luni, 31 octombrie 2011

ISTORIOARE DUHOVNICESTI

Dumnezeu ofera prilej celor bogati,lacomi de averi si zgarciti,sa-si ispaseasca pacatele

,,După Marea Unire din 1920, un notar din Zlatna, pe nume Albină, zis mai apoi Albini, împreună cu alţi doi prieteni a cumpărat o mică mină de aur, despre care se spunea că nu mai este productivă. Mirosind pe la foştii mineri că există filoane bogate, mai greu accesibile, a plătit diferenţa de preţ celorlalţi parteneri şi a rămas singur stăpân.

A extras aur suficient, a devenit bogat şi a cumpărat prin 1925 de la grofii maghiari castelul de la Galda, cu domeniul rămas împrejurul lui după împroprietărirea ţăranilor: 30-40 iugăre de vie pe care o lucram noi, o livadă de 10 iugăre, câteva zeci de iugăre de pământ arabil şi o moară, aşezată pe râul Galda, care funcţiona mânată de o turbină hidraulică. Fiul său cel mare s-a specializat în tehnica extractivă minieră, conducând mina de aur, cel de la Galda era avocat şi şedea mai mult la Cluj, iar o fiică a primit ca zestre o altă proprietate şi o sumă mare de bani.

Notarul murind, bătrâna succesoare s-a îmbolnăvit şi ea. Fiii şi fiica veneau pe furiş, încercând să o determine ca partea ei de avere, mina, să fie trecută pe numele fiecăruia. Bătrâna a amânat perfectarea actului testamentar. Aflaţi la capul muribundei, cei trei copii se certau, fiecare pretinzând în favoarea lui dreptul la succesiune pentru avere. Bătrâna a intrat în comă şi în câteva ore a expiat. În timpul certei dezlănţuite la capul moartei, s-a anunţat la radio naţionalizarea întreprinderilor, aşa că descendenţii au fost împăcaţi, fără însă a-şi potoli ura unul faţă de altul, acuzându-se fiecare că a fost păgubit de celălalt. Scena semăna cu Hohote în iad, dar n-au avut puterea să-şi depăşească patima lăcomiei.

Cel care se ocupase de mină a fost şi arestat, condamnat şi dus la Aiud. Sâmbăta îi duceam şi lui pachetul cu daruri, iar el ne ruga să-i cerem fratelui său mai multe alimente. Dar fratele său nu recunoştea că are un frate condamnat în Aiud, acuzându-ne că vrem să-l şantajăm. Peste un an avocatul avea să fie arestat şi să îşi întâlnească în temniţă fratele. Dumnezeu îi punea alături ca să-şi vadă fiecare goliciunea sufletească. De multe ori gândeam că Dumnezeu oferea prilej celor bogaţi, lacomi de avere şi zgârciţi, să-şi ispăşească păcatele. Să cunoască şi ei ce este foamea, lipsa, mizeria, dispreţul şi umilinţa. Versetul psalmului: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit” se împlinea sub ochii noştri.

Înainte de arestare avocatul venea mai des pe la moşie şi de multe ori ne întreba cum este închisoarea. Eram de serviciu, ca bucătar, împreună cu nea Fane Vlădoianu. Ne pregăteam să ducem mâncarea în sala de mese. Albini, uitându-se lung la noi, a oftat:

- Ce bine-i de dumneavoastră că sunteţi închişi!

Eu şi nea Fane ne-am privit miraţi, iar nea Fane, care nu lăsa să-i scape cineva din mână nescărpinat, l-a întrebat:

- De dumneavoastră e rău că sunteţi liber?

- Nu, a răspuns avocăţeşte. De noi e rău că aşteptăm să fim închişi!

- Atunci de ce nu-i trimiteţi fratelui dumneavoastră ceva, i-a zis nea Fane cu oarecare dispreţ şi ironic.

- Păi ce, el mi-a dat mie ceva?, a răspuns cu răutate Albini.

Răutatea sufletească a păcătosului nu stă numai în faptul că săvârşeşte păcatul, dar mai ales că îl acceptă, complăcându-se în el. Nu se îndură să iasă din păcat, făcând altuia un bine. Această tragedie morală înseamnă împietrirea inimii. Greu este pentru un păcătos ajuns la acest stadiu să-şi mai vină în fire. Adică să intre în condiţia în care firea însăşi e raţională. Omul care nu poate compătimi cu cel în suferinţă a coborât sub condiţia de om. El este legat, ca animalul, de satisfacerea instinctelor şi poftelor. De aceea îi trebuie multe şi niciodată nu i se pare că are de ajuns: „Cât de anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia Cerurilor! Mai degrabă va trece o cămilă prin urechile acului, decât un bogat în Împărăţia Cerurilor”.

Virgil Maxim ( ,,Imn pentru crucea purtată"- sursa: http://www.fericiticeiprigoniti.net/)

duminică, 30 octombrie 2011

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Cu ce ramai?

Cu ce rămâi din toate
spre câte-n lume-alergi,
cu tine-n veşnicie
ce iei să duci când mergi?

Cu ce rămâi din banii
pe care-i strângi zgârcit
când moartea o să-ntrebe
tu pentru ce-ai trăit?

Cu ce rămâi din câte
podoabe cauţi şi-mbraci
când mulţi n-aveau nici zdrenţe
ci tremurau săraci?

Cu ce rămâi din slava
deşartă ce ţi-ai strâns
când o să vină focul
cu scrâşnete şi plâns?

Cu ce rămâi din câtă
grăsime-mpovărezi
sau din frumuseţea care
găteşti şi subţiezi?

Cu ce rămâi în urma
cumplitului pârjol
când toate-arzând, pleca-vei
sărac, nebun şi gol?

Când Domnul o să vină
cu slavă sau cu munci
când tot ce-ai azi pieri-va
— cu ce rămâi atunci?

Traian Dorz

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 24-A DUPA RUSALII

Bogatul nemilostiv si saracul Lazar
Ev. Luca XVI, 19-31

Ce vrea să ne înveţe evanghelia aceasta? Nu cumva să credeţi că ne-ar învăţa evanghelia că toţi bogaţii trec în iad şi toţi săracii dobândesc raiul (sunt şi între săraci atâţia beţivani, suduitori şi prăpădiţi).

Nu avuţia l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci l-a trecut inima lui cea rea şi împietrită.

Bogatul din evanghelie este pus înaintea noastră ca învăţătură să băgăm de seamă că avuţia, dacă apucă a ne stăpâni ea pe noi, se face o piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Pe unii avuţia îi trage în spinii grijilor şi ai alergărilor trecătoare (Lc 18, 20), pe alţii îi bagă în boala zgârceniei şi, iarăşi, pe alţii, ca pe bogatul din evanghelia de mai sus, îi aruncă şi îi îneacă în valurile desfătărilor, ai beţiilor şi plăcerilor.

Pentru acestea zicea Iisus că „anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu” (Mc 10, 22).

Creştinilor! Nu averea l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci necredinţa lui.
El nu credea că mai este şi dincolo de mormânt o altă viaţă,care răsplăteşte sau pedepseşte faptele omului; şi această necredinţă îl închisese în ospeţele lui şi îl făcuse orb şi surd faţă de durerile lui Lazăr.

Şi astăzi este plină lumea de astfel de necredincioşi şi de aceea s-a răcit atât de mult mila şi milostivirea dintre oameni. Şi astăzi este plină lumea de astfel de oameni care aşa cred şi aşa trăiesc ca şi când aici, pe pământ, ar fi raiul şi iadul şi cu această viaţă se gata toate. O, ce mare înşelăciune!

O istorie ne spune despre un mare bogat că, pe patul morţii – mustrat fiind de cunoaşterea vieţii sale păcătoase – şi-a îmbiat toate averile sale aceluia care îi va putea dovedi că nu este iad… Şi nimeni nu i-a putut dovedi acest lucru.

O, nebunule bogat din pilda evangheliei! Dumnezeu îţi dăduse avere să-ţi cumperi cu ea Împărăţia Sa, făcând din avere o fântână de milă şi ajutor pentru cei săraci. Dar tu ţi-ai pus averea în slujba diavolului şi a plăcerilor care au ţinut o clipă şi acum te chinuieşti o veşnicie. Aşa vor păţi toţi care trăiesc ca tine!

Izvorul milei şi al milostivirii este, iubite cititorule, Iisus Hristos şi Evanghelia Lui.
Cine L-a primit cu credinţă pe Iisus şi cine crede cu adevărat în Iisus Hristos, aceluia nu-i mai trebuie nici o predică despre milă, pentru că acela caută el însuşi toate prilejurile să facă milă şi milostivire.

„Toate câte aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt 25, 40) -zicea Hristos; şi un creştin adevărat caută şi prin milostivire să se întâlnească cu Domnul Iisus.
Dacă astăzi este atât de împietrită inima oamenilor, este şi lucrul acesta un semn că ei s-au depărtat de la credinţa cea adevărată şi făcătoare de milă şi de fapte bune.

Creştinilor! Evanghelia din duminica aceasta o avem şi astăzi. Dacă vreţi să o vedeţi, uitaţi-vă în jurul vostru. Niciodată parcă n-a fost mai mare prăpastia între stările şi traiul oamenilor ca astăzi.

În palate luminoase trăiesc şi astăzi unii, în mătăsuri se îmbracă şi în chefuri şi petreceri trăiesc, în vreme ce alţii, cei mulţi, se ofilesc prin locuinţe slabe şi întunecate şi, din lipsa de pâine şi haină, intră frigul, boala şi moartea în oasele şi pieptul lor.
Războiul a lăsat în ţara noastră 300 de mii de orfani de război, faţă în faţă cu 30 de mii de milionari şi îmbogăţiţi de război care trăiesc în chipul bogatului din evanghelie.(Este vorba de Primul Război Mondial şi de stările petrecute după război)

Poate niciodată n-au fost lipsuri şi suferinţe atât de mari şi „Lazări” atât de mulţi şi de necăjiţi ca astăzi. Voi, toţi cei care aveţi casă caldă, masă plină, de-a pururi gândiţi-vă că afară, înaintea casei voastre, zace şi strigă după ajutor un „Lazăr” flămând şi chinuit.

Ale cui sunt averile noastre?

„A nu da săracilor din avere înseamnă a o prăda. Poate că vă miraţi de acest cuvânt, dar nu vă îndoiţi, căci tot ce avem noi nu este proprietatea noastră, ci este a Domnului Dumnezeu, ori în ce chip am primit-o.

Dacă noi ajutăm cu ea pe cei nevoiaşi, vom dobândi, prin aceasta, mare binecuvântare; şi de aceea ţi-a dat Dumnezeu o avere mai mare, nu ca să o cheltuieşti la necurăţenie, la beţie, la îmbuibare, la haine scumpe şi la altă moleşire, ci ca să împărţi la cei lipsiţi; aşa şi bogatul este numai un administrator al comorii celei hotărâte pentru săraci, pe care el trebuie să o împartă soţilor săi, celor lipsiţi.

Dacă tu eşti avut, însă cheltuieşti mai mult decât este neapărat, veşnic vei da seamă despre comorile ce ţi s-au încredinţat. Căci tu ai primit mai mult decât alţii, nu pentru ca să întrebuinţezi numai pentru tine, ci pentru ca să dai şi pentru binele altora”.
(Sf. Ioan Gură de Aur)

Cât de mare să fie milostenia?

La asta răspunde tot Sf. Ioan Gură de Aur aşa: „Dă pe cât poţi da. De ai un ban, cumpără cu el cerul,nu pentru că cerul este chiar aşa de ieftin, ci pentru că Dumnezeu este aşa de milostiv şi iubitor.

