, desi ii mai insala din cand in cand, si ca asta nu are nici o importanta, atata timp cat nu sunt sentimente la mijloc.

- Se mint singuri. Infidelitatea e o forma de consum. E foarte urat sa-i consumi pe ceilalti, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. Fara fidelitate, nu poti ajunge la nivele mai profunde. Numai asa poti evolua. Or, daca iti permiti alternative, inseamna ca nu esti dispus sa infrunti blocajul, ca vrei sa il ocolesti. Daca iti refuzi alternativa, atunci nu mai eziti, depasesti criza si vezi si ce potential zace in tine si in celalalt. Si esti mai castigat si mai bogat ca inainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinata si foarte profunda, care nu mai sta doar in indragostirea trupeasca. Efortul putin inseamna devenire putina, inseamna sa fugi de implinirea de sine. Vedeti, nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Inviere. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca in creatie toate se cer dupa cruce. Asa se manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Pentru ca asta e conditia noastra cazuta, consecinta caderii in pacat. Nu ni se da nimic, daca nu jertfim ceva. Si iubirea e o jertfa. Jertfesti sinele tau, ca sa-ti apropii sinele celuilalt. E o renuntare la tine. Sacrificiul da profunzime oricarei relatii. E cel care fixeaza iubirea. Sa te indragostesti e usor, dar sa iubesti e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de inviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevarata! Nu se poate fara. Fara cruce, e calea usoara, comoda. Nestiind sa suferim cu bucurie, sa umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viata. Si tot ce primim e de mana a doua. Toate bucuriile si iubirile sunt diluate. Tot ce traim e searbad.

- De ce suferintele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?

- Pentru ca omul, iubind, se deschide si devine profund. Si atunci incaseaza loviturile direct in profunzimea fiintei. Daca iubirea a fost cu Dumnezeu si celalalt pleaca totusi, Dumnezeu nu ramane dator. Vine El si umple golul, pentru ca tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci si pe Dumnezeu din el. Poti fi destramat cu adevarat dupa o despartire, doar daca nu-L ai pe Dumnezeu. Daca ai iubit stramb, daca ai fost posedat de celalalt.

- Uneori, dupa o mare iubire, nu mai avem curaj sa mergem mai departe, sa ne mai deschidem sufletul inca o data. Cum putem vindeca ranile lasate de o suferinta din dragoste?

- Parintele Teofil Paraian spunea ca suferinta e o mare taina. Degeaba ti-o explici teoretic, inima continua sa doara. Si orice sfat din afara ramane tot in afara. Numai Dumnezeu poate vindeca astfel de rani, daca considera. Dar unele dintre ele nici nu trebuie sa se vindece. Se intampla uneori ca inima ta sa poata purta infinit de multe rani deschise. Capacitatea de suferinta a omului e foarte mare. Dar nici nu trebuie sa devenim atat de obsedati sa se inchida rana, sa uitam tot. Un esec in dragoste nu trebuie sa ne infirmizeze afectiv. Poti sa duci o alta relatie si cu o rana in inima. Si cu mai multe rani in inima. Dumnezeu iti da oricum puterea de a iubi din nou. Trebuie sa mergi inainte, sa ai curajul sa te deschizi din nou, sa incasezi din nou. N-ai voie sa te opresti.

"Fericirea se munceste in fiecare zi"

- Unora parca le sunt date numai suferinte, toata viata...

- Trebuie sa intelegi ca e ca un joc intre tine si Dumnezeu. In suferinta se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu fata de tine. Si atunci incepi sa gasesti un rost fiecarei suferinte. Fara Dumnezeu, totul sfarseste intr-un mare absurd. Si cea mai mica suferinta te doboara. Nu mai intelegi nimic si ajungi sa-ti pui capat zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinta e umpluta de sens si e mereu urmata de bucurie. Trebuie sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu te iubeste si te pune la incercare. Te incearca, pentru ca vrea sa-ti dea ceva. Dar cu un pret! Trebuie sa meriti darul, sa te ridici spiritual la nivelul la care il poti primi. Nivelul urmator al jocului. Oricum, darul e intotdeauna cu mult mai mare decat suferinta pe care o treci ca sa ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate darui liber, ca atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinta, nu ne-ar mai lasa sa inflorim liber. Dumnezeu, cand ne iubeste, ne pune la incercare, ca pe argint in topitoare. Pentru ca vrea sa scoata din noi esenta cea mai pura.

- Ce ar trebui sa facem ca sa fim fericiti?

- Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii, cu toate fortele noastre. Sa nu ne angajam steril, de suprafata, ci sa ne daruim total, tuturor oamenilor si, prin ei, lui Dumnezeu. Si sa o facem pe viata. Fericirea adevarata exista. Si exista aici, pe pamant. Ea nu e decat o cale pe care inaintam. Doar in masura in care stim sa daruim, o sa si primim. Pentru ca Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne si rasplateste cu asupra de masura. Se joaca cu noi, ne face sa vrem mai mult, sa ne dorim mai mult, sa devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleasca, o incremenire care pica pe tine. O fericire statica ne-ar strivi sub o plictiseala cumplita. Fericirea se munceste, se castiga in fiecare zi. E un urcus continuu, o dinamica ce se adapteaza permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

Dia Radu (material publicat in nr. 973 din 10-17 iunie 2011 al revistei ,, Formula As " )