INTRU DARURE SPRE INVESNICIRE

 ,,Menirea omului este de a sfintii locul........!" 

Odată, Emil Cioran l-a apostrofat pe Mircea Vulcănescu, în spiritul "Schimbării la faţă a României", "cu pasiune şi orgoliu", că românii nu au sfinţi. E drept, în calendare nu erau trecuţi şi, recunoscând, autorul "Dimensiunii româneşti a existenţei" a adăugat pe dată că ştie într-un sat uitat de lume o bătrână care a făcut gropi în lutul cămăruţei sale bătând mătănii şi făcând cu osârdie rugăciuni, plugărindu-şi sufletul spre rodire duhovnicească. Această atât de simplă afirmaţie învăluie o concepţie despre sfinţenie într-un orizont de nespusă discreţie şi delicateţe sufletească, în care îşi află rostul toţi cei care tânjesc a fi "contemporani cu Dumnezeu".

Semnificativ este cum s-au sfârşit cei doi gânditori: plecat în Franţa, Emil Cioran a ajuns celebru, a trăit până spre amurgul secolului şi s-a stins ca român, fără să-şi ceară cetăţenie franceză. Mircea Vulcănescu a rămas în ţară, a slujit-o cu întreaga-i pricepere şi putere de dăruire, a fost arestat de comunişti şi a plecat spre Domnul de la închisoarea din Aiud, împăcat şi îndemnând la împăcare: "Să nu ne răzbunaţi". Primul a cucerit, în modul său de a fi, lumea şi a rămas singur, al doilea abia a apucat să ajungă la mijlocul vieţii şi a îmbogăţit numărul martirilor noştri. Acest adevărat martir şi-a trăit viaţa în ritmul credinţei creştin-ortodoxe, considerând că în lumea modernă, care şi-a înmulţit ispitele, singura reacţie potrivită credinciosului este să se lepede de ea. Privind în urmă, aflăm că aşa făcut-au şi străbunii noştri, fără zarvă, fără gesturi grandilocvente, spre laudă de sine, mărindu-se în ochii lumii celei grabnic trecătoare, însă cu frica de Dumnezeu în suflet. Acea frică sfântă şi sfinţitoare, "început al înţelepciunii" pentru că Domnul este Judecătorul şi, înaintea Lui, învaţă o rugăciune, "nu va fi împăratul mai sus decât sluga, că fiecare din faptele lui ori se va coborî, ori se va înălţa". Acel ţăran, uitat de noi, dar mărturisindu-ne în faţa lui Dumnezeu, ştia ceea ce mulţi am uitat, sau o spunem doar să ne fălim că ştim - anume că toate câte le facem, în faţa lui Dumnezeu le facem şi că ceea ce omul acoperă, Dumnezeu descoperă, iar ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă.

Menirea omului este a sfinţi locul

Ne întoarcem la Mircea Vulcănescu şi aflăm că anume ceea ce-l face pe român să făptuiască "nu este că rezultatul atârnă de faptă, ci nevoia de a se pune în regulă cu rânduiala lucrurilor, de a-şi împlini rostul". Cam în acelaşi timp, Nichifor Crainic, încredinţând că sfinţenia este "împlinirea umanului", scria: "Destinul omului în creştinism este acela de a ajunge un Hristos prin asemănare, adică un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate, ci prin participarea lui la natura dumnezeiască". Aşa îşi împlineşte omul rostul prin iubire de Dumnezeu şi semeni, pentru că ne amintesc străbunii că menirea omului este a sfinţi locul. Cum? Urmând o "măsură": "a fi mare nu-i mirare, a fi om e lucru mare", acea "omenie" ce se poate pierde din nebăgare de seamă şi care îl face vrednic, după cuvântul lui Mircea Eliade, de acel "cosmos sanctificat liturgic". Şi mai aflăm o limită - a omului fără Dumnezeu deoarece rostul cel mai adânc al omului este în Dumnezeu, fără de care totul e "vânare de vânt", rătăcire şi zădărnicie.

După cuviinţă, rânduiala se deprinde din pruncie, când se învaţă ce se cade să faci şi ce nu, să iei seama la ce se întâmplă cu tine ca să te faci pământ bun pentru cuvântul Domnului, căci omul după fapte se cunoaşte, cum pomul după roade. Mai scrie Mircea Vulcănescu că nu fapta în sine are importanţă, ci semnificaţia de "atitudine în veşnicie". Însuşită, această atitudine face omul părtaş la veşnicie, după un ritual ce duce de la vremelnicie la dăinuire spre înveşnicire; de la vieţuirea pieritoare la cea dăinuitoare. În troparul celor mai mulţi sfinţi cuvioşi spunem că în fiecare, după firea sa, "cu osârdie s-a mântuit cel după chip. Că luând crucea ai urmat lui Hristos şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor…" Evlavia cu totul specială pe care poporul o are pentru Cuvioasa Parascheva sau Sfântul Dimitrie cel Nou, sărbătoriţi în această lună, pentru alţi sfinţi cuvioşi, arată deopotrivă o mare credinţă şi o la fel de mare năzuinţă. Ne rugăm pentru cele de folos zilelor, care "rele sunt", dar îndeosebi pentru a ne fi sprijinitori ca să fim vrednici de sfinţia lor, împreună cu ei lucrători. Doar aşa făcând, toate celelalte "se vor adăuga". Poate părea uimitor faptul că despre petrecerea pământească a multora dintre sfinţii noştri ştim puţin, dar păstrăm ca o comoară tainică tot ceea ce este de folos spre o bună rânduială în rostul sfinţitor. Discreţia lor, şi ea, o mărturie a iubirii, este izbitor contrastantă cu egoismul şi individualismul contemporan ce înscrie omul pe o traiectorie fiinţială entropică. Cu toţii, ştiuţi şi neştiuţi, au urmat îndemnului lui Hristos: "Cel ce vrea să fie între voi întâiul, să fie tuturor slugă, căci şi Fiul Omului nu a venit să-i slujească alţii Lui, ci să slujească El…" Ei ştiu şi ne învaţă că lauda se cuvine doar lui Dumnezeu şi rostul ei e "spre îndreptarea inimii" pe calea poruncilor Sale. În "Patericul românesc" şi, mai de curând, în cartea "Chipuri de călugări îmbunătăţiţi", arhimandritul Ioanichie Bălan ne arată cât de diferite sunt drumurile către Domnul, că abia "lepădându-ne de noi", asumându-ne crucea şi urmând lui Hristos ne împlinim ca oameni, fiecare cu o personalitate unică în unitatea structurii sale de personalitate. Unicitatea ne vine din pământul din care am fost făcuţi, iar unitatea, din Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a suflat peste noi, cum tot prin El comunitatea se face comuniune sfântă şi sfinţitoare.