Dacă tu nu ai măcar un ban, atunci dă un pahar de apă rece, căci scris este: «Cel ce va adăpa pe unul dintre aceşti mai mici numai cu un pahar cu apă rece nu-şi va pierde plata sa» (Mt 10, 42).

Pentru milostenie nu s-a pus nici un hotar. Cel sărac poate face, de multe ori, mai mult pentru milostenie decât cel bogat, pentru că bogatul, adeseori, este beat şi bolnav ca de friguri de mulţimea banilor săi şi totdeauna voieşte a înmulţi ce are. Dar cel sărac este slobod de această boală… Şi, apoi, milostenia nu se judecă după măsura puterii, ci după măsura voinţei celei bune.
Doi bani a pus văduva cea săracă în lada bisericii şi Hristos a lăudat mai mult aducerea văduvei decât aurul şi argintul ce le aruncaseră bogaţii.

Milostenia deschide uşa raiului, şi această uşă o putem deschide nu numai cu cheie de aur, ci şi cu una de fier, ba şi cu una de lemn…”

Preot Iosif Trifa

(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

joi, 27 octombrie 2011

SFINTII -PRIETENII LUI HRISTOS SI PRIETENII NOSTRI

Oameni ca si noi

Mulţi oameni cred că sfinţii au fost ceva din altă lume, nişte personaje care au avut puteri supranaturale şi despre care ştim tot felul de poveşti. Dar nu e aşa. Sfinţii au fost oameni obişnuiţi, ca şi noi, dar care au luat în serios cuvintele Sfintei Scripturi: „Fiţi sfinţi, că eu Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 19,2). Astfel ei şi-au închinat viaţa lor lui Dumnezeu şi în fiecare clipă a existenţei lor s-au străduit să scape de păcat şi să împlinească poruncile.

Sfinţenia deci nu e ceva peste puterile noastre, ceva ce numai Dumnezeu poate. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să fim sfinţi. Modelul nostru trebuie să fie Hristos, care a fost şi om ca şi noi, şi care ne ajută să ajungem la sfinţenie. Iar sfinţii sunt oameni care L-au urmat înaintea noastră şi care ne demonstrează că se poate.

Mari şi multe minuni

Avându-L ca model pe Hristos, sfinţii au ajuns la o viaţă morală ireproşabilă, la curăţenie sufletească, la o înţelepciune deosebită, la o bunătate deosebită. Pe unii dintre ei Dumnezeu i-a cinstit cu darul facerii de minuni încă din timpul vieţii. Alţii, după moartea lor trupurile le-au rămas neputrezite, devenind sfinte moaşte făcătoare de minuni. Sfinţii au primit de la Dumnezeu puterea de a rezolva orice problemă: există sfinţi care vindecă tot felul de boli, sfinţi care întorc acasă copii care au apucat pe căi greşite, sfinţi care îi ajută pe cei nedreptăţiţi în tot felul de situaţii şi multe alte minuni.

Din mari păcătoşi au ajuns mari sfinţi

Sfinţii s-au remarcat prin dorinţa puternică de a-i sluji lui Dumnezeu şi a face voia Lui. S-au străduit din răsputeri să împlinească cuvintele Sfintei Scripturi, şi Dumnezeu i-a răsplătit. Ei s-au mântuit. Noi încă nu. Este foarte important de spus că ei au fost oameni ca şi noi, cu păcate, cu slăbiciuni, cu neputinţe, cu boli. Unii dintre ei au fost chiar mari păcătoşi înainte de a deveni buni creştini, de exemplu Cuvioasa Maria Egipteanca a fost prostituată, Sfântul Episcop Ciprian al Cartaginei a fost vrăjitor, Cuviosul Moise Arapul a fost căpetenie de tâlhari.

Dar după ce au cunoscut şi au auzit cuvântul lui Dumnezeu prin Sfânta Scriptură ei au renunţat la viaţa păcătoasă şi s-au străduit din răsputeri să trăiască după voia şi poruncile lui Dumnezeu. Astfel, din mari păcătoşi ei au ajuns mari sfinţi, cinstiţi şi în ziua de astăzi în Biserică.

Sfinţii sunt duşmanii diavolului

Diavolul nu îi iubeşte pe sfinţi şi de aceea încearcă să îi convingă pe oameni că vremea sfinţeniei a trecut. Pe diavol îl arde evlavia creştinilor faţă de sfinţi, îl supără faptul că oamenii încearcă să urmeze exemplul sfinţilor. Pentru că atâta vreme cât creştinii vor trăi sub ocrotirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, diavolul nu va avea nici o putere asupra lor.

De aceea el îi face să creadă că sfinţii au fost ceva excepţional, ieşit din comun, şi că ei nu pot fi sfinţi. Iar omul, sub ispita diavolului care-l îndeamnă să fie comod şi superficial, nu mai cercetează vieţile sfinţilor, nu mai încearcă să le urmeze exemplul, ci se mulţumeşte să-şi spună că el nu poate să fie sfânt şi îşi continuă mai departe viaţa păcătoasă.

Prietenii noştri

Unii creştini nu înţeleg faptul că legătura dintre oameni şi sfinţi este o legătură vie, o legătură foarte importantă şi pentru unii, şi pentru alţii. Sfinţii ne iubesc şi nu trec cu vederea rugăciunile noastre pentru că, iubindu-ne, vor să ne ajute să mergem pe calea mântuirii. Ei sunt ca nişte fraţi ai noştri mai mari, care au ajuns într-un loc unde este bine şi vor să ne ajute şi pe noi să ajungem acolo.

Sfinţii nu ne ajută numai prin modelul vieţii lor, ci ne pot fi aproape zi de zi, în necazurile noastre. Fiecare dintre noi ne simţim mai apropiaţi de unii sfinţi mai mult decât de alţii. Rugându-ne mereu lor ca să mijlocească în faţa lui Dumnezeu pentru noi, ni-i facem ca nişte prieteni, cărora le putem cere ajutorul în orice clipă şi pentru orice problemă. Şi dacă avem dragoste faţă de sfinţi, ei ne vor răspunde întotdeauna.

Pr. Marius Corlean

(sursa:,,Apostolat în Ţara Făgăraşului" nr. 1 - ianuarie 2007)

marți, 25 octombrie 2011

SFANTUL DIMITRIE - MARE APARATOR

Ostasul cel adevarat a Lui Hristos

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )


Rugaciune catre Sfantul Dimitrie -Izvoratorul de Mir

O, rabdatorule de chinuri al lui Hristos, Izvoratorule de mir, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, aceasta a noastra rugaciune, ce aducem tie acum cu umilinta, primeste-o, si de bolile sufletesti si trupesti si de vrajmasii cei vazuti si nevazuti, cu rugaciunile tale cele bineprimite catre Dumnezeu, ne pazeste, ca impreuna cu tine in veacul ce va sa fie, sa cantam Lui : Aliluia !

Acesta a fost pe vremea împaratilor Diocletian si Maximian (284-305), tragându-se din Tesalonic, fiind din început evlavios si învatator al credintei celei în Hristos. Deci mergând Maximian la Tesalonic a fost prins sfântul si pus în temnita, pentru ca era vestit în dreapta credinta. Si laudându-se împaratul cu un om al lui ce-l chema Lie si îndemnând pe oamenii cetatii sa iasa sa se lupte cu el, caci întrecea acesta pe toti cei de vârsta lui la marimea trupului si la putere. Un oarecare tânar crestin anume Nestor, mergând la Sfântul Dimitrie unde se afla în temnita, îi zise: "Robule al lui Dumnezeu, vreau sa ma lupt cu Lie; roaga-te pentru mine". Iar sfântul însemnându-l la frunte cu semnul crucii, îi zise: "Si pe Lie vei birui si pentru Hristos vei marturisi". Deci luând Nestor îndrazneala din cuvintele acestea, merse de se lupta cu Lie si-i puse semetia lui jos, omorându-l. De care lucru împaratul rusinându-se, s-a mâhnit si s-a mâniat.

Si fiindca s-a aflat ca Sfântul Dimitrie a îndemnat la aceasta pe Nestor, a trimis ostasi si le-a poruncit sa-l strapunga cu sulitele pe sfântul în temnita. Pentru ca a fost pricina înjunghierii lui Lie si facându-se aceasta, îndata marele Dimitrie si-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, facând dupa moartea sa multe minuni si uimitoare tamaduiri. Apoi din porunca împaratului s-a taiat si capul Sfântului Nestor.Cu ale lui sfinte rugaciuni, Doamne mantuieste si ne miluieste pe noi.AMIN.

luni, 24 octombrie 2011

NE VORBESTE FRATELE PETRU.....

Picaturile de ploaie

In zorii unei zile ,dupa o noapte ploioasa ,trei stropi de ploaie mai cazura jos pe pamantul ud.Cand se intalnira ,se imbratisara cu mare bucurie si se contopira impreuna .
Unul dintre ei zise:
-Fratilor,noi venim din mare!...
-Da ,zise celalalt ,am venit trimisi cu un scop:sa udam pamantul,sa-l umezim si sa-l facem sa rodeasca!...
-Da, zise al treilea,dar pamantul e plin si ud de fratii care au venit inaintea noastra si nu ne mai primeste.Hai sa ne intorcem inapoi de unde am venit ,la marea noastra ....Ce fericiti eram acolo!O unitate ,un gand,o inima,un trup....Nu eram strop cu strop ca acum ...Nu eram in primejdie de a ne risipi sau pierde....O,eram fara griji.Hai sa mergem inapoi!....
-Hai ,zisera toti trei impreuna .
-Dar calea noastra va fi foarte lunga ,zise unul dintre ei,si va trebui sa mergem si ziua,si noaptea ,fara oprire.Iar drumul va fi obositor si nu fara greutati si piedici multe pe care le vom intalni pe cale .Vom intalni pietre pe care stim ca nu vom reusi sa le inmuiem ,dar cel putin sa le udam .Vom intalni radacini care sa ne opreasca din cursul nostru.Sa nu ne pietrificam si noi ,ci sa le udam si sa ramana ude macar dupa ce vom trece printre ele.Vom intalni mlastini si noroaie ,care vor cauta sa ne murdareasca apa noastra limpede.Dar noi sa nu ne amestecam cu noroaiele lor.Sa ne pastram umezeala,racoarea si limpezimea pana vom ajunge acasa....
Si asa intelegandu-se impreuna , cei trei stropi de ploaie au pornit la drum ,coborand in jos, spre mare.Abia au plecat ei trei si se intalnira cu alti treizeci si apoi cu trei sute.Si se facura un paraias care alerga voios ,ziua si noaptea ,sub privirea cerului instelat noaptea si sub sarutarea razelor soarelui ziua,care insoteau stropii in mersul lor.Au inceput deodata un murmur,o melodie dulce si placuta ....Ce era oare in acest murmur....in aceasta melodie?Era oare o rugaciune ori era un cantec duios si fericit?Erau poate amandoua deodata!...Si asa si-au continuat drumul lor,ca sa ajunga acasa , de unde plecasera mai inainte...
Fratii mei dragi !Si noi am venit din Dumnezeu ,din Marea Nesfarsita ,din Marele nostru Izvor Vesnic.Noi suntem din Dumnezeu!...El ne-a trimis cu un scop:sa udam pamantul ,sa-l facem mai frumos,mai fericit ,mai placut.Dar pamantul este plin......
In drumul nostru ,si noi,ca si stropii de ploaie,trebuie sa mergem fara oprire,zi si noapte .Noi nu putem sta.Nu ne putem opri in loc. Drumul nostru e lung si nu avem odihna .Imparatia lui Dumnezeu se ia cu navala.....
Vom intalni si noi in calea noastra si pietre si bolovani....Nu vom putea sa le inmuiem?Dar cel putin sa le udam cu lacrimile .Sa le udam cu sudorile noastre si ,daca-i nevoie,si mai mult chiar...
Vom trece si noi prin mlastini si noroaie ?...Poate!Acolo e locul cel mai primejdios sa va pierdeti curatia,limpezimea .Nu va amestecati cu noroaiele lor si nu va amestecati cu intinaciunea lor!Nu va murdariti curatia inimii,curatia cugetului....
Sa nu uitam, sa ne pastram cele trei calitati:umezela,racoarea si limpezimea.
Umezeala-printre pietre.
Racoarea -prin arsita .
Limpezimea- prin intinaciunea acestui veac.
Umezeala ochilor curati
Racoarea in dogoarea focului ispitei.
Limpezimea adica curatia inimii,cararea curata,haina curata si cararea curata.
Sa ne ajute Domnul sa invatam de la stropii de ploaie sa mergem neintrerupt pe urmele Sfintilor Parinti care ne-au croit noua cararile drepte si sigure dinaintea noastra.
Slavit sa fie Domnul!




