duminică, 29 aprilie 2012

DE ZIUA MIRONOSITELOR FEMEI

Crucea surorilor noastre 

 "In toata tara noastra,ca in intreaga lume crestina,exista frumosul si evlaviosul obicei de a se aseza flori in jurul Crucii Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
Este,in obiceiul acesta, nu numai recunoasterea evlavioasa a sufletelor ajutate si binecuvantate de Dragostea Iertatoare si plina de bunatate a Mantuitorului si nu numai o dorinta de a participa cu o raza de bucurie si de mangaiere la Crucea Mantuitorului,la suferinta lui Hristos Domnul si Mantuitorul sufletelor noastre.Al vietii acelor suflete,carora li se cere mereu o jertfa tacuta,rabdatoare si plina de iubire pentru altii.
De doua ori pe an,primavara si toamna,mainile evlavioase ale surorilor noastre acopera crucile de prin biserici,de prin cimitire sau de pe la raspantiile drumurilor cu cununi de flori...
Ce minunate sunt florile tinere si vesele ale primaverii,trandafirii albi,rosii,galbeni,impletiti cununa si asezati peste Crucea insangerata a Dragostei,prin care Dumnezeu a rascumparat lumea!
O vreme,nici nu se mai vede crucea,de parca nici n-ar fi acolo o cruce.Se vad numai trandafirii veseli,fericiti si multi,de parca ar fi numai flori acolo.
Dar vremea aceasta nu tine prea mult...
Curand vine dogoarea soarelui arzator...
loviturile ploilor repezi
si ale grindinei nemiloase.
Vin framantarile vanturilor si furtunilor necrutatoare.Soarele usuca trandafirii.Grindina ii rupe.Vantul le zboara florile.Iar in jurul crucii raman numai spinii.Si numai singuratate dureroasa si amara.Atunci nu se mai vede nici o floare,de parca nici n-ar fi fost vreodata flori acolo.
Dar vine toamna.Si o noua bogatie de flori inconjoara iarasi crucea,rasplatind-o,parca,de toata singuratatea si parasirea din vremea secetei,a grindinilor si a furtunilor.
Atunci toti spinii sunt inlaturati de peste cruce si ea este acoperita de alte flori.Care acum nu mai au spini.Impodobita astfel,crucea intra in iarna incarcata de frumusetea cununilor albe ale dragostei si recunostintei.
Scumpele noastre surori,ce tainica asemanare este intre acestea si viata noastra! Si noi avem fiecare o cruce.Pe urmele Marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor,Mielul Rastignit al lui Dumnezeu,nici una dintre noi,nici unul dintre oameni nu poate merge la Slava fara o cruce.El Insusi a spus:"Daca voieste cineva sa vina dupa Mine,sa se lepede de sine,sa-si ia crucea in fiecare zi si sa Ma urmeze!"(Luca 9,23).
Din chiar clipa cand ne hotaram sa ne intoarcem spre a-L urma pe Hristos,noi primim pe umerii nostri Crucea.E de fapt crucea noastra,dar parca este o prelungire a Crucii Lui.Parca este o Cruce a Lui,dupa insusi Cuvantul Sau:"Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine,caci Eu sunt bland si smerit cu inima; si veti gasi odihna sufletelor voastre.Caci jugul Meu este bun si sarcina Mea este usoara"(Matei 11,29-30).
Dar...noi pe pamant nu putem avea alta soarta decat soarta Domnului nostru,daca umblam pe urmele Lui.Si daca ne straduim sa ne schimbam mereu chipul vietii noastre dupa trairea Sa din viata pamanteasca.
La inceputul vietii noastre cu Hristos si in primele zile ale primaverii noastre duhovnicesti,fiecare dintre noi traim clipe de parca nici nu mai suntem pe pamant.Bucuriile fratesti,caldele si frumoasele bucurii,sunt ca din cer.Bucuria adunarilor si a Cuvantului Sfant la fel.A cantarilor inaltatoare si a rugaciunii stralucite si fericite nu mai are seaman pt noi.Bucuriile revarsarilor Duhului...toate,toate acestea impreuna sunt ca niste cununi vesele de trandafiri ceresti,care acopera crucea noastra,de parca nici n-am avea o cruce.Asa a fost si in viata Mantuitorului la inceput...Multimi mari,primiri fericite,minuni si cantari,libertate si bucurie...de parca nici nu purta o povara,si parca nici nu venise pt. suferinta,si parca nici nu era sortit pt. o Jertfa.Acestia erau trandafirii care acopereau atunci si Crucea lui Iisus.
Asa a fost si cu Lucrarea Oastei Domnului la inceput.Tot asa:multimi mari,primiri sarbatoresti,pretuire neobijnuita,usi deschise,brate primitoare,cuvinte de lauda,libertate si pretuire.Acestia erau trandafirii care acopereau si Crucea Oastei atunci.Dar nici vremea aceasta n-a tinut prea mult.A tinut numai atata cat a trebuit sa fie cunoscute Solia Evangheliei,Vestea Mantuirii,Calea Vietii.
Dupa aceea,au venit dogorile incercarilor.Ploile batjocurilor.Grindinile loviturilor.Vanturile framantarilor dureroase.Patimile si Golgota...Atunci crucea ramasese fara flori...numai cu spinii uscati si nemilosi,numai cu singuratatea dureroasa,numai cu lacrimile insangerate.
Suferintele si incercarile de atunci i-au uscat repede pe unii.Ploile batjocurilor i-au frant pe altii.Grindinile loviturilor i-au facut pe cei mai multi sa se lepede.Iar framantarile vanturilor potrivnice au facut pe multi sa se lase dusi cine stie pe unde,cine stie pt. ce.
Si Crucea lui Iisus a ramas odata goala.
Crucea Oastei a ramas tot la fel.
Si vine o vreme cand si crucea ta,sora noastra scumpa,poate sa ramana tot asa.In casa ta pot sa vina necazuri...in fratietatea ta pot sa vina lepadari,in sufletul tau pot sa vina indoieli.Sotul tau sau parintii,sau copiii tai pot sa te paraseasca sau sa te chinuie...Bucuria si mangaierea frateasca sa ti-o pierzi...Partasia cu Domnul sa ti se rupa...
Si tu sa ramai astfel vreme indelungata poate numai cu durerile crucii tale.Numai cu povara zdrobitoare a deznadejdii tale.Dar nu uita atunci,scumpa noastra sora! Crucea mai are o parte: partea ei launtrica.Partea ei tainica.Partea ei dumnezeiasca.Afla si tu atunci ca partea cea launtrica a crucii tale este partea cea adevarata,si nu cea din afara.Afla atunci,ca adevarata frumusete a crucii nu sta in florile si in trandafirii care o impodobesc pe dinafara,ci in puterea si in harul si in slava care stau pe dinauntrul ei.
In primirea si purtarea ei cu seninatate.
In suferinta ei cu bucurie.
In jertfirea prin ea cu dragoste.
In aceasta sta taina puterii Crucii lui Hristos.
In patrunderea acestora sta taina intelepciunii Duhului.
Si in cuprinderea acestora sta taina biruintei si mantuirii noastre.Caci in Cruce este puterea lui Dumnezeu(Gal 6,14; I Cor 1,24)
Ca in toamna vietii noastre,vom intra in odihna mortii si vom trece spre Primavara Vesniciei,cu toata crucea noastra acoperita de florile fara spini ale binecuvantarilor lui Dumnezeu si ale scumpilor nostri.

