NE VORBESTE STARETUL MELCHISEDEC DE LA PUTNA

Despre Rugaciunea de pocainta a Sfantului Efrem Sirul

Păşim în Postul Mare, dar depinde cum o facem. Putem să păşim indiferenţi, putem să păşim mai răi, putem să fim neiertători, putem să fim delăsători: aproape să nu ştim că suntem în Post. Putem să petrecem mai departe în nesimţire, păcat care este îngrozitor în ziua de astăzi, şi care stăpâneşte tot mai mult societatea, omenirea. Când spun „nesimţire”, mă refer la nesimţirea faţă de aproapele: când nu mai simţi durerea, când nu mai simţi apăsarea, când nu mai simţi nici bucuria aproapelui şi eşti departe de absolut tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Te închizi în egoismul tău, te închizi în chilia ta, în carapacea ta, ca un melc care se ascunde acolo, în căsuţa lui, şi nu‑l mai interesează ce se întâmplă în jur. Dacă facem în felul acesta, suntem departe de Dumnezeu şi atunci postul nu ne prea este de folos...

Postul ne este de folos atunci când îl împlinim aşa cum ne învaţă Sfântul Efrem Sirul. Nu întâmplător s‑a pus rugăciunea Sfântului Efrem în perioada Postului Mare. În ea cerem să ne izbăvim mai întâi de patru duhuri: „Doamne si Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi‑l da mie”. Dacă cercetăm, vedem că toate duhurile de care aminteşte rugăciunea Sfântului Efrem Sirul lucrează împotriva noastră, împotriva legăturii noastre interioare cu Dumnezeu şi împotriva legăturii cu aproapele. Căci un om trândav, un om leneş, nepăsător, este străin de aproapele său şi, înstrăinându‑se, uşor, uşor, şi cade în păcatul de care am vorbit: păcatul nesimţirii. Când este stăpânit de păcatul trândăviei, păcat condamnat de sfinţii părinţi, omul nu mai simte harul, nu mai simte prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu.Grija de multe – să nu ne punem încrederea în ceea ce ne înconjoară, ci să ne punem încrederea în Dumnezeu. Dacă vom zice: „eu voi rezolva, eu voi face, eu voi drege”, tocmai atunci nu vom reuşi să facem absolut nimic. Dumnezeu este Cel care lucrează, Cel care rânduieşte, Cel care ne arată că „fără Mine nu puteţi face nimic”. Şi aşa este, nu putem să facem nimic fără El. Deşi omul are libertate deplină, dacă pune accentul pe ea şi vrea numaidecât ca el să facă ceva – „fac ce vreau eu!” –, în acel moment se desparte de har şi de acea lucrare adânc duhovnicească a harului Duhului Sfânt, care trebuie să se împlinească întru El.Iubirea de stăpânire, slava deşartă, închipuirea de sine – alte duhuri care ne rup pe noi din legătura cu Dumnezeu şi din legătura cu aproapele. Al patrulea duh este cel al grăirii în deşert. Şi cât de repede suntem porniţi în a‑l grăi de rău pe aproapele! Dacă ne întâlnim doi, imediat suntem tentaţi să vorbim de al treilea. Cred că acest păcat s‑a înmulţit pe faţa pământului mai mult decât oricând. Căci oamenii vorbesc de rău, vorbesc împotriva lui Dumnezeu, împotriva aproapelui, şi uită să grăiască despre Dumnezeu.Cercetaţi‑vă dumneavoastră, credincioşii, dar aş vrea să‑i provoc şi pe părinţii şi fraţii din mănăstire să se cerceteze şi ei şi să‑şi pună fiecare problema în modul cel mai serios: atunci când se întâlnesc unul cu altul, atunci când merge la chilia celuilalt, ce le este pe buze? Grăirea în deşert sau vorbirea despre Dumnezeu? Să dea Domnul ca măcar 10% dintre noi să grăim cele duhovniceşti; tare bine ar fi. Dar mi‑e teamă că nici 10% dintre noi, atunci când ne întâlnim, nu grăim cele după Dumnezeu, cele duhovniceşti, ci suntem atraşi la glume, la râs şi la celelalte vorbe deşarte, care nu fac nimic altceva decât să ne răpească pacea lăuntrică şi vorbirea cu Dumnezeu.Apoi, în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, îi cerem Preabunului nostru Dumnezeu alte patru duhuri. Primul – duhul curăţiei. Cine n‑are nevoie de curăţie? Şi cât de uşor alunecă mintea noastră... Cât de greu este de stăpânit mintea! Ea alunecă lesne la lucrurile cele necurate şi nu se păzeşte întreagă, curată şi sfântă. De aceea, Sfântul Efrem Sirul a spus mai întâi să cerem de la Dumnezeu duhul curăţiei. A zis Mântuitorul Iisus Hristos: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” Nu poţi să ajungi la vederea duhului lui Dumnezeu, la cu­noaşterea lui Dumnezeu, cu o inimă îmbâc­sită de gânduri, de fărădelegi, şi de alte răutăţi pe care le agonisim: gânduri potrivnice, uneltiri, invidie, răutate şi toate celelalte.Al doilea duh – gândul smerit. Ştiţi ce înseamnă a avea gând smerit? A nu te vedea pe tine niciodată mai bun, a nu te vedea pe tine niciodată mai vrednic de ceva, a nu osândi niciodată pe cel de lângă tine, a nu‑l dispreţui, ci a te vedea pe tine mai prejos. Cum frumos aminteşte părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol acel cuvânt din Pateric: „dacă nu te vei vedea pe tine mai prejos decât toată făptura, nu te vei mântui”. Adică să te vezi mai prejos şi decât un vierme, că acela‑i nevinovat şi nu ştie, dar noi ştim, şi nu facem. Noi avem raţiune, dată de Dumnezeu, avem chipul lui Dumnezeu întru noi, şi nu facem ceea ce trebuie. Imediat ne gurguţăm că, dacă avem o haină mai deosebită, atunci, gata, suntem cineva. Ne‑am mai făcut ceva pe lângă casă, am făcut câteva metanii, am citit o catismă la Psaltire, am ajuns mai de dimineaţă la biserică, am fost primul astăzi, am citit miezonoptica, sau mai ştiu eu ce... Desigur, toate sunt bune, este bine să le faci, dar să nu te mândreşti cu ele. Să nu te laşi biruit de gândul slavei deşarte, ci să ai gândul smerit: netrebnic sunt, „eu sunt vierme şi nu om”, după cum spune psalmistul. În ziua de astăzi avem nevoie de smerenie, de gândul smerit, aproape ca de aer.De smerenie nu putem vorbi fără să avem dragoste şi fără să avem răbdare. Toate trei merg împreună: dacă ai smerenie, ai şi răbdare, ai şi dragoste.Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul se încheie: „Aşa, Doamne, Împărate, dă‑mi să‑mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.” Cum încheiem rugăciunea „Tatăl Nostru”? „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, şi apoi zicem: „şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean”. Se aseamănă mult aceste două rugăciuni.Este de mare folos să învăţăm această rugăciune, şi, ori de câte ori ne vine în minte vreun gând rău, să o spunem, împreună cu stihurile care o însoţesc: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Dumnezeule, curăţeşte‑mă pe mine, păcătosul”. Al treilea stih parcă te umileşte mai mult: „Cel ce m‑ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte‑mă!”. Aici facem apel şi la bunătatea Lui: Doamne, dacă m‑ai zidit, acum, te rog, miluieşte‑mă! Iar în al patrulea ne coborâm cumva în interio­rul nostru şi zicem: „Fără de număr am greşit, Doamne, iartă‑mă!”La acestea să cugetăm, pe acestea să le şi împlinim. După o veche tradiţie, la începutul Postului Mare, părinţii din mănăstirea Sfântul Sava de la Ierusalim îşi cereau iertare unul de la altul, îşi puneau câte ceva în desagă şi treceau râul Iordanului. Fiecare mergea în pustie şi se nevoia în prima săptămână într‑o tăcere deosebită. De aceea şi în mânăstiri, în zilele de luni, marţi, până miercuri către seară nu se gustă nimic, ci numai celor care nu pot, celor bolnavi, li se îngăduie să ia câte ceva după apusul soarelui. Şi, aşa cum altădată părinţii noştri petreceau în tăcere şi în rugăciune, aşa trebuie să petrecem şi noi: în smerenie şi cuminţenie adâncă.

Să folosim timpul Postului Mare, să nu‑l irosim, ci să‑l petrecem vorbind mai mult cu Dumnezeu. Însă mai întâi să ne smerim, să‑l iertăm pe aproapele din toată inima, şi apoi să ne rugăm cu umilinţă. Dacă vom face aşa, rugăciunea noastră va fi bine primită înaintea Preabunului nostru Mântuitor. Amin.

(din revista,,Lumea Monahilor ",nr.33,martie 2010)

.....SA VA INDELETNICITI CU POSTUL SI CU RUGACIUNEA

Din Dreptarul Invataturii Sanatoase, citire.........

despre post,,Nu ştiţi voi postul care Îmi place? zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor…" (Isaia 58, 4-7).

"..... acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post" (Matei 17, 21)."…să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea…, ca să nu vă ispitească Satana din pricina neînfrânării voastre" (I Cor. 7, 5)."

