marți, 31 iulie 2012

FLORICELE CULESE PENTRU O FLOARE ALEASA

 Postul bucuriei si al iubirii (1 august-14august)



,,Cand protivnicul mantuirii noastre se vede batut la prima piedica - cea mai usoara - ce o ridica in calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mandria nu-l lasa sa se dea batut, ci le starneste a doua piedica prin viciile trupului, sau o iubire trupeasca de sine. La o atare inaintare a luptei pentru mantuire se tanguie trupul, ca sa te milostivesti de el; e tanguirea vicleana a stricaciunii, care nu trebuie ascultata, ci scoasa din radacina si firea facuta iarasi curata. De aceea Parintii i-au zis trupului: vrajmas milostiv si prieten viclean. In vremea negrijei de mantuire trupul se naravise cu patimile si poftele, iar acestea l-au desfranat si l-au scos de sub conducerea mintii, sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, incat se rascoala cu nerusinare impotriva sufletului, chinuindu-l in tot felul, si se intarata pana si impotriva lui Dumnezeu. "Caci pofta carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, fiindca nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate." Asa vine ca fiecare ducem o povara in spate - trupul de pe noi. De la starea asta si pana la a-l face sa fie templu sau Biserica a Duhului Sfant e de luptat de cele mai multe ori viata intreaga.
Firea trupului fiind surda, oarba si muta, nu te poti intelege cu el decat prin osteneala si foame, acestea insa trebuie conduse dupa dreapta socoteala, ca sa nu dauneze sanatatii. Acestea il imblanzesc, incat nu se mai tine vrajmas lui Dumnezeu. Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup. Foamea imblanzeste fiarele.
Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toata lupta aceasta sa nu se duca fara indrumarea unui duhovnic iscusit care stie cumpani pentru fiecare ins aparte: masura, trebuinta si putinta fiecaruia. Postul adica sa fie masurat dupa varsta, dupa sanatatea ramasa - desi postul pe multi i-a facut sanatosi - si dupa taria si felul ispitelor. Asa cere dreapta socoteala. Cei ce s-au grabit fara sfatul dreptei socoteli, toti au intarziat sau, indaraptand, au pierdut. De aceea au zis Parintii, gandindu-se la cei grabiti sa stinga patimile, ca mai multi s-au pagubit din post, decat din prea multa mancare, si preamareau dreapta socoteala, ca virtutea cea mai mare. Pretuirea patimasa a trupului pe multi ii intoarce impotriva duhovnicului, desi invrajbirea nu-i tine mult, boala ii intoarce; pe altii, insa, muscati la minte de mandrie, nici nu-i lasa sa mearga vreodata la duhovnic, desi le tanjeste cugetul. La vreme de umilinta - care cearca pe toti - si acestia biruie piedica si intra in lupta mantuirii."(Parintele Arsenia Boca")
,,Dumnezeul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare, departe, Cel ce mai inainte ai intocmit, prin Legea Ta Veche si Noua aceste zile de post, la care ne-ai invrednicit sa ajungem acum, pe Tine Te laudam si Tie ne rugam: intareste-ne cu puterea Ta, ca sa ne nevoim intru ele cu sarguinta, spre marirea numelui Tau celui sfant si spre iertarea pacatelor noastre, spre omorarea patimilor si spre biruinta asupra pacatului; ca impreuna cu Tine rastignindu-ne si ingropandu-ne, sa ne ridicam din faptele cele moarte si sa petrecem cu bunaplacere inaintea Ta in toate zilele vietii noastre. Ca Tie se cuvine a ne milui si a ne mantui pe noi, Hristoase Dumnezeule si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin”.„Dumnezeu a slavit-o pe Maica Domnului si a pastrat-o in tacere. Tai­na Nascatoarei de Dumnezeu este taina tacerii. De aceea Dumnezeu nu i-a luminat pe oameni pentru a vorbi despre viata ei trupeasca. Biserica insa a slavit-o”(rugaciune la inceput de post) 

Ganduri curate pentru Maicuta Preacurata !

.„Nu exista scrieri ale sfintelor femei. Asta nu se intampla pentru ca ele ar fi sfinte mai mici decat barbatii, si sunt chiar mai multe, insa femeile sfinte au o viata ascunsa, isi pot pastra viata lor tainica. Maica Domnului a primit un mare har de la Dumnezeu. Nu avem nici o descoperire care sa provina de la Maica Domnului, dar stim ca are un mare har, si Biserica il simte, ea si toti cei ce i se roaga“.( Cuv.Sofronie Saharov)

“Cand sufletul e in iubirea lui Dumnezeu, cat de bune, cat de placute si vesele sunt atunci toate. Dar, chiar si in iubirea lui Dumnezeu sunt intristari si, cu cat e mai mare iubirea, cu atat mai mari sunt si intristarile.Maica Domnului n-a pacatuit niciodata, nici macar cu un singur gand, nici n-a pierdut vreodata harul, dar si in ea au fost mari intristari; iar cand statea langa cruce, atunci intristarea ei a fost nemasurata ca oceanul si chinurile sufletului ei au fost neasemanat mai mari decat chinurile lui Adam la izgonirea din rai, pentru ca si iubirea ei era neasemanat mai mare decat iubirea Lui Adam in rai. Si daca a ramas in viata, e numai pentru ca a intarit-o puterea Domnului, fiindca Domnul a vrut ca ea sa vada Invierea Lui si, dupa Inaltarea Lui, sa ramana pe pamant spre mangaiere si bucurie apostolilor si noului popor crestin.Noi nu ajungem la deplinatatea iubirii Maicii Domnului si de aceea nu putem intelege pe deplin intristarea ei. Iubirea ei era desavarsita. Ea iubea nemasurat de mult pe Dumnezeul si Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire si norodul. Si ce n-a trait ea atunci cand oamenii pe care-i iubea atat de mult si a caror mantuire o dorea pana la capat, au rastignit pe Fiul ei preaiubit? Nu putem pricepe aceasta, pentru ca in noi iubirea de Dumnezeu si de oameni e mica.
Asa cum iubirea Maicii Domnului e nemasurata si neinteleasa, asa si intristarea ei e nemasurata si neinteleasa pentru noi.
O, Fecioara Preacurata, Maica lui Dumnezeu, spune-ne noua, copiilor tai, cum iubeai pe Fiul si Dumnezeul tau cand traiai pe pamant? Cum se veselea duhul tau de Dumnezeu, Mantuitorul tau [Lc 1, 47]? Cum priveai fata Lui preafrumoasa cu gandul ca El este Cel pe Caruia Ii slujesc cu frica si dragoste toate puterile ceresti? Spune-ne, ce simtea sufletul tau cand tineai in bratele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost durerile sufletului tau cand, impreuna cu Iosif, L-ai cautat vreme de trei zile in Ierusalim? Ce chinuri ai trait atunci cand Domnul a fost dat spre rastignire si a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la Inviere si cum tanjea sufletul tau dupa Inaltarea Domnului? Sufletele noastre sunt atrase sa cunoasca viata ta impreuna cu Domnul pe pamant, dar tu n-ai vrut sa asterni aceasta in scris si ai invaluit in tacere taina ta.

Multe minuni si mile am vazut de la Domnul si de la Maica Domnului si nu pot sa dau nimic in schimb pentru aceasta iubire.Ce as putea da Preasfintei noastre Stapane pentru ca nu s-a scarbit de mine in pacat, ci m-a cercetat si luminat cu milostivire? N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc din cuvantul ei cel plin de har, si mintea mea se bucura si sufletul meu este atras spre ea cu atata iubire, ca si numai chemarea numelui ei e dulce inimii.
Intr-o zi, pe cand eram un tanar frate sub ascultare, ma rugam inaintea icoanei Maicii Domnului si rugaciunea lui Iisus a intrat in inima mea si a inceput sa se rosteasca de la sine. Intr-o zi ascultam in biserica o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: “Spalati-va si va veti curati” (Is 1, 16), mi-a venit gandul: “Poate ca Maica Domnului a pacatuit vreodata, chiar si numai cu gandul“. Si, lucru uimitor, in inima mea, deodata cu rugaciunea, un glas mi-a spus lamurit “Maica Domnului n-a pacatuit niciodata, nici macar cu gandul“. Astfel, Duhul Sfant a dat marturie in inima mea curatia ei. Dar in timpul vietii ei pamantesti si in ea a fost o oarecare nedeplinatate si unele greseli, dar fara de pacat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci cand, intorcandu-se de la Ierusalim, nu stia unde era Fiul ei si L-a cautat impreuna cu Iosif vreme de trei zile [Lc 2, 44-46).
Sufletul meu se infricoseaza si se cutremura cand se gandeste la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slaba si inima mea e saraca si neputincioasa, dar sufletul meu se bucura si e atras sa scrie despre ea macar un cuvant. Sufletul meu se inspaimanta de o asemenea indrazneala, dar iubirea ma impinge sa nu ascund recunostinta mea fata de milostivirea ei.
Maica Domnului nu si-a asternut in scris gandurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul si Fiul ei, nici durerile sufletului ei in vremea rastignirii, pentru ca nu le-am fi putut nicicum intelege, caci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternica si mai arzatoare decat iubirea serafimilor si a heruvimilor, si toate puterile ceresti ale ingerilor si arhanghelilor sunt mute de uimire in fata ei.
Chiar daca viata Maicii Domnului e ca invaluita intr-o tacere sfanta, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat sa cunoasca ca iubirea ei imbratiseaza intreaga lume si ca, in Duhul Sfant, ea vede toate noroadele de pe pamant si, asemenea Fiului ei, ii este mila de toti si miluieste pe toti.
Ah, daca am sti cum iubeste Preasfanta pe toti cei ce pazesc poruncile lui Hristos si cat ii este de mila si se intristeaza pentru cei ce nu se indreapta. Am simtit acest lucru pe mine insumi. Nu mint, spun adevarul inaintea fetei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Il cunoaste: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioara. N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc pe ea si iubirea ei pentru noi. Daca n-ar fi fost milostivirea ei, as fi pierit de mult, dar ea a vrut sa ma cerceteze si sa ma lumineze sa nu mai pacatuiesc. Ea mi-a spus: “Nu-i frumos pentru Mine sa ma uit la tine sa vad ce faci!” Cuvintele ei erau placute, linistite si blande, si ele au lucrat asupra sufletului meu.
Cu adevarat, ea este Ocrotitoarea noastra la Dumnezeu si chiar si numai numele ei bucura sufletul. Or, tot cerul si tot pamantul se bucura de iubirea ei. Lucru minunat si neinteles. Ea viaza in ceruri si vede neincetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uita nici pe noi, sarmanii, si acopera cu milostivirea ei tot pamantul si toate noroadele.
Si pe aceasta Preacurata Maica a Sa Domnul ne-a dat-o noua. Ea este bucuria si nadejdea noastra. Ea este Maica noastra dupa duh si, ca om, e aproape de noi dupa fire si tot sufletul crestinesc e atras spre ea cu iubire”. (Sfantul Siluan Athonitul)

joi, 26 iulie 2012

NE VORBESTE PRE SFINTITUL GALACTION - Episcopul Alexandriei si Teleormanului

,,Omul credincios poarta darul Duhului Sfant si vesmantul virtitilor"