Slava vesnica Tie,Marele nostru Dumnezeu si Mantuitor,a Carui Tainica Iubire si Intelepciune a ales Crucea,ca mijloc al mantuirii neamului omenesc! Si suferinta,ca mijloc de ispasire a pacatului tuturor oamenilor.Si Jertfa,ca mijloc al Dragostei Tale fata de noi si a noastra fata de Tine...Te rugam sa ne deschizi si noua mintea si inima,spre intelegerea si primirea acestor adevaruri!Pentru ca,prin ascultarea si trairea lor,sa ne invrednicim de harurile Crucii Tale,de puterea si biruinta ei in purtarea cu dragoste si cu rabdare a crucii noastre,pe urmele Crucii Tale.Amin
.

Tu stii la ce necazuri

Tu stii la ce necazuri,Doamne,
in lumea asta ne-ai trimis.
Fa sa-ndraznim,s-avem credinta,
sa biruim,cum Tu ne-ai zis!

Tu stii ca-n lume-asa ca mieii
la lupi ai spus ca ne trimiti.
Pazeste-ne-ntre ei,Iisuse,
sa nu putem fi nimiciti!

Tu stii ce slabi suntem,adesea,
si ce ispite tari avem.
Fii ne-ncetat cu noi in lupta
si-ajuta-ne sa nu cadem!

Tu stii ce rara e iubirea
si-n lume ce putin traim.
Nu-ngadui sa fim,o,Doamne,
prea despartiti de ce iubim!