"Postul este binecuvântarea familiilor, tatăl sănătăţii, călăuza tinereţii, podoaba bătrânilor, bunul tovarăş al călătorilor, oaspetele cel sigur şi bun al soţilor." Sf. Vasile cel Mare

"Postul cel adevărat nu stă atât în lepădarea de mâncăruri, cât în lepădarea de păcate" Sf. Ioan Gură de Aur

"Lipsa de post şi înfrânare înrăieşte pe om, leneveşte trupul şi apleacă sufletul să alunece spre pieire." Sf. Clement Alexandrinul

"Postul dă aripi rugăciunii să se înalţe uşor la cer." Sf. Vasile cel Mare

"Postul vestejeşte pofta trupului." Sf. Maxim Mărturisitorul

"Postul n-aduce nici un folos dacă nu este unit cu pocăinţa, rugăciunea, citirea Sfintei Scripturi, binefacerea şi vegherea.
Ce folos să postim de mâncare dacă nu alungăm din suflet relele obişnuiri?" Sf. Ioan Gură de Aur

Paritele Iosif Trifa spunea :,,Pentru noi, ostaşii Domnului, postul şi rugăciunea sunt cele două arme cu care Marele Biruitor, Domnul nostru Iisus Hristos, l-a biruit pe Satana. Şi tot cu acestea îl vom putea birui şi noi. Temelia postului trebuie să fie iertarea şi iubirea de oameni. Postul fără binefaceri este ca o nucă fără miez, ca un fagure fără miere. Toate posturile, toate jertfele şi rugăciunile nu ajung nimic dacă urăşti pe de-aproapele tău. Şi dacă trăieşti în păcate ascunse. Prin post şi rugăciune a fost scos Satana din fiul lunatic - tot aşa şi noi, numai dacă vom fi oameni rugători şi postitori, vom putea scoate puterea păcatului din noi şi din alţii. Adevăratul post şi adevărata înfrânare este să-ţi poţi răstigni omul tău cel vechi pe Crucea Golgotei şi să poţi trăi o viaţă de neîncetată ascultare la picioarele Crucii lui Iisus cel Răstignit. Eu aşa înţeleg postul, ca pe o punere la foame, ca pe o slăbire a animalului din noi. Căci cum vom birui lumea şi patimile, dacă îi dăm tot ce vrea câinelui din noi (firea noastră cea veche şi lumească)? Trebuie să postim nu numai de mâncări, ci de tot ce-i place firii noastre pământeşti. Aşa înţeleg eu: un post permanent, căci animalul din noi pândeşte permanent. Altfel nu avem nici un folos."

despre rugaciune,,Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate" (Matei 6, 7-13). "Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi" (Matei 21, 22)."Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită" (Matei 26, 41)."Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre" (Marcu 11, 25)."…Ucenicii lui Ioan postesc adesea şi fac rugăciuni" (Luca 5, 33).

"Rugaţi-vă neîncetat" (I Tes. 5, 17)."…mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacov 5, 16).,,Iar sfârşitul tuturor lucrurilor s-a apropiat; fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni" (I Petru 4, 7).

"Rugăciunea este trebuitoare sufletului cum este respiraţia trebuitoare trupului." Sf. Ioan Gură de Aur

"Rugăciunea este unirea omului cu Dumnezeu, întărirea păcii, mama lacrimilor, punte peste ispite, scăpare din întristări, sfărmarea luptelor, lucrarea îngerilor, veselia viitoare, izvorul virtuţii, cauza darurilor, propăşirea tainică, dovada nădejdii, lumina minţii, tăierea deznădejdii, comoara celor ce iubesc tăcerea, slăbirea furiei, oglinda propăşirii, descoperirea inimii, arătarea viitorului, hrana sufletului, pecetea slavei." Sf. Ioan Scărarul

"Cel care ţine minte răul nu se poate ruga curat." Sf. Marcu Ascetul

"Sufletul alipit de Dumnezeu vorbeşte neîncetat cu El." Avva Filimon

"Fără rugăciune, viaţa noastră sufletească flămânzeşte, însetoşează şi moare." Sf. Ioan Gură de Aur

"Cel ce ştie să se roage bine va şti şi să trăiască bine pentru Dumnezeu." Fericitul Augustin

"Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu..."
"Cel ce iubeşte pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dânsul cum ar sta cu un tată, alungând orice duh pătimaş". Evagrie Monahul

"Rugăciunea particulară este cea făcută de fiecare credincios singur, sau împreună cu ai săi, sau cu alţi credincioşi, în orice loc, în orice timp şi citită sau spusă pe de rost, după alcătuirea gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni sau chiar scoasă din taina inimii sale".( Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă)

Parintele Iosif Trifa spunea :,,Rugăciunea este puterea sufletului nostru în lupta pentru mântuire.Nu mulţimea vorbelor face rugăciunea bună, ci duhul, puterea şi căldura din ea.Rugăciunea nu poate petrece laolaltă cu păcatul. Că ori rugăciunea va omorî păcatul, ori păcatul va omorî rugăciunea.Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem coborî foc în rugăciunile noastre.Numai cu ajutorul Duhului Sfânt noi învăţăm a ne ruga.Rugăciunea cea adevărată trebuie să aibă două izvoare: pe Domnul Iisus şi Jertfa Lui şi pe Duhul Sfânt cu Focul cel ceresc.Rugăciunea cea cu putere este numai aceea care vorbeşte prin Jertfa Crucii de pe Golgota, prin acest minunat "telefon" ce ni l-a lăsat nouă Dumnezeu ca să vorbim cu El.Să ne rugăm în Numele lui Iisus cel Răstignit... să cerem totul prin sângele Lui... să-L rugăm pe El, Care S-a răstignit pentru noi şi păcatele noastre, să prezinte rugăciunile noastre în faţa Tatălui Ceresc.Când te rogi, trebuie să stai în faţa lui Dumnezeu cu toată fiinţa ta, cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău".

Doamne Iisuse, Tu, Cel care prin post şi rugăciune l-ai biruit pe diavolul în pustie, Te rugăm, dăruieşte-ne şi nouă, ostaşilor Tăi, în pustia acestei lumi, puterea de a primi prin post, rugăciune şi înfrânare biruinţă asupra vrăjmaşului diavol, ca să plece ruşinat şi de la noi. Amin.

,,Slavit sa fie Domnul!" si ,,Post usor si cu mult folos duhovnicesc!"

(Din,,Dreptarul Învăţăturii Sănătoase” de Traian Dorz)

Despre postul deplin (Predică la Duminica Lăsatului sec de branză a PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor) cititi:aici.

Ganduri la inceput de Post (I.P.S.Teofan,Mitropolitul Moldovei si Bucovinei) cititi:aici.

TEMELIA ESTE APROAPELE......

Tu care-ai aflat lumina

Tu care-ai aflat lumina
fericitei căi,
zboară-n valurile lumii
scapă-ţi fraţii tăi!

Nu lăsa să se-odihnească
trupul tău nicicând,
spune-le de moartea care
va veni curând.

Spune-le de judecata
care va veni,
de osânda şi pierzarea.
Care-o va-nsoţi.

Spune-le de-Acela singur
care i-a scăpa
spune-le să-L cheme astăzi
pân-vor mai putea!

Spune-le cu lacrimi, strigă-i
ţine-te de toţi,
roagă-i, ei se duc la moarte,
nu-i lăsa cât poţi.

Ştii c-a mântuirii haruri
ţie ţi s-au dat
şi pentru-a-ajuta să scape
alţii din păcat?

Cum cauţi tu a lor salvare
de pe-a morţii căi,
ce vei spune la-ntrebarea:
“Unde-s fraţii tăi?”

Traian Dorz

,,Fratele meu este viata mea"

“La masă, de lăsata secului, vine vorba de un călugăr, coleg de-al lor, rău bolnav, care se află – după cîte înţeleg – singur într-un loc îndepărtat. Stareţul întreabă dacă s-a dus să-l vadă şi să-l ajute cel căruia i se ceruse s-o facă. Nu numai că nu s-a dus – a fost năpădit de treburi – dar mai şi adaugă o justificare: bolnavul nu e singur, e cu Dumnezeu. Ceilalţi par mulţumiţi de explicaţie şi dau din cap: aşa e, nu e singur, e cu Dumnezeu. Îmi trece prin minte să-l întreb pe cel cu misiunea neîndeplinită: desigur că bolnavul nu e singur, ci cu Dumnezeu, dar dumneata, cuvioase, care cunoşti porunca de a-ţi iubi aproapele şi ai citit parabola samarineanului milostiv şi nu ai dat ascultare poruncii stareţului, domnia ta eşti sigur ca eşti cu Dumnezeu?” (N. Steinhardt, “Jurnalul Fericirii“).

“Sfântul Ierarh Nicolae care, dimpreună cu Sfântul Cassian Romanul, se îndreaptă degrabă şi-nveşmântat în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran, adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Il ceartă însă Cassian: se poate, să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu haine mânjite de noroi sau, mai ştii minune, sfâşiate? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sf. Nicolae, dar nici pe năpăstuitul ăsta nu-l putem lasa la voia întâmplării şi trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una, nici două, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă din greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sf. Cassian, estimp, privind cele ce se întâmplă,dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare. Sosesc amândoi la întâlnire. Sf. Cassian adastă (pe jăratic) de multă vreme când, în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Cassian e uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul, atunci, ce face? Pe Sfantul Cassian îl primeşte cu glacială politeţe, pe Sf. Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi mult protocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – şi încă! Şi vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednicule iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al mult compătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din lumea toată.

Talcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a suflecat mânecile şi şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului. Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutoararea aproapelui aflat în necaz“.

Formalismul nu mantuieste, ca individualismul nu mantuieste, iar implinirea “indatoririlor” religioase in duhul ambitiei si al “succesului” propriu reprezinta o tragica deraiere de la sensul nevointei crestine si de la Duhul lui Dumnezeu, Duh fara de care nu este cu putinta sa intram in Imparatia Cerurilor.Duhul corect, adevarat in care trebuie sa lucram nu este duhul “obligatiei”, al “cuminteniei” rigoriste, ci este duhul “nobletei“, al “marimii de suflet“, al dispozitiei jertfelnice, al “scoaterii pe sine din toate actiunile” si al punerii grijii pentru aproapele – mai ales pentru fratele aflat in suferinta – mai presus chiar decat grija pentru mantuirea proprie. Fiecare dintre noi are o chemare, o responsabilitate de la Dumnezeu pentru ceilalti. Noi toti suntem una. Suntem facuti unii pentru ceilalti, nu suntem “insule“, suntem un trup, ne mantuim sau ne pierdem impreuna, mantuirea si ajutorul celor din jurul nostru depind de noi. Dumnezeu lucreaza prin om: daca noi traim in duh de jertfa nu facem, de fapt, nimic special si minunat decat… ne implinim menirea noastra, ne facem “datoria” de a-L lasa pe Dumnezeu sa lucreze (prin noi) pentru aproapele nostru. Daca noi ne inchidem in noi insine – oricat de “evlavioase” si “binecuvantate” ar fi pretextele pe care ni le oferim – atunci ne facem opaci, impermeabili lucrarii lui Dumnezeu si, astfel, semenii care, in planul lui Dumnezeu, erau in grija noastra raman in suferinta sau in ratacire. A trai pentru tine insuti – chiar si numai pentru mantuirea ta – e deja cel mai mare pacat, pentru ca tradam prin aceasta insusi scopul pentru care Dumnezeu ne-a adus la existenta.De aceea noi trebuie sa fim “sarea pamantului” si “lumina lumii”, pentru ca nu avem alternativa: altminteri vom fi stricaciunea pamantului si intunericul lumii. Ori salvam, vindecam, ajutam si, prin asta ne mantuim, ori pierdem, ucidem, smintim si prin asta ne osandim. A treia cale se vede ca nu prea exista… Cheia e in mainile noastre…

(Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro)

NE VORBESTE PARINTELE PETRONIU TANASE

La 1 an de la plecarea la Domnul (1914 - +22 februarie 2011)


Un cuvant de folos la inceput de Post


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii!
Veşnică să-i fie pomenirea!