"Fără ispite, nici raiul nu ar fi"

Năzuinţa spre o asemenea fiinţare a făcut ca străbunii noştri să tindă a urma voia Domnului, dăruindu-se Lui, zicând "facă-se voia Ta". O rugăciune veche din cele ce măsurau trecerea ceasurilor spune: "Doamne precum porunceşti, Doamne precum ştii, Doamne precum voieşti facă-se în mine voia Ta". Ţăranul începea ziua însemnându-se cu semnul crucii şi o rugăciune cât de scurtă, tot aşa cu tot lucrul pentru ca la sfârşit să aducă mulţumire şi slavă Celui de la care vin "toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit". E un fel de a încerca să fii "în lume", fără a fi "din lume", căutând Împărăţia lui Dumnezeu care se află în fiecare; cale spre împăcarea cu oamenii şi cu Dumnezeu, în taină şi cu îngăduinţă, până acolo renunţa la răzbunare pentru a-l "lăsa în plata Domnului". Între atâtea, e un fel de a fi în lume, ce dă seama de neam şi om, în care întrezărim înţelegere pentru mult discutata "retragere din istorie" a poporului nostru despre care vorbea Blaga. La hotarul dintre realitate şi metaforă, expresia desfăşoară un spaţiu unde transfigurarea poate însemna binecuvântare sau blestem şi ruga, împlinire sau ocară. Măsura, concept calitativ, nu cantitativ, este "ispita" în sensul dat de Mircea Vulcănescu, fără de care, spunea un bătrân duhovnic, nici raiul nu ar fi. Şi, cum nimic nu e perfect în lumea amestecată a binelui şi răului, acest fel de a fi în lume are multe virtuţi şi nu mai puţine vicii, primele întărindu-ne, celelalte vlăguind duhul şi îmbolnăvind trupul.

La început de eon, trăitorii acestor meleaguri au răspuns chemării Sfântului Apostol Andrei, încreştinarea făcându-se de jos în sus, fără să fie impusă, ci asimilată aproape firesc în spiritualitatea trăitorilor de atunci. Vestea cea bună a ajuns în pământ primitor şi a rodit "în răbdare", ce vindecă durerea, întăreşte credinţa, face roditoare iubirea şi de neclintit speranţa. Nu răbdarea care "aşteaptă la cotitură" spre răzbunare, nici aceea care-şi alina suferinţa "învoindu-se la păcat", ci aceea a lui Lazăr sau a lui Iov. I. D. Sârbu scria că această răbdare se aseamănă cu aceea a lui Iov, poporul aflându-se într-o "stare iovită"; o stare în care inima, în vremuri de restrişte, de întuneric, şopteşte cu Sfântul Grigorie Teologul: "Doamne, aprinde lumina Ta cea stinsă în mine". Drumul e greu şi aproape imposibil de descris, însă avem la îndemână rugăciunea, postul şi faptele bune, citirea Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi. Aşa, încet şi în tăcere, refuzând vuietul lumii, avem mereu în faţă comuniunea cu Dumnezeu, tinzând "să murim lumii pentru a via lui Hristos". Iar când ne pare de nesuportat, să strigăm cu Sfântul Apostol Petru: "Doamne, scapă-mă". O va face neîntârziat, pentru că, prin timp, străbunii ne asigură că Hristos anume s-a înomenit, "să scape lumea asta de rău şi de păcat". În rest, de-a lungul anilor să spunem cu Blaga: "Când între lipsă şi prisos/ Ne bucurăm de câte sunt/ Şi cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt"

 Elena Solunca Moise

(sursa:.ziarullumina.ro)

.