Tu stii ce grea-i in lumea asta
povara slujbei care-o cei...
Da,Doamne,celor ce le-ai dat-o
si inimi pe masura ei! "
 
Traian Dorz  
(sursa:www.oasteadomnului.ro/forum/ - din cartea  ,,Scumpele-Noastre-Surori")

miercuri, 25 aprilie 2012

CONFERINTA P.S.SEBASTIAN LA CRAIOVA - aprilie 2012

“Voi vorbi despre “Invierea lui Hristos, bucuria noastra. Am realizat-o in scris pentru a fi mai coerent, pentru a transmite mai multe mesaje, si dupa aceea o sa discutam pe marginea ei. Am ales Invierea lui
Hristos pentru ca Sfintii Parinti, daca veti citi, o sa vedeti, vorbesc mai mult despre bucurie decat de suferinta, de necazurile vietii, de problemele vietii pentru ca noi suntem tentati sa ne referim si sa vorbim mai mult despre ceea ce este in sufletul nostru. Sfintii Parinti, o sa vedeti, prea putin abordau problema pacatului, ei vorbeau despre virtuti. Asta era in inima lor, acestea le stapaneau sufletele. Noi suntem tentati, – poate si predicatorii pe care ii ascultati, preotii unde mergeti dumneavoastra la biserica -, suntem tentati sa biciuim lucrurile neplacute din viata. Sa nu credeti ca pe vremea Sfintilor Parinti nu existau probleme, neajunsuri, nefericiri, insa ei nu le vedeau pe acestea. Vorbeau in operele lor in special despre virtuti, despre bucuria Invierii, despre viata de dincolo mai mult decat despre viata de aici, pentru ca toata petrecerea lor era in perspectiva Invierii. Si asa cred, ar trebui sa fie perspectiva vietii noastre: Invierea. Chiar daca suntem inca in perioada Postului Mare, postim insa in perspectiva invierii, pentru inviere si in perspectiva intalnirii cu Hristos traim cu totii.V-ati intrebat vreodata de ce in noaptea de Pasti nu se citeste una din pericopele evanghelice care relateaza faptul istoric al Invierii? Vorbim de Evanghelia de la Liturghie… Pentru ca la Nasterea Domnului, Evanghelia ne relateaza Nasterea lui Iisus Hristos ca fapt istoric, la Boboteaza, de asemenea, ni se relateaza faptul in sine al Botezului Domnului. Si tot asa, la toate praznicele sunt evocate evenimentele istorice respective. Numai la Liturghia din noaptea de Pasti avem surpriza sa ascultam un text evanghelic care aparent nu are nimic de-a face cu actul Invierii. Va aduceti aminte textul?.,, La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut …"
Sunt primele versete din Evanghelia Sfantului Ioan.
Ei bine, cred ca explicatia faptului pentru care Sfintii Parinti au randuit acest text la Liturghie, si nu unul dintre cele 11 Evanghelii ale Invierii, pe care le citim indeobste la Utrenie, cred ca explicatia ar fi ca daca la celelalte praznice pericopele evanghelice ne duc cu mintea si cu sufletul in timp, Evanghelia din noaptea Invierii ne duce cu mintea si cu sufletul dincolo de timp si anume la inceput. Este interesant de observat faptul ca Evanghelia Pascala incepe cu aceleasi cuvinte cu care incepe si Sfanta Scriptura a Vechiului Testament. “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul“, incepe Cartea Facerii. La inceput era Cuvantul sunt primele cuvinte dupa Evanghelia de la Ioan. Ce intelegem de aici? Intelegem importanta majora a Praznicului Sfintei Invieri, care nu este doar un fapt istoric ci este de-a dreptul recrearea lumii si un noi inceput. Este inceputul unei noi zile a creatiei, caci s-a facut si aceasta interpretare, si anume ca: “a fost seara si a fost dimineata”, incheindu-se astfel ziua a sasea, si incepand ziua a saptea. Adica a fost seara la rastignire, cand intuneric s-a facut de la ceasul al saselea si pana la ceasul al noualea, peste tot pamantul, si a fost dimineata in dimineata Invierii. S-a incheiat, deci, ziua a sasea a creatiei si a inceput ziua a saptea schimbandu-se in felul acesta si ziua de serbare din sambata in duminica. Prin urmare acum ne aflam in ziua a saptea a creatiei iar in vesnicie vom fi in cea de a opta zi, semnul cifrei 8 simbolizand infinitul si vesnicia.Este interesant insa, pentru a evidentia maretia Sarbatorii Sfintelor Pasti, sa observam si faptul ca randuiala propriu zisa a Invierii nu se face inauntrul bisericii, prin comparatie cu celelalte slujbe bisericesti, ci afara, si nu neaparat din motive de spatiu. Totdeauna slujba Invierii se face in mijlocul naturii, pentru ca Invierea nu se adreseaza numai fapturii umane ci fapturii intregi care, potrivit Apostolului Pavel, impreuna suspina si impreuna are dureri (Romani 8, 22).