FERICITI NOSTRI INAINTASI

Parintele Florea Muresanu (1907 – †1961)

În buchetul mărturisitorilor Bisericii noastre din veacul al 20-lea, părintele Florea Mureşanu este o aleasă floare, culeasă de Hristos din pământul Ardealului, care a sfârşit lupta cea bună luând cununa muceniciei în temniţa Aiudului.Pentru Oastea Domnului ,parintele Florea Muresan este un fericit inaintasi preot care a inteles misiunea acestei Lucrari si rostul ei folositor Ortodoxiei noastre.
El s-a născut in anul 1907 la 8 iulie în satul Ciubanca din judeţul Cluj,într-o familie de ţărani Gheorghe si Maria ,oameni cu frica lui Dumnezeu, simpli, aproape neştiutori de carte, dar care i-au insuflat cele mai importante coordonate ce se vor face altarul de jertfă al vieţii sale: dragostea de Dumnezeu şi de semeni.Școala primară a făcut-o în sat (1913-1919), iar liceul la Dej (1919-1926). În anii 1926-1930 a urmat studiile la Academia Teologică Ortodoxă din Cluj și la Facultatea de Litere și Filosofie. Din noiembrie 1930 până în iulie 1931 a urmat studii în Franța, la Universitatea din Strasbourg, ca bursier al Patriarhiei; catehet la școlile primare din Cluj, septembrie 1931 – iunie 1932. Căsătorit în 4 iulie în Ocna Sibiului cu Eugenia Adam, hirotonit diacon la 7 iulie și preot la 9 iulie 1932. Preot la Râșca de Sus (protopopiatul Huedin), 1 august 1932 – 1 ianuarie 1934; preot la Catedrala din Cluj, 1 ianuarie 1934 – 31 octombrie 1938 (și în continuare, între septembrie 1939 – 30 iunie 1946). În 1935 se înscrie la Facultatea de Teologie din Cernăuți, absolvită în 4 aprilie 1938 cu teza Obligațiunea morală. Între 1 noiembrie 1938 – 31 iulie 1939 a studiat la Universitatea din Berlin ca bursier al Fundației „Humboldt”, unde își pregătește teza de doctorat despre Responsabilitatea morală. Din 1 septembrie 1939 până la 30 iunie 1946 este profesor suplinitor la Academia Teologică din Cluj.Firea sa mistică și așezată, trecutul prolific pe plan pastoral, educativ și cultural, determină arestarea sa și a soției la 16 iunie 1952, expulzarea din Cluj și ducerea la Canal până în 1953. Acolo a promis lui Dumnezeu că, de va fi eliberat, va construi o mănăstire, ceea ce s-a și întâmplat. Eliberat în primăvara lui 1953, a preluat parohia vacantă Suciu de Sus (Maramureș), protopopiatul Lăpuș. Soția sa, arestată și condamnată, va fi obligată să-l părăsească, astfel că va pleca singur în parohie cu gândul de a se călugări. Aici va fi preot până în 1958 și va construi un schit la Breaza (parte de hotar a comunei Suciu, numită astfel) între 1954-1957. Schitul era format dintr-o bisericuță din lemn și două chilii. Peste săptămână, locuia aici, rugându-se, meditând și studiind, deoarece casa parohială era ocupată de activiștii de partid. Cu toată comportarea ireproșabilă, în noaptea de 11/12 iunie 1958 este arestat din nou, batjocorit și bătut, purtat prin Târgu Lăpuș și Baia Mare și condamnat la Satu Mare la 25 de ani de muncă silnică „pentru spionaj, subminarea autorității de stat, sabotarea colectivizării comunei” și altele.
Parintele Florea Muresanu a fost un preot și un profesor de mare vocație, un părinte iubitor al tuturor, cu credință și jertfelnicie neclintită, murind pentru Hristos ca un martir. În 1937 îl vedem ocupându-se îndeaproape de Mișcarea Oastea Domnului. Într-un raport către P.S. Nicolae Colan precizează următoarele: a participat la o adunare ostășească la Cluj, în 31 ianuarie și 7 februarie la Cluj, respectiv Someșeni, asistând la un program înălțător și vorbind la sfârșit despre sfințirea vieții, respectiv textul 2 Timotei 4, 6-8 privind lupta cea bună. Nu s-a situat pe poziția tranșantă, contrară mișcării misionare a Oastei, dar cu simțul critic observa și „înclinări ce trebuie stăvilite de prezența duhovnicească și canonică a preotului”, deci încadrarea totală în Biserică. În 1 februarie 1937 adresează o cerere Episcopiei exprimându-și dorința de a lucra cu această Mișcare; colaborarea aceasta ar fi adus roade frumoase pentru Biserică, el fiind pe atunci preot al Catedralei din Cluj și altfel ar fi fost privită aici Oastea Domnului. Tot din referatul său aflăm că întâlnirile acestea la Cluj existau mai bine de un an. Din păcate, gestul său a fost interpretat de unii preoți (chiar și de protopopul Clujului) ca anticanonic, în consecință, pentru a nu provoca tulburări, renunță la această colaborare. Peste o lună (10 martie) va fi cerut insistent de frații ostași din Cluj (Poenaru Dumitru) și Someșeni (Biji Gheorghe) pentru a le fi indrumator, precum și un sediu de întâlnire aflat în proprietatea Episcopiei. (din,,Arhivele Arhiepiscopiei Clujului',DosarIII41-933.)
Până la urmă, securiștii reușesc să „destrame grupul mistic” format de părintele Florea, prin arestarea sa din 1952. La revenirea din detenție, nu-i va mai fi îngăduit să rămână la Cluj, tocmai pentru a i se restrânge influența și pentru a nu-i da prilej să-și reia lucrarea duhovnicească. Va păstra însă mereu legături cu foștii săi fii duhovnice ști, pe care îi va vizita adesea.

Ajuns în noua parohie, la Suciu de Sus, unde este mutat în 1953, părintele își va continua neabătut lucrarea de păstorire a sufletelor, încercând să formeze și aici o familie duhovnicească asemenea celei de la Cluj. Prin slujbe, prin predici, însă mai ales prin seriozitatea și virtuțile sale, părintele și-i va apropia tot mai mult pe „suceni”. Într-o notă de la începuturile activității sale în Suciu, din 30 octombrie 1953, citim:„El nu vine să meargă în comuna noastră până când nu va aranja ca în fiecare casă să aibă Biblie sau Testament Nou, că aceea îi hrana sufletului și morală, ca să nu stea oamenii duminica la Cooperativă, să bea, să înjure, ci să șadă acasă și să deschidă Testamentul sau Biblia. Oricâte l-am întrebat și am discutat, a vorbit numai de Dumnezeu și a zis că în fiecare zi face slujbă.” In scurt timp părintele va câștiga dragostea și devotamentul credincioșilor săi.

Un motiv pentru care părintele a fost receptat ca dușman al regimului a fost activitatea sa din cadrul Oastei Domnului. Primele sale legături cu Oastea datează încă din perioada interbelică, însă adevărata activitate părintele și-o începe în 1946, continuând-o apoi fără oprire până la arestarea din 1958. În prima perioadă, cea de la Cluj, părintele va forma la Biserica din Deal o puternică comunitate ostășească, despre care avem câteva note în dosarele Securității. Se remarcă încă de atunci atitudinea sănătoasă a părintelui în ceea ce privește Oastea Domnului, aceea de a încuraja râvna credincioșilor ostași, canalizând-o însă în sens corect și păstrând-o sub acoperișul și îndrumarea Bisericii. „Raportez următoarele,” scrie slt. Islai către plt. maj. Czakkel. „Ședința a fost ținută de grupul Oastea Domnului, predica a fost ținută de preotul ortodox Florea Mureșanu […], care a amintit că el a umblat prin jud. Someș, prin mai multe comune unde a stat de vorbă cu baptiști, penticostaliști și iehoviști. A spus că aceste secte merg pe o cale greșită, mai ales penticostaliștii, care se roagă la Dumnezeu în mai multe limbi într-un timp. Și sau depărtat de Sfânta Biserică dar noi nu ne părăsim de Biserica Ortodoxă. Sau cântat mai multe cântece. La sfârșit sau rugat, prin care au cerut ajutorul Domnului și să trăiască Cultul Ortodox.”

O serie de informații importante referitoare la legăturile sale cu conducătorii Oastei Domnului, și mai ales cu Traian Dorz, provin din declarațiile de la anchetă ale părintelui: „M-am întâlnit cu Traian Dorz pe la sfârșitul anului 1947 sau 1948. […] M-a întrebat cum se desfășoară activitatea membrilor asociației din Cluj, dacă sunt activi și dacă ținem adunări, la care eu i-am spus că am început în 1946 să țin adunări în Biserica din Deal și la început veneau foarte puțini, 6-10 persoane, iar după aceea numărul lor a crescut în mod considerabil, ajungând la 100-150 de persoane.I-am mai spus că membrii asociației sunt activi, iau cuvântul în adunări și respectă dogmele.El mi-a dat îndrumarea ca ei să-și desfășoare în continuare adunările în biserică și pe cât posibil să fie menținuți sub controlul și îndrumarea mea, după care ne-am despărțit. Apoi, eu am urmat indicațiile lui Traian Dorz, continuând activitatea și după interzicerea acestei asociații.”