CALATORIND CU DUMNEZEU

Intalnirea cu Sfintii

„ Pelerinajul religios este o constantă a umanitătii. El are motivatii multiple si semnificatii spirituale profunde când este trăit intens si înteles corect. Pelerinii sunt oameni care doresc să viziteze si să venereze locurile sfinte biblice, mormintele martirilor, moastele sfintilor, icoane făcătoare de minuni sau locuri unde trăiesc duhovnici smeriti.
 Pelerinajul este un memorial-vizual al locurilor unde s-a arătat în lume iubirea si lucrarea minunată a lui Dumnezeu pentru oameni si prin oameni. Pelerinul vrea să atingă locul sfânt sau moastele sfântului în care si prin care s-a arătat prezenta sfintitoare a lui Dumnezeu, într-un mod deosebit de intens, pentru ca el, pelerinul, să-si intensifice credinta si iubirea sa pentru Dumnezeu.
 Cu alte cuvinte, pelerinajul se face pentru a intensifica rugăciunea si viata spiritual în general.
  Pelerinajul este adesea un act spiritual de multumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El; ca atare, pelerinajul este în sine un act de asceză sau nevointă si o ofrandă de recunostintă.
  Pelerinajul cuprinde si un act de pocăintă pentru păcate, fiind completat cu mărturisirea păcatelor si cu rugăciuni de iertare pentru mântuirea sufletului.
  Pelerinajul poate fi motivat si de o dorintă puternică de a primi ajutorul lui Dumnezeu spre a realiza o lucrare important sau a primi vindecarea de o boală trupească sau sufletească.
 În pelerinaj Dumnezeu si omul se caută reciproc si se întâlnesc în mod spontan si misterios. În acest sens, experienta lui Avraam a devenit o icoană spirituală a pelerinajului.
 Avraam părăseste patria sa, Urul Caldeii, si pleacă departe, către o tară pe care Dumnezeu i-o promite, spre Canaan (Facere 12, 1-5).
 Pelerinajul lui Avraam este răspunsul lui la chemarea lui Dumnezeu. Astfel, în pelerinaj se exprimă un apel al lui Dumnezeu Care caută pe om si un răspuns al omului pentru a ajunge la un loc ales si binecuvântat de Dumnezeu. Legătura tainică dintre răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu si călătoria spre locul promis este credinta. În acest înteles tâlcuieste Sfântul Apostol Pavel pelerinajul lui Avraam din Caldeea spre Canaan. "Prin credintă, Avraam, când a fost chemat, a ascultat de a iesit la locul pe care era să-l ia spre mostenire si a iesit nestiind încotro merge. Prin credintă, a locuit vremelnic în pământul făgăduintei, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac si cu Iacov, cei dimpreună mostenitori ai aceleia si făgăduinte; căci astepta cetatea cu temelii puternice, al cărei mester si lucrător este Dumnezeu" (Evrei 11, 8-10).
 În Canaan, Dumnezeu Se arată în chipul a trei oameni pelerini care vin la Avraam, la stejarul din Mamvri (cf. Facere 18, 1-8), si sunt primiti cu ospitalitate de acesta.
 Astfel, Avraam-pelerinul, stabilit vremelnic în Canaan, devine deodată gazdă pentru Dumnezeu-Pelerinul. În cei trei pelerini de la Mamvri, traditia crestină a contemplate prezenta tainică a trei fiinte ceresti (trei îngeri sau Sfânta Treime).
 Pelerinajul religios este o căutare în lumea aceasta a ceea ce nu este din lumea aceasta: "Împărătia lui Dumnezeu" despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus: "Căutati mai întâi împărătia lui Dumnezeu..." (Matei 6, 33), dar si: "Împărătia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18, 36).
 Dumnezeu-Pelerinul în căutarea omului si omul-pelerin deplin îndreptat spre Dumnezeu se arată în taina lui Hristos (cf. Ioan 16, 28; 12, 32). Fiul lui Dumnezeu Se naste în lume ca Om pe când Maria si Iosif se aflau în călătorie, pelerini în Betleem, apoi călătoresc si locuiesc vremelnic în Egipt. După ce revine în Galileea si creste mai mare, copilul Iisus practică pelerinajul la Ierusalim. Pelerinul în vârstă de 12 ani stie că templul sfânt din Ierusalim este simbolul Casei Tatălui Său din ceruri (cf. Luca 2, 48-50), dar în acelasi timp templul, ca loc sfânt, reprezintă si taina însăsi a lui Hristos (cf. Ioan 2, 19-21), deoarece Fiul este în Tatăl si Tatăl este în Fiul (cf. Ioan 10, 38; 14, 11 si 17, 21), iar în Iisus Hristos "locuieste trupeste toată plinătatea Dumnezeirii" (Coloseni 2, 9).
 Iisus-Pelerinul la Ierusalim, respins dintre oameni, prin Răstignire, revine la ei prin Înviere. Dar Iisus-Pelerinul Înviat nu mai intră în templul de zid al Ierusalimului pământesc, ci din Ierusalimul ceresc al Învierii Sale călătoreste ca un necunoscut spre Emaus, pentru a face din fiecare pelerin o gazdă, un primitor de Dumnezeu. Pelerinajul exterior spre Emaus este însotit de un pelerinaj interior, spiritual, la "locurile sfinte" din Sfintele Scripturi (cf. Luca 24, 27 și 32, 44, 45). Acest pelerinaj încălzeste inimile pelerinilor Luca si Cleopa, pentru că iubirea divină - foc ceresc - le-a atins si le-a deschis inima, iar apoi comuniunea sau împărtăsirea euharistică le deschide ochii sufletului, să-L recunoască pe Cel pe care L-au primit în casa si în fiinta lor.
 El, Hristos-Pelerinul, Se face iarăsi nevăzut (cf. Luca 24, 13-35) tocmai pentru că prin comuniunea euharistică le-a devenit interior, a devenit viata vietii lor, rostul sfânt, sensul ultim si deplin, al existentei umane sfintite în iubirea vesnică a lui Dumnezeu.
 Taina de la Emaus arată că pelerinajul s-a transformat în Euharistie .
 La locurile de pelerinaj vin oameni diferiti din regiuni sau tări diferite. Motivatiile si dorintele lor sunt diferite. Vârstele, starea socială, gradul de cultură, intensitatea credintei, sensibilitatea spirituală - toate sunt diferite.
 Experienta pelerinajului este un prilej de reîmprospătare a vietii spirituale si de întărire a credintei.
 În experienta spirituală a pelerinajului, cei ce au credinta mai slabă au prilejul să o întărească văzând credinta mai puternică a altora; cei ce au răbdare mai putină se întăresc văzând răbdarea altora; cei ce se roagă mai putin si mai superficial se îmbogătesc si se înnoiesc din rugăciunea fierbinte a altora, a tuturor. În pelerinaj suntem influentati de altii si influentăm pe altii prin felul nostru de a fi prezenti acolo. În general sunt oameni însetati de mai multă viată spirituală, pe care nu o oferă totdeauna propria lor parohie sau mănăstire, sau pentru că s-au prea obitnuit cu acestea. Pelerinajul învinge rutina. În pelerinaj Duhul Sfânt trezeste în om o dorintă mai mare de sfintenie, de înnoire a vietii.
 Când pelerinajul este însotit de rugăciuni, de priveghere, de spovedanie, de împărtăsire euharistică, de convorbiri duhovnicesti cu alti pelerini, el este un izvor de bucurie si pace interioară, un prilej de îmbogătire spirituală.
 Pelerinii duc cu ei în lume ce-au primit din întâlnirea cu locurile sfinte, cu sfintii pe care îi cinstesc sau venerează. Catehezele populare făcute cu prilejul pelerinajului, privind viata sfintilor si lucrarea lui Dumnezeu în viata oamenilor, sunt de mare importantă. Rugăciunile pentru bolnavi (Sfântul Maslu), sfintirea apei, mărturisirea păcatelor si iertarea, rugăciunile si privegherile de noapte, cântările si rugăciunile în grup pe drum spre locurile sfinte si spre casă,  ceremoniile liturgice în aer liber - toate acestea fac din pelerinaj o lucrare misionară în care adevărul credintei se armonizează cu frumusetea celebrării pentru a exprima taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni si a iubirii oamenilor fată de Dumnezeu. Taina iubirii si a bucuriei dumnezeiesti împărtăsite oamenilor prin sfinti este trăită în pelerinaj si devine lucrare sfanta.
  Pelerinajul adevărat este o multiplă binecuvântare pentru persoane si popoare mai ales când devine răspuns la apelul-îndemn: "Căutati pacea cu toti si sfintenia fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu" (Evrei 12, 14).  
P.F.Patriarh Daniel   
 (sursa:basilica.ro)

                       SLAVIT SA FIE DOMNUL!

DIN CANTARILE OASTEI DOMNULUI

De ce-i asa de greu pacatul

  
 (canta fratele Sandu Donici)
( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

 De ce-i aşa de greu păcatul,
că unul singur e de-ajuns
să nimicească-o stare sfântă
şi-un soţ ca aurul ascuns?

