UN POET CRESTIN ,, TRAIAN DORZ"

TVR Cultural a transmis luni 26 martie 2012, in cadrul emisiunii,,Memorialul durerii", un film documentar despre Oastea Domnului si Fratele Traian Dorz.
Realizator:Lucia Hossu Longhin.
Filmul este realizat cu sprijinul Forumului Civic Crestin ,Presedinte
Ioan Panican.
Vizionare placuta si cu mult folos !


( Partea 1 -http://www.youtube.com/)

( Partea 2 -http://www.youtube.com/)

( Partea 3 -http://www.youtube.com/)

( Partea 4 - http://www.youtube.com/)


SLAVIT SA FIE DOMNUL !

DESPRE MISIONARISMUL SI CULTUL ORTODOX

Un raspuns la nedumeririle multora

(La data de 5 septembrie 2010, în urma invitaţiei Facultăţii de Teologie Protestantă situată într-o suburbie a Seoul-ului, Î.P.S. Ambrozie, Mitropolitul Coreei, a susţinut două conferinţe înaintea unui număr de 35 de studenţi, toţi pastori protestanţi. Temele conferinţelor au fost „Misionarismul” şi „Liturgica”. Redăm mai jos o parte din cele rostite la aceste două conferinţe, socotind că atât subiectele abordate cât şi felul răspândirii mărturiei ortodoxe în Coreea prezintă un interes aparte şi un adevărat folos duhovnicesc.)