După eliberarea sa din prima detenție, părintele Florea își va continua lucrarea duhovnicească în cadrul Oastei Domnului. Mutat în Suciu, el ia legăturile cu ostașii din sat și devine indrumatorul lor. Până la arestarea din 1958 va participa la mai multe adunări ostășești, atât în Suciu cât și în satele vecine, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, tâlcuind Scripturile și îndemnându-i pe oameni la o viață cât mai aproape de Biserică.Părintele vedea în Oastea Domnului un bun mijloc de misiune în rândul laicilor și mai ales al tinerilor. Deoarece în 1948 Oastea Domnului fusese scoasă în afara legii, adunările erau organizate sub pretextul unor nunți, botezuri sau șezători.Despre aceste adunări părintele va fi interogat săptămâni în șir, în cele mai mici detalii. În declarațiile sale va încerca mereu să ia asupră-și vina . „Din inițiativă proprie am aderat și am activat în cadrul acestei asociații ilegale, având un important rol în organizarea unor adunări ilegale, nunți și botezuri ale membrilor acestei asociații interzise și fiind un element apropiat, prin convingeri și activitate, de conducătorii pe țară ai acestei asociații ilegale, ca Dorz Traian și Pop Alexandru. […]Prin această asociație ilegală, eu am văzut un mijloc potrivit pentru atragerea cetățenilor și a tineretului la o viață cât mai mistică, pentru a-i sustrage de la viața culturală organizată de regim și de la viața politică și m-am folosit de ea în acest sens, până la data când am fost arestat.”

Părintele va continua și legăturile sale cu conducătorii Oastei Domnului, anume cu Fratele Traian Dorz și Pop Alexandru. Acesta din urmă va devia mai târziu pe linia sectară , în ciuda sfaturilor părintelui. Astfel, într-o scrisoare păstrată la dosar, Pop Alexandru spune:„Mă rog Domnului neîncetat să vă răsplătească din plin pentru toate povețele și sfaturile ce ni le-ați dat la timp și cari pentru mine au fost de un real folos.”Întrebat de securiști, părintele explică:„Pop Alexandru și-a desfășurat mult timp activitatea în cadrul grupei Oastei Domnului ce frecventa Biserica din Deal, unde eu serveam ca preot, și acolo am dezbătut la adunări multe probleme privind dogmele acestei asociații și activitatea ei, printre altele sfătuindu-l ca membrii asociației să-și desfășoare adunările și să-și facă programul pe cât posibil în biserici, lucru cu care el a fost de acord.” Iar despre Fratele Traian Dorz avem următoarea declarație, din care se vede și lupta pe care acesta a dus-o pentru legalizarea Oastei: „În primăvara anului 1958 m-am întâlnit cu Dorz Traian în fața catedralei din Cluj și cu acea ocazie mi-a comunicat că toate tratativele pe care le-a dus cu Patriarhia și cu Departamentul Cultelor au eșuat, întrucât Patriarhia nu este de acord cu punctele lor de vedere privind funcționarea legală a Oastei Domnului și de aceea va trebui de acum înainte să fim foarte atenți, să nu mai ținem nici un fel de adunări deschise.”Arestarea părintelui a avut loc în seara zilei de 26 iunie 1958, la orele 22.00 si este condamnat la 25 de ani de munca silnica.Din păcate, despre viața în detenție a părintelui nu știm mai nimic. Având pe Domnul Iisus Hristos cel Răstignit pururi în inima şi cugetul său, a rezistat regimului crud de detenţie de la Aiud până la 4 ianuarie 1961,trupul său pierzându-se printre miile de cadavre din groapa comună a sinistrei închisori de la Aiud, iar sufletul sau curat sa alaturat Bisericii Biruitoare din Cer.

Din cuvintele de aur ale Parintelui Florea:

Unul dintre versetele sale de suflet era cel din Deuteronom, 4, 29: „Îl vei găsi, dacă-L vei căuta din toată inima ta şi din tot sufletul tău“. Dumnezeu ne cheamă la el, ne spune la un moment dat părintele Mureşanu, însă noi nu auzim această voce din pricina „deşertului zgomot al preocupărilor exterioare“: „A căuta pe Dumnezeu, spune foarte frumos părintele, întâi de toate înseamnă a face tăcere în noi înşine“. Tăcerea omului a fost prima rugăciune, şi în prezenţa ei s-a arătat nouă Cuvântul. Pentru a-L cunoaşte, omul trebuie sa se roage, sa mediteaze, sa studieze, sa slujeasca, sa se faca pe sine însuşi vas ales. Părintele se adresează oamenilor, îndemnându-i să vină la Hristos, Dumnezeu-Cuvântul care „rămâne acelaşi azi, mâine şi totdeauna: izvor de viaţă, stâncă de reazim, balsam răcoritor în dogoreala suferinţelor şi singurul care dă rost, nu numai vieţii de aici, ci şi morţii, căci a muri pentru Hristos, pentru Evanghelia Lui, nu ne este pagubă, ci un câştig“.

„Când ţi se pare că nu mai ai nici un rost, iubeşte-L pe Dumnezeu, iubeşte-ţi neamul şi fă numai ce-ţi porunceşte această iubire. Pentru rest nu te tulbura. Istoria stătătoare numai pe această temelie se zideşte. Prin urmare, omul are întotdeauna un rost, în ordinea divină şi în cea naturală. Iubirea ne leagă de tării şi de semeni, iar Cuvântul şi cuvintele izvorâte din El oferă coerenţa necesară unei existenţe cu rost.

,,Simplitate - esenţe - calea lui Dumnezeu. Dacă dorim într-adevăr o viaţă liberă, creatoare şi desăvârşită, trebuie să ne predăm Aceluia ce ne poate elibera din împărăţia răului, păcatului şi morţii şi a ne da tăria de a realiza binele. Să ne supunem Acelui care din eternitate este stăpânul libertăţii şi desăvărşirii“.

„Când avem de spus ceva, trebuie să scriem aşa încât să fim înţeleşi de toţi. Nu avem prisos de gânduri care să fie aruncate la coş. Un gând neînţeles, o simţire - care nu se comunică în cercuri concentrice, tot mai largi, asemenea valurilor ce se formează pe suprafaţa apei adânci atunci când o trezeşte cineva prin piatra aruncată de pe mal - este energie pierdută. De aceea fiecare cuvânt trebuie să fie exagerat de limpede şi simplu.

Slavit sa fie Domnul!

(sursa: ,,Ziarul Lumina", Revista ,,Familia ortodoxa",extrase din Revista ,,Gand si Slova Ortodoxe")

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Teme-te de Ochiul Vesnic

Teme-te de Ochiul Veşnic
Care-ţi vede orice-ascuns
şi de clipa când, de toate,
ai să mergi să dai răspuns.

Teme-te şi vino astăzi
la Hristos, încrezător,
numai El îţi poate-aduce
un sfârşit mântuitor.

Teme-te de focul veşnic
care arde fără scrum
şi de care nu-i scăpare
numai pe-al Golgotei drum.

Teme-te de plânsul veşnic
care-l vor vărsa-n pustiu
cei ce nu privesc spre Domnul
decât când e prea târziu.

Teme-te de chinul veşnic
ce va arde nemilos
conştiinţa celor care
lepădat-au pe Hristos.

Teme-te de-amarul veşnic
care-i partea celor răi
care n-au căutat în lume
sfintele vieţii căi.

Teme-te de Judecată,
că e vai pe veci de-acel
care la Hristos va merge
fără-a fi venit la El!

Traian Dorz

PUTEREA APOSTOLIEI

Meditatii la Apostolul din Duminica Infricosatei Judecati

,,Dar nu mancarea ne va pune inaintea lui Dumnezeu. Ca nici daca vom manca, nu ne prisoseste, nici daca nu vom manca, nu ne lipseste.Dar vedeti ca nu cumva aceasta libertate a voastra sa ajunga poticnire pentru cei slabi.
Caci daca cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunostinta, sezand la masa in templul idolilor, oare constiinta lui, slab fiind el, nu se va intari sa manance din cele jertfite idolilor? Si va pieri prin cunostinta ta cel slab, fratele tau, pentru care a murit Hristos!
Si asa, pacatuind impotriva fratilor si lovind constiinta lor slaba, pacatuiti fata de Hristos.
De aceea, daca o mancare sminteste pe fratele meu, nu voi manca in veac carne, ca sa nu aduc sminteala fratelui meu."(1 Cor.8,8-13)


Slobozenia .....si piatra
,,Vedeti ca nu cumva aceasta libertate a voastra sa ajunga poticnire pentru cei slabi"
Slobozenia pe care o da Domnul Duhul Sfant credinciosului Sau adevarat este har inalt,dar foarte gingas si fin.Ca un vas scump care trebuie pazit totdeauna si cu cea mai mare grija,fiindca este pemanent in primejdie ori sa cada el peste ceva ,ori sa cada ceva peste el si sa se prefaca atunci in tandari pe totdeauna.
Desigur, dupa cum este de asemenea scris:,,toate imi sunt ingaduite!...."dar in ingaduinta aceasta cel mai hotarator cuvant de invoire il are curatia lui Hristos ,sfintenia Duhului Sfant (......)
Un credincios care are temere de Dumnezeu si frica de pacat are curat in constiinta sa echilibrul sanatos intre aceste slobozenii.Si stie clar ,de fiecare data ,de la cine vin ele.Pe care tebuie sa o primeasca si sa o asculte cu bucurie.Si pe care trebuie sa o respinga numaidecat,cu cea mai mare scarba si hotarare.Pentru ca indata dupa ce asculti de slobozenia Duhului Sfant ,implinirea binelui iti devine o piatra scumpa in cununa ta cea vesnica si in lauda lui Hristos.Dar,o data ce asculti de slobozenia diavolului, devii o piatra de poticnire pentru cauza lui Dumnezeu,pentru fratietatea ta duhovniceasca si pentru toti cei care vad ce faci tu, de la care ei cu totii asteptau cu totul altceva........