O, Dumnezeul meu,
plângând mă rog mereu
să mă fereşti curat
de orişice păcat! (bis)

Pot fi ani lungi de curăţie,
trăiţi în felul cel mai sfânt,
şi-ajunge un păcat, ca totul
să cadă nimicit şi-nfrânt.

Pot fi îmbrăţişări şi lacrimi,
şi rugăciuni de neuitat;
ce mai rămân din toate-acestea
când le întunecă-un păcat?

Pot fi iubiri şi legăminte
curate şi fierbinţi ca-n cer;
ce mai rămân când le zdrobeşte
păcatul, ca un pumn de fier?

O, Dumnezeul meu, ai milă
de dragostea şi taina mea!
Cu preţul morţii şi-al vieţii
ajută-mi să le pot ţinea!

 (versuri scrise de Traian Dorz) 

                                    SLAVIT SA FIE DOMNUL!

FRUMUSETEA CRESTINILOR

Crestinii in lume

“Crestinii nu se desosebesc de ceilalti oameni nici prin pamantul pe care traiesc, nici prin limba, nici prin imbracaminte. Nu locuiesc in orase ale lor, nici nu folosesc o limba deosebita, nici nu duc o viata straina. Invatatura lor nu e descoperita de gandirea si cugetarea unor oameni, care cerceteaza cu nesocotinta, nici nu o arata ca unii, ca pe o invatatura omeneasca.

Locuiesc in orase grecesti si barbare, cum le-a venit soarta fiecaruia, urmeaza obiceiurile bastinasilor si in imbracaminte si in hrana si in celalalt fel de viata, dar arata o vietuire minunata si recunoscuta de toti ca fiind nemaivazuta. Locuiesc in tarile in care s-au nascut, dar ca straini, iau parte la toate ca cetateni, dar pe toate le rabda ca straini, orice tara straine le este patrie si orice patrie le e tara straina. Se casatoresc ca toti oamenii si nasc copii, dar nu arunca pe cei nascuti. Intind masa comnuna, dar nu si patul.Sunt in trup, dar nu traiesc dupa trup. Locuiesc pe pamant, dar sunt cetateni ai cerului. Se supun legilor randuite de stat, dar prin felul lor de viata, biruiesc legile.Iubesc pe toti, dar de toti sunt prigoniti. Nu ii cunoaste nimeni, dar sunt osanditi,sunt omorati, dar dobandesc viata. Sunt saraci, dar imbogatesc pe multi, sunt lipsiti de toate, dar in toate au de prisos. Sunt injositi, dar sunt slaviti cu toate aceste injosiri, sunt huliti, dar sunt indreptatiti. Sunt ocarati, dar binecuvinteaza, sunt insultati, dar cinstesc. Fac bine dar sunt pedepsiti ca cei rai, sunt pedepsiti dar se bucura, ca si cum li s-ar da viata. Iudei le poarta razboi ca unora de alt neam, elenii ii progonesc, dar cei care ii urasc nu pot spune pricina dusmaniei lor.

Ca sa spun pe scurt, ce este sufletul in trup, aceea sunt crestinii in lume. Sufletul este raspandit in toate madularele trupului, iar crestinii in toate orasele lumii. Sufletul locuieste in trup, dar nu este din trup, crestini locuiesc in lume dar nu sunt din lume. Sufletul nevazut este inchis in trupul vazut si crestinii sunt vazuti, pentru ca sunt in lume, dar credinta lor in Dumnezeu ramane nevazuta. Trupul uraste sufletul si ii poarta razboi. fara sa ii fi facut vreun rau, pentru ca il impiedica sa se dedea placerilor; si lumea uraste pe crestini, fara sa ii fi facut vreun rau, pentru ca se impotrivesc placerilor ei.

Sufletul iubeste trupul, desi trupul uraste sufletul, sufletul iubeste si madularele, si crestinii iubesc pe dusmanii lor. Sufletul este inchis in trup, dar el tine trupul, si crestinii sunt inchisi in lume ca intr-o inchisoare, dar ei tin lumea. Sufletul nemuritor locuieste in cort muritor; si crestinii locuiesc vremelnic in cele stricacioase, dar asteapta in ceruri nestricaciunea. Sufletul chinuit cu putina mancare si bautura se face mai bun; si crestinii pedepsiti in fiecare zi se inmultesc mai mult. Intr-o atat de mare ceata i-a randuit Dumnezeu, ca nu le-a ingaduit sa o paraseasca". 

Epistola catre Diocnet

 (sursa:  www.nouagalilee.   )

MARTURII

Un articol......bun !