16 

- Bine v-am găsit Preasfinţite Părinte Episcop Galaction. Vă mulţumesc pentru îngăduinţa de a mă primi şi pentru disponibilitatea sufletească de a răspunde câtorva gânduri nerostite până acum, pentru a ne arăta mai desluşit adevărul despre credinţa noastră creştin ortodoxă. Ce se înţelege, Prea Sfinţia Voastră, prin ortodoxie? 
- Vă mulţumim şi noi, de asemenea, pentru că v-aţi gândit că este bine să oferiţi cititorilor( ziarului Opinia Teleormanului )şi pe această cale, parte din dreptarul credinţei noastre care, de-altminteri, viu şi permanent este hrană spirituală pentru noi toţi.  În ceea ce priveşte ortodoxia, aceasta cunoaşte necesitatea înţelesului religios strict, al credinţei, dar şi pe cel practic, exteriorizat, folositoare în înţelesuri acceptate în ambele situaţii.
În puţine cuvinte, am putea spune îndreptăţiţi că înseamnă dragoste. Dar dragostea aplicată  înseamnă mult mai mult decât putem explica, poate mai mult decât putem înţelege; adică, credinţă dreaptă, adică, partea cea bună sau partea care nu se va lua de la noi explicată de Sfânta Biserică ca armonie lucrătoare dintre credinţă şi sens. Este calea de pe pământ la cer a omului iubitor de Dumnezeu.
- Preasfinţia Voastră, se poate spune astăzi că există în lume o teribilă foame de sens, de iubire, de credinţă? Ce este mai important astăzi, realitatea sau adevărul?
 - Ar fi minunat şi necesar în acelaşi timp să putem înţelege în permanenţă sensul şi adâncimea cuvintelor în bogăţia cărora se adânceşte lucrarea în sine şi viaţa - ca atitudine particulară - neuitând că la început a fost Cuvântul. Legătura dintre cuvânt - Cuvântul lui Dumnezeu  - şi viaţă, este convergentă  darurilor pe care le avem de la Dumnezeu. Realitatea este tranzitorie în istoria adevărului, dar  Adevărul care dă vieţii sens, dă viaţă existenţei noastre, Cuvântul şi învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos sunt veşnice. În virtutea nevoii noastre de ascensiune duhovnicească, importanţa adevărului adaptat realităţilor, face să descifrăm folosul nostru, folosul pentru viaţa noastră, pe care trebuie  să-l căutăm mai înainte de toate, ca parte a ceea ce ne îndeamnă Mântuitorul Hristos să căutăm mai înainte de toate „dreptatea şi înţelepciunea”. Pentru aceasta, trebuie creştinului şi nouă, foame şi sete ca şi consecinţe sau lucrări ale credinţei iubitoare, adică neobosită. Nu demult, Preafericitul Părinte Daniel, sublinia această nevoie; „foame şi sete de Dumnezeu  - în înţelesul şi folosul postului” - întărind însemnătatea mijloacelor Bisericii - post, , rugăciune, ca permanenţă, dragoste, ca atitudine continuă - sunt cununi, podoabe, virtuţi descoperite folosului vieţii noastre pentru conştientizarea, ca mijloace, ale acestui folos.
- Există o frică de Dumnezeu, sau este vorba doar de o frică virtuoasă, pe care Dumnezeu i-a dat-o omului ca mijloc de mântuire şi pe care Părinţii o numesc „frica mântuitoare”, „nelinişte mântuitoare”? Sf. Ioan spunea: „În iubire nu este frică ci iubirea adevărată alungă frica”.
 
- Frică de Dumnezeu înseamnă cuminţenia cu care nu neapărat suntem datori ci ne trebuie ca să putem împlini poruncile lui Dumnezeu. Adică, luare aminte, aprofundare, însuşire. Nu frică în sensul propriu. Nu îţi poate fi frică de cineva care te iubeşte. Cu alte cuvinte, faţă de iubirea lui Dumnezeu care a grăit nouă în nenumărate rânduri şi în multe feluri, care ne-a mântuit pe cruce, luând chip de rob, care a pătimit pentru noi din dragoste, nu poţi avea stare sau atitudine, sau gând de frică.  Această frică este adâncime a răspunsului nostru faţă de iubirea Sa mântuitoare, manifestată de noi ca iubire din atitudine faţă de aproapele nostru. Comunicarea dintre oameni este rezultat al păcii, al înţelepciunii, al credinţei, al armoniei … al ascultării spre împlinire a poruncilor lui Dumnezeu, sumă ce ne poate face încrezători să nădăjduim mântuirea dar care ne reprezintă, în acelaşi timp, şi în societate. Teama, neliniştea sunt necesare exerciţiului de a împlini, adică să fie lucrătoare ca hotărâre şi percepere a capacităţii de a fi mai buni, îmbogăţiţi în virtuţi, nădăjduitori ai răspunsului lui Dumnezeu faţă de preocuparea şi strădania noastră. În credinţă nu mai există frică în exteriorizarea credinţei, ca în vremea persecuţiilor, credinţa este expresie a trăirilor native cultivate în viaţa noastră, ea este dragoste.

- Şi, iată, potirul la gură Te-aduce
Iisuse Hristoase, Tu, jertfă pe Cruce
Adapă-ne, sânge de Sfânt Dumnezeu

Ca bobul în holdă, ca mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin Tine
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.
Se poate spune că pâinea şi vinul sunt două splendide realităţi pe care se sprijină creştinismul, aşa cum scria în Jurnalul Fericirii, Nicolae Steinhardt?
 - Da! Realităţi existenţiale cu multiple sensuri şi însemnătăţi. Dar când pâinea şi vinul sunt prefăcute în timpul Sfintei Liturghii, la care suntem chemaţi cu toţii, în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, Acestea sunt mai mult decât orice, mai mult decât se poate explica, sunt viaţă în Hristos, sunt părţi din veşnicia iubirii lui Dumnezeu cu care ne împărtăşim, este Hristos Însuşi. Trăim în Hristos şi cu Hristos, pâinea şi vinul înseamnă existenţă, viaţa noastră, părtăşie în Dumnezeu, Înviere, şi posibilitatea noastră de a rămâne sărbătoare, de care este atât de multă nevoie astăzi, mai cu seamă.
 - De-a lungul timpului, s-a vorbit mult despre libertate. Nicolae Bălcescu, în Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul, scria: Cine luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu. S-a spus că „există oameni pentru care a fi liberi e o plictiseală, e o belea”, că „libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc”, dar şi că „libertatea e , mai presus de orice, un act de credinţă”. II Cor. 3, 17: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate”. Care este opinia Domniei Voastre, Preasfinţite Părinte Galaction?
 - Libertatea o înţelegem - poate greşit, în funcţie de ceea ce suntem - funcţie de ceea ce dorim să fim, poate, … sau ceea ce ne convine, de cele mai multe ori. Exemple sunt la tot pasul. Însă, important, definitoriu este să distingem folosul, folosul pentru viaţa noastră, pentru societate, pentru comunitatea în care trăim, pentru ţara noastră, pentru lumea întreagă şi, nu în ultimul rând, pentru consistenţa legăturii dintre oameni şi a omului cu Dumnezeu. Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi au adâncit această necesitate pentru a face distincţie între liber arbitru şi libertatea omului şi uite că peste timp mai avem şi noţiunea de libertinaj. A avea libertate înseamnă în înţeles concentrat a asculta şi împlini poruncile lui Dumnezeu - de judecată se ocupă numai Judecătorul, - a da Cezarului ceea ce este de dat lui, a rămâne liberi în limitele rânduielilor şi legilor, a păstra echilibrul bunului simţ şi a celui educaţional din familie sau din şcoală sau din contribuţie proprie, a păstra rânduiala unei moralităţi omeneşti neîntrecută de mândrie sau păcat, pentru că acolo unde este rânduială, acolo este Dumnezeu. Nu în constrângere, ci în conştientizare. Luminarea minţii trebuie să fie şi să rămână trează.
 - „Credinţa nu este un act săvârşit o singură dată, ci o neîntreruptă privire aruncată din inimă lui Dumnezeu” (A. W. Tozer); „Credinţa este arma secretă, care anihilează toate secretele, împrejurările şi pulverizează hazardul” (Nicolae Steinhardt); „Credinţa este libera consimţire a sufletului” (Sfântul Antonie cel Mare). Cum s-ar mai putea defini credinţa, Preasfinţite Părinte Galaction?
 Ştim că Biserica Ortodoxă păstrează învăţătura Mântuitorului de a socoti pe toţi oamenii aproapele nostru. Preasfinţite Părinte, ce trebuie să facem pentru a convinge pe cineva să creadă în Dumnezeu?
 - Trebuie să fim exemple, trebuie să păstrăm predarea orelor de religie în şcoală - care este bine să rămână centrul educaţional pentru formarea copiilor şi a personalităţii şi conştiinţei lor -  trebuie să iubim, să înţelegem şi este nevoie să amintim că ne naştem cu această comoară pentru veşnicie, -  credinţa! Pe ea nu o putem îngropa! Ea este sădită în noi şi este o modalitate, cea mai bună, de a ne dovedi existenţa şi identitatea. Omul fără credinţă, dacă nu este mort, este adormit. Credinţa înseamnă viaţă în Hristos. Viaţa în Hristos înseamnă trăire, existenţa trăirii este podoabă, este veşmânt, este oglinda frumuseţii lăuntrice şi exterioare şi pedagog. Condiţia ei este calitatea, nu cantitatea.
 - Preasfinţite Părinte Episcop Galaction, care este semnificaţia semnului crucii cu care ne închinăm?
 - Este semnul,  - armă împotriva tuturor celor potrivnice - distinctiv al creştinului … ajutor văzut sau tainic al legăturii dintre noi şi Dumnezeu, care ne îndepărtează de singurătatea deşertăciunilor şi ne apropie de esenţa legăturii cu Dumnezeu, ca suport al vieţii ordonate de pecetea grijii Sale mântuitoare. Crucea  este nu numai gest liturgic, ceea ce înseamnă cu mult mai mult şi la îndemâna tuturor şi cel mai uşor este să săvârşim podoaba milei lui Dumnezeu aşternând asupra trupului nostru semnul Sfintei Cruci, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!, ca să mai sfinţim un pic existenţa noastră.
 - Ce este Taina, Prea Sfinţia Voastră? Care sunt tainele Bisericii lui Hristos?
 - Într-o accepţie lărgită, Sfintele Taine sunt minuni puse la îndemâna folosului urcuşului nostru duhovnicesc, dat fiind faptul că în timpul săvârşirii lor, Harul lui Dumnezeu lucrează asupra nevoinţelor noastre în chip nevăzut, dar perceptibil, ca urmare a răspunsului faţă de cererile noastre. Ne aduce sfinţenie, ne ajută să putem fi oameni noi, înnoiţi; bucuria este cu atât mai mare cu cât ne amintim că ele au fost instituite de Mântuitorul Hristos Însuşi, în diferite momente ale propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu şi că numărul lor, de şapte, - o altă simbolistică reală - descoperă şi grija permanentă a lui Dumnezeu, dar şi realitatea că noi beneficiem de roadele binefacerilor lor în toate momentele vieţii noastre: Botez, Mirungere, Spovedanie, Împărtăşanie, Cununie, Maslu, dar şi cele speciale, adică Hirotonia. Adică întregul existenţial, cler şi popor - un tot unitar - în comuniunea dragostei lui Dumnezeu sub pronia lui Dumnezeu pecetluiţi de darurile Duhului Sfânt prezente în timpul săvârşirii Sfintelor Taine. Este minunat.