Fratele tau....
,,Şi, asa pacatuind impotriva fratilor si lovind conştiinţa lor slaba,pacatuiti fata de Hristos "
Acela care se ocupă de suflete pentru a le aduce la Dumnezeu şi pentru a le ţine lângă Hristos trebuie să fie pe deplin pătruns de dragostea şi grija pline de bunătate şi înţelegere pentru slăbiciunile şi nevoile lor. Nu poate fi un bun păstor, niciodată, acela care nu-şi iubeşte oile sale din tot sufletul său şi care nu este gata să-şi pună viaţa lui în primejdie pentru fiecare din oile lui, din oiţele lui şi din mieluşeii lui.
Nu poate fi un bun părinte acela care nu-i în stare să-şi iubească pe fiecare copil mai presus ca pe sine însuşi. Nici învăţător şi nici îndrumător mai mare peste alţii nu poate fi decât acela care este în stare de o dragoste, de o muncă, de o grijă nespus mai mari pentru ei decât pentru el. Un astfel de părinte, un astfel de învăţător şi păstor nu poate face decât cum a făcut Însuşi Domnul Iisus, Care a fost şi va fi până la sfârşitul veacurilor pilda şi chipul şi măsura felului în care trebuie să iubim sufletele oamenilor peste care ne-a pus Duhul Sfânt păstori.
Despre Moise, omul lui Dumnezeu şi păstorul poporului ales al Domnului, se spun lucruri minunate şi multe întâmplări din care se vede cât de bun, de blând şi de iubitor faţă de poporul Domnului a fost el.
Îndată ce a fost silit să fugă de la curtea lui Faraon, din pricina dreptăţii pe care a vrut s-o facă celor asupriţi pentru care era ales el de Domnul ca să fie păstor, Moise a ajuns în Madian, iar acolo, printr-o binefacere făcută unor suflete mai slabe, a ajuns să aibă o familie şi să pască o turmă. De la curtea împăratului unde crescuse în belşug şi în cinste, el ajunse într-o pustie păstor la oi, în singurătate, în frig, în căldură, în lipsuri şi în primejdii, având o mare răspundere pentru oile care erau date în grija lui (Exod 2, 11-22).
Se spune că, odată, păzind oile prin nişte locuri uscate şi fără apă, cum sunt de obicei acele locuri, Moise a văzut pe unul din mieluşeii turmei sale cum se desprinde din turmă şi o ia la fugă peste stânci şi peste nisipuri, tot mai departe. Moise cam cunoştea locurile acestea pe unde era turma acum, dar spre unde fugea mieluşelul nu mai fusese niciodată încă.
Se luă Moise în fugă şi el după mieluşel, cu milă, ca să nu se piardă şi să-l readucă în turma şi sub ocrotirea sa. Dar mielul era mai sprinten decât Moise şi fugea mai tare. Din stâncă în stâncă, din deal în vale, el alerga tot mai departe pe locuri necunoscute şi neumblate. Trecea vremea şi soarele se încingea tot mai fierbinte, iar nisipul era tot mai arzător. Moise, care nu fusese obişnuit nici cu nisipul, nici cu soarele, nici cu pustiul, alerga tot mai greu, dar din dragoste şi milă pentru mieluşel nu-l putea lăsa să se piardă. Abia după un timp lung de fugă, mieluşelul se opri când ajunse la un pârâiaş de munte limpede şi răcoros. Acolo, el se aplecă însetat să bea cu nesaţ din apă. Moise se opri şi îl privea de departe, lăsându-l cu milă să bea liniştit, până îşi potoli setea.
– Nu am ştiut că ţi-e atât de sete, drag mieluşel, zise cu lacrimi Moise. Acum, desigur, nu mai poţi de oboseală…
Şi se aplecă Moise, luă mieluşelul care tremura pe umerii săi şi o porni fericit cu el spre turmă, mângâindu-l pe botişorul umed.
Domnul Dumnezeu din Ceruri privea cu drag la Moise şi, când îl văzu cu câtă milă şi iubire se purtă el cu mieluşelul, Îşi zise:
– Tu, Moise, care ai ştiut să ai atâta milă de un mieluşel neînsemnat şi care paşti şi îngrijeşti cu atâta dragoste oile unui străin, vei paşte în curând şi oile Mele…
Atunci Domnul Se coborî în rugul din faţa lui Moise şi rugul începu să ardă. Din clipa aceea Moise fu ales de Dumnezeu să fie păstorul poporului Său. Căci mila şi dragostea faţă de semeni sunt cele două semne ale unui păstor bun. Şi cele două condiţii pe care cine nu le are nu trebuie niciodată să se facă păstor, părinte, învăţător sau frate.

Cuvinte alese:
,,Nu suntem mai tari ca Samson , nici mai intelepti ca Solomon ,nici mai cunoscatori ca David,nici mai iubitori de Dumnezeu ca Petru verhovnicul.Sa nu ne incredem ,asadar in noi.Caci zice Scriptura:,,Cel ce se increde in sine va cadea cadere jalnica"
Sa invatam de la Hristos smerita cugetare ;de la David,umilinta;iar de la Petru,sa plangem pentru caderile ce ni se intampla.Dar sa nu deznadajduim ca Samson ,ca Iuda si ca Solomon cel preaintelept."( Isihie Sinaitul)

Traian Dorz

FRANTURI DE LA ADUNAREA OASTEI DOMNULUI DIN SIBIU

12 februarie 2012

Cuvantul predicii rostit de Prea Cuv.Parinte Atanasie Paleu de la m-rea Sf.Cruce-Oradea,la mormantul Parintelui Iosif Trifa din Sibiu


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Cantarea,,Sunt zile mari"
http://www.youtube.com/watch?v=H9B_ztUI0Zc&feature=
Cantarea,,Din tot ce-am spus"
http://www.youtube.com/watch?v=OotlSSyKHqc
Cantarea,,Oriunde cand eram cu tine"
http://www.youtube.com/watch?v=_LIX9k9JL_M&feature=youtu.be
(Mutumim mult , fratilor care s-au ostenit la incarcarea acestora)

Vizionare cu mult folos duhovnicesc!
SLAVIT SA FIE DOMNUL!

VREMEA REA , PEDEAPSA SAU MEDICAMENT ?

,,Natura ofteaza,strigand de durere pentru rautatile pamantului"

,,Multă sudoare varsă ţăranul pentru a-şi cultiva ogorul – pregăteşte boii, ară, seamănă, înfruntă greutăţile iernii, sapă şanţuri adânci pentru ca apa prisositoare să se scurgă, face atâtea şi atâtea lucrări necesare şi obositoare. Toate însă sunt făcute cu bunăvoinţă de ţăran, cu o singură nădejde: că atunci când va veni vara va secera grâul auriu, îşi va umple hambarele cu roade bogate, se va bucura de recolta îmbelşugată.Căpitanul corăbiei, de asemenea, nu ţine cont de marea sălbatică şi de valurile cumplite care ameninţă corabia sa. Nesocoteşte orice primejdie, gândindu-se la câştigul pe care-l va avea din transportul mărfurilor.
La fel şi ofiţerul este obligat să lipsească vreme îndelungată de acasă, să rabde lipsuri şi suferinţe, să se primejduiască în război şi să fie rănit în lupte, gândin-du-se la biruinţe, la decoraţii şi la slavă.De ce însă spun toate acestea?

Pentru a-i mângâia şi încuraja pe toţi cei care se trudesc pentru cucerirea virtuţii. Dacă ţăranul, căpitanul şi ofiţerul se nevoiesc atâta pentru a avea câştig în viaţa aceasta, cu atât mai mult noi trebuie să ridicăm cu bărbăţie povara greutăţilor şi a necazurilor, pentru a câştiga viaţa veşnică.Aceia se luptă pentru o nădejde nu numai trecătoare, dar şi nesigură; căci adeseori nu reuşesc să-şi împlinească dorinţele. După atâtea eforturi, o boală, o invazie de lăcuste, o grindină sau vreo altă nenorocire poate distruge toată recolta ţăranului. După atâtea primejdii în largul mării, un colţ de stâncă sau o furtună neaşteptată, uneori chiar la gura limanului, fac să piară şi corabia, şi încărcătura căpitanului. După atâtea bătălii şi fapte de vitejie, luptând pentru marea izbândă finală, ofiţerul poate fi omorât, fără să se bucure de nimic pentru suferinţele pe care le-a răbdat.În viaţa creştinului însă, nu se întâmplă la fel. Nădejdea lui este sigură şi veşnică. Căci n-are a se teme nici de condiţiile vremii, nici primejdii sau moartea nu e nevoie s-o înfrunte, iar pentru necazurile şi ispitele pe care le rabdă va lua şi răsplată bogată. Tocmai de aceea şi apostolul Pavel ne povăţuieşte nu numai să răbdăm, ci să ne şi bucurăm de încercările care vin peste noi. (In vremea sa , ca si in vremurile de azi )lumea întreagă semăna cu o mare furtunoasă, care provoca naufragii repetate. Tatăl se lepăda de fiu, pentru că era creştin; fraţii se despărţeau; stăpânii se înfuriau pe robii lor. Teamă de prieteni; teamă de străini; teamă chiar şi de rude. Mare învălmăşeală. Ai fi zis că natura s-a răsculat împotriva ei însăşi.Văzând, aşadar, fericitul Pavel, pedagogul lumii şi dascălul înţelepciunii cereşti, chinurile aspre şi necazurile grele, pedepsele nesuferite şi morţile înfricoşătoare la care erau supuşi creştinii, cu nădejdea bunătăţilor viitoare ale împărăţiei cerurilor, ce le-a spus? „Căci socotesc că patimile vremii de acum nu sunt vrednice faţă de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18).