,,Despre Oastea Domnului s-a vorbit şi s-a scris mult. Unii o văd ca pe o mişcare de renaştere spirituală în cadrul Ortodoxiei româneşti, alţii o cataloghează drept grupare sectară, ilicită sau chiar de-a dreptul parabisericească, periculoasă pentru sănătatea Ortodoxiei româneşti.
Gheorghe Precupescu, unul dintre cei care a a avut de suferit pentru că s-a declarat membru al "Oştii Domnului", explică, pentru EVZ, ce a însemnat, de fapt, această mişcare. Primii creştini se numeau "miles christi", "ostaşi ai lui Hristos"
În 1920 a fost înscăunat ca Mitropolit al Ardealului tânărul profesor de teologie de la Facultatea din Sibiu, Dr. Nicolae Bălan.
Noul ierarh îşi căuta colaboratori la fel de entuziaşti şi dăruiţi pentru începerea unei ofensive spirituale în Biserica Neamului, spre a o face capabilă să răspundă pozitiv nevoilor prezentului.
Unul din cei chemaţi la această luptă era şi Părintele Iosif Trifa. Astfel, în august 1921, după zece ani de păstorire în Vidra de Sus, în Ţara Moţilor, preotul Iosif Trifa e numit cu data de 1 septembrie duhovnic al Facultăţii de Teologie din Sibiu, apoi, din 1 ianuarie 1922, odată cu înfiinţarea foii Lumina Satelor, redactor al acesteia, rămânând în fruntea ei până în anul 1934.
Totuşi, preotul Iosif Trifa simţea că nu e suficientă doar o iniţiativă cultural-religioasă, în spiritul Şcolii Ardelene. Plugul Bisericii trebuia să tragă o brazdă mai adâncă. Noaptea Revelionului anului 1923 îl găseşte frământânduse şi cerând ajutor Mântuitorului pentru a începe o lucrare misionară, care să declare război Iadului.
Astfel, în numărul 1 al Luminii Satelor lansează acea Chemare către toţi cititorii care voiau să se înroleze în lucrarea duhovnicească a Oastei Domnului.
Această chemare este actul de naştere al Oastei Domnului. Într-o primă etapă, pe termen "scurt“, scopul imediat al Mişcării era combaterea alcoolismului, a tabagismului şi sudalmei, precum şi a altor abateri de la morala creştină şi de la normele de convieţuire creştină şi socială.
Părintele Iosif Trifa dorea o ortodoxie militantă, bazată pe trăirea învăţăturilor Evangheliei şi a Sfintelor Taine, singura cale prin care putem avea o Biserică vie şi luptătoare, capabilă să dea o replică promptă tuturor provocărilor prezentului.
În Moţiunea din 12 septembrie 1937, Sfinţia Sa face o clară precizare a poziţiei Oastei Domnului faţă de Biserică, arătând rosturile noţionale şi spirituale ale acesteia: "Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut şi trăieşte sub aripa Ei. Nu este ceva mai mult decât ortodoxia, ci este o familie restrânsă, o comuniune, o frăţietate evanghelică, cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii. Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii."
Preoţii şi "secta"
Mulţi clerici au avut, uneori, o părere destul de dură, de vehemenţă, cu privire la Oastea Domnului.
Gheorghe Precupescu spune că această atitudine a fost provocată de faptul că preoţii considerau mişcarea ca fiind un pas spre o sectă: "În ortodoxia românească n-au existat până acum astfel de mişcări religioase, de aceea noutatea Oastei Domnului i-a şocat pe unii clerici ortodocşi. Ei vedeau în Oaste o punte de trecere spre secte. Pilda părinţilor mei şi a multor săteni au avut o reală influenţă asupra formării mele duhovniceşti. La vârsta de 12 ani, deşi eram doar un copil, am luat hotărârea de a mă înrola în această mişcare. Anii de şcoală, copilăria şi tinereţea mea şi tot ceea ce sunt acum, la bătrâneţe, au înflorit la umbra Crucii lui Hristos".
"Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii. Nu este ceva mai mult decât ortodoxia, ci o familie restrânsă, o comuniune."
(preot IOSIF TRIFA)
"La vârsta de 12 ani am luat hotărârea de a mă înrola în această mişcare. Tot ceea ce sunt acum a înflorit la umbra Crucii lui Hristos."  

Gheorghe Precupescu -veteran în Oastea Domnului
(sursa:  AICI  )

 A trai....

 A trăi după credinţă
nu-i uşor, dar nu-i nici greu.
A trăi după credinţă
e la om cu neputinţă
însă nu la Dumnezeu.

A trăi umblând pe ape
nu-i uşor, dar nu-i nici greu.
A trăi umblând pe ape,
când vin valuri să te-ngroape
e un drum cu Dumnezeu.

A trăi după iubire
nu-i uşor, dar nu-i nici greu.
A trăi după iubire
e o cruce pentru fire
şi-o-nviere-n Dumnezeu.

A trăi după credinţă
nu-i uşor, dar nu-i nici greu.
Dar a fi în necredinţă
şi-a muri fără căinţă,
nu-i nimic, nimic mai greu!
 Costache  Ioanid

ADEVARUL ESTE CEEA CE ESTE !

Adevarul este Dumnezeu

,,Adevărul este ceea ce este! Adică este realitatea unică, neschimbată, întreagă şi eternă. Adevărul este ceea ce are valoare veşnică. Şi în mărime, şi în durată, şi în preţ. Adevărul nu are un trecut şi un viitor. Are numai un veşnic prezent. Adevărul nu are un moment al lui în care este. Şi un altul în care nu e, ci el este dintotdeauna şi pe totdeauna. Adevărul nu are un loc unde el este de un fel şi un altul unde să fie de alt fel. Ci el este acelaşi oriunde.
Ceea ce se schimbă după oameni, sau după împrejurări, sau după interese, sau după simpatii, acela nu este Adevărul, ci minciuna. Ceea ce caută la faţa omului, aceea nu este dreptatea, ci nelegiuirea. Ceea ce judecă după două feluri, pe unul aşa şi pe altul altfel, nu este legea, ci tirania. Hristos e Adevărul, pentru că El nu Se uită la faţa omului, ci la inima lui (Rom. 2, 11-16).Nu la vorbele cuiva, ci la faptele sale. Cuvântul lui Dumnezeu este Adevărul, pentru că el pătrunde ca o sabie cu două tăişuri, despărţind până la profunzime ceea ce este lumină de ceea ce este întuneric şi ceea ce este viu de ceea ce este mort (Evrei 4, 12-13). Înţelepciunea lui Dumnezeu este Adevărul, pentru că ea nu poate fi nici înşelată (Ioan 2, 23-25), nici înşelătoare (Rom. 3, 3; Isaia 54, 10).Oricine vine la El nu va fi izgonit afară (Ioan 5, 24). Dar oricine nu crede în El nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu va rămâne peste el (Ioan 3, 36).
 Adevărul poate fi asemănat cu toate acelea în care este o parte din el, dar nici una din toate acestea nu poate fi asemănată cu el, pentru că nici una nu-l reprezintă în întregime. El este fiecare – şi totuşi este mai mult decât toate. Adevărul poate fi ca o stâncă de neclintit. Dar nici o stâncă nu poate fi ca Adevărul, pentru că nu poate fi veşnică. Adevărul poate fi ca soarele strălucitor. Dar soarele nu poate fi ca Adevărul, pentru că el are schimbări, pe când Adevărul este neschimbat. Adevărul poate fi ca o apă adâncă, dar apa adâncă nu poate fi ca Adevărul, pentru că în ea mai pot fi urâciuni şi tulburări. Dar în el nu pot fi.Ci asemănarea Adevărului cu focul mi se pare cea mai potrivită. În foc nu pot dăinui nici un fel de gunoaie. În foc nu poate sta decât aurul. Tot ce este în foc se curăţă şi se încheagă. Tot ce are în sine focul devine una cu el, sfinţindu-se. Aşa este şi cu cine este în Adevăr. Sau cu acela în care este Adevărul. Când cei trei tineri au fost aruncaţi în cuptorul de foc, flăcările nu le-au ars nimic altceva decât legăturile.Când au fost aruncaţi în foc, ei erau legaţi. Dar, în foc, ei au devenit slobozi şi umblau prin cuptorul înroşit liberi (Dan. 3, 21-25). Până nu te cufunzi în Adevăr, în Hristos, o mulţime de legături te mai reţin şi nu-ţi lasă slobozenia totală. Dar când ajungi să cunoşti Adevărul, adică devii una cu Hristos prin felul de gândire, de simţire şi de trăire, atunci ai ajuns cu adevărat slobod.
Atunci tot ce poate roade molia sau rugina, tot ce poate lua furul sau moartea, nu te mai leagă şi nu te mai robeşte. Cum închisoarea îţi rupe orice legături cu lumea de afară, tot aşa şi Adevărul îţi rupe orice legături cu păcatul.
Sfinţenia vieţii este singura dovadă a cunoaşterii Adevărului. Libertatea de a face binele este singura dovadă a umblării în Adevăr. Amin
   Traian Dorz
(,,Hristos – Mijlocitorul nostru")

CUVINTE DE FOLOS PENTRU VREMURI GRELE!!!