 - Mântuitorul a pus în Biserica Sa o anume ierarhie superioară şi conducătoare. Care este acea ierarhie şi care sunt acele puteri şi daruri deosebite pe care Mântuitorul le-a dat acestei ierarhii?
 - Ierarhia o reprezintă diaconii, preoţii şi episcopii. Prin tradiţie, prin instituirea preoţiei de către Mântuitorul Iisus Hristos, ca taină, păstrată de Sfinţii Apostoli, lucrarea noastră este misiune, adică sacrificiu, dedicaţie, altruism,  slujire, nu în ultimă parte, chivernisitori ai tainelor lui Dumnezeu - ce multă profunzime şi frumuseţe! Este jugul greu - uşor al purtării cuvântului lui Dumnezeu şi al responsabilităţii pentru mântuirea tuturor celor încredinţaţi spre a-i păstori. De aceea, preoţia este taină şi lucrare, misiune iar slujitorilor li se cuvine prin definire, nu neapărat prin definiţie, respectul ne impus, ci simţit; sunt slujitori în veac după rânduiala lui Melchisedec. Responsabilitatea este mai mare decât bucuria.(.....................)
- Andre Malraux spunea: „Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc”. Ce rol credeţi că are credinţa în viaţa noastră, în relaţiile inter umane şi care este rolul pe care-l poate avea credinţa între A CLĂDI şi A DISTRUGE?


-Credinţa stabileşte nivelul şi consistenţa, greutatea omului - fiu al lui Dumnezeu - şi defineşte structurarea sa ca şi conştiinţă şi capacitate sub oblăduirea Duhului Sfânt. Credinţa este reper şi măsură, iar măsura ei este direct proporţională cu exerciţiul. Omul credincios poartă darul Duhului Sfânt şi veşmântul virtuţilor - ca permanenţe existenţiale - nu poate fi ispitit de deşertăciuni tranzitorii. Credinţa este formă de viaţă şi viaţă, ea stabileşte de la sine, nu concepte de viaţă, ci atitudini, fapte, realităţi interumane constructive. Credinţa creează echilibre, este măsura dragostei dintre noi, aici pe pământ atitudine şi dincolo, în cer, argument al netrecerii întâmplătoare. Este atributul atitudinii samaritene. Este munte al păcii şi al mântuirii; „credinţa ta te-a mântuit”, spune Mântuitorul. Ne trebuie mai mult între relaţiile dintre noi? Ea este o necesitate a tuturor vremurilor, pentru că este viaţă şi medicament, ea, numai ea vindecă şi trupul şi sufletul cu explicaţii şi mângâieri minunate, ale cuvintelor puţine şi ale roadelor bogate. Crede! Ni se spune şi … „ toate celelalte ţi se vor adăuga”, este mare dar! Da! Credinţa poate distruge răul dintre noi.
 - În încheiere, Preasfinţite Părinte Episcop Galaction, permiteţi-mi să vă mulţumesc pentru învăţăturile pe care ni le-aţi transmis, nouă, celor de la publicaţia OPINIA TELEORMANULUI, dar şi cititorilor ei. Un cuvânt către credincioşi teleormaneni......
 - Cuvântul de faţă este gândul şi darul nostru,din tot sufletul, pentru toţi....... Nu trebuie să uităm de noi, ca să ne putem aduce aminte de ceilalţi, adică este foarte importantă ordonarea vieţii fiecăruia în parte ca să putem fi, ca să putem rămâne purtători şi făcători de pace, cum ne îndeamnă fericirea. Perioada aceasta a Sfântului şi Marelui Post este timp al aplecării spre suflet - de unde dăruim, de unde naştem gândul de bucurie, de bine - al aplecării spre noi nu din egoism ci din dorinţa de a ne îmbunătăţi sau a reactualiza exerciţiul virtuţilor şi frumuseţea aplicării lor, ca cel mai mare răspuns al ochilor luminaţi de darul milosteniei, al vreunuia dintre noi. În acest fel,  putem să ne bucurăm în pace, deplin de darul şi lumina Învierii lui Hristos. Evlavia, osteneala, efortul, buna chivernisire a noastră în această vreme de post nu se va încheia odată cu trecerea lui, ele rămân echilibru al exteriorizării noastre pentru restul zilelor, pentru care nu este nevoie să dobândim nici laudă şi nici mângâiere omenească. Repetarea postului pentru trezvia noastră este ca o permanentă ridicare a privirii spre Cer, cu atributele condiţiei umane. El este candela unei vigori definitorii a creştinului, de aceea nu este nici povară nici obligaţie universală, ci necesitate smerită a ostenelilor dorinţei de a şedea mai cu vrednicie în apropierea milei lui Dumnezeu.  În altă ordine de idei, însă cu aceleaşi gânduri de bine şi de bună sporire pentru toţi, avem nevoie să fim conştiincioşi acolo unde ne aflăm, să rămânem creştini oriunde am fi şi să uităm zgârcenia de a dărui atenţie, înţelegere, dragoste, nerisipindu-ne efemerităţilor pentru care vremea senectuţii să ne certe cu roua părerilor de rău. Aşa vom înţelege, aşa ne vom înţelege, aşa vom fi în pace. A fi, înseamnă  nădejdea mântuirii, a avea, presupune povara unei contemporaneităţi. Dumnezeu iubitor ne dă posibilitatea să alegem. E bine să alegem folosul. Şi cel mai bine ar fi să nu uităm!
  A consemnat -Ion BĂDOI

 (  articol aparut in saptamanalul ,,Opinia Teleormanului"din Alexandria , 14 aprilie 2009  
(sursa:http://www.opiniateleormanului.ro/ )
                                             

miercuri, 25 iulie 2012

PREDICA LA DUMINICA A VII-A DUPA RUSALII

     ,,Cumintenia Credintei "