Ce-mi spuneţi, scrie Apostolul, despre răni, călăi, pedepse, foamete, lipsuri, temniţe şi lanţuri? Toate acestea şi încă pe atâtea nu pot să egaleze slava, răsplata şi cununile noastre. Căci încercările se sting odată cu viaţa aceasta, în vreme ce fericirea cerească este infinită. Necazurile pământeşti sunt trecătoare, pe când bunătăţile cereşti sunt veşnice.
În altă parte, acelaşi Apostol scrie: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare. Neprivind noi la cele care se văd, ci la cele ce nu se văd; fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice” (II Corinteni 4, 17-18).În altă parte, iarăşi, înfăţişează zidirea oftând şi strigând de durere pentru răutăţile pământeşti. De ce oftează oare? Întrucât aşteaptă bunătăţile viitoare. Întrucât chiar şi natura se va izbăvi de sclavia stricăciunii şi va ajunge la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Desigur, când auzi că natura oftează să nu te gândeşti că e vorba de ceva real. Expresia are un sens mai adânc, duhovnicesc. Când Dumnezeu vrea să le descopere oamenilor ceva mare şi important, se foloseşte şi de cele fără suflare, ca şi când ele ar simţi.Însă creştinul care se împuţinează la suflet în faţa necazurilor nu se poate reînviora şi mulţumi numai cu nădejdea bunătăţilor viitoare. Ce face deci apostolul Pavel? Spune că ispitele şi necazurile sunt pricini de bucurie şi laudă, şi totodată aminteşte că prin jertfa pe cruce a Domnului am câştigat multe şi nepreţuite bunătăţi fără să ne chinuim, fără să trudim, fără să asudăm. Dumnezeu, zice, ne-a îndreptăţit fără a cere ceva în schimb, doar prin harul Său, trimiţându-L pe Fiul Lui să ne elibereze de păcat. Doar având credinţă în El ne-a dăruit iertarea păcatelor, pacea, sfinţenia, comunicarea cu Sfântul Duh, mântuirea, slava cerească cea de nepătruns. „Ne lăudăm”, aşadar, „în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5, 2).Însă lauda noastră nu se limitează doar la asta, „dar şi în necazuri ne lăudăm” (Romani 5, 3). Şi nu numai că ne lăudăm, dar ne şi bucurăm, precum se bucura Apostolul, care mărturisea: „Acum mă bucur de suferinţele mele” (Coloseni 1, 24).

Luptătorii sunt istoviţi în timpul bătăliei. Abia la sfârşit încearcă satisfacţie, atunci când iau – dacă iau – cununa biruinţei.
Cu creştinii nu se întâmplă la fel. Atleţii lui Hristos simt bucurie şi mulţumire chiar din timpul bătăliei. Ne-o dovedesc vieţile sfinţilor. Apostolul Iacob spune: „Luaţi-i, fraţilor, drept pildă de suferinţă şi de îndelungă-răbdare pe profeţii care-au grăit în numele Domnului” (Iacob 5, 10). Şi apostolul Pavel, după ce mai întâi a amintit de nenumăratele suferinţe ale sfinţilor, a adăugat: „au trăit strâmtoraţi, necăjiţi, înjosiţi – ei, de care lumea nu era vrednică!” (Evrei 11, 37-38). Şi cu toate acestea se bucurau! Ne încredinţează de asta şi Faptele Apostolilor, unde se spune că Sfinţii Apostoli, după ce au fost bătuţi prin hotărârea membrilor sinedriului, „au plecat bucurându-se să au fost învredniciţi să sufere necinste pentru numele lui Hristos” (Fapte 5, 40-41)(...........)

Fiecare ispită, fiecare necaz, fiecare atac al diavolului, dacă suntem atenţi şi răbdători, ne poate aduce mare folos. Vrăjmaşul cel închipuit l-a atacat cu atâta furie pe Iov. Dar cu ce l-a vătămat în cele din urmă? Cu nimic. Din contră, i-a adus o mai mare sfinţenie şi o mai strălucitoare slavă.
Când noi suntem veghetori, diavolul nu ne poate vătăma. Poate, însă, fără voia lui, să ne fie de folos, să ne sporească virtutea. Uită-te ce se întâmplă când cineva suflă în foc. La început pare că-l stinge. Însă în cele din urmă nu numai că nu-l stinge, ci îl aprinde şi mai tare.Fără probleme, fără necazuri, fără boli, fără întristări, ce-ar face omul? S-ar deda desfrâului şi beţiei, s-ar târî prin mocirlă ca porcul, ar uita cu desăvârşire de Dumnezeu şi de poruncile Lui. Aşa însă, nevoinţele şi temerile, necazurile şi încercările îl menţin într-o oarecare stare de veghe, îi devin şcoli de filozofie, exerciţii ale sufletului.Aşa cum meşterul aurar bagă aurul în cuptor şi-l lasă în flăcări până ce se va curăţi, la fel şi Dumnezeu lasă sufletele în cuptorul suferinţelor, până ce vor dobândi curăţie.Trebuie să înţelegem bine: pentru creştin există doar două pricini de tristeţe. Prima, când se împotriveşte lui Dumnezeu, adică atunci când lucrează împotriva voii sfinte a Acestuia; şi a doua, când îl vede pe aproapele său împotrivindu-se lui Dumnezeu.Necazurile şi încercările nu sunt pricini de întristare, ci de laudă şi bucurie. De altfel necazurile sunt trimise de Dumnezeu cu înţelepciune.

Cunoscând toate acestea, fraţilor, să ridicăm cu bărbăţie povara suferinţelor care ne cuprind, pentru că Dumnezeu le îngăduie spre folosul nostru. Când nenorocirile ne lovesc, să nu ne tulburăm, să nu ne împuţinăm la suflet, să nu ne văităm. Să le primim ca pe nişte daruri cereşti, ca pe nişte binefaceri dumnezeieşti, şi să-L slăvim pe Domnul. Astfel şi în această viaţă scurtă vom fi liniştiţi şi mulţumiţi, dar şi în viaţa de dincolo, cea veşnică, ne vom desfăta de bunătăţile nestricăcioase, cu harul şi iubirea de oameni a lui Iisus Hristos."

Sfantul Ioan Gura de Aur

(din “Problemele vietii”
Editura Egumenita)

DIN CANTARILE OASTEI DOMNULUI

Unde sa ma duc eu Doamne......?

canta Grupul Katharsis -al Episcopiei Caransebesului
( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Unde să mă duc eu Doamne,
Când mi-e sufletul zdrobit
Şi când inima mea varsă
Plânsul cel mai chinuit?

Unde Doamne, unde Doamne să apuc?
N-am la cine, n-am la cine să mă duc
Numai Ţie, numai Ţie Domnul meu
Pot să-ţi spun necazul greu.

Unde pot să aflu milă
Şi dreptate şi alin
Când nu-i nimeni să-mi asculte
Greul inimii suspin?

Unde-mi pot găsi iertare
Când toţi calcă viaţa mea
Cine altul, decât Tine,
Mă mai poate ajuta?

Unde să mă duc când toate,
Uşile m-i se închid,
Şi când chiar cel mai de-aproape
E mai rece ca un zid?

Numai Mana Ta-mi ajuta
Inima-n durerea ei,
numai gura Ta-mi saruta
lacrimile-n ochii meii.....

(versuri luate din ,,Sa cantam Domnului")

SA NE RUGAM IMPREUNA..........!

Rugaciune de recunoastere a greselilor

Preabunule Părinte şi Tată Ceresc!

Eu sunt fiul cel pierdut din evanghelie. Eu sunt fiul cel nesocotit care am ieşit din ascultarea Ta şi am plecat în calea pierzării. Mulţi ani sunt de când trăiesc fără Tine. Am risipit de mult averea sufletească ce mi-ai dat-o. Am cheltuit-o în desfătări şi fărădelegi. Am mers din rău în mai rău, din ticăloşie în ticăloşie.

Multe chemări mi-ai trimis, să mă opreşti din calea pierzării. Însă eu nu le-am ascultat. Am alergat înainte, spre pieire. Abia la marginea prăpastiei m-am oprit; abia când ai deschis în faţa mea mormântul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti m-am oprit în loc, m-am îngrozit şi am plecat înapoi.

Acum vin la Tine, Preabunule Părinte şi Tată Ceresc. Ah, în ce stare grozavă mă aflu! Sunt bolnav şi n-are cine mă vindeca. Sunt flămând şi nimeni n-are mâncare pentru sufletul meu... Sunt gol şi nimeni n-are haină pentru sufletul meu...Sunt istovit şi chinuit şi nimeni nu mă primeşte. Mi s-a schimbat şi înfăţişarea. Chipul cel frumos ce-l aveam, când trăiam o viaţă cu Tine, mi s-a schimonosit. Păcatul şi suferinţa au săpat urme adânci în viaţa mea şi în sufletul meu. Din haina cea mândră a botezului n-a mai rămas nimic. Totul am zdrenţuit... totul am risipit... totul am prădat.

Preabunule Părinte şi Tată Ceresc, greşit-am la cer şi înaintea Ta! Eu nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău...N-am nici un drept să port acest nume... Sunt vrednic de pedeapsă! Sunt vrednic de osândă! Te rog însă, Preabunule Tată Ceresc, iartă-mă şi pe mine, ca pe fiul cel pierdut, din evanghelie.Fie-Ţi milă de mine şi de starea grozavă în care am ajuns! Primeşte-mă iarăşi în dragostea şi odihna Ta! Îmbracă sufletul meu cu haină nouă şi mă leagă iarăşi de Tine cu inel nou,să pot începe o viaţă nouă, ca unul ce mort am fost şi-am înviat, pierdut am fost şi m-am aflat.

Preot Iosif Trifa

(http://oasteadomnuluiromanati.blogspot.com/2011/02/evanghelia-duminicii-34-dupa-pogorarea.html)

DUIOASE AMINTIRI

Amintiri ale fratelui Traian Dorz despre ultimii ani ai parintelei Iosif Trifa


(videomontaj realizat de :comorinemuritoare)


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )
Slavit sa fie Domnul!