De asemenea, nu intamplator Sfintele Pasti au fost randuite sa se serbeze in prima duminica cu luna plina dupa Echinoctiul de Primavara cand in univers se petrece renasterea naturii, lumina a biruit intunericul, caci lumina lui Hristos buruieste intunericul pacatelor si al mortii noastre. Apoi, in ziua Invierii, la pranz, la asa numita “A doua Inviere” se citeste pericopa evanghelica in mai multe limbi ca sa se arate ca Invierea lui Hristos are vocatie universala, adresandu-se nu doar unui popor, poporului ales, poporul evreu, pregatit anume pentru primirea lui Mesia, ci tuturor popoarelor deopotriva. Astfel, Sfintele Pasti apar ca o sarbatoare cosmica, universala si a recreatiei lumii, mai degraba, decat un fapt istoric.
In alta ordine de idei, trebuie sa stim ca Mantuitorul Hristos a inviat din mormant biruind pe cel mai mare dusman al vietii oamenilor, si anume moartea, aratand astfel ca El este stapan nu numai peste viata, ci si peste moarte.“Unde-ti este moarte, biruinta ta, unde-ti este moarte boldul tau”, (se intreaba Apostolul neamurilor in Epistola I catre Corinteni.)Acest lucru ne indreptateste pe noi crestinii ca atunci cand ne inmormantam mortii, sa credem ca moartea nu este disparitie definitiva, pierdere in neant ori trecere in nefiinta, ci renastere intr-o viata noua.
Hristos a inviat din morti pradand si pe cel mai mare dusman al libertatii noastre, si anume Iadul, aratandu-se astfel Mantuitor celor care sedeau in intuneric si in umbra mortii.Unde-ti este, iadule, biruinta? se intreaba Sfantul Ioan Gura de Aur, in cuvantul de invatatura din noaptea de Pasti.
Acest lucru a adus bucurie stramosilor aflati sub blestem si care petreceau in Iad, asteptandu-L pe Mesia, Cel ce avea sa ridice pacatele lumii.
De asemenea, Domnul a inviat din morti sfidand si pe cel mai mare dusman al virtutilor noaste, si anume pacatul. Aratand astfel nu numai ca acesta poate fi biruit ci si ca prin viata bineplacuta lui, putem mosteni viata de dincolo, pentru a imparati impreuna cu Hristos cel Inviat. Mantuitorul, asadar, a biruit si moartea si Iadul si pacatul, eliberandu-ne din robia lor, aratandu-ne tuturor calea vesnicei vieti, impartasindu-ne binecuvantarea deplinei libertati, descoperindu-ne adevaratele virtuti, cu pretul propriei jertfe.
Nu ar fi mai mare tragedie pentru noi decat aceea ca Domnul Hristos sa fi murit in zadar, adica nu si pentru noi; sa fi golit Iadul doar pentru ca acesta sa se umple iarasi, si sa fi infruntat pacatul doar pentru ca noi sa-l imbratisam dupa aceea in mod voluntar. De aceea la un praznic maret si rascolitor pentru intreaga noastra fiinta, acela al Invierii Domnului, ar trebui sa ne intrebam de fiecare data: Daca Hristos a inviat, noi ce facem?. Vom putea oare, urmand exemplului sau, sa infruntam si noi pacatul, pentru a lucra virtutea? Vom putea sa prefacem si noi moartea noastra in inviere si sa sfidam iadul pentru a ne salaslui in Imparatia cea Vesnica? Intelegem noi de ce a murit si a inviat Domnul? Am patruns noi semnificatia maritului praznic al Invierii sau luam de la el doar ceea ce ne convine si ne place?Dincolo de bucuria mesei bogate de Paste sau a ocaziei revederii cu cei dragi, Invierea Domnului se vrea si invierea noastra iar in Hristos nu vom invia pana ce nu ne vom deprinde mai intai a trai