-Cum este înţeles misionarismul în Biserica Ortodoxă?
Mai întâi, trebuie precizat că termenul „misionarism” nu exprimă duhul Bisericii Ortodoxe. Îl folosim făcând un pogorământ, deoarece s-a consacrat pe scară largă. În locul lui preferăm termenul „mărturie”[1]. Cuvântul „misionarism” este un produs al teologiei apusene, de aceea nici nu se găseşte în Sfânta Scriptură, în timp ce cuvântul „mărturie” este întâlnit adesea. Propovăduirea Evangheliei nu înseamnă să spun cuvinte frumoase despre Hristos, ci să dau zilnic mărturie despre Hristos prin cuvintele, prin tăcerea mea, prin faptele şi exemplul meu personal. Şi, mai mult, de va fi nevoie, mărturisesc pentru Hristos, adică îmi vărs sângele pentru Hristos, aşa cum au făcut milioane de mucenici şi mărturisitori ai credinţei noastre.
-Ce părere aveţi despre prozelitism?
Noi, în Biserica Ortodoxă, socotim prozelitismul un mare păcat, deoarece nu cinsteşte libertatea omului. Se calcă în picioare acest dar al libertăţii omului, îi subminează şi limitează personalitatea. Prozelitism înseamnă că impun altuia crezul meu, prin mijloace mai mult sau mai puţin permise, în timp ce mărturia despre Hristos înseamnă aceasta: să mă nevoiesc a trăi după poruncile lui Hristos şi, prin cuvintele şi viaţa mea, să reactualizez acel „vino şi vezi” (Io. 1:46) al Apostolului Filip către fiecare bine-intenţionat „Nathanail” – semenul meu. Rezultatele catastrofale ale prozelitismului în aşa-zisele ţări „misionare”, practicat de creştinismul apusean neortodox, pe care le vedem până azi, cred că nu lasă loc nici unei îndoieli că tactica prozelitismului trebuie condamnată definitiv.
-Cum se procedează în Biserica Ortodoxă atunci când cineva urmează să devină misionar?
În Biserica Ortodoxă, slujitorii nu sunt de la sine chemaţi (αυτόκλητοι), ci chemaţi de altcineva (ετερόκλητοι). Altfel spus, nu hotărăşte cineva singur, de capul lui, să lucreze ca misionar, ci Biserica îl trimite. Ascultarea de Biserică este singura cale mântuitoare. Dacă ne aducem aminte, de pildă, cazul Apostolilor Varnava şi Pavel, vedem că Duhul Sfânt i-a ales, iar Biserica, cu rugăciune şi post, i-a trimis la lucrarea de evanghelizare (F.Ap. 13:3). Şi aceştia, când s-au întors la Ierusalim, au vestit Bisericii care i-a trimis „câte a făcut Dumnezeu cu ei” (F.Ap. 15:4). Subiectul acesta are o uriaşă însemnătate teologică în ceea ce priveşte transmiterea dreptei credinţei şi unitatea Bisericii. Dacă fiecare acţionează după capul lui şi mânat de dorinţa sa, atunci se primejduieşte credinţa şi unitatea Bisericii.Îngăduiţi-mi, ajunşi în acest punct, să vă relatez o întâmplare: călătoream odată cu avionul din America în Grecia şi lângă mine s-a nimerit o americancă ce se autointitula „misionar”. Când am întrebat-o de ce a ales ca şi „câmp misionar” tocmai Grecia, ea îmi spuse că îi admiră mult pe greci, ştie multe despre glorioasa lor istorie antică şi, de aceea, are mare râvnă să-i facă… creştini!„Dar ştiţi în ce cred neogrecii?” am întrebat-o. „Desigur! În cei 12 zei ai Olimpului!”, îmi răspunse. „Ştiţi”, îi zic, „că cu 2000 de ani înainte de dumneavoastră un alt apostol, marele Apostol al neamurilor, Pavel, a mers în Grecia şi a propovăduit creştinismul? Şi că de atunci şi până azi grecii au o tradiţie ortodoxă neîntreruptă?…”Aşa ceva – sau poate şi mai rău! – se întâmplă atunci când în spatele fiecărui misionar chemat cu de la sine putere nu se află Biserica, cea care ar fi trebuit să-l trimită.
-Aţi acuzat-o pe doamna din America de faptul că a mers în Grecia pentru misionarism. Dumneavoastră pentru ce aţi venit în Coreea? Oare nu faceţi acelaşi lucru?
Nu, nu fac acelaşi lucru şi nici nu am acuzat-o pe acea doamnă. Am adus în discuţie acest fapt pentru a arăta ce se poate întâmpla dacă lucrarea misionară a fiecăruia nu are temeiuri eclesiologice corecte. Ştiţi mai bine ca mine că în Coreea există milioane de oameni, nu doar necreştini, ci şi fără religie. Pe când în Grecia, ţară cu 2000 de ani de istorie creştină, numărul creştinilor depăşeşte 90% din totalul populaţiei. Dacă Coreea era o ţară creştină, nu m-ar mai fi trimis Patriarhia Ecumenică aici! Ca să fiu mai limpede, daţi-mi voie să adaug următoarele: la Facultatea coreeană unde predau am aflat că părinţii unei studente de-a noastre se află acum în Grecia, ca misionari veniţi cu de la sine putere, nechemaţi şi netrimişi de nimeni. Şi ce loc credeţi că au ales pentru a face prozelitism? Insula Patmos, sfântul ostrov al Apocalipsei, unde urmele Evanghelistului Ioan sunt încă vii. În această insulă, unde au trăit atâţia mari sfinţi, există nenumărate mănăstiri şi biserici, iar credinţa ortodoxă a locuitorilor ei are rădăcini până în epoca apostolică. Se pune întrebarea: ce-i pot învăţa pe locuitorii ortodocşi doi coreeni care au devenit creştini de-abia cu câţiva ani în urmă? Nu socotiţi că nu-i cinstit să încerci să schimbi credinţa unor oameni care au în însuşi ADN-ul lor o tradiţie de 20 de veacuri? Tot aşa cum n-a fost cinstit ceea ce a făcut papismul prin anii ’90, după căderea comunismului în Rusia. Uniaţii au dat de îndată năvală să-i facă pe ruşi, cu viclenie, catolici – ei, care au o tradiţie ortodoxă de veacuri! Dacă vrea cineva să facă misionarism, să se orienteze către ţările necreştine…
-Ce ne puteţi spune despre cum ar trebui să fie un misionar?
Răspunzând la această întrebare esenţială a dumneavoastră, mă voi strădui să zugrăvesc pe scurt care este, teoretic, misionarul ideal. Aceasta, desigur, fără să pretind că ceea ce ar trebui să fie idealul este însoţit întotdeauna şi de fapte. Aşadar, cel ce lucrează ca evanghelizator trimis de Biserică va trebui să aibă drept prototip pe Hristos şi pe cei ce au păşit pe urmele lui Hristos, adică pe sfinţi. Misionarul trebuie, fără doar şi poate, să fie o persoană înzestrată cu multe calităţi, dintre care cea mai de seamă este să fie un luptător împotriva patimilor. Curăţirea pentru dobândirea Duhului Sfânt este primul pas. Şi de la curăţire se ajunge la luminare, şi de aici la îndumnezeire. Nu poţi transmite celuilalt nimic, dacă tu nu ai! Ca să dai mărturie despre Hristos, trebuie neapărat ca tu însuţi să-I fi gustat prezenţa în viaţa ta.
-Care este metoda de misionarism folosită de Biserica Ortodoxă?
În Biserica Ortodoxă urmăm practica Bisericii primare, aşa cum o aflăm în cartea Faptelor Apostolilor. Apostolii, când au văzut că multele griji legate de „slujirea meselor” le răpeau timp preţios din lucrarea lor de căpetenie, au chemat „mulţimea ucenicilor”, le-au spus să aleagă şapte diaconi, apoi le-au comunicat hotărârea luată în ce-i priveşte pe ei înşişi: „Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului” (F.Ap. 6:4). Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă, urmând predaniei apostolilor, pune viaţa liturgică înaintea predicii. Acest fapt se poate observa dacă cineva cercetează adunarea ortodocşilor din biserici şi, respectiv, o casă de rugăciune protestantă. În bisericile ortodoxe se pune accentul pe slujbe, pe închinarea la Dumnezeu şi pe rugăciune, pe când la protestanţi pe predică. De aceea auzim adesea din partea protestanţilor ce au cunoscut Ortodoxia că „la adunările noastre auzim multe cuvinte, pe când în Biserica Ortodoxă ne rugăm mult şi auzim puţine”.Noi, ortodocşii, învăţăm Sfânta Evanghelie (pe care, de altfel, o avem întotdeauna aşezată pe Sfânta Masă, în mijloc, ca să ne amintească că cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie în centrul vieţii noastre de zi cu zi) în trei feluri.Cel dintâi: prin citire. La fiecare slujbă se citesc pasaje sfinte, scripturistice. Mai cu seamă la fiecare Sfântă Liturghie ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, din citirile Apostolului şi Evangheliei şi din predica ce urmează. Al doilea: prin cântare, psalmodie. Minunatele cântări şi imne adânc teologice din închinarea ortodoxă (adică Sfintele Slujbe) sunt în marea lor parte pline de pasaje scripturistice sau inspirate nemijlocit din Evanghelie. Altfel spus, avem textul Sfintei Scripturi „pus pe note”, adică l-am încadrat cu totul în cântările şi imnele bisericeşti. Al treilea fel: prin vedere. „Vedem” Evanghelia în icoanele ortodoxe. Icoanele sunt o Evanghelie „în imagini”. De pildă, dacă ne uităm cu atenţie la icoana Schimbării-la-Faţă, vom constata că iconarul, prin culori şi linii, reeditează iconografic cuvintele evangheliştilor ce descriu minunea Schimbării-la-Faţă a lui Hristos.Concluzionând, putem spune că în cultul Bisericii Ortodoxe avem la îndemână un desăvârşit sistem optico-acustic de învăţare a Evangheliei.