PARINTELE IOSIF TRIFA

Omul trimis de Dumnezeu

Părintelui care ne-a născut trupeşte pentru viaţa aceasta îi datorăm, desigur, până la moarte, preţuire, recunoştinţă şi dragoste.
Însă părintelui care ne-a născut sufleteşte pentru viaţa veşnică i le datorăm, până în vecii vecilor, toate acestea, nespus mai mult.
Spune o veche înţelepciune aşa: Dacă părintele tău trupesc şi părintele tău sufletesc au aceeaşi nevoie de tine şi chiar în acelaşi timp, dator eşti să-l asculţi şi să-l ajuţi mai întâi pe părintele tău sufletesc şi apoi pe cel trupesc...
Pe îndrumătorul adevărat – care ne cucereşte inima pentru Hristos prin dragostea şi puterea Duhului Sfânt Care lucrează prin el – datori suntem să-l urmăm până la jertfa vieţii, cu ascultare şi cu curaj, împotriva tuturor acelora care, prin silnicie şi prin minciună, vor să ne facă robi îngustimii lor.
Căci acel binecuvântat om al lui Hristos vrea să ne facă sufletul slobod, prin Adevăr şi larg, prin Iubire. Iar acei oameni ai lumii vor să ne facă robi, prin prefăcătorie şi înguşti, prin ură...
În acest capitol vreau să-mi aduc aminte cum l-am cunoscut eu trupeşte pe părintele meu sufletesc şi să-mi înşirui aici, cum voi putea mai pe scurt şi mai recunoscător, primele din cele mai puternice amintiri pe care le păstrez despre el.
Despre Părintele Iosif, de când am început să citesc scrierile lui, mi-am făcut o părere atât de înaltă, încât nu era cu nimic mai prejos decât cea despre un mare apostol şi sfânt al lui Dumnezeu...
Această părere am păstrat-o tot timpul vieţii mele şi ea n-a scăzut întru nimic în anii mei petrecuţi cu omul lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, mi s-a statornicit pe totdeauna în locul cel mai înalt al sufletului meu.
De obicei, despre oameni, înainte de a-i cunoaşte, îţi faci o părere foarte înaltă, iar după ce îi cunoşti, această părere coboară mereu, tot mai jos.
Dar cu Părintele Iosif acest lucru nu s-a petrecut aşa niciodată şi în nimeni. În faţa mea, cel puţin, el n-a coborât în nici o situaţie, ci s-a înălţat mereu...
Am fost martor la multe din cele mai intime şi mai omeneşti momente ale lui – dar nici o clipă nu l-am văzut jos...
O, ce deplin încredinţat sunt acum de strălucirea cerească cu care a trecut printre noi acest smerit sfânt al lui Dumnezeu, acest înflăcărat slujitor al Duhului Sfânt!
La 1 ian. 1933, când Oastea împlinea 10 ani de viaţă, Părintele Iosif scria:
„Jubileul meu de 30 de ani, de boli şi suferinţă
O dată cu 10 ani de Oaste, eu îmi serbez şi jubileul meu de 30 de ani de boli şi suferinţe. Sunt 30 de ani de când am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfârşite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că nimic bun nu este în «carnea mea» (Rom. 7, 18), apoi acela sunt eu.
Totul e stricat înăuntrul meu. Cum le spuneam fraţilor de la Bucureşti: O, iubiţii mei fraţi, dacă aţi şti cum trăiesc eu... dacă aţi şti că tot lăuntrul meu este schimbat din firea sa, printr-o grea operaţie pe care o simt clipă de clipă ca pe un ţepuş, v-aţi întreba miraţi: Oare poate trăi un om în chipul acesta? Şi eu trăiesc prin harul lui Dumnezeu.
...Sunt treizeci de ani de când boli nesfârşite rod în corpul meu. Sunt şase ani de când două boli «ce nu iartă» rod în puţinul lut ce a mai rămas din mine. Oameni uriaşi s-ar fi prăbuşit sub greutatea lor şi a muncii istovitoare ce o fac... Şi eu totuşi trăiesc... trăiesc prin dragostea şi iertarea lui Iisus, Cel răstignit pe Crucea Golgotei.
Treizeci de ani de boli şi suferinţe... Mă uit înapoi peste viaţa mea şi văd acest jubileu, frânt în două. În mai bine de jumătatea lui, vedeam în suferinţă un diavol negru, un «blestem», o «soartă vitregă» de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că «diavolul» cel negru era un înger şi «blestemul» era o binecuvântare.
Suferinţa este cea mai scumpă şi mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă trăiesc, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit Cerul cu mine – şi prin ea vorbesc eu cu cititorii mei. Dacă este ceva care place în scrisul Oastei, apoi, acel ceva, Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost «mierea» care a uns cărţile Oastei.
Slăvit să fie Domnul că m-a învrednicit şi pe mine, păcătosul, să pot verifica ceea ce spunea apostolul Pavel: «Pentru aceea noi nu slăbim, ci chiar de s-ar strica omul nostru din afară... cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi» (II Cor. 4, 16). Puterea lui Dumnezeu în slăbiciunile mele se adevereşte. Când sunt slab, atunci sunt tare (cf. II Cor. 12, 9-10).
O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea pământului! Ţine-mă neîncetat «mai lângă Domnul meu», până în clipa când mă vei preda cu totul şi pe totdeauna în braţele Lui...“Ce minunată era înţelepciunea dată de Dumnezeu acestui om atât de plin de prezenţa lui Hristos, încât, în absolut tot ce întâlnea, vedea puternic şi limpede, dintr-o dată, înţelesul cel Ceresc şi Tainic al Adevărului Mântuitor.Începu anul 1935.
Ceea ce nu putuse gândi nimeni din afară izbucni puternic înăuntrul Oastei, chiar din Centrul ei.
A trebuit ca eu să aflu din chiar gura părintelui toată această tragedie pe care o trăia el şi Lucrarea Domnului în aceste zile.
Vrăjmaşii lui, până atunci ascunşi, ieşiseră toţi acum pe faţă. Aţâţătorii la rău, care lucraseră cu multă hărnicie şi vicleşug, reuşiseră să facă din problema statutelor pentru Oaste picătura de fiere .S-a mai spus adevărul că slava lumii aduce trufia, trufia aduce bănuiala, bănuiala aduce gelozia, gelozia aduce ura, iar ura aduce crima...
Ajuns în vârtejul acestora, mintea omului (oricine ar fi el) nu mai judecă şi inima lui nu mai simte. Un întuneric se lasă peste toată fiinţa sa şi pe pământ nu mai este destul loc să mai încapă, împreună cu el, şi omul lui Dumnezeu.
Fiara din omul rău devine atât de nemiloasă încât nu doreşte decât să lovească, să lovească cu toată puterea şi cu toată greutatea sa, să lovească până îl omoară pe cel nevinovat.Căzuse a cincea oară pe masa de operaţie; Părintele Iosif zăcea de cinci ani, din anul 1929, trecând de pe un pat de spital pe altul.Eu n-am nevoie să caut semne ale lui Hristos în vieţile sfinţilor din vechime, căci le-am văzut aievea, atât de viu, în viaţa acestui mare om al lui Dumnezeu.
Acum, când îl vedeam aievea atât de slăbuţ şi bolnav cum era, nu-mi venea să-mi cred ochilor: cum oare a putut şi cum oare poate acest om atât de puţintel la trup să facă o lucrare aşa de mare!...Uscat de dureri şi de muncă, trupşorul lui ajunsese uşor ca al unui copil; aproape că nici nu avea greutate...
Dar semnele lui Hristos, de pe trupul lui, şi roadele Duhului Sfânt în viaţa sa, nu s-ar fi putut vedea nicicând mai strălucite şi mai convingătoare ca în astfel de stări.Eu, care le-am văzut cu ochii mei şi le-am pipăit cu mâinile mele, voi mărturisi cu toată puterea mea şi cu toată conştiinţa mea, până în mormântul meu şi până în faţa lui Hristos, că omul acesta a fost un sfânt al lui Dumnezeu, un martir al Evan-gheliei lui Hristos, un mare preot al Bisericii vii şi un mare binefăcător al omenirii...
Acum vom continua să arătăm, doar cât mai pe scurt, ce trăsături unic de frumoase avea sufletul lui. Şi cât de puternic trăia acest om Sfântul Cuvânt pe care-L mărturisea cu atâta putere altora.
Dragostea, cea dintâi dintre roadele Duhului, de la Gal. 5, 22, era trăsătura cea mai puternică a sufletului său. N-a fost nimeni, dar chiar nimeni, care, apropiindu-se de el, să nu fi simţit de îndată şuvoiul puternic şi dulce al unei iubiri înţelegătoare, sincere, prietenoase şi apropiate. Pe toate zecile de mii, sutele de mii de suflete, aduse de el la Hristos, singură dragostea a fost în stare să le strângă şi să le îngenuncheze la picioarele Crucii. Singură puterea dragostei Duhului Sfânt din el.
Cine a încercat sincer, vreodată, să aducă la Hristos măcar un singur suflet, ştie ce grea este această lucrare... Dar cine a adus sute de mii de suflete?Desigur că lucrarea naşterii din nou a cuiva este o lucrare pe care o fac Cuvântul şi Duhul lui Hristos, dar Domnul Iisus totdeauna Se foloseşte de un om al Său în această lucrare a Sa.
Şi, cu cât unealta este mai sfântă, cu atâta lucrarea va fi şi ea mai sfântă. Astfel de lucrări, pe plan mic, individual, s-au mai făcut şi se fac. Dar o lucrare de această mărime, pe o durată atât de lungă şi într-un număr atât de mare de suflete, este ceva ce nu se petrece la fiecare sută de ani. În Biserica noastră, o astfel de mişcare duhovnicească nu ştim să se mai fi petrecut, din zilele Sf. Ioan Gură de Aur, până acum.
Copilul cuiva moşteneşte totdeauna trăsăturile principale ale părintelui său... Lucrarea Oastei Domnului, dacă are o trăsătură principală, dacă are ceva specific al ei, aceasta este tocmai dragostea – dragostea faţă de Domnul şi dragostea faţă de fraţi.
Singura putere ce ne-a atras pe noi la Domnul, a fost dragostea, trăsătura vieţii părintelui nostru duhovnicesc.
Singura legătură ce ne-a ţinut pe noi uniţi într-o inimă şi un gând, pe această cale prigonită şi lovită, este numai dragostea pe care am învăţat-o prin el.
Singura noastră bucurie pe pământ vine numai din părtăşia dragostei cu Domnul şi cu fraţii, după spusele lui.