potrivit invataturilor Sale, pana ce nu ne vom invata a aborda crestineste, moartea, pana nu vom ravni cu toata fiinta noastra Raiul in locul Iadului, si pana candnu vom prefera virtutea in locul pacatului. Nu exista virtute fara biruinta pacatului si nu va exista fericire vesnica fara lupta duhovniceasca dupa cum nu a existat nici la Hristos inviere fara moarte.Domnul S-a facut incepatura noua ca sa ne arate ca slujirea Lui nu este simpla aniversare, spectacol sau petrecere dupa cum percep unii Sfintele Pasti, ci este angajament, lupta si, in cele din urma, biruinta. Altfel, Hristos nu a murit si nu a inviat si pentru noi. Caci El ne-a aratat limpede ca El este si viata, si usa, si doar cine va intra prin El se va mantui. Nu este cale spre inviere decat numai ingroparea impreuna cu El. Pentru aceasta, trebuind sa murim pacatului si sa viem virtutii, sa iubim dreptatea si sa urim faradelegea, sa ducem viata bineplacuta Lui si El n eva invia si pe noi in ziua cea de apoi.Dragii mei, inainte de Inviere, Domnul le-a spus uncenicilor:Voi acum sunteti tristi dar iarasi va voi vedea si se va bucura inima voastra si bucuria voastra nimeni nu o va putea lua de la voi”.
Iata deci ca Mantuitorul Hristos, prin Inviere, a preschimbat tristetea in bucurie. Ca om, El a cunoscut viata pamanteasca si necazurile ei, dar ca Dumnezeu stia ca dupa moartea trupului urmeaza viata cea fericita si vesnica. Prin urmare, Domnul ne cunoaste prea bine durerile, stie ca viata noastra pe Pamant, prin caderea lui Adam, nu mai este una paradisiaca, e plina de griji, de necazuri, planuri si temeri. El stie ca in sudoarea fetei noastre ne mancam painea pana ne vom intoarce in pamantul din care suntem luati. Dar acest interval scurt si zbuciumat, numit viata, El ne spune ca are ceva sacru, ca nu se limiteaza doar la traiul biologic, familie, serviciu si distractii, ci are nevoie de ceva mai mult pentru a se numi viata autentica. Diagnosticul de tristete al vietii pamantesti l-au pus multe religii si multi filosofi, dar bucuria vesnica numai Unul ne-a adus-o, Iisus Hristos cel Inviat. Asadar realismul Mantuitorului consta nu numai in cunoasterea vitregiei vietii de aici ci si in vestirea bucuriei ceresti, care ne asteapta dincolo, daca vom sti sa repingem raul si sa lucram binele.
Acest realism al Domnului ar putea parea naivitate in zilele noastre unora, care se considera destepti si emancipati daca nu cred in Inviere. Dar va intreb: “unde au ajuns cei care resping Invierea”? Au ajuns ei demni de invidiat? Sunt disputele dintre noi, saracia si neajunsurile de tot felul de invidiat? Sunt milioanele de avorturi din Romania de invidiat? Saracia generalizata a unor tari este de invidiat? Oare razboiul care bate acum la usa omenirii este de invidiat? Nu au oare, toate aceste neajunsuri, legatura cu credinta? Oare un om credincios isi poate omori fratele? Sau un parinte responsabil isi poate ucide copilul? Oare un om cu frica de Dumnezeu nu ajuta pe aproapele sau sarac?
Iata cum singuri ne complicam viata pe acest pamant. Iata cum, lipsiti de bucuria Invierii, devenim uneori fiare. Caci daca am avea bucuria Domnului in inima si nadejdea invierii in suflete, am da slava lui Dumnezeu pentru toate si nu am mai pacatui, ahtiati dupa placerile prea mici pe care ni le ofera lumea.
Reclamele ne indeamna mereu ”traieste viata la maxim” ori “traieste-ti viata din plin”. Trebuie sa stiti insa ca si Domnul nostru Iisus Hristos acelasi lucru vrea sa ne daruiasca, belsug de viata, caci zice: ”Eu am venit ca viata sa aiba si din belsug s-o aiba. Poate insa exista o viata traita mai intens decat cea descrisa de oamenii care l-au vazut pe Dumnezeu, precum Sfantul Siluan care spunea:”Tu, Doamne, mi-ai dat sa gust bunatatea Ta, si mila Ta, si sufletul meu e atras de Tine nesaturat, ziua si noaptea, iar sufletul nu poate uita pe ziditorul sau iubit fiindca Duhul lui Dumnezeu ii da puterea de a iubi pe Cel iubit si sufletul nu cunoaste saturare, ci este atras necontenit spre Parintele sau ceresc“.