Fratele Petru Popa din Saucani (cuvant rostit la Dofteana -1980,din cartea ,,Strangeti faramiturile",O.D.-Sibiu -2011)

FERICITII NOSTRI INAINTASI

Fratele Petru Popa din Saucani

Fratele Popa Petru s-a născut în satul Săucani din judeţul Bihor, în anul 1918 – şi s-a predat Domnului de mic copil, încă pe când era în şcoala primară, la vârsta de 12 ani, prin anul 1930. Era pe atunci un învăţător în satul său, anume Dumitru Hera, care în timpul acela era un foarte bun frate în Oastea Domnului. Acest bun frate i-a învăţat pe copii în şcoala lui nu numai cartea lumească, ci le-a propovăduit şi din Cartea lui Dumnezeu, Biblia. Dintre toţi elevii lui, s-a ales însă unul care a pus la sufletul său tot ce auzea din gura acestui îndrumător duhovnicesc. S-a predat din toată inima lui Domnului Iisus. Şi îndată a şi început să lucreze pentru El.
Încă elev la şcoala primară, a început să ia parte pe la toate adunările Oastei Domnului, care atunci începeau să se înfiripeze prin toate satele din jurul Beiuşului şi până spre Oradea. Încurajat de fratele Pavel Maliţa de la Oradea şi însoţit de alţi fraţi tineri ca el, fratele Popa Petru din Săucani era nelipsit de la toate adunările frăţeşti pe care le însufleţea la început cu poezii şi cântări rostite totdeauna cu lacrimi, iar îndată după aceea cu cuvântul său atât de dulce şi duios, pe cât era de puternic, de limpede şi de fierbinte pentru Hristos, Domnul şi Mântuitorul său pe Care L-a iubit cu o dragoste unică şi cu o râvnă atât de mare şi de statornică cum puţini alţi fraţi din ţară au mai fost să aibă la fel.
Acum când vreau să scriu despre smerenia lui, despre dragostea lui pentru fraţi, despre râvna lui pentru Domnul Iisus şi despre statornicia lui neclintită în Lucrarea Oastei Domnului, despre gelozia lui neînduplecată pentru familia sa duhovnicească, pentru frumuseţea şi bogăţia ei, – mâna mea îmi tremură şi ochii mei se scaldă în lacrimi de mulţumire către Domnul pentru acest frate de aur şi de miere sfântă.
De peste cincizeci de ani de când îl cunosc, dragostea lui pentru Domnul Iisus şi pentru fraţi n-a obosit niciodată. Picioarele lui au străbătut atâtea drumuri, încât, adunate laolaltă, cred că ar înconjura de multe ori pământul acesta până la marginile lui. Gura lui a mărturisit cu atât de multe şi de frumoase cuvinte Evanghelia dragostei lui Hristos, încât n-ar încăpea în sute de cărţi dacă ar fi fost strânse. Iar ochii lui au vărsat pentru Domnul şi pentru fraţi atâtea lacrimi, încât mulţi s-ar fi putut scălda în ele.
Nimeni niciodată nu va putea cuprinde în cuvinte şi în cifre omeneşti toate aceste roade aduse de sufletul acesta unic pentru Dumnezeu, de-a lungul tuturor anilor atât de frumoşi, dar atât de grei cu care el L-a slujit pe Domnul Iisus cu o dragoste fără seamăn. Va arăta-o aceasta numai Domnul Însuşi în Ziua când îi va mărturisi El luminos şi strălucit, în faţa Tatălui Ceresc şi a îngerilor Săi, pe toţi cei ce L-au mărturisit pe El aşa în faţa oamenilor.
Suferinţele pe care şi el le-a îndurat pentru Domnul nu şi le-a descoperit nimănui. În anii încercărilor, el n-a fost dat în judecată şi închis pe faţă. Dar despre nopţile lui, legat de arbori în pădure, despre suferinţele din cămăruţele de cercetare, despre vânătăile cu care se întorcea, dimineţile, acasă şi despre oasele zdrobite cu care mergea după aceea la munca lui grea, la cărat de grinzi şi la tras de ferăstrău – numai Domnul Singur ştia, fiindcă el nu le-a spus la nimeni.
Ar trebui să moi pana asta în lacrimi, în sudoare şi în sânge, ca să pot scrie cum s-ar cuveni despre acest frate şi despre încă puţini ca el, pe care i-am mai cunoscut aşa în Lucrarea aceasta de sânge şi lacrimi a Oastei Domnului. Aşa ar trebui, dar mărturisesc că nu pot, că nu sunt în stare să pot scrie cum s ar cuveni despre mărturia şi jertfa lor atât de strălucită îna¬intea lui Dumnezeu. Dar atât de ascunsă şi tăcută de ei înşişi înaintea oamenilor.
Şi totuşi niciodată pe fratele acesta nu l-am auzit lăudându-se cu ceva din tot ce a făcut ori retrăgându-se de la ceva ce ar trebui să facă. Oricât era de greu sau de lung drumul ori lucrul care i se cerea. Oricât era de obosit ori de bolnav, el n-a spus o dată că e departe până la adunare. Sau că este peste puteri ceea ce i se cere să facă. După 16 ore de muncă grea, el făcea adeseori alţi 16 kilometri de drum, noaptea, până la fraţii care îl aşteptau. Petrecea cu ei jumătate de noapte în Cuvântul Domnului, spre întărirea şi mângâierea lor, apoi venea iarăşi pe jos, înapoi, ca să fie dimineaţa la munca lui, ca şi cum ar fi dormit toată noaptea acolo. Aşa a făcut acest frate nu un an sau doi, ci de când îl ştiu şi până astăzi. Şi îl ştiu din anul 1931 tot aşa şi tot aşa…
Au lucrat cu el de atunci fraţi mai bătrâni, care acum sunt duşi la Domnul… Fratele Pavel Maliţa, avocatul minunat de la Oradea, fratele Ghiţă Savu, Paşcu şi Mihai din Vălani, fratele Gheorghe din Ceişoara, Codoban Nicolae de la Gepiu, fratele Ioane de la Cârpeşti, Ioane de la Săucani, fratele Constantin de la Mizieş, Mene de la Spinuş şi atâţia, şi atâţia din tot Bihorul, din toată Crişana, din toată ţara!
În 1934, la numai 16 ani, a predicat odată la o serbare a Oastei Domnului din Oradea, de pe scena Teatrului orăşenesc. În lojele Teatrului erau toate feţele mari ale oraşului, în frunte cu episcopul, cu prefectul, cu primarul… Şi fratele Petru, tânărul ţăran cu opinci şi sumăniţă albă, vorbea cu un glas şi cu o faţă de înger în aşa fel că, atunci când a încheiat, toată asistenţa aceasta s-a ridicat în picioare şi, cu ochii plini de lacrimi, ovaţionau prelung, cum ar fi vorbit împăratul ţării… Şi toţi se întrebau uimiţi dacă nu este cumva un înger cel care a vorbit în faţa lor.
Şi aşa este şi astăzi, după cincizeci de ani. Toţi cei ce-l cunosc şi-l ascultă ştiu că scriu aici numai adevărul.
Şi tot aşa cum se spune despre el s-ar putea spune încă şi despre alţii care sunt în jurul lui, mai bătrâni sau mai tineri.
S-ar putea adăuga la fraţii cei numiţi mai sus încă şi alţii, cum este fratele Gavriş sau Vasile, sau Pavel, sau Viorel, sau Nelu, sau Nicolae, sau Martin… Dumnezeul nostru Cel Sfânt să fie binecuvântat pentru toţi aceştia, care cu o inimă şi cu un gând lucrează împreună pentru înaintarea Evangheliei şi pentru continuarea mărturiei minunate a Oastei Domnului în mijlocul acestui popor şi al acestei Biserici.
Datorită curăţiei vieţii acestor fraţi scumpi, numele Oastei Domnului este rostit cu cinste şi cu admiraţie de către străini. Conducătorii poporului şi ai Bisericii îi preţuiesc şi îi respectă ca pe nişte oameni adevăraţi. Iar familia Oastei Domnului din acele părţi nici nu s-a dezbinat, nici nu s-a abătut niciodată de la dreapta învăţătură şi credinţă de la început.
Aceşti fraţi au ajutat încă şi pe alţii să biruie neînţelegerile dintre ei şi să se orienteze limpede şi frumos pe calea adevărului şi a dragostei frăţeşti.
Domnul să-i dăruiască fratelui Petre şi tuturor celorlalţi ca el o veşnică răsplată în ceruri pentru roada frumoasă a statorniciei lor şi pentru marea mulţime a sufletelor pe care le-au adus prin Oastea Domnului la picioarele lui Iisus. Şi pentru toate ostenelile şi jertfele cu care s-au străduit şi se străduiesc să ţină toate adunările frăţeşti în unitatea şi lumina credincioşiei faţă de Domnul nostru Iisus Hristos.
A trecut la Domnul pe neaşteptate, printr-un accident de muncă, în 22 octombrie 1985.
Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz (din «Fericiţii noştri înaintaşi»)