  Starea duhovniceasca si morala a lumii contemporane 

,,Astăzi, mai mult decât în oricare altă epocă, predicarea pocăinţei este actuală şi societatea creştină are nevoie de o reevanghelizare şi de o înnoire a legăturii cu Biserica lui Hristos. Considerăm important să insistăm aici asupra anumitor scăderi şi concepţii greşite ale oamenilor vremurilor noastre, pe care nu le recunosc ca încălcări ale Legii Evanghelice.               
  1.Tinderea catre viata lipsita de osteneli si dureri
 O suferinţă gravă a oamenilor contemporani, chiar şi a credincioşilor, este lipsa dispoziţiei de a ridica şi de a-şi duce propria cruce şi de a-L urma pe Mântuitorul nostru Cel Răstignit.Vrem binecuvântarea lui Dumnezeu, vrem pacea lui Dumnezeu, vrem cununile mântuirii, vrem Raiul, îi cinstim pe sfinţi şi pe mucenici, dar nu vrem pătimirea celor rele, nu vrem postul şi strâmtorarea înfrânării, nu răbdăm încercările şi bolile, nu suferim plecarea din viaţa aceasta a celor dragi nouă, nu suportăm nedreptăţile şi izgonirile. Confortul şi consumismul influenţează cadrul vieţii noastre duhovniceşti.Însă, precum scrie Sfântul Isaac Sirul: "Nimeni nu a urcat la ceruri cu răsfăţul”. Şi înţeleptul Sirah susţine: „Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită.”Ne găsim des în faţa realităţii triste în care atunci când Dumnezeu permite vreo boală gravă sau vreo altă greutate într-o familie creştină, spre înţelepţire şi întărire duhovnicească, părinţii nu întârzie să fugă în durerea şi disperarea lor la vrăjitori şi magi, la bioterapeuţi, la iluminaţi şi bio-energeticieni şi predau sufletele lor şi ale copiilor lor satanei, în loc să arate o mai adâncă căinţă şi supunere sub voia lui Dumnezeu şi să se sfinţească în mijlocul încercărilor primite. Este mai bine, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul, să moară copilul şi să meargă în rai decât să-l legăm în plasele satanei şi să ajungem în iad. Acelaşi lucru este valabil pentru toate celelalte greutăţi, cum sunt de exemplu dobândirea copiilor şi tulburările vieţii conjugale.De asemenea, cu totul rătăcită şi neortodoxă este părerea celor mai mulţi creştini de a-şi dori o viaţă cât mai uşoară, „fericită", şi de a cere de la Dumnezeu - pentru că tin unele dintre poruncile Sale: merg la slujbe, ţin post, se împărtăşesc ş.a. - să le dea succes şi reuşită în toate problemele lumeşti.Din Pateric aflăm că vechii asceţi când pentru o perioadă nu aveau nici o greutate sau nici o ispită ziceau, cu nelinişte, că i-a uitat Dumnezeu şi se simţeau în siguranţă numai atunci când dragostea lui Dumnezeu le trimitea încercări. Recapitulăm: este o rătăcire să căutăm o viaţă comodă, fără întristări, care nu duce niciodată la ceruri.
2.Organizarea rationalista a vietii
 O altă caracteristică a societăţii contemporane este raţionalismul, adică o exagerată încredere în gândirea logică şi în judecata noastră. Raţionalismul nu este o concepţie filozofică, ci o mentalitate şi o practică păcătoasă. Este în esenţă ateism cu aparenţă de creştinism. Este un păcat care contravine primei porunci a credinţei, a dragostei şi a nădejdii în Dumnezeu. Este acea atitudine din viaţă care ne face să judecăm toate numai cu mica şi limitata noastră minte şi prin preferinţele sinelui nostru negociind încrederea noastră în dumnezeiasca purtare de grijă şi în intervenţia lui Dumnezeu în viaţa noastră.Raţionalistul, deoarece crede că acţionează mereu corect şi fară greşeală, nu-I lasă lui Dumnezeu dreptul de a-l judeca şi declară că nu are nici un păcat şi prin urmare nu are nevoie de spovedanie şi de mila Lui. Trebuie să subliniem cu tarie aici încă o dată cuvintele Sfântului Simeon al Tesalonicului:
,,A crede cineva că nu a căzut în păcat este însăşi căderea şi cel mai mare dintre păcate, precum au păţit şi îngerii apostaţi din pricina răutăţii lor, la fel şi cei care stăteau de-a stânga Domnului (în parabola Judecăţii) zicând «când Te-am văzut?», ca şi când ar fi zis că n-au greşit. Că acesta este cel mai mare păcat o mărturiseşte şi cel preaiubit şi feciorelnic (Evanghelist Ioan) zicând «Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi» (I Ioan 1, 8)". Această rătăcire a minţii o aprinde diavolul cu mult mai mult astăzi, exploatând reuşitele ştiinţifrce şi tehnice care se bazează pe lucrarea cerebrală, aşa încât omul să se simtă foarte puternic, posedând puterea în sine.Însă, atunci când problemele depăşesc soluţiile lor ultime, bazate pe raţiune şi pe puterile proprii (ex: boli incurabile sau pierderea unei persoane apropiate), oamenii se pierd, se destramă sufleteşte şi trupeşte, cad în deprimare, se vrăjmăşesc cu Dumnezeu, caută ieşire în droguri, în beţie şi uneori chiar în sinucidere.
3.Elemente neortodoxe in viata de familie
 Consecinţă firească a raţionalismului este şi fenomenul programării familiale, care constituie o încălcare a Legii lui Dumnezeu, lipsa încrederii în dragostea Sa şi în acelaşi timp şi o ameninţare la adresa viitorului poporului, deci a copiilor noştri.De altfel, concepţia părinţilor despre copiii lor ca despre proprietatea lor personală conduce către trei devieri:
Prima deviere este idolatrizarea copilului, legată şi de naşterea a puţini copii. Adică o vizibilă şi exagerată slăbiciune faţă de copil din partea tuturor şi mai ales din partea mamei. Rezultatul este egocentrismul copilului, iubirea sa de sine, neputinţa unei legături şi colaborări sociale armonioase, nefericirea sa, cauză a nefericirii întregii case, transformarea lui într-uri adevărat tiran.