Singura noastră comoară, la care ţinem cel mai mult, pentru care ostenim, pentru care luptăm, alergăm, răbdăm şi renunţăm la tot, este numai dragostea pe care n-am găsit-o nicăieri ca aici.
Şi tot dragostea a fost singura noastră răsplată după care alergam.
Dragostea de Hristos, Preadulcele nostru Mântuitor, şi dragostea de fraţii noştri, lângă care ne-am trezit, lângă care am crescut, cu care am mărturisit şi ne-am rugat împreună, am suferit şi ne-am bucurat, am cântat şi am plâns fericiţi.
Bucuria era a doua însuşire sfântă a acestui om sfânt. Bucuria de a primi pe oricine, de a îmbrăţişa orice frate, de a-şi dărui totul spre a-i vedea pe toţi mulţumiţi, am văzut-o şi am simţit-o neîncetat în toate stările lui.
În cele mai grele momente ale încercărilor lui, eu nu l-am văzut nici o singură dată întunecat şi trist. Totdeauna i-am văzut faţa luminoasă şi cuvântul bucuros...
Când noi, cei din jurul lui umblam trişti şi îndureraţi văzând nedreptăţile ce i se făceau, ocările ce i se aruncau, ameninţările ce curgeau asupra lui şi asupra frăţietăţii noastre în Domnul, el avea neschimbate faţa lui bucuroasă şi cuvântul lui curajos.
Aşa era el!
Pacea lui Dumnezeu a fost temeiul şi aurul lui lăuntric şi dorinţa lui pentru cei din afară.
Pentru că pacea lui Dumnezeu îi stăpânea inima, el putea fi bucuros în orice stare şi iubitor cu orice om. Marea lui liniştire lăuntrică venea din ascultarea lui totală de Voia lui Dumnezeu şi din curăţia de conştiinţă cu care îşi împlinea slujba încredinţată lui de Domnul Hristos.De la împlinirea acestei slujbe nu-l putea abate şi nu-l putea opri nimic. Nici boala, nici sărăcia, nici ameninţarea, nici singurătatea, nici împotrivirile, nici izbânzile, nici înfrângerile, nimic şi nimeni.
Pentru pacea lui cu Dumnezeu a căutat totdeauna pacea cu toţi oamenii. Pacea, chiar şi cu vrăjmaşii săi. Pacea, chiar şi cu preţul pagubei sale. Pacea, cu oricare preţ. În afară de preţul adevărului.
În afară de preţul Lucrării Domnului şi al dragostei fraţilor. În afară de preţul conştiinţei şi al misiunii sale.
Numai cu păcatul şi cu făţărnicia nu s-a împăcat niciodată.
Cu acestea două s-a războit cu toată puterea vieţii lui, cu toate armele pe care le-a avut şi cu toate rănile pe care le-a primit în lupta cu ele.
A căzut luptând, dar armele nu le-a depus.
Puterile păcatului l-au călcat, dar nu l-au zdrobit. L-au lovit cu toată cruzimea, dar nu l-au învins. Ele n-au putut să-l ucidă.
El, glasul lui Dumnezeu către noi, n-a murit.
El doar a trecut în veşnicie, acolo de unde glasul lui nu mai poate fi înăbuşit. A trecut ca un biruitor, rămânând în sufletele noastre, în istoria Bisericii vii şi în Cartea Vieţii, cu nimbul nemuritor al unui erou al lui Hristos, dintre eroii cei din rândul cel mai dintâi...
Îndelunga răbdare pe care o avea m-a impresionat totdeauna şi m-a uimit.
Am fost martor la privelişti pe care nu le pot descrie aici.
Mai ales în ultimele luni de viaţă, cu rănile tăieturilor adânci, ale celor două operaţii din urmă, deschise...
Cu trupuşorul sângerând, înfăşurat cu un braţ de vată... când îl purtam pe mâini, nu ştiam de unde să-l prindem ca să nu-l doară. Dar niciodată nu s-a văicărit... Niciodată nu l-am auzit plângându-se. Niciodată nu şi-a pierdut răbdarea.
Un adevărat martir al vremilor noastre...
Numai cine a gustat din cupa durerilor poate să înţeleagă, în oarecare măsură, multele suferinţe ale Părintelui Iosif Trifa. Lăsând la o parte pe cele sufleteşti, mă opresc doar la multele chinuri pe care le suferă trupeşte.
Pulmonar, cu frenicectomie – intervenţie chirurgicală ce se face bolnavilor de piept când nu mai este nici o speranţă de salvare.
La intestine, operat de şase ori, cu răni încă deschise.Nu ştiu cât se poate spune acest lucru despre alţii, dar ştiu cât ar trebui să se spună despre Părintele Iosif.Lăsaţi o lacrimă recunoscătoare şi o rugăciune fierbinte şi pentru acest suflet care a făcut în tăcere şi în ascuns atât de mult pentru Domnul şi pentru fraţi .Aşa s-a născut şi aşa a crescut Lucrarea aceasta a Domnului, în care, nu numai cel dintâi, ci şi până la cel din urmă au jertfit totul, pentru cauza Mântuitorului şi a mântuirii.
De aşa calitate sfântă era Evanghelia ce ni s-a vestit nouă la început. Şi de aşa mare preţ era credinţa acelora de la care am primit-o noi.O singură mărturie vreau să mai adaug,pentru că niciodată nu trebuie să pierdem din vedere nici una din virtuţile în care ne poate fi un atât de înalt exemplu în Hristos acest mare apostol al Său.
Dar dacă în toate cele enumerate mai înainte l-am admirat ca pe modelul unui apostol, cel mai apropiat nouă, şi dacă prin toate acestea i-am putut vedea semnele unui trimis ceresc – mai este unul din aceste semne asupra căruia se va cuveni stăruit mult de tot, – el fiind una din cele mai înalte şi mai vrednice dovezi după care se poate cunoaşte un apostol:
Acest semn, această dovadă, constă în credincioşia, statornicia şi neclintirea de pe temelia încredinţării şi soliei de la început.
El a primit o chemare, i s-a dat o slujbă, a luat o hotărâre, i s-a încredinţat o solie, a îmbrăcat o armură, s-a legat cu o juruinţă... În chip cutremurător el şi le-a simţit toate acestea de la Dumnezeu.Ei bine, nimic nu l-a mai putut clinti din drumul acesta. Nimeni nu l-a mai putut face nici să renunţe, nici să se abată întru nimic de la prima lui încredinţare, de la prima lui învăţătură, de la primul lui drum.El nu s-a putut schimba! Tot iubitor, tot iertător, tot înţelegător faţă de toţi a rămas.
Nu s-a schimbat întru nimic de pe temelia încredinţării lui de la început, zidită puternic pe Jertfa şi Dragostea Crucii lui Iisus cel Răstignit.
Nu a cedat nici o iotă şi n-a ieşit nici cu un fir de păr, din Adevărul primit de la început.
Despre el putem spune întocmai ca despre martorul credincios şi adevărat: „Ce era de la început, ce am auzit, ce-am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii..., aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos“ (I Ioan 1, 1-3).
Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi... Căci numai dacă rămâne în voi ceea ce aţi auzit de la început, veţi rămânea şi voi în Fiul şi în Tatăl (I Ioan 2, 24)...
Aceasta este porunca în care trebuie să umblaţi, după cum aţi auzit de la început... (II Ioan 6).
Atenţie mărită, scumpii mei fraţi ostaşi! Nu-i urmaţi pe cei care vor să vă ducă spre alte „poziţii“, spre alte locuri, spre alte destinaţii! Urmaţi patrula cea adevărată care vă îndrumă să luptaţi şi să apăraţi acolo unde Domnul v-a aşezat de la început.
Începem cu „omul“ şi mereu sfârşim cu „Lucrarea“. Pentru că istoria acestui om al lui Dumnezeu s-a contopit deplin cu istoria Lucrării pe care Dumnezeu a făcut-o prin el. El s-a contopit cu Lucrarea Oastei, ca şi Hristos cu Biserica Sa.
Uriaşa lui putere de muncă ne uimeşte şi astăzi. În numai cincisprezece ani a scris peste o mie de numere de gazete, în câte 8-16 pagini. Fiecare astfel de număr era cât o carte. Şi le-a răspândit în peste zece milioane de exemplare.
A scris peste cincizeci de cărţi, răspândindu-le în peste un milion de exemplare.
A umplut ţara cu Biblii şi a întors la Dumnezeu o nenumărată mulţime de suflete, în viaţa cărora s-a făcut o transformare ca de la întuneric la lumină şi ca de la moarte la viaţă.
A străbătut cu lumina Cuvântului Sfânt până în cele mai îndepărtate locuri ale pământului românesc, răzbind numai prin puterea şi voinţa harului din el.
Fiecare cuvânt al lui, scris sau vorbit, era plin de viaţă şi de putere cerească. O putere tainică te învăluia totdeauna lângă el. O strălucire nepământească îi zâmbea totdeauna din ochi şi o blândeţe plină de pace îi lumina faţa. Cuvântul lui avea nişte aşa duioase inflexiuni de bunătate şi iubire, încât totdeauna îţi izvorau lacrimi ascultându-l.
Cu o minte pătrunzătoare el dezlega îndată orice mister şi găsea înţelesul tainic al oricărui lucru sau eveniment.
Din orice întâmplare scotea un adevăr. Din orice faptă trăgea o învăţătură. Din orice nimic scotea un mărgăritar... Acolo unde nimeni nu vedea nimic, ochii lui descopereau comori.Şi unde păreau ziduri de nepătruns, el totdeauna afla o poartă...
Ce minunat om era! Şi ce inimă mare şi bună avea în el!Da, el n-a fost ca noi, ceilalţi. El a fost ca Dulcele său Mântuitor Care, şi când era legat, i-a zis vânzătorului Său: „Prietene!“...
Aşa era acest om al lui Dumnezeu!...
Slavitsa fie Domnul!

Noi nu te vom uita

Noi nu te vom uita, părinte,
căci glasul tău cel fermecat
pe mii de suflete pierdute
ne-a scos din moarte şi păcat.

Ne-om aminti mereu, părinte,
de glasul şi de scrisul tău,
căci el ne-a-ntors din calea morţii
şi ne-a adus la Dumnezeu.

Te vom iubi mereu, părinte,
şi-n drumul sfânt o să-ţi urmăm,
căci tu ne-ai spus cum pentru Domnul
să suferim şi să luptăm.

Te vom urma mereu, părinte,
pe calea Domnului smeriţi,
căci fără glasul tău, cu toţii
am fi şi astăzi rătăciţi.

Statornici vom iubi Lucrarea
şi glas străin nu vom urma,
ci totdeauna după Domnul
vom merge toţi, pe urma ta.

Vom duce toţi, cât mai departe,
spre Răsărit şi spre Apus,
solia ta, iubit părinte:
Lucrarea Oastei lui Iisus.

Traian Dorz

(din ,,Istoria unei Jertfe "ed.O.D. Sibiu ,vol.I,cap.19,pag.266-289)