duminică, 23 octombrie 2011

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 23-A DUPA RUSALII

Indracitul din latura Gadarenilor
Ev. Luca VIII, 26-39

Plină de adânc înţeles este evanghelia acestei duminici. Ea se petrece întocmai şi în zilele noastre. Oameni chinuiţi de duhurile cele necurate, ca acel din evanghelie, sunt şi astăzi destui. Numai cât noi n-avem ochi sufleteşti să-i vedem şi n-avem minte duhovnicească să înţelegem acest lucru. Oamenii de azi cred că duh necurat au numai bolnavii cei care ameţesc, scrâşnesc din dinţi şi fac spumă la gură. Însă de duh necurat e „cuprins” şi e „legat” şi cel care are patimi şi năravuri urâte: beţivul, desfrânatul, lacomul, mâniosul etc. Eu, în fiecare sâmbătă noaptea, aud răcnete fioroase trecând pe sub fereastra casei mele. Sunt răcnetele celor care au chefuit pe la crâşme. Oare nu sunt şi aceştia nişte îndrăciţi legaţi în lanţurile lui satan ca şi acela din evanghelie? Ba da. Cu ajutorul patimilor, satan se face stăpân pe voinţa omului şi îl face robul lui. O, cum ştie Satana să-l lege pe om cu ajutorul patimilor! Patima e mai întâi o aţă subţire pe care o poţi rupe uşor. Cel dintâi pahar este numai o aţă slabă. Dar, pe urmă, aţa se tot îngroaşă. Se face şpangă, mai greu de rupt, şi, pe urmă, s-a făcut lanţ grozav cu care satan îl leagă pe om. E plină lumea de azi cu astfel de lanţuri ce nu zornăie. Din aceste lanţuri numai Mântuitorul ne poate scăpa. Numai când te apropii de Iisus, diavolii patimilor încep a se cutremura sau „a se munci”, cum zice Evanghelia. O, ce lucru grozav e să trăieşti o viaţă legată în lanţurile de robie ale diavolului!
Toţi cei chinuiţi de patimi, toţi cei legaţi în lanţurile patimilor, apropiaţi-vă de Domnul, ca să luaţi tămăduire şi scăpare din robia diavolului!
Evanghelia ne spune că diavolii au cerut voie să intre în porci. Oare, de ce? Pentru că diavolii ştiau că nu-i mare deosebire între cel îndrăcit şi porci. „Dă-ne, Doamne, voie să intrăm în porci!…” Diavolul îşi caută şi azi sălaş în suflete ticăloşite şi îndobitocite sau, mai bine zis, cu ajutorul patimilor, diavolul îl îndobitoceşte pe om, ca apoi, să se poată aşeza în el ca într-o casă plăcută. Văzut-aţi, spre pildă, cum îl îndobitoceşte pe om satan cu patima beţiei. Şi înfăţişarea din afară a omului beţiv se îndobitoceşte. Aşijderea se îndobitoceşte şi desfrânatul, zgârcitul, lacomul, mâniosul etc.
Draga cititorule! Locul de plăcere şi de şedere al diavolului este murdăria, dobitocia şi ticăloşia cea sufletească şi trupească. Când un om începe a se ticăloşi cu sufletul – începe a se murdări – diavolul îndată se apropie, strigând cu bucurie: „Iacă, mi se deschide iar un loc plăcut de şedere… Aici e de mine!…” Diavolului îi place şi azi de „porci” şi cere şi azi să intre în „porci”, în cei îndobitociţi de patimile cele rele. De un suflet care se ţine curat, de un suflet ce-şi spală mereu veşmântul în sângele Mântuitorului (Apoc. 7, 14), de acela satan nu se poate apropia. Un astfel de suflet ai şi tu?
Plină de învăţătură este apoi şi purtarea gadarenilor. Înainte de a trece la aceasta, se ridică mai întâi întrebarea: de ce a înecat Iisus o turmă întreagă de porci? De ce paguba aceasta, când putea să-i trimită pe diavoli direct în apa mării? Mântuitorul voia, prin aceasta, să arate valoarea sufletului. Un suflet mântuit preţuieşte mai mult decât toată lumea, zicea Iisus. Dar nu aşa s-au gândit şi gadarenii. Ei s-au întristat foarte când au înţeles că li s-au prăpădit porcii. Izbăvirea celor două suflete din lanţurile diavolului pentru ei nu însemna nimic. Această izbăvire era pentru ei o „nenorocire”, o „întâmplare oarbă”; şi pe Cel Care le-a adus această nenorocire, pe Iisus, L-au poftit să iasă numaidecât din hotarele lor. O, nebunilor gadareni! Slabă judecată aţi avut! Domnul a pus înaintea voastră un suflet mântuit şi turma porcilor, şi voi aţi ales porcii!
Dar să nu-i mustrăm pe gadareni, căci aşa suntem şi noi. Orice creştin este pus să aleagă între porci şi suflet… între dobitoceştile patimi şi mântuirea sufletului… Orice creştin este pus să aleagă, din două, una: ori jertfeşte dobitoceştile patimi, ca să rămână cu Domnul, ori Îl pofteşte pe Domnul să iasă din hotarele vieţii sale, ca să poată rămâne cu dobitoceştile patimi… Şi vai, creştinii de azi aleg, ca şi gadarenii, porcii, dobitoceştile patimi, de dragul cărora Îl poftesc pe Domnul să iasă din hotarele vieţii lor.
Evanghelia cu gadarenii se petrece şi azi. Lumea de azi e o „Gadara” uriaşă. Hotarele vieţii creştinilor de azi sunt pline de dobitoceştile patimi. De porci să nu te atingi, căci îndată se supără oamenii şi te poftesc să-i laşi în pace. De când eram preot tânăr la sat, mi-aduc aminte că începusem a predica să lase oamenii datina de a face jocuri şi petreceri duminica şi în sărbători. Dar tot satul s-a sculat în capul meu cu vorbele: „Da’ ce, popa vrea să ne strice nouă datinile noastre?… Da’, el vrea să ne scoată din sat obiceiurile noastre din bătrâni?” Adică oamenii protestau ca nu cumva să li se înece turma dobitoceştilor patimi şi a năravurilot urâte.
Gadarenii erau cuprinşi de duhul grijilor şi averilor acestei lumi, de aceea nu L-au înţeles pe Iisus; ei vedeau rosturile vieţii numai în turmele de porci şi în alergările lor, de aceea L-au poftit pe Iisus să-i lase în pace cu predicile Lui. O, câţi dintre creştinii de azi nu sunt to aşa! Duhul cel rău al patimilor, al grijilor şi alergărilor acestei vieţi îi face pe oameni să n-aibă răgaz pentru Mântuitorul şi pentru cele sufleteşti.
Porcii în care intraseră diavolii s-au înecat în valurile mării. Spre valurile pieirii veşnice aleargă şi azi toţi cei pe care satan i-a legat în lanţurile petimilor şi cărora le-a îndobitocit sufletul. Din această pieire numai singur Mântuitorul îl poate scăpa pe om. Să ne apropiem de El, să-L primim cu adevărat pe El, şi satan îşi va pierde îndată orice putere asupra noastră şi va fugi ruşinat.

Preot Iosif Trifa

( – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

vineri, 21 octombrie 2011

DIN PATERIC .....

Pustnicul si talharul

Era un pustnic care s-a nevoit într-un loc pustiu vreme de 70 de ani, în post, în priveghere şi în multă trezvie. În atâţia ani cât a slujit lui Dumnezeu nu s-a învrednicit să vadă nici o vedenie sau descoperire de la Dumnezeu. Pentru aceasta a căzut pe gânduri şi-şi zicea: „Oare nu cumva, din vreo pricină pe care nu o cunosc, nu-i place lui Dumnezeu nevoinţa mea? Cred că de aceea nu pot avea şi eu vreo descoperire şi să văd vreo taină”.Acestea cugetându-le bătrânul, a început să se nevoiască şi să se roage mai cu osârdie, zicând lui Dumnezeu:

- Doamne, dacă într-adevăr îţi place nevoinţa mea şi primeşti faptele mele, Te rog, eu, păcătosul şi nevrednicul, să-mi dăruieşti şi mie o picătură din harismele Tale, ca să mă înştiinţez prin arătarea unei taine că ai auzit rugăciunea mea şi astfel să-mi săvârşesc cu mai mult curaj şi cu încredinţare lăuntrică viaţa mea ascetică.Astfel rugându-se bătrânul, s-a făcut către el un glas de la Dumnezeu, care i-a spus:

- Dacă doreşti să vezi slava Mea, mergi în pustia cea mai adâncă şi acolo ţi se vor descoperi multe taine.De îndată ce a auzit acest glas, bătrânul a şi ieşit din chilie. Şi după ce s-a depărtat destul de chilie, a întâlnit un tâlhar care, de îndată ce l-a văzut, s-a repezit cu toată puterea asupra lui, voind să-l ucidă. După ce l-a prins pe bătrân, tâlharul a spus:

- La bună vreme te-am întâlnit, avvo, căci acum îmi voi sfârşi lucrarea mea şi mă voi mântui!

- Dar cum te vei mântui, dacă mă vei omorî? a întrebat nedumerit bătrânul.

- Noi, tâlharii, avem următorul obicei – lege şi credinţă: cel ce va putea face o sută de omoruri, va merge în rai. Aşadar, eu mult ostenindu-mă până acum, am făcut nouăzeci şi nouă de ucideri şi, lipsindu-mi una, mult mă străduiam să-mi împlinesc suta şi să mă mântuiesc. De aceea, multă bucurie mi-ai pricinuit şi-ţi mulţumesc, pentru că astăzi, prin tine, mă voi desfăta de rai!Spunând tâlharul acestea, bătrânul a rămas uimit şi s-a cutremurat de neaşteptata şi lipsita de nădejde ispită ce l-a ajuns. Atunci, ridicându-şi ochii minţii sale către Dumnezeu, a spus:

- Aceasta este slava Ta, Stăpâne Doamne, pe care ai făgăduit că mi-o vei arăta mie, robului Tău? Astfel de sfat mi-ai dat mie, păcătosului, să ies din chilia mea şi să mă înştiinţezi cu o astfel de taină? Cu astfel de daruri îmi răsplăteşti ostenelile nevoinţei pe care am făcut-o? Acum am cunoscut cu adevărat, Doamne, că toată osteneala ascezei mele a fost deşartă, şi toată rugăciunea mea a fost socotită înaintea Ta ca un lucru pricinuitor de scârbă şi dezgust. Cu toate acestea, Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta de oameni, Doamne, că pedepseşti nevrednicia mea, aşa cum mi se cuvine, pentru nemăsuratele mele păcate, şi m-ai dat în mâinile acestui tâlhar şi ucigaş!Unele ca acestea spunând bătrânul cu durere, a însetat. Apoi a zis tâlharului:

- Fiule, deoarece Dumnezeu, pentru păcatele mele, m-a dat în mâinile tale să mă omori şi să mă lipseşti de viaţă, ca un om rău ce sunt – şi, iată, se împlineşte dorinţa ta –, te rog să-mi împlineşti şi tu mie o mică dorinţă: dă-mi puţină apă să beau, şi abia apoi taie-mi capul.De îndată ce tâlharul a auzit cuvintele bătrânului şi dorind cu multă bucurie să-i împlinească cererea, a băgat sabia în teacă şi, scoţând de la sân un vas mic, a mers la râul care era acolo aproape, ca să-l umple cu apă şi să-i dea bătrânului să bea. Însă acolo, aşa cum stătea să umple vasul cu apă, şi-a dat sufletul şi a murit.Trecând câtăva vreme şi nevăzând pe tâlharul venind, bătrânul cugeta în sinea sa: „Nu cumva a fost obosit şi s-a culcat, şi de aceea întârzie? Nu cumva pentru aceasta am voie să fug şi să merg la chilia mea? Dar sunt bătrân şi mă tem, pentru că nu am putere să alerg. Şi, neputincios fiind, voi obosi repede şi mă va prinde. În felul acesta îl voi întărâta şi mai mult, drept care mă va chinui fără milă, tăindu-mă de viu în multe bucăţi. De aceea mai bine să nu fug, ci să merg la râu, să văd ce face”.

A mers, aşadar, bătrânul la râu, cuprins de aceste gânduri, şi l-a găsit pe tâlhar mort, pentru care mult s-a minunat. Şi, ridicându-şi mâinile spre Cer, a spus:

- Doamne, iubitorule-de-oameni, dacă nu-mi vei descoperi această taină, nu-mi voi coborî mâinile. Fie-Ţi milă de osteneala mea şi arată-mi lucrul acesta!Aşa rugându-se bătrânul, a venit Îngerul Domnului şi i-a spus:

- Vezi, avvo, pe cel ce stă mort înaintea ta? Pentru tine a primit el această moarte năprasnică, ca să scapi şi să nu te omoare. De aceea, îngroapă-l ca pe unul mântuit. Pentru că ascultarea pe care a făcut-o pentru tine şi faptul că şi-a băgat în teacă sabia ucigaşă, ca să meargă să-ţi aducă apă şi să potolească văpaia setei tale, au potolit urgia lui Dumnezeu, Care l-a primit ca pe un lucrător al ascultării. Iar mărturisirea celor nouăzeci şi nouă de ucideri ca spovedanie i s-a socotit. Aşadar, îngroapă-l şi să-l ai împreună cu cei mântuiţi. Iar prin aceasta să cunoşti noianul iubirii de oameni şi al milostivirii lui Dumnezeu. Şi acum mergi la chilia ta, bucurându-te, şi să fii râvnitor în rugăciunile tale; să nu te mâhneşti şi să spui că eşti păcătos şi nevrednic de descoperiri. Iată, aşadar, că Dumnezeu ţi-a descoperit o taină. Să ştii şi aceasta, că toate ostenelile nevoinţei tale sunt primite de Dumnezeu, pentru că nu este nici o osteneală ce se face pentru Dumnezeu şi care să nu ajungă înaintea Lui.