Aceasta este bucuria pe care nimeni nu o va putea lua de la noi, si ea se deosebeste de toate celelalte bucurii pamantesti mai ales prin durata ei, pentru ca bucuria lui Hristos e vesnica, in timp ce bucuria lumii este trecatoare. Bucuria lumii ne poate fi rapita intr-o clipa de un necaz sau un insucces, cea a Domnului ne e sporita clipa de clipa, uneori chiar si prin necazuri, pentru eternitate. Orice bucurie pamanteasca este umbrita de gandul mortii iminente si tocmai de aceea biruitorul mortii ne spune ca “Iarasi va voi vedea si se va bucura inima voastra”.
Exista unii oameni, insa, vrednici de plans, care incearca, precum capeteniile iudeilor de alta data, sa ascunda sau sa minimalizeze Invierea Domnului, sa manipuleze opinia publica prin fel de fel de nascociri prin care vor sa faca din Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Mesia lui Israel, un simplu muritor de rand, iar din Invierea Sa, o legenda frumoasa si fara nicio relevanta pentru viata noastra, urbana sau rurala.
De unde stim ca nu e o legenda, si cum putem dovedi aceasta? Mai intai de toate, prin invierea sufletelor noastre, care se produce atunci cand implinim poruncile Domnului si ne partasim cu insusi Cel ce este Invierea si Viata. Asa cum la Adam mai intai a aparut moartea sufleteasca prin neascultare si abia apoi drept consecinta a aparut si moartea fizica, asa si acum: mai intai inviem sufleteste, alungand patimile necurate din noi, iar la sfarsitul lumii, la invierea de obste vom invia si cu trupurile.
Exista apoi nenumaratele marturii de invieri savarsite de Domnul Iisus Hristos si de sfinti, precum si profetiile atat din Vechiul Testament cat si din Apocalipsa ce vestesc invierea ce va avea loc la sfarsitul lumii actuale.
Acelasi har care ne inviaza sufletele si ne daruieste bucuria, pe care avand-o, Sfantul Pavel spunea:Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Oare necazul, sau stramtorarea, sau prigaoana, sau foamea sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia?”
Acelasi Har ne inviaza si trupurile noastre.
Despre aceasta realitate stau marturile sfintele moaste, specifice doar noua, crestinilor, acele trupuri invesnicite facatoare de minuni si izvoratoare de minuni, ale celor care s-au facut vase alese ale Harului, dovedindu-ne noua tuturor, ca Invierea este aproape si este posibila.Invierea este o realitate care ne asteapta pe toti. Dar noi o asteptam pe ea? Credem noi din tot sufletul, ceea ce spunem la fiecare Liturghie in Crez: “Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie”, sau ne prelungim tristetea din aceasta lume si in cealalta in loc sa alegem calea pocaintei si sa ne bucuram vesnic?
Aceasta este intrebarea la care ne provoaca sarbatoarea Invierii, in fiecare an, sa raspundem. Pentru a ne fi mai usoare raspunsul si alegerea, nu trebuie sa uitam cuvantul de mangaiere al Domnului, care cunoscandu-ne prea bine temerile si frica de necunoscut ne-a chemat catre Sine zicand:Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre; caci jugul Meu este bun si povara Mea este usoara”.Asadar daca jugul lui Hristos este bun, povara Sa usoara, iar rasplata plina de bucurie vesnica, ce ne opreste sa urmam acestui Dumnezeu bland si plin de dragoste? Ce ne tine departe de Harul Preasfantului Duh privandu-ne de imbratisarea Lui blanda? Sa lepadam inertia obiceiurilor necrestine, a egoismului, si al secularismului si sa rostim credinciosi, sfinti si ingeri impreuna: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din mormanturi viata si bucurie daruindu-le”.......... 
(partea a 2-a cu intrebari si raspunsuri : AICI)
(sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/)