-Aţi spus că în Biserica Ortodoxă cultul, cu tot ce înseamnă el (slujbe, rugăciuni, Liturghie) are întâietate faţă de predică. Totuşi, Apostolul Pavel, în Areopag, doar a predicat.
Apostolul Pavel, vorbindu-le întâia oară atenienilor idolatri, era logic să înceapă cu predicarea „necunoscutului dumnezeu”. Cărui dumnezeu să se fi rugat cu idolatrii? Însă, în alte împrejurări, aşa cum ne învaţă cartea Faptelor, apostolii urmau metoda înfăţişată mai sus –rugăciuni, urmate de propovăduirea cuvântului. Adunările lor aveau în centru, ca prim obiectiv, „frângerea pâinii”, adică Liturghia, şi abia apoi învăţătura.
-Ne-aţi vorbit prin multe exemple despre cultul ortodox şi centrul său, care este, aşa cum aţi spus, Sfânta Împărtăşanie. De ce credeţi că pâinea şi vinul sunt Trupul şi Sângele lui Hristos?
În Biserica Ortodoxă credem că lucrarea cea mai măreaţă ce se săvârşeşte pe pământ este Dumnezeiasca Liturghie. Şi aceasta întrucât în Sfânta Euharistie trăim Cina cea de taină, pentru răscumpărarea neamului omenesc. După cum atunci, în foişorul din Ierusalim, Hristos le-a dat ucenicilor Trupul şi Sângele Său, aşa şi în fiecare Sfântă Liturghie Însuşi Hristos este de faţă nevăzut, ipostatic şi fiinţial, ca jertfă şi jertfitor, şi dă Trupul şi Sângele Său credincioşilor botezaţi, ce sunt în locul apostolilor. Şi, bineînţeles, credem nestrămutat că cei ce primesc Sfânta Împărtăşanie se împărtăşesc cu Însuşi cinstitul Trup şi Sânge al lui Hristos, „spre lăsarea păcatelor şi viaţă veşnică” – nu simbolic, căci Hristos n-a spus ucenicilor la Cina cea de taină „Luaţi, mâncaţi, acesta este ca Trupul Meu”, sau „Beţi dintru acesta toţi, acesta este ca Sângele Meu”, ci „acesta ESTE Sângele Meu” şi „acesta ESTE Trupul Meu”.
-Adică ceea ce facem noi, protestanţii, în cultul nostru, nu înseamnă nimic?
Marea deosebire între închinarea ortodoxă şi cea protestantă constă în faptul că la dumneavoastră se face o reconstituire închipuită, simbolică, a jertfei lui Hristos – o reeditare figurativă a Cinei celei de taină. Dimpotrivă, la Sfânta Liturghie ortodoxă stau de faţă Cina cea de Taină, Răstignirea şi Învierea lui Hristos în chip real, şi Hristos se dă „iarăşi şi de multe ori” spre „mâncare şi băutură” credincioşilor, „Cel ce Se împarte şi nu Se desparte”. Predania aceasta, a săvârşirii Cinei celei de Taină, au primit-o de la Domnul Sfinţii Apostoli, care, la rândul lor, au predat-o ucenicilor lor – şi, astfel, ea se continuă în Biserica Ortodoxă până astăzi, fără întrerupere. În istoria bisericească a Bisericii din vechime se găsesc o mulţime de referinţe din vremea prigoanelor şi a catacombelor, ce mărturisesc râvna celor dintâi creştini şi primejdiile la care se expuneau căutând să ia parte la adunările euharistice şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos.Pentru noi, ortodocşii, e de neînţeles felul în care teologia protestantă interpretează acele pasaje scripturistice ce vorbesc mai mult decât limpede despre Pâinea cea cerească – de pildă, cele cuprinse în capitolul 6 din Evanghelia după Ioan. Hristos a spus la modul absolut: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi eu Îl voi învia în ziua cea de apoi” (Io. 6:54) şi „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine rămâne şi Eu întru dânsul” (Io. 6:56). Aşa cum trupul nostru are neapărată nevoie de hrană şi băutură reală, iar nu simbolică, ca să se menţină în viaţă, astfel şi sufletul nostru are neapărată nevoie de Trupul şi Sângele lui Hristos, ca să nu moară duhovniceşte. Nu putem trăi nici în viaţa aceasta, nici în cealaltă, dacă nu mâncăm şi nu bem Trupul şi Sângele lui Hristos. Poate această afirmaţie va părea gravă! Însă să ne aducem aminte că mulţi dintre ucenici au încetat să-I mai urmeze lui Hristos tocmai când El a stăruit asupra Trupului şi Sângelui Său. Şi, adresându-se celor doisprezece ucenici, le-a zis: „Au doar şi voi vreţi să vă duceţi?” (Io. 6:67). Aceleaşi cuvinte le repetă şi celor ce astăzi vor să fie creştini, dar nu vor să creadă şi să-şi însuşească în întregime învăţătura lui Hristos.
-Omul nu se poate mântui numai cu predica? De ce insistaţi atât de mult pe viaţa cultică?
Lucrarea de mântuire a Bisericii nu este suficientă numai prin predică. Dacă cineva aude cuvântul lui Dumnezeu şi zice „m-am mântuit”, nu înseamnă că s-a mântuit deja! Biserica Ortodoxă, în afara cuvântului lui Dumnezeu, dăruieşte omului şi o viaţă tainică. Omul, luând parte la Tainele Bisericii, se sfinţeşte şi se îndumnezeieşte. Darea Sfintei Împărtăşanii credincioşilor, de pildă, se face „spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică”. Credincioşii, prin intermediul Dumnezeieştii Euharistii, se unesc tainic cu Hristos şi devin „părtaşi dumnezeieştii firi” (II Pet. 1:4). Ce altceva este mântuirea omului mai mult decât aceasta?…
-Ne puteţi explica ce este „taina”?
Este anevoios cuiva să creadă în viaţa tainică a Bisericii dacă nu înţelege mai întâi ce înseamnă cuvântul „taină”. Taina este ceva ce vedem că se săvârşeşte, dar minţii omeneşti îi e cu neputinţă să priceapă CUM se săvârşeşte. Dacă am fi putut pricepe cum are loc Taina, atunci nu ar mai fi Taină, ci un act omenesc obişnuit, de fiecare zi. Spunem, de pildă, că Dumnezeu este în Treime. Vă întreb: cine dintre noi înţelege taina Sfintei Treimi? Trei persoane, o fiinţare! Taina aceasta, judecată prin prisma logicii omeneşti, este iraţională. Dacă este însă privită prin dimensiunea credinţei, atunci nu mai este iraţională, ci supra-raţională – depăşeşte raţiunea omenească. Cine poate pricepe ce este Dumnezeu? Care este, adică, esenţa, fiinţarea lui Dumnezeu? NIMENI! Şi, totuşi, credem în Dumnezeu. Nu pentru că Îl înţelegem, ci pentru că simţim tainic prezenţa Lui şi gustăm cu inima dragostea Sa – putem, adică, înţelege energiile necreate ale lui Dumnezeu, după cum foarte frumos au teologhisit marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, – nu însă şi fiinţarea Lui. Să vedem în Scriptură ce i-a zis Dumnezeu lui Moisì când acesta a cerut de la Dumnezeu să-I vadă Slava: „Eu voi merge înaintea ta cu Slava Mea… Nu vei putea vedea Faţa Mea, că nu va vedea om Faţa Mea şi să fie viu…” (Ieş. 33:18-20). Aşijderea se întâmplă cu toate adevărurile credinţei, ce depăşesc legile firii. „Le vedem fără să le vedem, le cunoaştem fără să le cunoaştem”, deoarece toate sunt acoperite în „dumnezeiescul întuneric” (Sf. Grigorie al Nyssei). Le trăim şi participăm la ele numai cu puterea credinţei. Dacă ne încăpăţânăm să credem doar ceea ce putem cuprinde cu logica şi raţiunea noastră depăşită, atunci ne îngustăm incredibil orizontul duhovnicesc şi, până la urmă, nu putem fi creştini. Deoarece, în ultimă instanţă, „credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11:1). Şi, bineînţeles, credinţa presupune smerenie adevărată, cu care atragem harul lui Dumnezeu, căci „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iac. 4:6). Cel smerit, care se încrede în Dumnezeu mai mult decât în raţiunea lui, cu harul lui Dumnezeu, poate pătrunde Tainele Bisericii.