A doua deviere constă în faptul că părinţii îşi privesc copilul ca pe un bun personal al lor, nu ca pe un nepreţuit dar al lui Dumnezeu şi, ca nişte proprietari iraţionali, hotărăsc uneori avortul criminal.
A treia deviere constă în transformarea copilului întrun mijloc al creşterii şi satisfacţiei slavei deşarte a părinţilor şi în rezolvarea tuturor ambiţiilor lor neîmplinite. Dragostea lor se transformă într-un fel de despotism care tiranizează psihic copilul şi care conduce fără excepţie la vătămări, din momentul în care se va dezvolta eu-ul său personal. Şi din acea clipă ori va suferi interior (dacă are bun-simţ) pentru că părinţii îi desconsideră preferinţele, sau va găsi soluţia în a fugi de acasă.Din nefericire, dispoziţia părinţilor de a interveni nu se limitează la orientarea profesională sau la alegerea soţului, ci foarte des continuă antievanghelic şi în interiorul familiei copiilor, creând răceală sufletească, presiuni psihice şi înclinaţie către divorţ.
Iisus Hristos, care a dat porunca, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, a rezolvat complet problema acestor traume sufleteşti, când a zis:„De aceea (pentru Taina Nunţii) va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa.”
Educaţia copiilor este, cu mici excepţii, egocentrică, axată pe ambiţie şi foarte puţin legată de valorile creştine. Întreaga săptămână, de obicei din ambiţia părinţilor, viaţa copiilor este umplută cu lecţii, meditaţii, limbi străine, muzică, înot, karate, dansuri, atletism, în timp ce seara cofetăriile gem de elevi, într-o nefondată explozie de divertisment, periculoasă nu numai pentru sănătatea sufletească, ci şi pentru cea trupească. Astfel că nu mai rămâne timp nici pentru odihna necesară copilului sau pentru joacă şi cu atât mai puţin pentru educaţia creştină. Părinţii şi învăţătorii creştini vor da răspuns înaintea lui Dumnezeu pentru că nu s-au îngrijit prioritar de îmbisericirea copiilor, de o participare activă a lor la viaţa Bisericii, a parohiei şi de hrănirea lor din duhul tradiţiei noastre ortodoxe.
* * *
Am dori în acest punct să enunţăm anumite consideraţii asupra vieţii familiei contemporane. Temeliile familiei de azi se clatină. Se clatină din pricina conflictelor personale. Şi aceasta, deoarece două egoisme nu pot convieţui într-o conjugare de-o viaţă. Cei mai mulţi dintre soţi se înalţă pe sine fără să cedeze în nimic şi astfel strică pacea familiei, refuzând ca după altercaţiile şi divergenţele de opinii sau voinţă să cadă la pace şi să-şi ceară simplu şi smerit iertare. Fraza "iartă-mă, am greşit!" a dispărut din lexicul familiei şi se păstrează expresii formale de tipul ,,scuze, pardon, sorry...", uzuale în manifestări şi în locuri publice.Diavolul nu poate destrăma familia creştină dacă soţii obişnuiesc să se ierte reciproc.Măsura bunei purtări a soţilor nu este dată de uşurătatea legăturilor de societate sau de maniere şi preţiozitate la recepţii sau în vizite, ci în special de comportamentul inimos şi fară viclenie în preocupările zilnice din interiorul casei lor, acolo unde copiii primesc zi de zi lecţii de viaţă.Participarea copiilor de la vârstă mică la izbăvitoarea Taină a Spovedaniei, întru cunoştinţă, îi va întări cu harul lui Dumnezeu, astfel încât să-şi clădească viitorul pe temelia durabilă a vieţii de comuniune cu Hristos.Este fundamental ca părinţii să-şi înveţe copiii de foarte mici să ceară şi să dea iertare după fiecare mică neînţelegere. Am propune ca fiind corect, chiar de va părea desuet, ca să-i înveţe pe copii să le sărute mâna părinţilor şi bunicilor în fiecare seară, înainte de culcare, şi neapărat după spovedanie şi înaintea împărtăşirii cu Sfintele Taine. Pentru că astfel îşi exersează smerenia, respectul şi recunoaşterea celor care au întâietate în familie
Credem că din casa în care iertarea convieţuieşte cu inima milostivă - virtuţi care-l aseamănă pe om cu Părintele ceresc - niciodată nu va lipsi binecuvântarea lui Dumnezeu, iar porţile raiului vor fi mereu deschise pentru cei ce locuiesc acolo.
De altfel, credinţa că nu banii sau averea, ci dragostea lui Dumnezeu va împlini dorinţele şi nevoile vieţii noastre este de cel mai mare folos pentru copii.
 4.Egoism- iubire de sine- mandrie
 O altă boală gravă a vremii o constituie egoismul şi iubirea de sine. Egoismul şi mândria sunt cauzele căderii lui Lucifer şi a cetei sale, precum şi ale celor mai multe dintre căderile noastre şi al lipsei harului lui Dumnezeu. Conform Sfintei Scripturi „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (Iacov 4, 6), iar „Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului" (Pilde 16, 5).Cel mândru se socoteşte pe sine mai bun ca ceilalţi în toate şi consideră părerea sa întotdeauna înţeleaptă. Vrea să se impună mereu în jur. Nu ia în seamă părerea nimănui, îi desconsideră şi-i judecă pe ceilalţi, vânându-le şi exagerându-le lipsurile, făcându-se că nu le vede darurile şi virtuţile.Iubirea bolnăvicioasă de sine se manifestă ca slavă deşartă, dorinţa de a plăcea, lăudăroşenie şi fală, ca impertinenţă şi îndrăzneală, ca împotrivire la orice autoritate sau putere superioară şi ca autojustificare.
5.Autojustificare