Dreptmăritori creştini,
       Evanghelia de astăzi ne propune spre meditaţie alte două vindecări săvârşite de Mântuitorul Hristos, după ce, acum trei duminici ne-a fost prezentată vindecarea slugii sutaşului din Capernaum(Mt. 8,5-15), acum două duminici vindecarea celor doi demonizaţi dinGadara (Mt. 8,28-34 şi 9,1), iar duminica trecută vindecarea slăbănogului din Capernaum (Mt. 9,1-8). De data aceasta doi orbi, cerându-I cu credinţă izbăvire lui Iisus, au fost vindecaţi, iar unui mut, care avea demon, la insistenţele celor apropiaţi lui, Domnul i-a dezlegat graiul, şi acesta a putut vorbi.
      Ei bine, ceea ce ar trebui să ne atragă atenţia în chip deosebit în această pericopă evanghelică este, cred eu, ,,discreţia’’ pe care Domnul o cere celor doi orbi vindecaţi: ,,Vedeţi, nimeni să nu ştie!’’ Nu este pentru prima oară când Hristos interzice difuzarea unei minuni  pe care o săvârşeşte. A mai făcut-o şi în cazul învierii fiicei lui Iair (Mc. 5,43), şi în cazul leprosului (Mc. 1,44), şi în mai multe alte împrejurări, aceasta fiind o practică permanentă a Sa. O singură dată a cerut să-I fie vestită minunea săvârşită, în ţinutul Gherghesenilor (Lc. 8,39), şi aceasta pentru că a fost împiedicat El Însuşi să propovăduiască acolo.
       De aceea cred că ar fi astăzi foarte nimerit să ne întrebăm plecând de la logica  simplă a veacului acestuia: cum de nu ,,a făcut uz’’ din plin Mântuitorul Hristos de această putere a facerii de minuni? Pentru că, s-ar putea să tindem să credem, cei mai mulţi dintre noi, că dacă Domnul ar fi făcut minuni în fiecare ceas, la fiecare pas şi în fiecare cetate, şi nu ar fi oprit în chip expres popularizarea acestora, ar fi înţeles necredincioşii iudei din vremea Sa că au de-a face cu Însuşi Dumnezeu şi nu L-ar mai fi dat la moarte!…
       Mântuitorul Hristos, însă, a săvârşit minunile pe care le cunoaştem prea bine doar în situaţiile în care se impunea să fie săvârşite acestea. Aşa, de exemplu, a înviat pe fiica lui Iair la stăruinţa şi credinţa părintelui ei (Lc. 8,41-56), pe fiul văduvei din Nain de mila mamei care plângea nemângâiată (Lc. 7,12-14) şi, în general, săvârşea minuni la solicitarea celor care sufereau sau Îl rugau, dar nu a abuzat niciodată de acestea. De ce, oare, de vreme ce un calcul simplu – dar ,,ieftin’’ şi fals – ne-ar putea face să credem că minunile multe i-ar fi asigurat ,,succesul sigur şi deplin’’ lui Hristos? Ei bine, Domnul n-a abuzat de darul acesta al facerii de minuni, cel puţin din trei motive:
        Întâi, pentru ca nu cumva iudeii, impresionaţi de puterea Sa, să dorească din nou să-L proclame rege, după cum au mai încercat şi altă dată (In.6,15), pentru că pericolul pe care Mântuitorul a trebuit să-l înfrunte permanent, dată fiind concepţia şi mentalitatea greşită a conaţionalilor Săi, a fost acela de a fi considerat lider naţional şi politic. În virtutea acestei mentalităţi, probabil, L-au primit locuitorii Ierusalimului atât de triumfal în cetatea sfântă (In.12,12-16) şi ,,dezamăgiţi’’ de faptul că Împărăţia Sa ,,nu era din lumea aceasta’’(In.18,36), şi-au schimbat radical atitudinea faţă de El în numai câteva zile (Lc.23,21).
       A doua motivaţie a discreţiei Domnului este smerenia. A dorit să ne înveţe pe noi smerenia. Să ne atragă atenţia că darurile şi calităţile deosebite nu trebuie ,,afişate’’sau ,,aruncate porcilor’’(Mt.7,6), ci păstrate în taină, aşa cum îşi păstrează cineva bunurile sale cele mai de preţ, ca să nu-i fie furate. Tot aşa şi darurile spirituale şi însuşirile cele frumoase dăruite nouă de Dumnezeu, trebuie să le folosim cu multă înţelepciune şi smerenie, ca nu cumva afişându-le sau lăudându-ne cu ele, diavolul ori lumea să le smulgă de la noi.
      În al treilea rând, însă, Domnul Hristos nu a abuzat de darul facerii de minuni, ca să ne arate nouă că ,,binele se săvârşeşte întru discreţie’’, acesta neavând nimic comun cu ,,spectacolul’’ şi ,,publicitatea’’. Viaţa în Hristos nu are nimic comun nici cu ,,eroismul’’lumii acesteia, nici cu mândria ori laudele şi slava deşartă atât de prietene veacului nostru. Chiar dacă ar putea părea unora că mai multa facere de minuni a lui Hristos ar fi fost cea mai eficientă armă de a fi ,,cucerit’’ lumea şi a o fi convins că are de-a face cu Dumnezeu, nu este aşa. Credinţa este ea însăşi o minune, iar viaţa în Dumnezeu nu este spectacol. Când veţi vedea pe cineva pretinzând că este omul lui Dumnezeu, dar este ahtiat după publicitate şi spectacol, dorind numaidecât să se afişeze cu darurile pe care le are, acela să ştiţi că nu este de la Dumnezeu! Mântuitorul Hristos nu a făcut aşa! Ba încă, atunci când tămăduia, datorită lacrimilor, insistenţelor şi credinţei, avea grijă totdeauna să atenţioneze pe cel vindecat: ,,Vezi, nimeni să nu afle despre aceasta’’ (Mc.5,43), ori ,,Nimănui să nu spui nimic.’’(Mc.1,44) De ce oare, căci potrivit logicii noastre, ar fi trebuit ,,trâmbiţate’’ toate acestea până la marginile lumii, ca oamenii să creadă în El?…
       Ei bine, nu este aşa! Haideţi să nu Îi dăm noi ,,lecţii’’lui Dumnezeu! Dacă lucrurile ar fi stat aşa, în mod cert El, Care nu ne-a dorit decât binele, ar fi făcut, poate, ,,tone’’de minuni. Însă , nu multele minuni le-au lipsit contemporanilor lui Hristos pentru a crede în El, după cum nu minunile ne lipsesc nouă pentru a fi mai buni! Cel puţin nu minunile acestea exterioare!…
      Cunosc oameni în toată firea, la o vârstă respectabilă de acum, care aleargă numai după minuni şi după astfel de semne exterioare: aleargă de la Fatima la Medjugorje şi de la icoane care plâng la icoane izvărâtoare de mir…Unde aud că se întâmplă ceva ieşit din comun şi extraordinar, acolo se duc, aşteptând semne şi minuni, deşi Dumnezeu le-a plasat întotdeauna pe acestea în plan secundar, pentru că nu ele ne mântuiesc şi ne transformă! Acestea ne pot impresiona, ne pot şoca la un moment dat, mai ales pe cei necredincioşi, care au nevoie, poate, de astfel de imbolduri ca să se ,,trezească’’, dar nouă, care ne pretindem credincioşi, nu acestea ne trebuie ca să ne facem mai buni! Nu vedem atâtea semne în jurul nostru? Nu am citit despre atâtea minuni săvârşite de Domnul Hristos? Sau acelea s-au învechit? Ce ne lipseşte, dragii mei? Minunea nu trebuie să se întâmple în afara noastră şi, cu atât mai mult, nu trebuie să aibă nimic comun cu ,,spectacolul’’! Minunea trebuie să se întâmple cu mine, cu tine, cu fiecare dintre noi şi, mai ales, înlăuntrul nostru! Viaţa în Dumnezeu nu trebuie să fie o fugă după minuni exterioare o ,,navetă’’ de la o minune la alta, căci acestea sunt ,,şocuri’’ şi ,,impresii de moment’’care trec la fel de repede pe cât au şi durat, minuni ,,care ţin trei zile’’, după cum zice românul.
      Ce ne trebuie, aşadar? Ne trebuie ,,cuminţenia credinţei’’, aş numi-o. Viaţa liniştită în comuniune cu Dumnezeu. Nu din şoc în şoc, din impresii tari în impresii şi mai tari, pe care să le povestim apoi cu emfază tuturor…Riscăm, în felul acesta, să cădem şi în păcatul mândriei ori al lăudăroşeniei…Nu aceasta este viaţa în Hristos! Ci, în casa ta, la bisericuţa din satul tău, în sufletul tău, cuminte şi liniştit, cultivă această viaţă, ce trebuie să curgă precum curge apa cea lină pe teren neted, iar nu peste bolovani, cu şocuri şi ,,senzaţii tari’’. Aţi văzut! Vin cutremure, inundaţii ori alte calamităţi şi, peste noapte, foarte mulţi devin dintr-odată ,,foarte credincioşi’’! Fac şi făgăduinţe: ,,de acum nu ne va mai rămâne niciodată necitit Paraclisul Maicii Domnului’’ sau ,,vom ţine de astăzi înainte, cu sfinţenie, toate posturile de peste an’’etc…O ţin aşa două-trei zile, după care uită, pentru că a fost şoc şi ,,credinţă’’de moment, izvorâtă dintr-o impresie trecătoare; a fost minune care a durat doar trei zile…
      Acesta este şi motivul pentru care Dumnezeu n-a făcut exces de minuni şi, mai ales, nu a făcut din acestea spectacol, şi de aceea nu ne lasă nici pe noi ,,să ne dăm în spectacol’’.Viaţa în Hristos trebuie să fie slujire întru discreţie, întru prudenţă, în cuminţenie, în sfinţenie, în smerenie – adică exact în ceea ce nu are nimic comun cu spectacolul şi ,,publicitatea’’. Viaţa cu adevărat duhovnicească are o cuminţenie pe care, să dea Bunul Dumnezeu să o înţelegem şi să ne luptăm să ne-o agonisim şi noi: o cuminţenie a omului care, intrând aici, în lăcaşul cel sfânt, nu aleargă numaidecât de la un sfeşnic la altul, de la o icoană la alta, căutând să-şi facă simţită prezenţa şi distrăgând atenţia tuturor. Intrând aici, haideţi să iubim cuminţenia, discreţia şi smerenia vameşului care a venit să se roage cu adevărat (Lc.18,10-14). În biserică venind, şi într-un loc cât mai retras ocupând loc, unde ne-am deprins şi unde ne simţim noi mai liniştiţi, să punem un gând la ,,inima lui Dumnezeu’’Care priveşte în ascuns la rugăciunea noastră şi cunoaşte cele ascunse ale noastre mai înainte de a deschide noi gura (Mt.6,6), aşa cum a cunoscut şi dorinţa paralizatului din Evanghelie (Mt.9,1-8), fără ca acela să apuce măcar a spune ceva! A înţeles ce vor oamenii aceia care-l purtau pe targă, fără ca ei măcar să I-o ceară!…
      Aşa trebuie să fie şi viaţa noastră în Hristos, dragii mei! Să căutăm a preţui smerenia, chiar dacă aceasta nu pare a face deloc ,,casă bună’’cu veacul acesta. Hristos a riscat să fie taxat ca necunoscător al ,,tehnicii de cucerire’’a maselor şi că ,,nu Şi-a văzut interesul’’- cum s-ar spune în limbaj cotidian -, dar a făcut acestea pentru a ne transmite nouă veritabilele valori şi virtuţi, singurele ce merită cultivate şi agonisite cu adevărat.
       Să ne binecuvinteze Dumnezeu ca, aceste adevăruri şi învăţături să le punem la inimă şi în practica vieţii noastre, ca să fim credincioşi adevăraţi, aşa cum ne-a dat pildă El Însuşi, întru smerenie şi discreţie, întru sfinţenie şi slujire deplină în viaţa aceasta, pentru ca să putem moşteni şi viaţa de dincolo, Amin!
                                                         †SEBASTIAN
                                         Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

luni, 16 iulie 2012

DIN CANTARILE COMORI ALE OASTEI DOMNULUI

Bolnav de iubire
(canta pr.Marian Marcus)
  
( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )
Bolnav de iubire şi zdrobit de jale
am pornit pe drumuri lungi a Te găsi
să-Ţi sărut cu lacrimi urma urmei Tale
şi măcar o dată Faţa-a-Ţi mai privi.

Ţi-am greşit Iisuse, mi-am călcat cuvântul,
Ţi-am trădat iubirea, sunt un lepădat
dar azi sunt în stare să-nconjor pământul
să sărut obrazul care L-am scuipat.

Unde-ai mers? O, unde ai plecat Tu oare,
sfâşie căinţa sufletul meu tot
risipesc pe drumuri lacrime amare,
e pustiu şi-s singur, Doamne nu mai pot.

Viaţa mi-e zdrobită, iar în jur haine
urlă numai fiare groază şi fiori
şi-a înfipt durerea mii de colţi în mine…
— Iată Doamne plata celor trădători.

Vai, sunt gol şi singur şi privesc cu jale
stârvul pentru care eu Te-am părăsit
n-am pus preţ pe harul ascultării Tale
şi-azi mi-e-ntregul suflet ars şi pustiit.

Am crezut iubirea ceva de vânzare,
anii-atâtor jertfe i-am pierdut din gând,
scumpa mea Comoară, n-am putut fi-n stare
s-o plătesc cu sânge, dar să nu mi-o vând.

Am crezut că astfel va-nceta odată
zbuciumul şi lupta cu răniri de jar,
am zis: “da”, iar astăzi viaţa mi-e-ncleştată
De-nmiite cazne, zbucium şi amar…

Mâinile ispitei negre şi haine
vălul curăţiei crud mi-au sfâşiat
şi-aruncară-n tină sufletul din mine
— Ce-am făcut cu Tine, Darul meu Curat!

Unde-i curăţia mea de altădată,
unde-i frumuseţea limpedei priviri,
unde-i fericirea sfântă şi curată
din înfiorarea primei ei iubiri?

Unde eşti iubirea mea de-ntâia oară,
legănată-n lacrimi şi trezită-n cânt?
Azi trecută-i lupta, azi e pace-afară
dar în suflet plânge cel mai drag mormânt.

Ah, Te caut pe drumuri noaptea printre sate
pe-unde-au dus odată farmec paşii Tăi,
dar nu-i nimeni-nimeni, numai în cetate
latră tot aceaişi câini flămânzi şi răi.

Nu mai cântă câmpu-n zumzet de albine
zorii sunt departe, cerul e-nnorat,
depărtări de veacuri mă despart de Tine…
— Oare-aşa-i răsplata celor ce-au trădat!

O, de se mai poate să-mi primeşti fierbinte
lacrima căinţii, plânsul meu amar,
din acel tezaur ce-am avut ’nainte
îţi mai cer Iisuse o fărâmă doar:

Fă măcar o dată să-Ţi mai văd privirea
ca să ştiu că totuşi nu m-ai lepădat,
că în al Tău Suflet n-a-ncetat iubirea
— Să Te aflu iarăşi unde Te-am lăsat. 
(versuri scrise de Traian Dorz)

duminică, 15 iulie 2012

CUVINTE MARI ........PENTRU OAMENI MARI !

  Toti suntem crestini......oare avem Credinta???


Iubiţii mei,
........mă întreb pe mine însumi, îi întreb pe ceilalţi şi acum vă întreb şi pe voi: Suntem creştini? Curios, veţi zice. Slavă lui Dumnezeu, toţi am ieşit din cristelniţa Ortodoxiei. Cum ne pui o astfel de întrebare? Din nefericire, iubiţii mei, suntem creştini cu buzele. Cum zice profetul Isaia: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8; Marcu 7, 6).Iubiţii mei, dacă veţi spune unuia din cei mulţi, care se consideră creştini, că este păcătos şi că trebuie să se spovedească, va refuza. Problema e dacă dintr-o sută de creştini, unul s-a spovedit. Şi aici, în biserică, există unii care le fac pe toate celelalte, dar care nu s-au spovedit niciodată în viaţă. Părul li s-a albit, se apropie de mormânt şi sunt în pericol de a pleca nespovediţi. Dacă, deci, îi veţi spune unuia ca aceştia că este nevoie să se spovedească, pentru că este păcătos, vă va spune: Eu păcătos? Eu sunt cel mai bun creştin. N-am făcut nici un rău. N-am omorât, nu m-am dus în tribunal, n-am intrat în casa altuia să-i necinstesc femeia, nu am furat, nu… Dar prin aceste „nu-uri” nimeni nu se mântuieşte. Nu este atât de uşor să-ţi iei bilet pentru rai. Poarta este „strâmtă” şi calea care duce acolo „plină de necazuri” (Matei 7, 14), o Golgota în urcuş. Este nevoie de o mare străduinţă, de luptă pe viaţă, de un război piept la piept. Domnul a spus: „Împărăţia Cerurilor se sileşte şi silitorii o răpesc pe ea” (Matei 11, 12). Spun aceştia că n-au făcut niciun rău, că au păzit poruncile, chiar poruncile mari. În afară de poruncile în cazul cărora se laudă că le-au păzit, cele care interzic uciderea, adulterul, jurământul mincinos şi altele, există şi alte porunci ale Evangheliei. Lumea le consideră mici. Şi Domnul, din smerenie şi nevrând să pară imperativ, le numeşte “prea mici”. Cu toate acestea, păzirea lor este indispensabilă pentru mântuire. Cine, zice, încalcă una din aceste smerite porunci ale Mele, pe care lumea le dispreţuieşte şi le consideră lipsite de importanţă, „foarte mic se va chema în Împărăţia lui Dumnezeu” (idem 5, 19), adică nu va vedea faţa lui Dumnezeu.Poruncile mari, grele, le ştim. Care sunt însă poruncile „mici”, pe care din nefericire le încălcăm şi cu toate acestea credem că suntem creştini şi că ne vom mântui?
Ah, fraţii mei! De ne-ar lumina Dumnezeu să înţelegem ce răspuns vom da, ne-am îngriji să păzim şi poruncile „mici”. 
Care sunt acestea? O glumă pe care o spunem şi râdem, dar îl face pe celălalt de se întristează. O minciunică din cele pe care le spunem zilnic şi le considerăm sarea şi piperul vieţii. Un gest pe care-l facem, chipurile nevinovat, care însă dă prilej altuia să se smintească. Un fel de a te comporta nepotrivit, un cuvânt necuviincios. Şi mai mult, un gând care trece necontrolat prin mintea noastră: gând de mândrie, gând de răutate, gând de osândire, gând de invidie, gând de viclenie, gând de necredinţă, gând de deznădejde… De la gânduri începe răul. De aceea, astfel de gânduri, astfel de cugete, sunt un păcat. În grădină nu lăsăm să intre găina vecinei, ca să nu ne facă vreo stricăciune, dar lăsăm păsările de pradă ale gândurilor rele în mintea noastră să distrugă fără încetare florile lui Dumnezeu. Toate acestea sunt considerate mici. Însă sunt păcate, de vreme ce le interzice legea lui Dumnezeu. Deschideţi Evanghelia la Predica de pe Munte (Matei, capitolul 5 şi celelalte). Spune acolo Hristos că vină nu are doar acela care face ucidere, ci şi acela care se judecă, care se mânie cu nedreptate împotriva fratelui său; nu doar cel care săvârşeşte adulterul, ci şi acela care îşi aruncă privirea păcătoasă şi doreşte femeie străină; nu doar acela care îşi încalcă jurământul, ci şi cel care se jură chiar adevărat; nu doar acela care se răzbună pe duşmanul său, ci şi acela care nu-l iubeşte şi nu-l iartă. Ne spune Domnul că creştinul, înainte de a trece pragul, trebuie să lase afară ura, să aibă iertare, iubire, inimă largă ca şi marea şi ca cerul; altfel, mii de lumânări să aprindă, nu se mântuieşte.Aşadar, aceste porunci „mici” Domnul le interzice. Şi câtă dreptate are! Pentru că este o realitate că din cele mici încep cele mari. Menţionez două exemple şi câteva imagini. 
 Aţi auzit de regele David. A fost un om al lui Dumnezeu, cu simţăminte nobile şi a scris cântecele lui nemuritoare, psalmii. Şi cu toate acestea a căzut în două mari păcate, uciderea şi adulterul, pentru care s-a pocăit. Cum s-au întâmplat aceste păcate? Prilejul l-a dat o privire. Din ea s-a aprins tot acest pârjol care l-a ars. De pe terasa de foc. A poftit-o. A plănuit uciderea soţului ei şi astfel a luat-o. O, voi, femeilor, pe care vă atrage curentul modei, dacă aţi fi stat să vă gândiţi ce rău vă faceţi vouă înşivă şi celorlalţi pe care îi smintiţi. Tu, care ieşi goală pe stradă, ar fi fost mai bine să fi luat un vas cu cărbuni aprinşi şi să-i arunci în dreapta şi în stânga, să aprinzi copaci şi case, decât ceea ce faci. Prin goliciune aprinzi focuri, îi provoci pe oameni să păcătuiască. 
 Un alt exemplu, care ar trebui să ne înfricoşeze, este Iuda. L-a iubit şi L-a urmat pe Hristos, a devenit apostol şi ar fi fost până astăzi în această poziţie. Nu a fost însă atent la cele „mici”. A început să ia din punga de obşte câte o sumă mică, s-a îndulcit astfel cu furtul, şi încet-încet sufletul său a fost prins în plasa iubirii de arginţi. Şi ca să câştige aur L-a vândut pe Hristos. A început de la cele mici, ca să ajungă la uriaşul său păcat, care se numeşte trădarea lui Hristos. 
 De aceea, şi noi să fim foarte atenţi. Acum, vara, ajunge o scânteie, o ţigară, ca să ardă întreaga pădure. Nu e multă vreme de când un avion din America a căzut şi au murit zeci de oameni; şi o companie a căutat şi a găsit că accidentul a provenit – de unde? – de la un mic şurub care era stricat. De la o ţigară arde o pădure, de la un şurub se distruge întregul avion şi de la o scândură putrezită poate să se înece întreaga corabie. Dar şi în sănătatea noastră, de multe ori o bubiţă, dacă nu eşti atent la ea, se dezvoltă în cancer şi mori. 
 Iată cum din cele mici ajungem la cele mari. Aşa sunt şi în Evanghelie poruncile „mici” pe care le dispreţuim. O privire, un gând, un gest nelalocul lui şi altele sunt ca sămânţa. Dintr-o sămânţă mică iese un platan; şi de la un gând rău poate să reiasă cele mai mari crime. 
Să luăm, iubiţii mei, o sită şi să ne cernem mintea de gândurile rele, simţurile noastre de necurate, imaginaţia noastră de imaginile vătămătoare, inima noastră de dorinţele ruşinoase, limba noastră de cuvintele veninoase. Să luăm aminte nu doar la poruncile mari, ci şi la acestea care sunt considerate mici. Să fim atenţi în viaţa noastră la toate.