(Cele două conferinţe, ce au durat mai bine de trei ore, cu o scurtă pauză de 10 minute între ele, s-au încheiat cu următoarele cuvinte ale Mitropolitului Ambrozie:)

,,Înainte de a pleca de la catedră, aş vrea mai întâi să vă mulţumesc pentru invitaţia făcută şi, mai cu seamă, pentru întrebările bine gândite şi de actualitate ce mi-au fost puse. În al doilea rând, îmi cer iertare dacă, eventual, cineva s-a simţit ofensat de răspunsurile care s-au dat. Intenţia mea n-a fost să rănesc pe nimeni, dar întrucât cred că într-un dialog, ca să aducă roade şi să fie de un real folos – şi socotesc că nimeni n-a venit astăzi aici ca să asculte vorbe goale şi să-şi piardă vremea – trebuie negreşit să precumpănească sinceritatea şi dragostea, de aceea v-am spus ce cred, cu limbajul adevărului şi dragostei. Cuvintele „ţinând adevărul în dragoste” (Ef. 4:15) şi „cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face slobozi” (Io. 8:32) au constituit fundamentele scripturistice ale gândirii mele. Şi, la sfârşit, vreau să întăresc, pentru evitarea oricăror răstălmăciri, că n-am spus că noi, ortodocşii, suntem toţi sfinţi! Bineînţeles că avem ca ţintă sfinţenia şi pentru ea ne luptăm. Însă ce face fiecare în viaţa sa personală, Dumnezeu judecă. Ceea ce am încercat să vă spun este că noi, ortodocşii, credem nestrămutat că avem credinţa cea dreaptă. Continuăm credinţa Bisericii celei Una şi nedespărţite a primului mileniu, având în minte porunca apostolică: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile ce aţi fost învăţaţi, ori prin cuvânt, ori prin epistola noastră” (II Tes. 2:15)."

Traducere de:Monahul Gherontie Nica

( După „Πάντα τα έθνη”, periodic misionar, nr.116, oct.-nov. 2010,articol apărut în nr. 28 din revista “Familia Ortodoxă")

[1] În greceşte, explicaţia Mitropolitului Ambrozie are un înţeles mai adânc, deoarece prin cuvântul μαρτυρία („mărturie”) se înţelege totodată „mucenicie”, „martiriu”. Grecescul μάρτυς însemna în primul rând „martor” şi apoi „mucenic”. Deci mucenicii nu erau decât nişte martori, care prin viaţa şi, mai ales, mucenicia lor, dădeau mărturia cea bună pentru Hristos. Ei sunt prototipul „misionarilor” în Biserica Ortodoxă şi numai astfel putem înţelege în dimensiunea lui duhovnicească cuvântul „misionar”. (n.tr.)

DIN CANTARILE OASTEI DOMNULUI

Suflete scoala !



Canta maici de la M-rea Brancoveni-Olt

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

NE VORBESC IERARHII NOSTRI.........

Despre purtarea si puterea Crucii-puterea Jertfei

„Mare este puterea Crucii Tale, Doamne. Că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume; şi a arătat din pescari apostoli şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre”

,,Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că modul în care noi vieţuim creştineşte trebuie să se facă în mod liber. "Oricine voieşte să vină după Mine" înseamnă că Mântuitorul Iisus Hristos nu forţează pe nimeni. Respectă libertatea fiecărui om de a-L urma pe Hristos sau de a nu-L urma. De a-I urma Lui în ceea ce priveşte viaţa sau de a-I rămâne indiferent. De a da sau nu a da un sens vieţii sale . Lepădarea de sine este o lucrare duhovnicească care presupune o luptă cu sine însuşi, cu propriul său egoism şi orgoliu. Lepădarea de sine nu este desfiinţare de sine, ci este o schimbare a modului de a fi şi de a trăi. Este trecerea de la egoism la comuniune. De la o existenţă centrată pe eul propriu la o existenţă ca legătură duhovnicească sau comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, întru iubire smerită. Lepădarea de sine înseamnă deschiderea omului spre comuniunea cu Dumnezeu. În general, omul preocupat excesiv de sine devine egoist şi pătimaş, posesiv, îşi pune nădejdea în propriile sale forţe şi urmează doar binele său egoist. Lepădarea de sine înseamnă deschiderea spre iubirea lui Dumnezeu şi intrarea în comuniune cu El. Când omul se iubeşte pe sine, iubeşte de fapt o existenţă trecătoare şi limitată. Când iubeşte pe Dumnezeu, atunci orizontul vieţii sale se deschide complet, pentru că iubeşte pe Dumnezeu Cel Netrecător şi Nelimitat. Lepădarea de sine înseamnă ieşirea din mormântul propriului orgoliu şi propriului egoism. De asemenea, lepădarea de sine presupune o existenţă jertfelnică, smerită, în care omul se dăruieşte lui Dumnezeu prin rugăciune şi semenilor săi prin fapte bune, săvârşite pentru ei sau în favoarea lor .Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că asumarea Crucii înseamnă recunoaşterea întru smerenie a fragilităţii şi a limitării noastre şi, în acelaşi timp, El ne arată că purtarea Crucii, ca etapă în urmarea lui Hristos, înseamnă să aducem suferinţa, neputinţa, neîmplinirea, limitarea sau fragilitatea vieţii noastre în faţa Lui, ca să nu purtăm Crucea singuri, ci să purtăm Crucea ajutaţi fiind de El. Această prezentare a crucii noastre, a vieţii noastre, în faţa lui Hristos înseamnă cererea ajutorului lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos asumă suferinţa Crucii noastre şi o umple cu prezenţa iubirii Sale milostive, pentru că El mai întâi a purtat Crucea suferinţei şi a făcut din ea scară către bucuria Învierii.Purtarea crucii este o lucrare duhovnicească prin care suferinţa, necazul şi limitarea nu ne duc la disperare, ci la o mai mare apropiere de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că necazul, suferinţa au ca scop apropierea omului de Dumnezeu. Conştiinţa că este limitat, trecător, că nu-şi poate pune nădejdea în propriile sale forţe, ci are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu Cel mult Milostiv şi Atotputernic".(P.F.Daniel,sursa:http://www.ziarullumina.ro)