NE VORBESTE STARETUL EFREM DE LA VATOPEDU - ATHOS

...Despre Gheronda Iosif Vatopedinul
(Oastea Domnului se aseamana mult cu Monahismul de aceea cuvintele unor Parinti ne sunt de mare folos si noua celor ce vrem sa fim vrednici ostasii ai Domnului. Sa-i ascultam si sa luam aminte! )


,,......Am trăit în preajma fericitului Gheronda Iosif Vatopedinul vreme de 30 de ani. De foarte multe ori am avut posibilitatea, atât în privat, dar şi în cadrul catehezelor comune întregii obşti, să ascult cuvintele lui, cuvinte bazate pe experienţele lui duhovniceşti şi pe trăirea multor lupte ascetice. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru bunăvoinţa Lui.
Şi încă mai mulţumesc lui Dumnezeu, dintr-un alt motiv: pentru că, găsindu-mă atât de aproape de Gheronda, am avut posibilitatea de a observa felul în care el se împotrivea întristărilor, prigoanelor şi defăimărilor pe care Dumnezeu le-a îngăduit să vină asupra lui, aşa cum zicea întotdeauna, pentru păcatele lui.
Am avut, de asemenea, îndrăzneala duhovnicească pe care doar un fiu poate să o aibă, şi l-am întrebat deschis despre aşezarea duhovnicească pe care o avea nu numai în momentele dificile ale vieţii lui, ci şi în mângâierile duhovniceşti pe care Domnul le dăruia cu îmbelşugare sufletului său atât de credincios şi plin de virtute.Gheronda Iosif s-a născut în întâi iulie 1921 în Droúsia, lângă Páfos, în Cipru. În 1937 a intrat în Sfânta Mănăstire Stavrovoúnio din Cipru, unde a fost tuns monah, cu numele de Sofronie. Acolo avea să trăiască vreme de zece ani alături de doi bărbaţi plini de virtute, Gheronda Varnava şi părintele duhovnic Ciprian, la îndemnul căruia pleacă în Sfântul Munte şi ia legătura cu Gheron Iosif Isihastul, cunoscut pentru înălţimea sa duhovnicească. A intrat în obştea acestuia, care, în vremea aceea, îşi avea sălaş în peşterile de la Sfânta Ana Mică.Din experienţa sa, fericitul Gheron Iosif Isihastul cunoştea că marea taină a reuşitei monahului constă în a trăi de la începuturile vieţii lui ascetice evenimentul prezenţei Duhului Sfânt, lucru pe care i l-a dăruit direct şi de la început, prin rugăciunea sa, monahului Sofronie. Într-o după-masă i-a spus că, diseară, atunci când ei aveau, după obişnuinţă, să facă rugăciune, îi va trimite un cadou, să fie pregătit să-l primească; acest lucru părintele Sofronie nu prea l-a priceput.Seara însă, înainte să cheme numele Domnului de trei ori, a fost umbrit de mila lui Dumnezeu şi a simţit practic, pentru prima oară şi cu o intensitate foarte mare, plin de lacrimi fierbinţi, dragostea lui Hristos şi adânca smerenie pe care o dăruieşte Duhul Sfânt. Primise acest premiu cu rugăciunile părintelui său. S-a hotărât să lupte şi mai mult, pentru tot restul vieţii sale, pentru a-l dobândi şi a-l păstra.După cum ne spunea, cei mai buni ani ai ascezei sale i-a trăit aproape de bătrânul său de Dumnezeu purtător şi bunic al nostru duhovnicesc, Gheron Iosif Isihastul. De la acesta, care era un foarte mare isihast, nu a preluat acelaşi mod de viaţă, adică traiul cu desăvârşire isihast, ci viaţa fericită a ascultării.Catehezele sale şi trăirile sale ascetice constituie testamentul său duhovnicesc care ne conduc de la pământ la cer şi din moarte la viaţă, dacă ne facem următori cu adevărat, după săracele noastre puteri, faptelor şi cuvintelor lui.Înţeleptul Gheronda din fericita lui experienţă alături de Gheron Iosif, ce a constituit pentru el punctul de plecare în demersul monahal de înaintare spre ceruri, şi-a aşezat, la fel ca toţi Părinţii,temelia pe virtuţile supunerii şi înstrăinării, conform poruncii Domnului: „oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14,33).Îndoit este ipostasul omului, zicea, trup şi suflet, îndoită trebuie să fie şi lepădarea. Iar cea dintâi, care se referă la îndepărtarea de lucrurile lumii, chiar şi de persoanele înrudite cu noi, de cele mai multe ori, datorită Harului lui Dumnezeu, este cea mai uşoară. Mai dificilă, însă, este lepădarea gândurilor, dorinţelor şi prejudecăţilor pătimaşe, aşa cum numesc Părinţii păcatele după lucrare ce se găsesc ca obişnuinţă şi amintire în partea cugetătoare a existenţei noastre, mai ales înlăuntrul inimii noastre (vezi Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, Ágion Óros 1999, p. 9-10).După lepădare, ca îndatorire de prim rang considera alipirea de un bătrân duhovnicesc. Astfel, sufletul ajunge la o realizare deplină, când cel ce se leapădă de lume se hotărăşte să îşi nege, prin lupta ascultării, toate cugetările şi dorinţele sale. Prin învăţarea şi menţinerea unui program duhovnicesc, şi cu rugăciunile sfântului său părinte, ascultătorul devine un luptător deplin şi cu bună metodă, împotriva lumii şi a păcatului.
Prin lepădare, sunt abandonate cauzele care produc puternica înclinaţie spre felurite de plăceri şi pofte. Cel ce se luptă deja beneficiază, în urma lepădării, de o „relativă libertate”, zicea Gheronda. Însă, în ceea ce priveşte „gândurile şi amintirile” care atrag spre păcat şi „sunt întipărite în imaginaţie, este nevoie de lucrare şi luptă” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10), pentru ca ele să se cureţe şi pentru ca omul dinlăuntru să se facă scaun de sălăşluire al lui Dumnezeu.
„Sufletul şi trupul se influenţează unul pe celălalt, atât în progresul duhovnicesc, cât şi în căderea duhovnicească, şi în viaţă, şi în moarte” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10).