 La polul opus smeritei recunoaşteri a păcătoşeniei noastre se găseşte cel mai mare şi mai periculos vrăjmaş al pocăinţei: autojustificarea, născută din mândrie.Rătăcirea în zilele noastre este aşa de mare, încât până şi oamenii înglodaţi literalmente în păcat rămân neruşinaţi şi nepocăiţi, justificându-se pe sine pe deplin. Intr-o lucrare a unui scriitor contemporan eroul săvârşeşte cu bună-ştiinţă o crimă, căutând astfel ieşire din fundătura vieţii în care ajunsese, dar este prins şi trimis în închisoare. Este condamnat la moarte şi cu puţin timp înainte de execuţie repetă insistent: "am avut dreptate, am dreptate, voi avea dreptate”.Omul care se justifică pe sine suferă mai mult de probleme psihice, deoarece nu-şi recunoaşte vinovăţia. Devine astfel nervos, tulburat, nemulţumit, pretenţios, revoltat. Urmând exemplul lui Lucifer, nu vrea să-şi ceară iertare şi să-şi mărturisească păcatele. Repetă ca pe un refren: "am avut dreptate, am oricum dreptate, voi avea întotdeauna dreptate", şi pune singur stavilă veşnică milei dumnezeieşti.
6.Judecarea (critica) celorlalti
 O formă foarte dăunătoare a egoismului şi a iubirii de sine este grija de ceilalţi, adică preocuparea indiscretă pentru viaţa celorlalţi şi judecarea lor.Omul de astăzi, din cauza multelor activităţi (uneori două servicii, şedinţe, conferinţe, întruniri, sport şi multe altele), dispune de foarte puţin timp pentru cercetarea Legii lui Dumnezeu, pentru participarea la viaţa de taină (sacramentală) a Bisericii, pentru cercetarea sinelui, pentru amintirea de moarte - care e adevărata filozofie despre viaţa veşnică -, şi pentru mântuirea sufletului său.În paralel, toate mijloacele mass-media, cu modul lor provocator, bazat pe impresii, vin şi umplu mintea şi sufletul cu ştiri, comentarii şi informaţii despre tot felul de teme şi în special despre delicte, greşeli, eşecuri, scandaluri şi păcate ale altora. Şi, dacă ia cineva în consideraţie că omul contemporan urmăreşte până noaptea târziu cu o atracţie ferventă programele acestea, pierzând astfel şi puţinul timp ce l-ar fi putut destina îndeletnicirii cu sine şi cercetării sinelui, atunci înţelege de ce am ajuns judecători şi cenzori ai tuturor şi ne ignorăm propria boală, justificându-ne pe noi în toate.De aceea, grija de cele străine nouă, cu cele trei forme ale sale (bârfa, judecarea şi denigrarea aproapelui), a luat forma unei epidemii globale, creând între oameni răceală, vrăjmăşie, ură, amintirea de rău şi părăsirea de către harul lui Dumnezeu.Judecarea sau bârfa, precum conchid toţi Părinţii Bisericii noastre, este dintre cele mai mari păcate, deşi ne par de mică importanţă. Aceasta, pentru că arată lipsa dragostei pentru ceilalţi şi egoism.
Sfântul Ioan Scărarul o caracterizează cu precizie:
„[...] lipitoare grasă, tăinuită, care suge şi zădărniceşte sângele iubirii.”
Judecarea este rezultatul multor patimi. După Sfântul Dorotei: „[...] nimic nu-l dezgoleşte într-atât pe om şi nu-l conduce către părăsirea de Dumnezeu ca judecarea, vorbirea de rău şi cleveteala aproapelui”.Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul se pronunţă categoric zicând: "Cel care se preocupă cu păcatele celorlalţi sau îl judecă pe fratele său chiar şi numai ca bănuială nu a pus încă început pocăinţei, nici nu a început cercetarea păcatelor sale.”
Sfântul Nicodim Aghioritul subliniază că judecarea şi discreditarea celuilalt, şi mai ales când constituie o calomnie şi o necinstire a sa, echivalează cu uciderea. Cu o crimă comodă şi lipsită de primejdii, de vreme ce se săvârşeşte din fotoliul sufrageriei, în contrast cu uciderea propriu-zisă a trupului, care de obicei implică şi tulburare, anxietate, pedeapsă penală şi închisoare.Judecarea ne arată drept creştini fără minte. Hristos spune: "Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsurati vi se va măsura.”
Adică singuri ne condamnăm pe noi înşine să cădem în aceleaşi păcate şi dăm măsura judecăii neîndurătoare lui Dumnezeu, dreptul Judecător.
Un păcat şi mai mare este osândirea preoţilor. „Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu vicleniţi împotriva profeţilor Mei”  este porunca Domnului, prin gura profetului David. Accentuăm gravitatea acestui păcat pentru a nu fi omis sau tratat superficial la spovedanie.................
Fraţii mei,
cea mai importantă lucrare a noastră în această viaţă este lucrarea mântuirii noastre, şi mântuirea nu se izbândeşte prin nici un alt mod decât prin pocăinţă adevărată, prin spovedanie, prin lupta continuă împotriva patimilor, prin toate mijloacele ce ni le oferă Sfânta noastră Biserică. Pocăinţa are o importanţă hotărâtoare nu numai pentru viaţa noastră viitoare, ci şi pentru cea pământească, căci îi dăruieşte sufletului blândeţea firească şi bucuria.
Atât de mari sunt pacea şi desfătarea în Hristos ale sufletului renăscut, încât acesta va considera anii petrecuţi departe de Taina Spovedaniei ca pe nişte ani pierduţi. Foarte des auzim în scaunul spovedaniei: Ah, părinte, de ce nu ne-a spus nimeni atâţia ani aceste lucruri, cât de mult timp am putut pierde!
Este inexprimabilă deplinătatea sufletească pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce se pocăiesc în mod sincer. Ei înşişi devin apoi mărturisitori şi propovăduitori ai pocăinţei, făcători de pace în universul lor personal sau într-un cadru mai larg, adevăraţi prieteni şi fraţi ai aproapelui lor.
Cuviosul Antonie al Kievului scrie:
,,Nicicând nu este omul atât de frumos, atât de plăcut lui Dumnezeu ca atunci când îşi ucide înaintea lui Dumnezeu şi înaintea preotului duhovnic mândria. De îndată ce este distrus vrăjmaşul de căpătâi al mântuirii noastre, vrăjmaşul lui Dumnezeu, zidul care ne desparte de Dumnezeu, adică mândria, imediat sufletul celui ce se spovedeşte se deschide spre a primi gândurile, dorinţele, intentiile şi hotărârile cele sfinte.”

                         SLAVIT SA FIE DOMNUL!

(Din: Spovedania Îndrumar Arhimandrit Atanasie Anastasiou, Staret al Sfintei Mănăstiri a Marii Meteora).
(sursa:http://corortodox.blogspot.ro/)