Să încercăm să imităm pe sfinţii noştri, aceştia au împlinit toată legea morală, poruncile mari şi „mici”. Au păzit voia lui Dumnezeu până la moarte. Le-au pus cuţitul la gât şi nu s-au lepădat de Hristos. Înaintea noastră sunt pildele noastre. Să-i urmăm. Fiecare din noi să spună: Prefer să mor decât să încalc orice poruncă a lui Dumnezeu, fie mică, fie mare.  
Şi atunci când Dumnezeu ne va dărui un sfânt entuziasm să păzim toate poruncile Lui, atunci vom deveni vrednici de Împărăţia Cerurilor, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţi, a căror pomenire o săvârşim astăzi. Amin.


(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,
în Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe N. Psihikou – Atena, 15-7-1972 , sursa: AICI   )

duminică, 8 iulie 2012

PREDICA LA DUMINICA A V-A DUPA RUSALII

 Vindecarea celor doi demonizati sau cat de incomod poate parea unora Dumnezeu
(Matei 8, 28-34 şi 9,1)
 
Dreptmăritori creştini,
          Evanghelia de astăzi relatează minunea vindecării a doi oameni posedaţi de duhuri necurate, sau îndrăciţi, cum mai sunt numiţi ei. Domnul vine în ţinuturile Gherghesenilor şi Gagdarenilor – două localităţi vecine de altfel, de aceea textul paralel de la Sfântul Luca face pomenire de ţinutul Gherghesenilor (Lc.8,26), în timp ce pericopa evanghelică de astăzi vorbeşte de Gadara – şi aici este întâmpinat de doi demonizaţi care locuiau în morminte şi care îi îngrozeau adeseori pe localnici şi pe toţi cei ce treceau prin ţinuturile acelea. De spaimă, locuitorii i-au legat de mai multe ori în lanţuri, dar cu putere diavolească aceştia au rupt de fiecare dată legăturile şi nimeni nu-i putea stăpâni.
         A venit Domnul şi, văzându-L de departe, demonizaţii s-au apropiat de El, iar diavolii, prefăcându-se că Îl roagă să nu-I pedepsească trimiţându-I în adâncurile mării, I-au cerut ca, dacă tot îi va scoate, să-i lase să intre într-o turmă de porci care păştea în locul acela. Au ieşit diavolii, care erau foarte mulţi, ,,legiuni’’, şi au intrat în turma de porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în mare. Păzitorii porcilor, îngroziţi, au alergat în cetate să spună stăpânilor lor ce s-a întâmplat. Şi au venit toţi locuitorii cetăţii şi, constatând paguba şi văzând pe cei doi care fuseseră mai înainte îndrăciţi şezând paşnici la picioarele lui Iisus, L-au rugat pe Acesta să plece din ţinuturile lor.
         Aceasta este evanghelia de astăzi! O evanghelie care, la prima vedere ar putea părea un eşec pentru misiunea Domnului, pe Care ne-am obişnuit să-L vedem predicând pretutindeni, învăţând mulţimile care în general Îl ascultau, admirându-I învăţătura şi puterea nemaiîntâlnită. Iată însă că astăzi se întâmplă cu totul altceva!… Iisus Hristos, în loc să fie admirat şi ovaţionat pentru minunea săvârşită, este poftit ,,politicos’’ să plece din ţinutul Gadara!
        Ce anume s-a întâmplat, este lesne de înţeles: locuitorii Gadarei au preţuit mai mult paguba provocată de pierderea animalelor, decât minunea săvârşită de Hristos asupra celor doi demonizaţi. Orbiţi de faptul că au rămas fără porci, nu au mai putut vedea puterea lui Dumnezeu prin care cei doi ,,oameni’’ ca şi ei, au fost vindecaţi. Acestora le-au fost scoase duhurile necurate şi au ajuns din nou oameni, cărora Hristos le-a cerut – şi de aceea evanghelia de astăzi nu este deloc eşec, ci biruinţă – să spună ei ceea ce L-au împiedicat gadarenii pe El să spună, rămânând ei predicatori şi propovăduitori în locul Lui.  În acest fel, venirea Domnului aici nu a fost zadarnică şi neroditoare, pentru că în locul Său au rămas să dea mărturie despre ,,cât bine a făcut acolo Dumnezeu’’ chiar cei ce mai înainte fuseseră demonizaţi. Şi de fapt, chiar de ar fi tăcut, potrivit evanghelistului, ,,pietrele ar fi strigat’’(Lc.19,40).
       Ce învăţăm din evanghelia de astăzi, aşadar? Pentru că, nu trebuie să privim la aceasta ca la o întâmplare oarecare, potrivit căreia Hristos a venit, a scos diavolii din doi oameni îndrăciţi, care diavoli au intrat apoi într-o turmă de porci ce s-a înnecat în mare, iar locuitorii, răi de pagubă, L-au izgonit pe Hristos ,,acasă’’!…
       Ce învăţăm, deci? Pentru că evanghelia de astăzi, departe de a deplânge paguba locuitorilor acelora care şi-au pierdut porcii, doreşte să ne împărtăşească o învăţătură extrem de folositoare. Şi, iată care este aceasta! Uneori s-ar putea să ni se pară şi nouă, aşa după cum li s-a părut şi gadarenilor astăzi, că Domnul este ,,incomod’’ sau greu de suportat; că nu ne place sau că ne provoacă pagubă, după cum le-a provocat şi gadarenilor…Noi să nu procedăm ca aceia, poftindu-L pe Hristos afară din viaţa noastră, pentru că nu ne convine învăţătura Lui; pentru că nu ne place că ne pune la metanii, la post, la rugăciune, la milostenie şi alte fapte nu tocmai lesne de înfăptuit, în loc să facem ceea ce ne stă nouă la îndemână…
       Este adevărat, Hristos ne cere un anumit mod de viaţă: nu ne îngăduie să vorbim, să înfăptuim, ba încă nici să gândim orice…El este într-adevăr, ,,pretenţios” şi, pentru aceasta, ne poate părea uneori ,,incomod’’. Este şi motivul pentru care astăzi, duminica, ne aflăm în biserică la rugăciune aşa de puţini credincioşi, pentru că li se pare unora greu să vină aici, ori să se spovedească, să se roage, să renunţe la o parte din bunurile lor pentru a le dărui săracilor, să facă milostenie şi să se jertfească pentru aproapele…
       Aţi văzut gadarenii? Au regretat porcii mai ceva ca evreii în pustie cărnurile egiptenilor (Ieş.16,3) şi n-au ştiut să se bucure de vindecarea celor doi îndrăciţi care au devenit şi ei astăzi din nou ,,oameni’’. De ce credeţi că a ales Hristos porcii spre a fi ,,nimiciţi’’ în adâncurile mării? Pentru că sunt simbolul mizeriei şi al mocirlei în care le şi place acelora să petreacă. Al păcatului, adică; al decăderii; al ,,nesimţirii”, ca să ne arate nouă unde duce păcatul şi respingerea  lui Dumnezeu, aşa cum L-au respins gadarenii astăzi.
        Noi, dragii mei, Îl primim pe Hristos în inima noastră, sau Îl respingem şi Îl poftim să şadă undeva, cât mai departe?…Mulţi cred în El aşa, teoretic…Că adică, Dumnezeu este undeva, nu ştim unde…Sunt oameni care cred că locul Lui nu este în sufletul nostru şi nu Îl interesează, spun ei, chiar fiecare lucruşor pe care îl săvârşim noi; nu ne monitorizează până şi fiecare gând murdar care ne stăruie în minte ori în inimă… Îl izolează undeva departe, pentru a nu Se ,,lega” prea în amănunt de viaţa lor. Alţii Îl tratează ca pe o ,,piesă de muzeu”, frumos expusă într-o vitrină, admirat din când în când, eventual cât mai rar…şi atât!…nu trebuie să fie aşa! Pe Hristos trebuie să-L poftim să intre, nu să iasă din viaţa noastră. Trebuie să-L chemăm să Se sălăşluiască în noi, convinşi de faptul că El oricum cunoaşte fiecare cuvânt nepotrivit al nostru, fiecare gând murdar ce stăruie în minţile noastre şi fiecare faptă reprobabilă pe care o săvârşim. De aceea S-a întrupat şi a venit la noi, ca să locuiască în sufletele noastre şi să rămână acolo, fiind prezent permanent, sălăşluindu-se înlăuntrul fiecăruia dintre noi şi dorind să guverneze de acolo fiinţa noastră.
       Să nu cădem, aşadar, în păcatul în care au căzut gadarenii, acela de a-L socoti pe Hristos ,,nepotrivit” pentru noi, chiar dacă viaţa cu El presupune luptă, sudoare şi osteneală. E adevărat, El nu ne rezervă tocmai ,,concedii”, vacanţe, distracţii etc…El ne cheamă la biserică: să postim, să ne rugăm, să facem milostenie, să ne înfrânăm până şi gândurile, nu doar faptele şi cuvintele, ochii şi urechile… Aşadar, viaţa în Hristos poate părea la un moment dat ,,corvoadă”, luptă, strădanie şi efort şi, de aceea s-ar putea să ni se pară uneori şi incomodă. Gadarenii au trăit-o astăzi pe pielea lor! S-au simţit păgubiţi, aşa după cum şi astăzi mai privesc unii la Creştinism ca la o religie păguboasă, care nu cultivă atât bunăstarea şi relaxarea, cât abstinenţa şi lupta. Propovăduieşte renunţarea până şi la unele lucruri ce par fireşti – şi chiar sunt în anumite condiţii şi până la un punct – dar, oricum, ne cere să ne trăim viaţa în cumpătare şi cu înţelepciune, iubind pe toţi cei din jurul nostru, iubindu-ne şi pe noi înşine, dar, mai presus de toate, iubind pe Dumnezeu ca pe nimeni altcineva: ,,nici pe mamă, nici pe tată, nici pe fiu sau fiică”(Mt.10, 37).
       Dragii mei,
       Evanghelia de astăzi ne arată că trebuie să-L primim pe Dumnezeu să stăpânească fiinţa noastră, chiar dacă acest lucru presupune luptă şi efort duhovnicesc. Să-L acceptăm şi să-L iubim, bine ştiind că celui ce iubeşte nimic nu I se pare greu. Numai aşa ,,povara” Lui nu ne va mai părea grea. Cine va ajunge să cunoască taina iubirii Sale şi a aproapelui, nu numai că nu va mai putea trăi în veci fără El, dar îi va şi părea ,,jugul Lui bun şi povara Lui uşoară” (Mt.10, 30). Astfel, cine va voi să-şi cruţe viaţa, adică să şi-o menajeze şi să nu I-o jertfească Lui, şi-o va pierde (Mt.10, 39).
      Să ne rugăm, dar, Bunului Dumnezeu, să facă şi din viaţa noastră o jertfă bineprimită Lui! Să-L ,,poftim”, nu să-L alungăm din sufletele noastre! Să-I acceptăm ,,jugul” şi ,,povara” Sa, chiar dacă la început acestea pot părea grele şi incomode, având convingerea că prin iubire faţă de Dânsul şi slujire cu devotament ne putem făuri fericirea şi împărăţirea veşnică împreună cu El, Amin.
 Preasfinţitul Sebastian-Episcopul Slatinei si Romanatilor