Atunci bătrânul, auzind acestea, l-a îngropat pe cel mort.

Din Patericul în manuscris al Sfintei Mănăstiri Filotheu, Muntele Athos

Articol apărut în nr. 21 din “Familia Ortodoxă”

joi, 20 octombrie 2011

HRISTOS, PAINEA NOASTRA ZILNICA

Harul ,dragostea si impartasirea


"Deci, fraţilor, bucuraţi-vă! Desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget,trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi.Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă. Sfinţii toţi vă îmbrăţişează.Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!"( 2 Corinteni 13: 11-13)


"Un adevărat credincios trebuie să înveţe a privi toate lucrurile vieţii acesteia şi ale celei viitoare aşa cum le-a privit Hristos, Domnul său.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos înseamnă, în primul rând, părtăşie la suferinţele Lui (Filip. 3, 10), la Crucea Lui, la jugul Lui, la ocara Lui (Evrei 13, 13; Filip. 1, 29).

Nu există pe pământ un mai înalt înţeles al acestui cuvânt decât suferinţele pentru Numele Lui, pentru izbânda Evangheliei Lui, pentru dovedirea dragostei faţă de El.
Acesta este în primul rând înţelesul cuvântului: harul lui Hristos. Căci a suferi pentru Numele Lui este voia cea mai tainică a lui Dumnezeu (I Tes. 3, 3).

Şi asta este şi dovada celei mai înalte iubiri a lui Dumnezeu faţă de noi.

Aşa trebuie să fie privit şi primit harul de a suferi: ca ocazia cea mai rară şi sfântă de a-I aduce lui Dumnezeu jertfa cea mai înaltă, slujba cea mai aleasă, mărturia cea mai slăvită.

Când harul Domnului este cu noi, iar noi suntem în chip înalt uniţi cu El, aşa cum este unită jertfa cu focul care o mistuie, atunci dragostea lui Dumnezeu Tatăl este nu numai puterea care se revarsă din belşug pentru noi, spre a avea o neîntreruptă biruinţă, ci este şi plăcerea pe care o simţim, bucuria pe care o trăim, strălucirea feţei şi mortificarea simţurilor trupeşti, în ceasul acestor slujiri de laudă a slavei Lui…

Prin nimic nu doreşte sufletul dăruit astfel cu harul Domnului Iisus Hristos şi cu dragostea lui Dumnezeu Tatăl să împărtăşească şi altora trăirea în Duhul Sfânt decât printr-o vrednică mărturie dată în faţa tuturor prin demnitatea, prin răbdarea şi prin bucuria suferinţei pentru slava lui Dumnezeu.

Aşa au înţeles primii creştini harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh.

De aceea vremea lor, istoria lor şi slujba lor au fost, au rămas şi vor fi veşnic atât de strălucite şi de binecuvântate pentru Dumnezeu şi pentru noi.

Slavă veşnică Ţie, Iisuse Doamne, Nume veşnic binecuvântat şi Har veşnic strălucit şi fericit!

Slavă Ţie, Care prin puterea harului Tău i-ai făcut în stare pe adevăraţii Tăi credincioşi să-şi poată mortifica toate simţurile lor trupeşti (Col. 3, 5) şi, plini de dragostea lui Dumnezeu Tatăl, au dat lumii întregi dovada celei mai înalte împărtăşiri a Duhului Sfânt nu numai prin viaţa lor, dar şi prin moartea lor.

Nu lăsa, Doamne Iisuse, niciodată Biserica Ta fără astfel de mărturii. Amin."


Traian Dorz (din cartea: "Hristos, Pâinea noastră zilnică")

miercuri, 19 octombrie 2011

DIN CANTARILE OASTEI DOMNULUI

Doamne Iubirea Tu esti



(canta Parintele Marian Marcus)

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

duminică, 16 octombrie 2011

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 21 DUPA RUSALII

,,Iesit-a semanatorul sa semene samanta"......(Lc.8,5-16)

Evanghelia cu pilda semănătorului e una dintre cele mai frumoase şi mai cunoscute Evanghelii. O ştie fiecare creştin. Un semănător a ieşit să semene. Trei părţi din sămânţa lui au căzut în pământ rău şi numai o parte în pământ bun. Tâlcuirea acestei Evanghelii a spus-o Însuşi Mântuitorul. Să mergem dar pe urmele tâlcuirii Domnului.

„Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu“ – a zis Iisus. Minunată şi potrivită asemănare, căci într-un grăunte de sămânţă este o putere uriaşă: puterea de rodire.
Toate maşinăriile şi iscodirile veacurilor, strânse la un loc, n-ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de încolţire şi rodire. Aceeaşi minunată putere o are şi Cuvântul lui Dumnezeu. El are puterea să rodească şi să crească roade minunate într-o inimă de om. Despre puterea acestui Cuvânt zice Biblia: „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător“… (Evrei 4, 12). „Precum se pogoară ploaia din cer şi adapă pământul şi-l face de rodeşte, aşa va fi Cuvântul Meu, zice Domnul“ (Isaia 55, 10-11). Dar pentru ca această sămânţă a Cuvântului lui Dumnezeu să poată rodi, are lipsă de semănător şi de ogor. Semănătorul cel mare al acestei seminţe a fost Iisus Mântuitorul, iar azi sunt bisericile, preoţii, vestitorii Evangheliei şi toţi care-şi iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămânţa dumnezeieştilor învăţături. Această sămânţă se află pusă într-un hambar mare şi deschis: în Biblie, în Sfânta Scriptură. Biblia este un hambar minunat din care îşi iau sămânţă toţi semănătorii şi vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu. Iar omul cititor poate el însuşi să-şi ia sămânţa din acest hambar, pentru ogorul inimii sale. Cuvânt nu va avea nimeni de zis în Ziua Judecăţii că i-a lipsit sămânţa dumnezeiescului Cuvânt.
Pentru ca această sămânţă să poată rodi, are lipsă mai departe de ogorul, de pământul inimii oamenilor. Pilda evangheliei ne spune că acest pământ e mai mult rău decât bun. Trei feluri de astfel de pământ rău aminteşte Evanghelia.

Cel dintâi e pământul „de lângă cale, unde sămânţa aruncată s-a călcat şi păsările cerului au mâncat-o“. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni „care aud cuvântul, dar vine diavolul şi-l ia din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască“. Aceştia sunt oamenii în care pământul inimii s-a uscat şi s-a învârtoşat cu totul de vânturile fărădelegilor. Inima acestora e ca o cale bătută: nu prinde deloc în ea sămânţa. Când o arunci, sare înapoi. Spune i de Dumnezeu celui cufundat în fărădelegi, că te râde; cheamă-l la Mântuitorul, că te suduie. Diavolul fură îndată din mintea şi inima acestor oameni orice învăţătură şi chemare de mântuire. Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care nu poate mânca nimic; îi este greu de orice fel de mâncare. Acesta e semnul că i se apropie moartea, e pierdut… Un aşa pierdut e şi cel care nu poate suferi deloc Cuvântul lui Dumnezeu.

Un alt pământ rău – spune pilda evangheliei – e acela care era plin cu piatră; sămânţa a răsărit, dar s-a uscat, pentru că „n-avea umezeală“. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care „cu bucurie primesc Cuvântul, dar n-au rădăcină şi, la vreme de ispită, se leapădă“. Doar cei mai mulţi dintre creştinii de azi sunt în chipul acestui pământ. Le place Cuvântul lui Dumnezeu, îl ascultă cu bucurie, dar acest Cuvânt nu poate prinde rădăcină, pentru că pământul inimii lor este plin de pietrele patimilor şi ale năravurilor rele.
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte că, după o predică frumoasă despre patimile rele, poporul dintr-un sat a strigat: „Trăiască-te Dumnezeu, domnule părinte, că bine le mai potriveşti!… Gândeşti că le scoţi din viaţa noastră“… Eu însă aşa le am răspuns: „Pe mine, dragii mei, nu mă bucură această plăcere; eu m-aş bucura dacă ar cădea Cuvântul lui Dumnezeu în pământul cel bun şi ar aduce roade de îndreptare a vieţii… Câţi dintre dumneavoastră aţi fi gata să vă hotărâţi aici, în faţa Sfântului Altar, că veţi lăsa beţiile, duşmăniile, sudalmele, desfrânările şi alte patimi rele şi grele?“… La această întrebare, deodată tăcu toată biserica. Pilda cu sămânţa căzută în pământ pietros se plinea sub ochii noştri. Sămânţa dăduse în bolovanii patimilor şi nu putea înainta mai departe. Primiseră cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, dar Cuvântul nu putea prinde rădăcină din pricina pietrelor.

Le place oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, ascultă cu drag predica, dar fac tot aceleaşi urâciuni şi ispitele îi biruie la tot pasul, pentru că pământul inimii lor n-are destulă umezeală. Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care are poftă de mâncare. Semn bun, semn de tămăduire este această poftă, numai că bolnavul… nu poate înghiţi mâncarea. Sănătatea bolnavului nu câştigă nimic cu această poftă; tot aşa nu câştigă nici creştinul care cu bucurie ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, dar acest Cuvânt nu poate străbate până la schimbarea vieţii lui păcătoase.

Despre al treilea fel de pământ rău zice Evanghelia că era plin de spini şi, „crescând spinii, au înecat sămânţa“. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni „care ascultă Cuvântul, dar, cu grijile şi cu bogăţiile şi cu dulceţurile vieţii acesteia umblând, se îneacă şi nu săvârşesc roadă“. Minunată tâlcuire! Cred că e de prisos să mai adaug ceva la ea. Voi spune numai atât că e plină lumea şi de astfel de oameni.

Să băgăm de seamă că „spinii“ din Evanghelie ne ameninţă pe fiecare. Rădăcini de spini – de patimi şi ispite – avem fiecare în pământul inimii noastre. Chiar dacă n-au răsărit, ei stau gata în orice clipă să răsară. Chiar dacă nu sunt mari, ei stau gata să crească şi pot creşte foarte repede. În pământul inimii noastre creşte grâu sau spini, aşa după cum trăim o viaţă pentru cele sufleteşti sau pentru cele lumeşti. Mulţi se înşală crezând că grâul poate creşte alături de spini. Încap şi aici vorbele Mântuitorului: „Nu puteţi sluji la doi domni“… Grâul nu poate creşte în spini. Sau chiar dacă ar creşte până la un loc pe urmă spinii patimilor şi ai alergărilor lumeşti înăbuşă grâul.

Să luăm aminte că spinii „grijilor şi ai dulceţilor acestei vieţi“ sunt ispititori! Încetul cu încetul, îţi fură lumina, vederea sănătoasă, căldura sufletească, până când, deodată, te afli înecat şi prins în ghearele lor. Oamenii din clasa asta sunt în chipul bolnavului care are poftă de mâncare şi poate mânca, dar stomacul nu-i mistuie, nu-i macină mâncarea şi, aşa, mâncarea ce o mănâncă nu se preface în sânge şi sănătate. Sănătatea lui nu câştigă nimic cu această mâncare. Tot aşa, nu câştigă nimic nici cei care primesc Cuvântul lui Dumnezeu, dar acest Cuvânt nu se preface în sănătate sufletească.

Abia în al patrulea rând vine pământul cel bun, adică acei oameni care, „cu inimă bună şi curată, auzind Cuvântul, îl ţin şi fac roadă întru răbdare“.