,,Când rostim cuvântul „Cruce”, gândul ne poartă spre realitatea jertfei, a sacrificiului, a dăruirii de sine pentru altul, a smereniei personale pentru binele comun.La prima vedere, jertfa, sacrificiul, smerenia, într-un cuvânt „Crucea”, sunt realităţi care definesc înfrângerea, neputinţa sau slăbiciunea. Purtătorul de cruce este cel condamnat să-şi ducă resemnat greul vieţii din care adesea lipseşte orice nuanţă de biruinţă sau lumină. Omul sacrificat este cel învins într-o confruntare, cel care nu mai are nici o speranţă. Smeritul este cel deposedat de putere, cel călcat în picioare de stăpânitorii cei tari şi puternici.În contradicţie totală cu cele spuse, Biserica exclamă: „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne”! Mare este, prin urmare, jertfa; biruitor este sacrificiul, plină de putere este smerenia.

Unde este, atunci, adevărul ?

Realitatea înconjurătoare ne arată că mari sunt cei care jertfesc pe alţii pentru interesele lor, nu cei sacrificaţi. Biruitori şi plini de putere sunt cei aroganţi, nu cei smeriţi, stăpânitorii cei mari, nu umilii supuşi.Şi totuşi, Biserica lui Hristos, Adevărul prin excelenţă, afirmă răspicat: „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne. Că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume; şi a arătat din pescari apostoli şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre”.Căutător neliniştit al adevărului, în faţa acestei dileme, genial scrutător în tainele istoriei şi ale fiinţei umane, Dostoievski a concluzionat astfel: „Nu este nici o putere mai mare ca puterea smereniei. Nimeni nu-i poate sta împotrivă”.O privire obiectivă asupra istoriei umane certifică acest adevăr. Autentica tărie, adevărata putere nu le deţin armatele, politicienii, deţinătorii de fabuloase averi. Da, pe termen scurt, armata, politica sau banul decid soarta popoarelor. Experienţa istoriei arată că armatele nu sunt totuşi invincibile la nesfârşit, cârmuitorii popoarelor sunt înlocuiţi unii de alţii, adesea prin crime, iar bunurile materiale nu sunt veşnice.O naţiune nu este puternică prin armata, politicienii şi banii ei. Ţara care are un simţ puternic al familiei răzbate în istorie mult mai uşor decât o ţară militarizată excesiv, dar lipsită de mame cu mulţi copii.Credinţa în Dumnezeu oferă, de asemenea, fiinţei umane o putere, o voinţă de a birui greutăţile vieţii şi ale istoriei mai mult decât cea mai subtilă diplomaţie. Ţara cu multe mănăstiri este, pe termen lung, mai puternică decât cea presărată cu multe cazărmi militare.În faţa unor asemenea tendinţe, Biserica, prin glasul profetic al lui Hristos, cheamă omul contemporan să se îmbrace cu puterea Crucii. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). Această purtare a Crucii, identificată cu puterea blândeţii, răbdării, delicateţei sufleteşti, smereniei, este considerată şi astăzi, ca şi în vremea Sfântului Apostol Pavel, ca fiind „nebunie” şi „sminteală” (1 Corinteni 1, 18 şi 23), adică de neînţeles pentru mulţi. Şi totuşi, ea este „puterea lui Dumnezeu” din care izvorăşte autentica putere a oamenilor, adevărata putere a naţiunilor, singura putere de neînvins a lumii".(I.P.S.Teofan, sursa:http://www.doxologia.ro)

,,Viata aceasta, daca voim sa fim crestini si, mai ales, daca voim sa dobandim Imparatia lui Dumnezeu, trebuie sa o abordam ca pe o cruce, ca pe o lupta si ca pe o jertfa. Pentru ca a nu-ti asuma viata ca pe o cruce si a nu o pune in slujba lui Hristos, poate sa duca implicit la autosituarea de-a stanga Lui, sau fara El, si fiecare dintre noi stim lupta si dorinta noastra de a ne pune la picioarele Sale viata cu lupta ei, cu jertfa ei si cu tot ceea ce intelegem fiecare dintre noi sa lucram, pentru a putea incepe inca de aici de pe pamant sa traim si sa experimentam viata in Hristos si implicit Imparatia lui Dumnezeu .Fericirea sau nefericirea noastra – vrem sau nu vrem – incepe inca de aici. Iar ceea ce se intampla in viata de dincolo nu este decat o continuare fireasca a luptei sau a refuzului nostru de a pune cuvintele si poruncile Mantuitorului Hristos in practica vietii noastre. De aceea, sa ne binecuvinteze Mantuitorul Hristos, Cel ce S-a jertfit pentru noi pe Cruce, cu aceasta intelepciune si intelegere a Crucii, ca sa ne asumam viata aceasta ca pe o lupta si o jertfa in slujba Lui, asa incat sa putem si noi sa gustam Imparatia Lui inca de aici de pe pamant, dar mai cu seama dincolo, in Imparatia Cerurilor, pentru vecii vecilor, Amin”.(P.S.Sebastian,sursa http://www.razbointrucuvant.ro)

FRATELE TRAIAN DORZ SUB PERSECUTIA COMUNISTA

Marturii........