joi, 5 iulie 2012

CUNOASTEREA LUI DUMNEZEU PRIN ASEMANAREA CU HRISTOS

 Hristos , ca ideal al omului.



Care este preocuparea mea pentru fraţii şi surorile mele, iubiţi în Hristos?
 Ea constă în aceea ca, trăind în lume, să nu cadă pradă vreunei aberaţii în ce priveşte căile   mântuirii   noastre  în   Dumnezeu. Pe vremuri credinţa în Hristos era una de obşte, şi copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială: Tânărul mergea la şcoala unde se  învăţa teologia cărturărească deja pregătit, nu numai spre a crede în Iisus Hristos, dar şi spre a-L iubi. Asemenea Sfântului Ioan din Kronstadt, ei terminau Academia fără să-şi piardă credinţa, plini de experienţa harului ce le fusese dată în copilărie. În vremea noastră educaţia copiilor este un moment extrem de greu. Şcolile noastre sânt sub dependenţa sferelor logicii omeneşti şi a intereselor pământeşti. Din pricina pierderii credinţei părinţilor, copiii vin la şcoală şi învaţă theologia la fel ca pe alte discipline - chimia, fizica, geografia, lingvistica ş.a.m.d. Şi aceasta pricinuieşte o cumplită daună, pentru că ei se obişnuiesc să trăiască pe Dumnezeu în chip logic. Însă cei cărora le este cunoscut suflul Duhului Sfânt înţeleg că logica lui Aristotel nu se potriveşte cuvântării de Dumnezeu, că acea realitate ce ni se descoperă cere îndepărtare de la logica formală şi trecerea în logica ale cărei categorii sânt însăşi Fiinţa pe care Dumnezeu ne-o descoperă cu a Sa venire.
Această aberaţie are loc acum pentru că oamenii nu sânt pregătiţi din anii copilăriei (aş zice chiar „din pântecele maicii lor”) spre a trăi pe Dumnezeu. Cum vor înţelege ei, cei născuţi după trup, ceea ce li se preda în şcolile de teologie? - Ca pe nişte concepte abstracte despre Dumnezeu: „primprejur şi pe de lături”. De aci reiese că situaţia cea mai folositoare este ca dintru bun început să ai o experienţă a vieţii în Dumnezeu, aşa cum se face în mănăstire...
Aşa, iubiţii sufletului meu, fraţi şi surori, iarăşi cuvântul meu va fi despre aceleaşi: cea mai înaltă cuvântare de Dumnezeu, care priveşte principiul ipostasului în Fiinţa Dumnezeiască şi în fiinţa omenească, rămâne tema noastră de temei. La care atenţia noastră se concentrează asupra întrebării: Care este calea ce duce către cunoaşterea lui Dumnezeu în Fiinţa Sa personală, ipostatică.
Pentru ce ne este atât de preţios Cuviosul Siluan, marele nostru părinte duhovnicesc? Nouă ni s’a dat un privilegiu mai mare decât au avut vreodată oamenii după pierderea marelui har al primelor veacuri: Omul acesta, aproape analfabet, părăsind cazarma, ajunge la Sfântul Munte, şi dintru bun început s’a învrednicit de vederea Domnului celui Viu. Dar mai înainte petrecuse un ceas întreg în cea mai limpede vedere a vecinicei pierzanii. Ce stare! El însuşi se temea şi a vorbi despre ea - atât este de grea. Şi zdrobit fiind, a intrat în Paraclisul morii mănăstirii, unde lucra. Şi de-abia a rostit rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu...,” că a şi văzut pe Hristos cel Viu. Ve­denia a durat o clipă, fără cuvinte, dar toată viaţa lui după aceea a fost însemnată de ceea ce voim noi a teologhisi.
Descoperirea lui Dumnezeu ne spune că, după ce se zidise cosmosul cu întreaga lume materială şi animală, Dumnezeu a zis: Să facem om dupa chipul Nostru şi dupa  Asemănare. Astfel chipul în noi trăieşte dintru însăşi naşterea noastră. Dar ce înseamnă „dupa asemănare”? - „Dupa asemănare,” este ţelul nostru. Şi ce fel de „asemănare”: în parte, sau o ase­mănare adâncă, mare şi vesnică? Desigur, a doua este cea adevărată. Omul a fost zidit spre a trăi cu Dumnezeu, în unimea vieţii lui Dumnezeu şi a omului. Conţinutul acestui concept, „dupa asemănare,” iată tema teologiei noastre ultime şi celei mai importante, pe care oamenii au pierdut-o. Cum trăieşte în lume chipul lui Dumnezeu înfăptuit, cum reacţionează un astfel de ipostas, după chipul Ipostasului Fiului celui întrupat al lui Dumnezeu? Unde petrece mintea unui astfel de om zi şi noapte, orice ar face el?
Cum să ajungem şi cum să cunoaştem cuprinsul asemănării lui Dumnezeu? - Făcându-ne asemănători până la identitate cu Dumnezeu, dobândim viaţă vecinică în Dumnezeu. Viaţă vecinică în Dumnezeu - este însuşi Dumnezeu. Viaţa Lui devine viaţa noastră. Domnul s’a descoperit lui Moisi ca EU SÂNT CEL CE SÂNT. În acest concept se cuprinde înţelesul că Fiinţa este numai Dumnezeu Care ni se descoperă: acest A FI era înainte de a se ivi viaţa cosmică, zidită de Dum­nezeu, Cel vecinic, Cel fără de început. Bineînţeles, pe noi în chip firesc ne cuprinde groaza: Cum putem noi, cei născuţi dintru nimic, supuşi oricărei boli, să devenim stăpânitori şi purtători ai vieţii Dumnezeieşti, celei vecinice şi fără de început? Nici o logică omenească nu îngăduie a crede astfel. În Hristos însă noi am primit anume această descoperire; şi înţelegem ideea cea mai nainte de veci pe care a avut-o Dumnezeu pentru om, când a grăit: „Să facem om dupa Chipul Nostru şi dupre Asemănare.” Pentru noi, creştinii, Fiul cel întrupat al lui Dumnezeu este Cel ce ne descoperă ideea cea mai nainte de veci a lui Dumnezeu pentru noi.
Distanţa ce ne separă, pe cei născuţi în păcat, de Dumnezeul cel Sfânt şi Fără de început este nemăsurat de mare, până şi pentru astronomii care trăiesc acest cosmos cu distanţele lui atât de mari. Cum putem noi trece peste această prăpastie? Dacă ne aflăm în timp, atunci, printr’o logică firească, ar trebui să murim. Dar iată că Domnul zice: „Voiesc unde sânt Eu, acolo şi slujitorul Meu să fie." Iar El însuşi este Dumnezeul Cel Fără de început, şi sufletul ar dori să vorbească numai despre acest principiu al persoanei, al ipostasului în Dumnezeu, şi am dori sa ne îndulcim inima şi mintea cu această viziune a Descoperirii. Însă noi dăm acum cu precădere atenţie felului cum vom putea ajunge la acel principiu. Logic, este cu neputinţă: Mintea matematică afirmă că oricâte zerouri am adăoga unui număr, el niciodată nu va ajunge la neînceput şi la nesfârşit. Iar noi zicem ca trecem peste această prăpastie şi că sântem zidiţi anume pentru a purta în sine pe Dumnezeul cel vecinic.