Pământul inimii oamenilor e şi azi tot aşa ca şi cel din pilda Evangheliei, dacă încă nu şi mai rău.

Dar nu-i de vină sămânţa, ci e de vină pământul inimilor. S-au înţelenit ogoarele inimilor şi s-au umplut de spinii şi pietrele păcatelor.

O, iubiţii mei cititori, dacă printr-o minune ni s-ar da nouă să vedem inimile oamenilor de astăzi în chipul pământului-ogor, apoi ne-am speria de ce ne-ar fi dat să vedem. Înaintea noastră am vedea ogoare pustii, părăsite, nelucrate, încărcate cu pietrele păcatelor şi pline de spinii şi scaii patimilor, ai alergărilor şi ai plăcerilor vremii de acum. Care să fie pricina acestui lucru? Nu-i de vină sămânţa, ci-i de vină pământul inimilor. Mai mult ca oricând, au înţelenit ogoarele sufleteşti şi s-au umplut de spinii şi pietrele păcatelor.

Trebuie desţelenite ogoarele inimii. „Al lui Dumnezeu pământ de arat suntem noi“ – zice Apostolul Pavel (I Cor. 3, 9). „Araţi pământul cel înţelenit al inimii voastre şi nu semănaţi în spini. Desţeleniţi-vă un ogor nou“ (Ier. 4, 3; Osea 10, 12). „Udaţi mereu pământul cel pustiu şi fără de apă“ al inimii voastre cu lacrimi de căinţă, de părere de rău pentru păcate şi cu rugăciuni ca să se înmoaie şi să se trezească în el un dor, o sete, o aşteptare după Cuvântul lui Dumnezeu.
Creştinilor! Mare este puterea aceluia care astfel primeşte sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu în inima sa. „Precum se coboară ploaia din cer şi nu se întoarce până când adapă pământul şi îl face de rodeşte, aşa va fi Cuvântul Meu, zice Domnul“… (Isaia 55, 10-11). „Au nu sunt Cuvintele Mele ca focul ce arde şi ca ciocanul ce sfarmă piatra?“ (Ier. 23, 29). Această putere o are Cuvântul lui Dumnezeu în inima ce-l aşteaptă şi însetează după el.

Şi tu, cititorule, trebuie să simţi Cuvântul lui Dumnezeu ca pe focul ce te aprinde spre dragostea Lui şi-ţi aprinde spinii şi scaii păcatelor din ogorul sufletului tău. Ca pe o foame şi o sete zilnică trebuie să simţi Cuvântul lui Dumnezeu şi ca pe „ciocanul ce sparge pietrele“ păcatelor din pământul inimii tale. Sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să rodească în pământul inimii tale, căci altcum „pământul care a băut ploaia de sus şi a primit sămânţa de sus – dar în loc de roadă a făcut spini şi pălămidă – se blestemă (Evrei 6, 8).
Plugarule! Sămânţa ce o arunci tu în pământ „rodeşte mai întâi pai verde, apoi spic şi după aceea grâu deplin în spic“ (Marcu 4, 28). Aşa şi sămânţa Cuvântului dumnezeiesc trebuie să rodească fapta bună până la sfârşit, altcum, dacă se opreşte numai la paiul vorbelor sau la florile rugăciunilor, încă nimic nu ai făcut pentru mântuirea ta sufletească.

Cum rodeşte un grăunte de grâu

„Mai întâi rodeşte pai verde, apoi spic şi după aceea grâu deplin în spic“ (Marcu 4, 28) şi pe urmă vine secera. Aşa trebuie să crească şi să rodească şi Cuvântul lui Dumnezeu. După cum rădăcina grăuntelui se înfige în pământ, tot aşa şi noi să ne adâncim viaţa în Domnul Iisus. După cum spicul primeşte ploaia, căldura şi lumina cerului de sus, tot aşa şi noi să primim darurile Duhului Sfânt fără de care nu putem creşte în adevărata viaţă. Cum spicul rodeşte pentru alţii, aşa să fie şi viaţa noastră. Când spicul e plin şi copt, vine secerişul. Aşa e şi viaţa noastră. „Iar când se coace rodul, îndată trimite secera, că a sosit secerişul“ (Marcu 4, 29). Ferice de cel ce „merge la groapă ca grâul cel copt care la vremea lui s-a secerat“ (Iov 5, 26).

Ieşit-a şi diavolul să-şi semene sămânţa lui în ţarina lumii…

Citiţi la Matei, capitolul 13, versetele 24-36, unde a spus Iisus pilda cu „vrăjmaşul“ care a semănat noaptea neghină în grâu, pe când dormeau semănătorii. Să luăm aminte că şi azi sunt doi semănători şi două feluri de seminţe. Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa cea bună, iar minciunile, clevetirile, batjocurile, vorbele urâte, zavistiile, sudalmele etc., sunt tot atâtea seminţe şi neghine din hambarul diavolului. Şi lucru dureros este că neghina diavolului mai iute prinde rădăcină şi creşte ca sămânţa lui Dumnezeu. Semeni o minciună seara, dimineaţa o găseşti înflorită şi înspicată în zece spice. Semeni o vorbă rea între doi oameni, o vezi cu ochii cum creşte şi dă roadă.

O, ce bine merge semănătura diavolului, mai ales în aceste vremuri! Doară niciodată diavolul n-a avut o semănătură cu un seceriş atât de bogat ca acum. S-a umplut ţarina lumii, s-au umplut ogoarele sufleteşti de neghina diavolului. Ura dintre popor şi popor, dintre om şi om, lăcomia, zavistiile, concubinajele, beţiile, sudalmele, desfrânările şi alte păcate ce cresc şi înfloresc azi, toate arată că neghina lui satan rodeşte astăzi din belşug.
Domnul are ajutători la semănatul grâului, dar şi diavolul îşi are ajutătorii lui. Sunt în această lume unii oameni care parcă nimic altceva nu fac decât poartă într-un sac neghina lui satan şi o seamănă printre oameni. Aceştia sunt cei care poartă, din casă în casă şi de la om la om, minciuni, clevetiri, bârfeli, zavistii şi cu ele coc seceriş bogat pe seama diavolului. Inima acestor oameni e o grădină în care diavolul cultivă neghină şi pentru alţii. Nu cumva eşti şi tu, cititorule, un semănător de neghină? Sămânţa cea bună rodeşte mai încet, neghina, mai uşor şi mai repede.
Mie, de multe ori, mi se umplu ochii de lacrimi când mă gândesc că atâta seceriş este pentru lucrul Domnului şi oamenii îşi macină vremea şi sufletul în pizme şi defăimări în vreme ce atâtea lucruri bune ar putea face pentru Evanghelia Domnului, pentru popor, pentru ţară şi neam.
Dragă cititorule! Nu uita că ţarina inimii tale este făcută pentru sămânţa cea bună, pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Apără-ţi ţarina inimii de neghina diavolului. Satan îşi seamănă neghina în vreme ce oamenii dorm. Aşa e şi azi. Diavolul se apropie cu neghina lui când omul doarme cufundat în somnul păcatelor şi al nepăsării de suflet. De aceea învăţa Iisus neîncetat pe oameni, zicându-le: „Privegheaţi neîncetat şi vă rugaţi!“.

Dragă cititorule! Poate şi tu dormi în păcate şi ţarina inimii tale s-a umplut de neghină. Scoală-te, frate dragă, scoală-te repede, pliveşte-ţi ogorul inimii şi ajută-le şi altora să şi-l cureţe. Stai treaz şi priveghează ca nu cumva moartea şi Ziua Judecăţii să te afle o neghină de ars în foc!


Parintele Iosif Trifa– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.

joi, 13 octombrie 2011

SFANTA PARASCHEVA - MULT MILOSTIVA

Ocrotitoare Moldovei ( 14 Octombrie)


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Preacuvioasei noastre maici, mult-milostivei Parascheva , prinos de umilinta ii aducem noi nevrednicii pacatosi pentru mijlocirile sale. Ca mari daruri ne-am invrednicit a dobandi, de la izvorul cel pururea curgator de bunatati al Mantuitorului nostru, si sa-i cantam: Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare!

Bucura-te scara izbavitoare,

Bucura-te lumina calauzitoare ,

Bucura-te fierbinte rugatoare a Maicii Lui Dumnezeu.

Bucura-te Parascheva, mult folositoare!!!

Rugaciune

Doamne Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai zis si s-a facut toata faptura, nu intoarce fata Ta de la noi pacatosii ca sa nu vina asupra-ne mania cea groaznica si infricosatoare a durerilor, care este rodul pacatelor noastre, ce in toata ziua, nenumarate, cu nesocotinta le savarsim. Noi suntem pacatosi, netrebnici si plini de rautate; iar Tu esti izvorul vietii si al milostivirii. Nu ne lasa, Doamne! Nu trece rugaciunea noastra a pacatosilor, nici ne rasplati noua dupa nelegiuirile noastre, ci pentru ca nu suntem vrednici a castiga milostivirea prin sarguinta cea de toate zilele, daruieste-ne-o Tu ca un indurat mult-Milostiv.


Doamne, pentru rugaciunile Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, daruieste-ne noua sanatate si viata ferita de toata rautatea si ne intareste cu Duhul Tau cel stapanitor, ca din adancul inimilor, cu bucurie sa slavim preasfant numele Tau in veci. Amin.

miercuri, 12 octombrie 2011

ARHIMANDRITUL SIMEON KRAIOPOULOS NE INVATA........

Cum sa ne mantuim?

,,Oamenii de astăzi sunt în general foarte ocupați, de aceea și creștinii ar dori căi de mântuire scurte, ar voi să nu mai piardă mult timp ca să ajungă acolo unde trebuie, să-și atingă scopul imediat și fără ocolișuri. Ei, bine, una dintre aceste căi scurte spre mântuire este suferința. Am spus că omul în fiecare moment,în fiecare clipă are parte de suferință. În loc să lași să se irosească suferința, poți avea o atitudinea potrivită înaintea lui Dumnezeu, fie câte afli în casă, în sala de clasă sau în orice alt loc. Deși îți vine să oftezi pentru că suferi, binecuvintează pe Dumnezeu și pe neașteptate, fără zgomot, vei simți în sufletul tău binele, acel bine care nu se întâmplă în nici un alt fel.

Un Avvă în Pateric spune că: ,,dimineața se poate să fii în iad, iar spre seară să te afli în Rai”, lăsând să se înțeleagă că dimineața omul poate să săvârșească păcate, dar pe parcursul zilei își revine la conștiința de sine, revine la priveghere, se pocăiește, plânge, și nu este mare lucru pentru Dumnezeu ca să-l aducă în Rai.

Lucrurile sunt ușoare și calea mântuirii este scurtă, noi, însă, prin purtarea noastră greșită, le facem dificile și îngreunăm calea mântuirii.

Omule, în orice stare te-ai afla, dacă te pocăiești, Dumnezeu te primește și te mântuiești, dar numai dacă te căiești cu adevărat.

Este cu putință să te căiești pentru ceea ce ai făcut numai pentru că ți-a fost rănit egoismul!

Ia seama și la acest aspect: cineva poate să meargă să se mărturisească din pricina faptului că egoismul lui a fost rănit și nu pentru că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu.

De multe ori omul se mâhnește pentru păcatele pe care le-a făcut și se căiește pentru ele, dar nu pentru că L-a întristat pe Dumnezeu, ci din cauza egoismului rănit.