,,În ultima vreme, cercetători ai comunismului românesc situează cazul Traian Dorz în fenomenul disidenţei apărut în anii '70. Evident că este o eroare mare, deoarece se ştie că Traian Dorz a fost un militant ortodox şi lider al "Oastei Domnului", care a căzut victimă organelor de represiune comuniste încă din 1948.

Apoi, tot Traian Dorz şi mişcarea "Oastea Domnului" sunt monopolizate de curente neoprotestante. Aceste mişcări neoprotestante, încă din anii '70, în condiţiile Războiului Rece, atunci când guvernele occidentale monitorizau cu multă atenţie atitudinile religioase şi disidente, îi publicau lui Dorz parte din lucrările sale religioase şi propagau sub sigla "Oastei Domnului". Această încercare de monopolizare a militantismului "Oastei Domnului", în fapt, este o denaturare a adevărului istoric. Traian Dorz este parte a trecutului Ortodoxiei în perioada comunistă, după cum chiar el afirma la 18 iulie 1976, în una din nenumăratele anchete de la Securitate:

""Oastea Domnului", fiind o mişcare duhovnicească, nu urmăreşte alt scop decât cel duhovnicesc - şi acesta este adevărul. După 1948, adică după ce a fost socotită ca ilegală, scopul ei a rămas acelaşi. În ţară ori în străinătate, unde există, ea nu are drept iniţiatori decât pe membrii ei de fapt. Nu există un centru coordonator. Nu există o conducere unitară. Există numai unii fraţi care prin tradiţie sunt priviţi oarecum mai aleşi ca ceilalţi, datorită unei activităţi mai îndelungate pe linia Oastei şi a faptului că au suferit în trecut mai mult pentru credinţa lor. Ei n-au alte statute decât învăţătura ortodoxă".

Pe de altă parte, în condiţiile impuse de regimul comunist, Dorz era conştient că nu mai putea organiza "Oastea Domnului" aşa cum fusese în perioada interbelică, încercând să obţină de la autorităţile statului acordul pentru o manifestare la cote reduse în spaţiul bisericesc ortodox:

"De fapt nici nu se mai urmăreşte reorganiza-rea "Oastei Domnului" în sensul de a se mai crea o asociaţie cu statute şi conducere de sine stătătoare. În cadrul Bisericii Ortodoxe, dacă ni s-ar îngădui un minimum de satisfacţie sufletească duminicile sau în sărbătorile religioase după-masă, sub supravegherea preotului local - am fi mulţumiţi. Toate adunările nu se fac din altă cauză decât din lipsa acestui minim pe plan local, în biserica respectivă".

(Adrian Nicolae Petcu -sursa: Ziarul Lumina)

VREMEA POSTULUI - VREME DE POCAINTA

,,...Sa se cerceteze omul pe sine...!(1 Cor.11,28)