Şi aşa, din programul nostru al teologiei celei mai înalte, vom trece acum la viaţa noastră practică. Ce putem face zilnic pentru a ne apropia către ţelul nostru - către viaţa cea neţărmurită, dumnezeiască? Cu ce vom începe viaţa noastră monastică? - Cu aceea că în fiecare zi prima preocupare să fie a nu săvârşi păcatul. Printr'o astfel de străduinţă ascetică - „a nu săvârşi păcatul” - ni se curăţă mintea şi inima şi toată fiinţa noastră de întunerecul păcatului. Iar omul devine în stare de a primi nemijlocit ceea ce purcede de la Dumnezeu. De ce mă refer iarăşi la pilda noastră cea iubită - la Siluan? Pentru că el a dobândit cea mai înaltă stare theologică (şi aceasta nu ca erudiţie, ci ca stare) într’o singură clipită. Cum putem deveni şi noi asemenea lui Siluan, receptivi la ceea ce purcede de la Duhul Sfânt ca şi cunoaştere a Dumnezeului adevărat? - Este nevoie să ne ferim de tot gândul negativ faţă aproapele în cercul  restrâns al  frăţiei mănăstireşti... Fiecare om înţelege lucrurile altfel, iar dacă noi ne vom deschide inima fiecăruia, în rugăciunea noastră neîncetată, vom putea asimila douăzeci de oameni ca să trăim cu ei ca şi cu un frate şi cu o soră. Dacă fiecare dintre noi reprezintă mai multe milioane de oameni care poartă un caracter asemănător în cele câteva miliarde de oameni ai Pământului, înseamnă că vom putea deja trăi împreună cu toate acele milioane. Ce înseamnă a trăi împreună cu ei? - A-i  purta în rugăciunea noastră ca pe o fiinţă care ne este preţioasă. Şi sfârşitul este atunci când conştiinţa noastră renaşte prin părtăşia cu Hristos, Care este Dumnezeul Cel Fără de început şi Dumnezeu Ipostatic; iar acest Dumnezeu Personal ne împărtăşeşte viaţa Sa. Am preschimbat conceptul de „teolog": Cuviosul Siluan a devenit teolog nu în înţelesul cărturăresc al cuvântului, adică primind o diplomă din seminar, sau din academie, sau aşa ceva. Nu! - Ci în înţelesul în care teologia este starea omului ce trăieşte din Dumnezeu şi în Dum­nezeu. Şi Dumnezeu lucrează în el, şi omul viază în Dumnezeu. Noi putem trăi theologia ca stare, citind Evanghelia de la Ioan.
Care este deci acea firească stare ce te aseamănă lui Dumnezeu-Hristos? Simbolul Credinţei noastre se arată a fi Crucea: pentru că, suindu-se pe Golgota spre a se răstigni, din dragoste către lume, pentru păcatele lumii, Hristos a purtat în Sine nu neamul Evreiesc (aşa cum ar fi dorit-o Evreii), nu pe Romani, nu pe Greci, nu pe Sciţi, ci întreaga omenire, iar ea se numeşte „întregul Adam": Hristos a purtat întregul Adam. Şi rugăciunea pentru întregul Adam care a fost dată lui Siluan cu vederea lui Hristos, a fost aşa: „Doamne, dă lumii întregi să Te cunoască în Duhul Sfânt.” În toată clipa întâlnind neajunsurile omului, el gândea că întreaga omenire este rănită de boala asta pe care apostolul Pavel o numea „legea păcatului." Şi de fiecare dată când se izbea de nelegiuiri, de nedumeriri, de prigoane, de destrăbălări - de orice ar fi fost, totdeauna gândea aşa: „Este pentru că ei nu au cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt.” Căci dacă L-ar fi cunoscut în Duhul Sfânt, atunci, bineînţeles, omenirea ar fi trăit o cu totul altă viaţă. Aceasta ar fi fost nepovestita armonie a dragostei vecinice.
Aşa începe „ştiinţa” noastră, cu ceva foarte simplu: o atitudine plină de răbdare către tot omul. Experienţa arată că până şi în căsătorie, în cazul dragostei omeneşti celei mai adânci, nu este cu putinţă a scăpa fără conflicte. Iar conflictele sânt de negândit în Fiinţa Dumnezeiască.
Şi deci când vă vom părăsi, rogu-vă, mântuiţi-vă de acea aberaţie - diplomele academice. Într'o zi m-am întâlnit aici, pe drumul mănăstirii noastre, cu un om care zicea că primise titlul de doctor în teologie. Şi eu i-am răspuns: „Ce vreţi, aceasta se preţuieşte mai mult decât sfinţenia în lumea noastră întunecată.”
Şi la ce ne-au dus aceste şcoli? - Am dobândit nişte fiinţe standard ce vorbesc despre lucruri pe care niciodată nu le-au trăit. De unde întunerecul acesta în Biserica noastră? De unde toate rupturile?
Eu v’am spus deja, şi încă nu o singură dată, însă Duhul mă sileşte să repet. Mai înainte de a mă duce de la voi - iar sfârşitul vieţii mele, bineînţeles, este aproape - aş dori ca voi să vă mântuiţi de aberaţia de care suferă lumea contemporană în planul teologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creştină. Gândiţi-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor, se află mai mult de două sute de doctori în teologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este.
Şi cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte şi le prigonesc? Acum prigoana împotriva Dreptei Slăviri este în lumea întreagă. Şi prin ce provocăm noi această ură? Nouă ne e frică „şi o muscă să supărăm,” însă pe noi ne urăsc mai mult decât pe răufăcători. Iar aceasta nicicum nu este fantezie, aşa cum o ştim din experienţă. Dar „să nu se turbure inima voastră: credeţi în Hristos Dumnezeu, şi continuaţi-vă această viaţă. El a zis: „Precum pe Mine au urât fără pricină, aşa şi voi veţi fi urâţi pentru Numele meu.” Aşa, să nu pierdeţi din vedere viziunea de bază: viaţa fără de păcat!
Eu nu iau parte la mişcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: Adunaţi-vă şi socotiţi cum este cu putinţă a trăi fără de păcat. Se adună două sute de doctori în teologie şi fiecare îşi vorbeşte prostiile, dezvăluindu-şi propria neştiinţă şi ignoranţă. De pildă, una din   rătăciri: Ei studiază toate religiile, şi în cunoaşterea teoretică a istoriei tuturor religiilor şi a cuprinsului învăţăturii lor îşi văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru, şi unul învăţătorul - Hristos.” Iar acest învăţător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire. Şi aşa, noi vom urma paşilor lui Hristos, Care poartă în conştiinţa Sa această tragedie şi moare pentru credinţa Sa.
Vreme de şaptezeci de ani în Rusia au fost la putere umaniştii de tip marxist care credeau că vor salva lumea de la rătăciri. Ei voiau cu sila să dezrădă­cineze percepţia lui Dumnezeu din conştiinţa oame­nilor. Această robie duhovnicească a durat şaptezeci de ani. Preînchipuirea ei a fost robia cea din Vavilon, de şaptezeci de ani, a poporului Evreu - purtătorul pri­melor principii ale Descoperirii.
Rugăciunea cât se poate de simplă: „Doamne, învredniceşte-ne fără de păcat să ne păzim în ziua aceasta, în noaptea aceasta,” de care sânt în stare şi copiii - iată adevărata cale. Atunci vom vedea ştiinţa precum se cuvine: ştiinţa, în sine, nicicum şi pe nimeni nu mântuie, şi nu dă o cunoaştere fiinţială de Dumnezeu, ci numai toujour autour du pot - tot mereu primprejur şi pe de lături.
Şi se ceartă oamenii pentru nimicuri: Când începi să înţelegi pentru ce se ceartă, nici nu poţi pricepe cum oamenii ăştia învăţaţi pot fi atât de ignoranţi. Dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi. Altcândva voiu spune câteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să fie evident din Descoperire. Şi cum oamenii nu o pot înţelege. Dar ce am la inimă: Ca voi să ştiţi acestea, şi să nu vă înşelaţi, şi să nu rătăciţi. Vedem că uneori oameni duhovniceşte ignoranţi, trăind o viaţa contrară duhului lui Hristos cel răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericeşti. Aicea este tragismul istoriei.
Aşa, ca să se descopere adevărata cunoaştere, noi vom urma un singur principiu; „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat a ne păzi noi...”
 



(Traducere din lb. rusa de ierom. Rafail (Noica)

Din "Cuvantari duhovnicesti", vol. 1, editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2004)