Adică, înainte de a păcătui, omul avea o părere bună despre sine, dar când a păcătuit nu mai poate să aibă aceeași părere, și aceasta îl face să sufere. În cazul acesta nu este vorba despre pocăința adevărată. Pocăința voită de Dumnezeu, autentică, din tot sufletul, nu pretinde în acel ceas nimic pentru sine, ci toată atitudinea omului înaintea lui Dumnezeu este aceasta: ,,Dumnezeul meu, chiar de-ar fi să mor în acest moment, să mor pentru iubirea Ta! Iar dacă vrei să trăiesc mii de ani, s-o fac pentru iubirea Ta! Să nu mă lași să cad din nou în păcat!”

Atunci, într-adevăr, din acest moment omul trece de la o stare la alta, poate merge din iad în Paradis, iar drumul mântuirii este cel mai scurt, așa cum a fost pentru tălharul de pe cruce.

Ce fărădelegi n-a făcut acel tâlhar în viața lui! Dar acolo, pe cruce, lângă Hristos, când se sfârșea, în acel ceas, fără să aibă nici o altă nădejde, I-a arătat întreaga sa căință, nădăjduind în mila Lui, și a auzit cunoscutele cuvinte ale Domnului. În timp ce era osândit la moarte, a luat atitudine corectă înaintea Domnului.

Ce minunat este acest lucru! Cât de frumos este să stea omul înaintea lui Dumnezeu, ca unul pregătit să moară!"

(din cartea,,Taina Suferinței "– Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007/sursa:www.catehetica.ro )

luni, 10 octombrie 2011

MANASTIRE BANCENI - UCRAINA

O ,,acasa" pentru toti ostasii Domnului de pretutindeni

Dincolo de granita de nord a Romaniei la doar cativa kilometri, pe teritoriul Ucrainei,la doar 20 de km. de Cernauti,pe o colina inverzita, se afla manastirea Banceni, loc de profunda spiritualitate care ii aduna pe romanii din aceasta regiune si din alte parti ale lumii. O biserica de mari dimensiuni cu hramul Pogorarea Sfantului Duh ,strajuieste in mijlocul manastirii. Aici, dar si in celelalte biserici mai mici ale acestui asezamant monahal, se oficiaza slujba in limba romana. Petuniile si muscatele care se revarsa de la cele trei etaje ale corpului de chilii si ale staretiei zugravite in culoarea turcoaz, aleile cu trandafiri de diferite culori, vasele cu flori de la intrarea trapezei, imbogatesc aceasta oaza de liniste de la marginea padurii. Si totusi, linistea aceasta este, in timpul zilei, intrerupta de zgomotul masinilor si al constructorilor. La Banceni se construieste in continuare sub obladuirea Parintelui Staret Mihail Jar (Longhin -numele de arhimandrit), cel care, cu binecuvantarea lui Dumnezeu, a ridicat acest asezamant monahal, format din mai multe cladiri. In partea stanga, sub un pavilion acoperit cu tabla albastra ce te duce cu gandul la cerul senin, se afla Altarul de vara unde se oficiaza Sfintele Liturghii si Adunarile Oastei Domnului . Trapeza pictata ca o biserica poate primi o mie de pelerini ajunsi pe aceste meleaguri. La intrarea in manastire a fost ridicata o clopotnita uriasa care poate rivaliza cu marile clopotnite ale lavrelor din Ucraina. De fapt, este o constructie complexa care adaposteste si un camin spital pentru calugari si un mic muzeu. Manastirea este imprejmuita cu zid ca o cetate .Pe langa Biserica mare la Banceni mai sunt alte Bisericii :una cu hramul ,,Acoperamantul Maicii Domnului" , la subsol o bisericuta cu hramul ,, Sf.Serafim de Sarov", in cimitir una cu hramul ,, Sf. Lazar", la Schitul din vale ,hramul ,,Schimbarea la Fata" iar Biserica cea mai mare si cea mai noua ,sfintita pe 18 septembrie (calendar nou) 2 octombrie (calendar vechi)2011, cu hramul ,,Sfanta Treime".Fratietatea olteana a avut prezent la acest eveniment un reprezentant (o sora),care ne-a adus binecuvantarile si dragostea parintilor si fratilor participanti la aceasta sfintire in numar foarte mare.
Slavit sa fie Domnul!

duminică, 9 octombrie 2011

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 20-A DUPA RUSALII

Invierea fiului vaduvei din Nain

,,Si s-a sculat mortul
si a inceput a grai...."(Lc.7,11-16)

Evanghelia cu învierea fiului văduvei din Nain arată o minune a Mântuitorului Hristos: o mamă îşi ducea fiul la groapă şi, pe drum,s-a întâlnit cu Iisus, Care i-a înviat odorul.
Să luăm aminte că minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi astăzi. Ca şi văduva din Nain, şi noi avem un singur fiu de mare preţ: viaţa noastră sufletească,sufletul nostru.
De multe ori se îmbolnăveşte de moarte şi acest fiu al nostru;de multe ori chiar şi moare şi mulţi chiar îl şi îngroapă în păcate. Dar aceasta încă nu este nici o minune.
Minunea aceasta este că şi fiul nostru, viaţa noastră sufletească, sufletul nostru se poate tămădui, poate chiar învia din moartea păcatelor, după ce ne-am întâlnit şi noi cu Iisus Hristos.
Da, da, iubite cititorule, aceasta este taina învierii noastre din moartea păcatelor: să ne întâlnim mai întâi cu Iisus, să-L primim ca pe Cel ce a murit pentru noi şi ne-a lăsat şi nouă darul învierii, precum a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit” (In 11, 25).
Şi tu, iubite cititorule, te poţi întâlni cu Hristos oricând, fie că zaci cu sufletul bolnav pe pat, fie că ai plecat şi tu la groapă cu sufletul omorât de păcate. Hristos te aşteaptă ca să-ţi învie sufletul.
Îţi trebuie însă ceva învietor de suflete, ca să te întâlneşti şi tu cu Iisus. Îţi trebuie lacrimile văduvei care-şi plângea copilul; îţi trebuie şi ţie lacrimi fierbinţi cu care să-ţi plângi căderea şi moartea ta cea sufletească.
Îţi trebuie, dragă cititorule, un dor, o dorinţă fierbinte după Iisus, Doctorul cel bun, Care să te vindece, să te ridice, să te învie la o nouă viaţă.
Când vei simţi acest dor şi îl vei stropi mereu cu lacrimile părerii de rău pentru păcatele tale, atunci şi tu eşti un mort ce a înviat la o viaţă nouă.
Eu am văzut astfel de morţi înviaţi. Cu prilejul unei adunări ce au ţinut-o aici, la Sibiu, cei care s-au hotărât împotriva beţiilor, sudalmelor şi altor păcate grele, un ostaş din Oastea Domnului ne-a spus, în chip mişcător, istoria învierii lui din păcate.
„Eram un beţivan vestit în satul meu – ne spunea fratele nostru – şi astăzi oamenii se miră că m-am putut schimba aşa dintr-o dată. «Uitaţi-vă, măi, – zic oamenii – că prăpăditul cela de ieri s-a făcut cărturar şi acum învaţă pe oameni din cărţi şi gazete»”…
Iată, iubiţilor cititori, cum „s-a sculat un mort şi a început a grăi”!
Un cititor de la sate îmi scriea: „De când mi-ai trimis Biblia, domnule părinte, şi de când citesc în ea, simt că mă fac altul… Duminica merg regulat la biserică şi după ce vin de la biserică citesc oamenilor din Biblie”…
Iacă şi acesta este un mort care începe să „se scoale şi să grăiască”!
„Dar de ce nu învie toţi păcătoşii?” mă vei întreba.
Pentru că nu se întâlnesc cu Mântuitorul Hristos aşa cum trebuie, răspund eu.
Sunt unii, foarte mulţi, care se roagă regulat, merg şi la biserică, dar cu Iisus nu se întâlnesc şi din păcate nu ies. Dacă nu ieşi din păcate, iubite cititorule, dacă nu începi o viaţă nouă după Evanghelie, acesta este semnul că tu încă nu te-ai întâlnit cu Mântuitorul Hristos.
O, ce dar mare este, iubite cititorule, în vorbele: „şi s-a sculat mortul şi a început a grăi”!
Şi eu, cel care scriu aceste rânduri, eram odată, dragă cititorule, un mort ce mergeam spre groapa pieirii mele sufleteşti. Şi, tocmai când ieşeam din poarta vieţii, Iisus a ieşit în calea mea şi m-a înviat. M-am întâlnit cu Iisus, Mântuitorul sufletului meu; şi de-atunci m-am schimbat, m-am sculat şi „am început a grăi”… şi voi grăi mereu despre minunile ce le face Iisus în sufletul omului.

Cum învie un suflet din moartea păcatelor

Chipul de alături ne arată cum poate un om să învie din moartea păcatelor. Nu cu putere de la sine se poate face această înviere, ci cu putere de la Domnul de Sus, de la darul şi Duhul Lui cel Sfânt.
Cartea «Oglinda inimii omului» ne arată inima unui om care fusese plină cu cele şapte păcate de moarte: cu trufia, care-i în chipul păunului, cu desfrănarea, în chipul ţapului, cu lăcomia, în chipul porcului, cu lenea, în chipul broaştei ţestoase, cu mânia, în chipul tigrului, cu pizma, în chipul şarpelui şi cu zgârcenia, care-i în chipul broaştei.

Cu ajutorul acestor şapte păcate de moarte, diavolul se făcuse stăpân şi poruncitor în inima omului.
Atunci îngerul Domnului se apropie cu Evanghelia de cel păcătos, cu chemarea Domnului, şi-l întreabă: „Omule, iacă moartea şi pieirea cea sufletească stau înaintea ta!”. Păcătosul aude şi ascultă glasul Domnului şi, uitându-se în inima lui, o vede încărcată cu atâtea păcate.
În această stare el suspină şi plânge, strigând: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi din această moarte?!” (Rom 7, 24). Atunci, îngerul îi zice: „Nu te teme, că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu!” Şi Duhul Domnului pătrunde în inima omului cu lumină şi dar. Satan fuge cu ceata lui de păcate, pentru că satan numai acolo poate sta unde este întuneric de păcate şi fuge de unde au început să pătrundă lumina lui Hristos şi darul Duhului Sfânt.
Însuşirea şi puterea Duhului Sfânt tocmai acestea sunt: viaţa, o viaţă nouă; o trezire, o înviere la o viaţă nouă.
Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, El a făcut şi face un mare răsunet, El face o zguduire, o schimbare din temelie a vieţii, El face o înviere la o viaţă nouă.
Oriunde se arată puterea Duhului Sfânt, se face o minune ca aceea din chipul de la pag. 341. Minunea din chipul acesta trebuie să se petreacă şi în viaţa “noastră sufletească, iubiţilor cititori ai acestor rânduri.
De o înviere la o viaţă nouă prin harul şi darul Duhului Sfânt avem lipsă şi noi. Fără această renaştere şi înviere sufletească nu este mântuire.
Lumea de azi e un uriaş cimitir plin cu „morţi care trăiesc”, cum foarte potrivit îi numeşte Apocalipsa pe cei păcătoşi (Apoc 3, 1).
Trebuie să ne trezim, să înviem din această moarte sufletească, dar această înviere o pot face numai darul şi harul Duhului Sfânt, însă harul şi darul Duhului Sfânt se pogoară numai peste o viaţă pregătită sufleteşte pentru primirea lor: peste o viaţă de rugăciune şi predată cu totul Domnului.