,,Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns în Kiev. Cea dintâi şi cea mai însemnată dorinţă a fost să postesc, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Am tras lângă Lavră, ca să-mi fie mai lesne a ajunge la biserică. M-a primit un bătrân bun, cazac de neam. Trăia singur şi m-am bucurat de multă linişte şi tăcere în locuinţa lui. M-am pregătit pentru spovedanie, gândindu-mă să-mi mărturisesc păcatele cât se poate de amănunţit. Ca urmare, am început să-mi amintesc toate păcatele mele, săvârşite încă din cea mai fragedă tinereţe. Ca să nu le uit, m-am apucat să le categorisesc şi să le scriu pe o coală mare de hârtie. Am aflat că în pustietatea Kitaev, la şapte verste distanţă de Kiev, se nevoieşte un duhovnic foarte înţelept şi cu dreaptă socoteală. Se mai povestea că oricine se spovedeşte la el dobândeşte un duh umilit şi se întoarce folosit, plin de o mare pace sufletească. M-am bucurat mult şi, fără multă zăbavă, m-am dus la el. După ce am primit câteva sfaturi şi după ce am stat puţin de vorbă, i-am dat foaia ca s-o cerceteze. Citind-o, duhovnicul mi-a zis:
- Iubite prieten, ai scris aici multe lucruri de prisos. Iată ce trebuie să ştii:
1) La spovedanie nu trebuie să repeţi acele păcate de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai săvârşit. Altminteri, asta ar însemna o neîncredere în puterea tainei ce se săvârşeşte la spovedanie.
2) Nu trebuie să-ţi aminteşti de alte persoane cu care-ai venit în atingere în clipa când ai făptuit păcatele, ci să te osândeşti numai pe tine. Sfinţii Părinţi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci numai să le recunoască în general, pentru ca nu cumva, luându-le pe fiecare în parte, să dea prilej de sminteală atât sufletului său, cât şi duhovnicului
3) Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te căieşti de păcatele tale, fiindcă nu ştii cum trebuie să te pocăieşti, adică îţi săvârşeşti pocăinţa în chip rece şi indiferent.
4) Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai însemnat ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate. N-ai recunoscut şi n-ai notat că tu nu iubeşti pe Dumnezeu, că urăşti pe aproapele, că nu crezi în cele ce spune cuvântul Domnului şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. În aceste patru păcate se cuprinde toată prăpastia de răutăţi şi toată stricăciunea noastră sufletească. De fapt, ele sunt rădăcinile din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în diferite păcate.Când am auzit aceste cuvinte, am rămas uimit.
- Cuvioase părinte, i-am spus eu, cum s-ar putea oare să nu-L iubim pe Dumnezeu, Făcătoru lşi Purtătorul nostru de grijă?! În ce mai putem crede, dacă nu în cuvântul Domnului, căci în El se află tot adevărul şi toată sfinţenia ?! Cât despre aproapele, eu nu-i doresc decât binele. Şi pentru ce l-aş putea urî? N-am cu ce mă trufi, căci, pe lângă păcatele mele fără de număr, nu am nimic vrednic de laudă.Şi cum aş mai putea umbla după plăceri şi pofte eu, care sunt atât de sărac şi bolnăvicios?! Desigur, dacă aş fi fost învăţat sau bogat, atunci, fără îndoială, m-aş fi simţit vinovat de toate câte mi le-aţi spus.
- Iartă-mă, iubite, dar ai înţeles atât de puţin din câte ţi-am explicat! Cum să te lămuresc mai bine?! Uite, îţi dau o scriere după care eu însumi mă spovedesc. Citeşte-o şi vei vedea limpede că tot ceea ce ţi-am spus este adevărat. Duhovnicul mi-a dat hârtia, iar eu am început s-o citesc: Spovedania omului lăuntric sau Calea care duce la smerenie întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:
1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii, orice gand despre Dumnezeu mi-ar aduce in suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăvie işi sunt gata să mă îndeletnicesc,cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii, în ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă.Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, deabia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeuşi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!... În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, nevrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui - căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele", iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc-, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu... Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui."
2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de-a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc. Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.
3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nicio îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aş fi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-arfi înspăi-mântat şi mi-aş fi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot cape capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte?Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aş fi ocupat mereu de ea, m-aş fi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-aş fi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre.Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprinde o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.
4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc înlăuntrul meu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc.Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări. Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urător de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta? Starea duhurilor întunericului e mai bună decât a mea, căci dracii, chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie, cel puţin, însă, cred şi se cutremură. Dar eu? Poate exista oare o soartă mai grea decât cea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită pe care o trăiesc eu însumi?!Isprăvind de citit această spovedanie, m-am îngrozit, gândind în sinea mea: „Doamne, ce păcate grozave se ascund în mine, păcate pe care nici nu le bănuiam până acum!" Dorinţa de a-mi curaţi sufletul de ele m-a împins să cer îndrumări de la acest mare părinte duhovnic, ca să ştiu în ce chip aş putea găsi cele mai potrivite mijloace de îndreptare, acum, când am cunoscut cauzele tuturor răutăţilor. El mi-a răspuns:
- Cauza lipsei de dragoste faţă de Dumnezeu este necredinţa; cauza necredinţei este lipsa de convingere, iar cauza lipsei de convingere o constituie lipsa de râvnă în căutarea adevăratelor cunoştinţe luminoase, neglijenţa în lucrarea luminării duhovniceşti.Şi, ca să spun mai pe scurt: fără credinţă e cu neputinţă să iubim; fără convingere e cu neputinţă să credem. Dar ca să putem căpăta convingere, este nevoie să găsim mai întâi cunoştinţele cele mai depline şi cuprinzătoare.Este neapărată nevoie să trezim în suflet, prin mijlocirea meditaţiilor, prin învăţarea cuvântului dumnezeiesc şi prin observaţiile câştigate din experienţă, setea şi dorinţa sau, după cum se exprimă unii, „uimirea", care dă naştere unui dor nepotolit de a cunoaşte lucrurile mai îndeaproape, mai desăvârşit, mai adânc.
„Dragostea, zice un scriitor duhovnicesc, se dezvoltă de obicei prin cunoştinţă şi, în măsura în care cunoştinţele sunt adâncite şi lărgite, în aceeaşi măsură va creşte dragostea, iar sufletul se va muia mai uşor şi se va pregăti mai lesne pentru iubirea lui Dumnezeu, contemplând cu luare-aminte nespusa frumuseţe şi desăvârşire a fiinţei lui Dumnezeu, precum şi nemărginita Lui dragoste pentru oameni."Acum vezi că pricina păcatelor pe care ţi le-am dezvăluit este lenea de a ne gândi la lucruri duhovniceşti, lenea care ne stinge dorinţa şi nevoia de cele duhovniceşti? Dacă vrei să afli şi mijloacele prin care se dezrădăcinează acest rău, atunci sileşte-te să te luminezi pe toate căile în cele duhovniceşti, caută să astupi izvorul tuturor păcatelor printr-o stăruitoare îndeletnicire cu cuvântul Domnului, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cu meditaţiile, cu sfatul duhovnicesc şi cu feluritele convorbiri întreţinute cu oameni înţelepţi despre persoana Mântuitorului. Ah, iubite frate, de-ai şti câte nenorociri ni se întâmplă tocmai pentru că ne lenevim să ne luminăm sufletul prin cuvântul adevărului, pentru că nu învăţăm Legea Domnului zi şi noapte şi fiindcă nu ne rugăm cu stăruinţă şi cu râvnă pentru ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune. Iar din această cauză omul nostru lăuntric flămânzeşte, se răceşte şi se slăbănogeşte, lipsindu-i puterea să păşească pe calea mântuirii şi a dreptăţii cu trezvie. De aceea, iubitul meu, ca să ne putem folosi de aceste mijloace, trebuie să ne hotărâm, în măsura puterilor noastre, să ne umplem cât mai des mintea cu felurite cugetări despre lucrurile cereşti şi atunci dragostea ce se revarsă de sus peste inima noastră se va aprinde şi va spori în sufletele noastre. Totodată, iarăşi, pe cât ne stă în putinţă, să ne rugăm cât mai des, căci rugăciunea este mijlocul cel mai însemnat şi cel mai puternic pentru înnoirea şi propăşirea noastră. Ne vom ruga şi vom cere ajutorul Celui de Sus aşa cum învaţă Sfânta Scriptură:

„Doamne, învredniceşte-mă acum să te iubesc pe Tine aşa cum odinioară am iubit păcatul!"

( din cartea ,,Pelerinul rus"sursa:ortodoxiatinerilor.ro )

CREDINTA DREPTSLAVITOARE

Din Ortodoxie poate fi ceva bun?

,,In graiul omenesc nu exista cuvant atat de incapator ca sa poate spune dintr-o data tot ce este Ortodoxia. Unii au spus ca Ortodoxia este cerul coborat pe pamant; si este adevarat, pentru ca substanta Ortodoxiei este Dumnezeu care s-a facut om, ca pe oameni sa-i indumnezeiasca. Pentru crestinii care o iau in serios, Ortodoxia se prezinta in primul rand, si aceasta, in mod netagaduit, ca asezamantul duhovnicesc in care se dezbate drama cea mai vie si mai adanca a vietii noastre de oameni; si anume, drama intalnirii, si vietuirii noastre de oameni vii, cu Dumnezeu cel viu si drama intalnirii si a vietuirii Dumnezeului Celui Viu cu noi.Ortodoxia este Mantuitorul Hristos, El insusi, viu si prezent in mijlocul nostru. In inima Ortodoxiei, ca si pe altarele ei, e prezent de-a pururi Mantuitorul viu si lucrator necontenit asupra noastra, desi e nevazut. N-a zis El insusi: "Iata Eu sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacurilor" (Matei 28,20). Ortodoxia o descoperim in viata noastra de crestini, in primul rand, ca o chemare a lui Dumnezeu la pocainta.