Preot Iosif Trifa

(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

marți, 4 octombrie 2011

NE VORBESTE PARINTELE SAVATIE BASTOVOI

IERTAREA -inceputul- IUBIRII,,Fiecare om cu bunăvoinţă face un efort pentru a deprinde dragostea. Toţi suntem conştienţi de neputinţa noastră de a iubi şi numai dacă suntem nebuni credem că avem dragoste. Dar dacă avem puţină sinceritate, puţină seriozitate, vedem în noi la tot pasul această neputinţă de a iubi. Dacă mă uit înapoi în viaţa mea, nu găsesc niciun om care să mă fi iubit şi căruia eu să-i fi putut răspunde aşa cum aş fi vrut, aşa cum s-ar fi cuvenit. Întotdeauna dragostea pe care am primit-o a fost peste puterile mele de a răspunde. Şi în strădania aceasta de a înţelege dragostea, de a răspunde celuilalt, dar mai întâi de toate de a răspunde Mântuitorului Hristos, Care ne-a poruncit şi ne-a rugat să iubim, în strădania de a-L înţelege pe Hristos în această poruncă, în strădania de a-L înţelege pe Dumnezeu ca dragoste, fiecare dintre noi încearcă să iubească.

Apostolul Pavel, când a trebuit să definească dragostea, a vorbit prea puţin de gesturile exterioare ale ei, el s-a referit la nişte porniri şi simţăminte ale inimii: „Dragostea toate le rabdă, dragostea toate le crede, dragostea toate le iartă, dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, dragostea nu se trufeşte, dragostea nu se înalţă, dragostea nu caută ale sale…” Toate acestea reprezintă tabloul duhovnicesc, tabloul sufletului nostru atunci când el iubeşte.

Dar cuvintele pe care ni le spune Apostolul Pavel sunt foarte greu de priceput. Sunt greu de priceput nu pentru că ele ar fi grele, ci pentru că mintea noastră nu este obişnuită să gândească astfel. „Dragostea nu caută ale sale” – ce-i asta? Dar ale cui să le caute? Ale aproapelui tău. Care aproape? Unul vrea să meargă la fotbal, altul vrea să meargă la bar, altul vrea să meargă la peşte. Pe care din aceştia trebuie să-l urmez şi să-l satisfac? Desigur, Apostolul Pavel, înainte de a propune să căutăm la toate dorinţele celor din jurul nostru, ne vorbeşte de o dispoziţie a sufletului, aceea de a nu te socoti pe tine ceva, de a te pune pe tine în urma celorlalţi, de a şti că, dacă este să alegi între aproapele tău şi tine, trebuie să-l alegi pe aproapele tău.

Şi atunci cum lucrăm această poruncă de căpătâi pe care ne-a adus-o Dumnezeu?

Cum? Mergând la esenţă. La lucrarea pe care o putem face oricând, oriunde, aceea ca înainte de a iubi, să încercăm să nu urâm. Începutul binelui este îndepărtarea de la rău. Spune Prorocul: „Îndepărtează-te de la rău şi fă binele” (Ps.33). Înainte de a căuta dragostea în inima noastră, de a o cultiva, trebuie să ne izbăvim de răul care este în inima noastră. Şi care este acest rău care se ridică împotriva dragostei? Invidia, slava deşartă – că suntem mai buni decât aproapele nostru, cine este el să ne spună nouă, ca să ne înveţe? – toată răutatea care se săvârşeşte cu gândul şi cu dorinţa. Şi începutul a toate este iertarea.

„Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată mai aveţi, ce răsplată aşteptaţi? Oare nu şi păgânii fac aşa? Dar Eu vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Aici este examenul iubirii. Cine sunt vrăjmaşii noştri? Nu cei care ne sparg apartamentul, nu cei care ne-au furat maşina, nu cei care vin cu săbii asupra ţării noastre. Vrăjmaşii noştri sunt cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbură prin prezenţa lor, prin cuvintele lor, prin felul lor de a fi. Oamenii despre care noi spunem: „Lasă-mă, că m-am săturat de el”. Aici trebuie să începem lucrarea dragostei. Cum? Iartă! „Nu pot să-l iert, pentru că este mândru”. Păi dar tu cum eşti? Iartă! Iertarea este semnul cel mai grăitor şi piatra de temelie pe care se zideşte mai târziu dragostea…

Dumnezeu, când S-a pogorât în lume, mai înainte ne-a iertat, ne-a iertat pentru că L-am trădat în rai, ne-a iertat pentru că ne-am îndepărtat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin proroci, ne-a iertat pentru că nu L-am primit pe Fiul Său, L-am răstignit. Pentru toate ne-a iertat. Ne-a iertat – pentru că ne-a iubit. Şi noi suntem datori să răspundem cu aceeaşi dragoste.

Să iertăm, pentru că nu este cu neputinţă. Nu este cu neputinţă să iertăm pe acest om păcătos din faţa noastră. Pentru că Însuşi Dumnezeu l-a iertat. Aceasta este cugetarea cea mai de folos. Aceasta este raportarea pe care trebuie să o avem faţă de aproapele. Înainte de a-l judeca eu, trebuie să mă întreb cum îl judecă Dumnezeu pe el. Şi cum îl judecă? A murit pentru el! Dumnezeu l-a iertat. Vin oameni cu întrebări de genul: „Oare credeţi că pe verişorul meu, care a făcut aşa şi aşa, poate Dumnezeu să-l ierte?”. Când a murit pe cruce a arătat că l-a iertat. Problema lui este: ce va face el mai departe, va primi această iertare? Va răspunde acestei iertări?

Cum răspundem noi iubirii lui Dumnezeu şi iertării pe care ne-o dăruieşte? Iertând pe aproapele nostru. Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca şi noi, fiecare la rândul nostru, să facem acelaşi lucru cu aproapele nostru. Dacă este să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceva, aceasta este puterea de a ierta. Noi nu suntem nici fără de început ca Dumnezeu, nu suntem nici atotputernici, nu suntem nici Lumină, nu suntem nici Adevăr, nu suntem nici Cale, nu suntem… nimic nu suntem. Suntem… pământ. Dar Dumnezeu ne-a chemat să fim asemenea Lui şi asemenea lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm. Puterea de a ierta este însuşire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greşesc, ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea. Până la venirea lui Hristos nu puteau oamenii să ierte, dar prin moartea Sa şi prin harul pe care l-a vărsat asupra lumii, ne-a dat această putere şi această bucurie: de a ierta pe cel din faţa ta.

Putem ierta şi când trăim într-o adunare, într-o obşte, dar putem ierta şi dintr-un loc însingurat, dintr-o pustietate. Ne putem tulbura şi mânia şi găsi pricini de nemulţumire în adunare, în convieţuire cu oamenii, dar putem păstra aceeaşi răutate şi nemulţumire şi într-un loc însingurat. Aşa că, puterea de a ierta este un rod al experienţei îndelungate prin care noi încercăm să ne apropiem de Dumnezeu şi de esenţa Evangheliei. De aceea mi se pare că cel mai scurt drum, cea mai simplă şi mai esenţializată cale de a lucra dragostea este de a oferi iertarea celor care ne greşesc. Nu adunând bani pentru ca să-i dai văduvelor şi orfanilor, pentru că acesta este un lucru greu şi anevoios şi s-ar putea nici să nu ajungi vreodată să-i ai. Nu este neapărată nevoie să mergi până la capătul lumii pentru a îndeplini dorinţa cuiva, dar să ierţi poţi. Mai ales ştiind că în schimbul acestei iertări primeşti iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele vieţii tale. Dar mai presus de aceasta, ştiind că prin puterea de a ierta, te asemeni cu Dumnezeu.

Cum să ierţi un om rău? Cum să ierţi un om care te necăjeşte? Aducându-ţi aminte de Dumnezeu, de Cel care a murit pentru el. Aducându-ţi aminte că şi tu ai nenumărate datorii. Aducându-ţi aminte de oamenii dragi ţie, de felul în care te porţi cu ei. Cu toate că vedem copii care-şi urăsc părinţii, părinţi care-şi urăsc copiii şi aşa mai departe. Cât de departe suntem de chemarea lui Hristos!

Puterea de a ierta este proprie celor care se apropie încetul cu încetul de despătimire, care au început să iasă cu încetul din această lume. Care sunt pricinile pentru care urâm un om, pentru care ne supărăm pe el? Are mai mulţi bani? Ne-a păcălit într-o afacere? A mers în locul nostru într-o călătorie care se oferea de la locul de muncă şi aşa mai departe. Toate acestea vin din alipirea noastră de cele materiale, de cele pământeşti şi trecătoare. În măsura în care ne desprindem de ele şi ne îndreptăm mintea către Dumnezeu, către viaţa veşnică, ştiind că toate sunt deşertăciune, iertăm uşor. Ştim că „deşertăciune este tot omul” şi „în deşert se tulbură tot pământeanul”, cum ne spune prorocul David.Aşa că este timpul să ne adâncim în noi, pentru că poruncile Mântuitorului, deşi sunt atât de simple, par simple, cer foarte multă profunzime de la noi. Nu complexitate, cer o profunzime care ne uimeşte prin simplitatea ei. Ni se cere ca gândul nostru să fie pururea întors către noi şi către Dumnezeu, să nu se mai alipească de cele trecătoare. Pentru că aşa făcând, vom şti să descoperim în ceilalţi chipul lui Dumnezeu pe care îl poartă. Şi dacă Dumnezeu a murit pentru noi „pe când noi încă eram păcătoşi“, cum spune Apostolul Pavel, cine suntem noi ca să judecăm pe aproapele nostru? Acestea avându-le în minte, vom căpăta şi îndrăzneala necesară pentru rugăciune şi pentru această îndrăzneală vom primi de la Dumnezeu şi răspunsul cererii noastre.(.....)

- Ce să facem dacă vrem să iertăm, dar tot timpul ne aducem aminte ce ne-a făcut respectivul om?

Este luptă, nu putem ierta de la început. Dar dacă avem această lucrare, Dumnezeu prin harul Său ne ajută. Vedem cât de greu este să ierţi, pentru că este greu, este cea mai grea lucrare. Numai oamenii care nu au practicat-o niciodată pot spune: „Ei, mare lucru să te mântuieşti aşa, la urmă spun şi eu iaca, i-am iertat şi mă mântuiesc”. Dar cei care au această nevoinţă ştiu cât de greu este. Tocmai de asta nu era chiar atât de simplu ce ne spunea Părintele Selafiil: «Înainte de somn, iartă pe toţi şi spune: „Doamne, eu i-am iertat, şi Tu să mă ierţi”. Şi Dumnezeu te mântuieşte!».

Aceasta este o lucrare permanentă. Iară şi iară căutăm motive pentru care să-l îndreptăţim pe cel din faţa noastră: poate a fost obosit, poate-i bolnav, are o educaţie altcumva decât a mea, nu l-am înţeles eu corect, am fost eu obosit şi tulburat… Să luăm vina asupra noastră. Acesta este un exerciţiu duhovnicesc prin care ne desăvârşim.

Aşa că să nu ne tulburăm, că nimeni nu poate ierta dintr-o dată, pentru că dacă ar fi aşa uşor, n-ar mai sta această poruncă în mijlocul Evangheliei, n-ar mai făgădui Dumnezeu Împărăţia pentru un gând pe care noi l-am putea dobândi atât de uşor. Este osteneală. Dar prin exerciţiu, dacă tot timpul vom căuta aceasta, vom reuşi.

Iubirea, spune Sfântul Siluan Athonitul, se poate deprinde, poate deveni un obicei. Să ne obişnuim să gândim frumos, să ne obişnuim să alungăm gândurile rele, să nu le credem. Şi atunci putem deveni ucenici ai lui Hristos adevăraţi, pentru că El a zis: „Întru aceasta vor vedea oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi”. Aşa că, prin osteneală, prin eforturi lăuntrice, ajungem la această măsură."

Ieromonah Savatie Bastovoi (Fragment din conferinţa părintelui Savatie Baştovoi, „A iubi înseamnă a ierta”, ţinută în decembrie 2005 la Cluj-Napoca şi inclusă în cartea cu acelaşi titlu.

Sursa:http://www.orthograffiti.ro