O veche istorioara crestina ne spune ca, atunci cand erau la Roma Sfintii Apostoli Petru si Pavel au putut sa stea de vorba o clipa chiar cu prefectul Romei."Noi romanii, spunea prefectul, am adus in lume ordinea, am adus civilizatia, pacea, am adus justitia, voi crestinii ce bun ne mai puteti aduce pe care noi sa nu-l avem? Cu simplitate dar si cu convingere, cei doi Apostoli au raspuns atunci intr-un glas: Noi aducem Iubirea". Un cetatean al vremii noastre cu si mai mult cuvant decat prefectul Romei de odinioara, ar avea dreptul sa ne intampine cu aceeasi intrebare pe noi crestinii de astazi si toata Ortodoxia noastra. Noi cetatenii lumii moderne am creat o civilizatie noua, noi am descoperit stiinta, tehnica noastra face minuni, am pus stapanire pe energia electrica, atomica si nucleara, am creat cele mai perfecte avioane si suntem pe punctul de a transforma natura. Ce bun ne mai puteti aduce voi, cu Crestinismul si Ortodoxia voastra? La aceasta intrebare Ortodoxia de astazi ar da acelasi raspuns ca si Apostolii de odinioara. Noi tot Iubirea o aducem, fiindca iata, fara Iubire si fara Pace lumea e amenintata sa-si piarda toate celelalte bunuri ale ei.

Intalnim uneori printre noi oameni care atunci cand vine vorba de Ortodoxie ,isi marturisesc tot zbuciumul lor sufletesc printr-o intrebare care seamana foarte mult cu intrebarea pe care Natanail i-o punea prietenului sau Filip: Din Ortodoxie poate fi ceva bun?

Iata de ce ori de cate ori se pune problema Ortodoxiei, raspunsul nostru va ramane de-a pururi identic cu raspunsul pe care l-a dat odata marele Pavel cand si-a pus problema despartirii crestinilor de Hristos, fiindca Ortodoxia pentru noi nu-i altceva decat Hristosul vietii noastre de fiecare zi."Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos, se intreaba Pavel : necazul, stramtorarea, prigonirea, foamea, primejdia, sau sabia ? Dar toate acestea le biruim cu puterea Celui ce ne iubeste. Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici incepatoriile, nici puterile, nici cele de fata, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancimea, nici alta faptura oarecare nu poate sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu cea in Hristos Iisus" si de Sfanta Lui Ortodoxie, in veci".

Arhimandrit Benedict Ghius(1904-1990)

(sursa:http://www.crestinortodox.ro/)

SA NE RUGAM......

Iisuse Preadulcele meu Mantuitor,

Păcătuit-am, Doamne, păcătuit-am! Şi peste păcatele mele stă sabia Judecăţii Tale. Stă cumpăna Judecăţii Tale. Şi eu n-am ce pune în această cumpănă. Nici un răspuns n-am pentru păcatele mele. Şi nici o apărare, decât cuvintele robului Tău David: „fărădelegea mea o cunosc", păcatul meu îl cunosc.
Păcătuit-am, şi păcatul stă acum „de-a pururi înaintea mea".
Păcătuit-am, şi păcatul m-a scos din casa dragostei Tale.
Păcătuit-am, şi păcatul m-a lăsat singur şi pribeag.
Păcătuit-am, şi am ajuns un Cain, fugărit mereu de grozăvia şi urgia pedepsei.
Păcătuit-am, şi sufletul meu a pierdut ceva. Viaţa mea a pierdut ceva... Viaţa mea a pierdut pe Cineva...
Sărmane suflet pribeag, unde vei găsi ceea ce ai pierdut? O, nu mai rătăci plângând! Caută-L pe Cel pierdut acolo unde L-ai lăsat. Caută-L acolo unde L-ai părăsit.
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Cu lacrimi de foc mă aplec la Crucea Ta. Lumea şi păcatul m-au smuls de aici. Şi, vai, cât de grozavă a fost calea păcatului! Mă întorc cu lacrimile fiului pierdut. Împacă-mă iarăşi cu Tatăl Ceresc. Împacă-mă iarăşi cu Tine şi mă primeşte iarăşi în legământul dragostei Tale! Pentru păcatele mele, pedepseşte-mă şi pe mine, ca odinioară pe robul Tău David, dar nu mă părăsi! Acesta e suspinul meu de fiecare clipă: pedepseşte-mă, Doamne, dar nu mă părăsi!
„Sabia" nu s-a depărtat din casa robului Tău David; pedeapsa l-a urmărit, dar dragostea Ta nu l-a părăsit. Pe cel ce s-a încrezut în Tine nu l-ai îndepărtat. Nu l-ai lăsat „să râdă vrăjmaşul de el", strigând: „Prindeţi-l, căci Dumnezeu l-a părăsit pe dânsul". Nu l-ai scos din casa dragostei Tale. Nu l-ai părăsit ca pe un vas netrebnic. N-ai rupt legământul Tău cu el.
O Doamne, sabia mustrării Tale să mă taie şi pe mine până la sfârşit! Sângele lacrimilor mele să curgă mereu. Medicamentele „amare" să nu se gate din viaţa mea. Pentru păcatele mele, loveşte-mă fără cruţare. Lasă-l pe „Şimei" să arunce mai departe cu pietre după mine. Lasă-mă să trec singur - părăsit de toţi -pârâul Chedron, dar nu mă părăsi Tu, Doamne, lumina şi viaţa mea.
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor, mă prăbuşesc cu toate păcatele mele la picioarele Crucii Tale! Şi cu lacrimi fierbinţi mă rog. Şi cu lacrimi de foc mă rog: învredniceşte-mă să gust din dulceaţa făgăduinţei Tale! „ Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie Îmi ascunsesem o clipă faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău. Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, Care are milă de tine" (Is 54, 7-10).
O Doamne, învredniceşte-mă să trăiesc în această preadulce făgăduinţă! Învredniceşte-mă să mă sting în această preadulce făgăduinţă, ca să trăiesc cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Parintele Iosif Trifa (din meditaţia la Evanghelia Duminicii a 5-a din Postul Mare)