Gheronda le accentua monahilor începători un detaliu duhovnicesc din experienţa sa, anume că, în demersul nostru către Dumnezeu „în care se găseşte curăţirea, luminarea, renaşterea şi mântuirea” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10), trebuie să ne păstrăm îndrăzneala credinţei înaintea „sentimentelor ciudate” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10) care apar în inimile noastre fără să le dorim, ca unele ce ţin de războiul duhovnicesc, datorită influenţei şi puterii întunericului. „Sentimentelor ciudate” le mai zicea şi „înstrăinări duhovniceşti”, care apar indiferent de buna noastră intenţie, ba chiar indiferent de vreo greşeală sau cădere duhovnicească de-a noastră, nu numai datorită lipsei noastre de experienţă în cele duhovniceşti, ci şi atâtor neputinţe ale firii omeneşti.
În vremea sentimentelor intense, deformate, care apar în acest război „este nevoie de perseverenţă şi răbdare, ca să nu facem concesii propunerii” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10), dar şi de asceza zilnică, programată, a ascultării, a rugăciunii, a cumpătării şi a întregului nostru program de viaţă.Persistenţa, prin credinţă, în programul de viaţă, este necesară ca „practică” ce-I dovedeşte lui Dumnezeu că, pătimind înlăuntru de toate aceste sentimente ale păcatului, totuşi, cu trupul nostru nu abandonăm lupta şi rămânem alături de El şi, adeseori, datorită neputinţelor noastre duhovniceşti, mai ales pentru cei începători este suficient să „păzim” pereţii chiliei noastre din dragoste faţă de Dumnezeu, fără să vedem în suflet vreo lumină mângâietoare a dumnezeiescului Har, fără să facem vreo rugăciune.
Încet-încet, în paralel cu practica şi cu rugăciunea, fericitul Gheronda amintea anumite vederi duhovniceşti care vin să întărească credinţa şi aduc apoi, cu repeziciune, datorită ei, milostivirea lui Iisus în inima noastră; aceste vederi provin din cuvintele nemincinoase ale Domnului.Chemarea noastră la luptă, sublinia întotdeauna Gheronda, atât laicilor, cât şi monahilor, nu este „invenţia şi dovada isteţimii noastre, ci a lui Dumnezeu, căci nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi (Ioan 15,16) şi nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis (Ioan 6,44)” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 11). Începătorul nu poate cuprinde deplin, din cauza lipsei de experienţă duhovnicească, aceste sfinte şi dumnezeieşti cuvinte. Această şovăială chinuitoare este semnul imaturităţii şi lipsei de experienţă duhovnicească, căci alegerea noastră de către Domnul nu poate fi deplină decât în cadrele cuvântului „pe [cei pe] care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi slăvit” (Rom. 8,30), ne zicea , cu o absolută şi smerită certitudine ce provenea din credinţa neclintită în vederea ce i-o dăruise Dumnezeu.Cu atât mai mult cu cât luptătorul rămâne în luptă, oricât de neroditor i s-ar părea la început, va pricepe cu repeziciune marele adevăr al cuvintelor de mai sus, căci Dumnezeu nu este mincinos; El ne-a chemat şi ne va da Harul Său, în ciuda oricărei lipse de experienţe, a neputinţei, a păcătoşeniei noastre, ajunge să depunem, în orice chip, efortul de a avea o nouă tentativă, de a nu ceda ispitei. Această concluzie era o pradă de război din îndelungata lui experienţă întru monahism. Statornicia deliberată în credinţă vizavi de legea păcatului pe care o cocoloşim înăuntrul nostru era considerată de fericitul Gheronda drept premiza unei reuşitei sigure.
„Este cu neputinţă”, zicea, „ca sufletul care îndură cu credinţă o luptă îndelungată fără să se întoarcă înapoi sau să devină nepăsător faţă de îndatoririle lui, să nu fie auzit de Dumnezeu şi să nu se pricopsească” (cuvânt rostit în cadrul unei sinaxe a obştii Mânăstirii Vatopaidi).
„Imediat, conform cu zelul său spre Dumnezeu şi cu smerenia sa, cel ce se luptă va simţi ajutorul dumnezeiesc, dar Harul lui Dumnezeu nu va putea rămâne continuu în mod simţit împreună cu el, dar va rămâne după lucrare, până ce, dobândind îndelungă experienţă, sufletul său abandonează orice ezitare şi poate cuprinde simţit Harul lui Dumnezeu întru smerenie şi întru iubire, împărăteasa virtuţilor. Virtuţile vor conduce sufletul, din zi în zi, la o tot mai mare simţire duhovnicească şi la luminarea care este dăruită sufletului care se luptă. Ca unul care urma pe Hristos răstignit, Gheronda ne învăţa să nu ne plângem în vreme de ispite, ci să acceptăm întotdeauna voia lui Dumnezeu. Zicea: Vedeţi, Sfinţii Părinţi, prin credinţă, au câştigat Împărăţia. În concluzie, atunci când ţinem platoşa credinţei, vom rezista războirii diavolului şi acoliţilor lui. Uitaţi-vă, niciunul dintre Sfinţi nu a găsit pacea exterioară. Dumnezeu i-a dat spre chinuri, întristări, exiluri, ucidere. Ce rost are, cu naivitate, să continuăm să tot întrebăm «de ce»? Există vreun «de ce»? «În lume necazuri veţi avea» (Ioan 16:33), «Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu» (Matei 10:22)” (cuvânt rostit în cadrul unei sinaxe a obştii Mânăstirii Vatopaidi).
Mântuirea ne-a fost dăruită odată pentru totdeauna prin Cinstita Cruce a Domnului. De ce însă nu trăim cu consecvenţă pacea adâncă şi celelalte harisme ale Sfântului Duh? Se pare că sufletul are nevoie de un timp fiziologic în vederea maturizării sale, aşa cum se petrece şi cu trupul. Un copil mic, ne zicea, nu poate fi crescut brusc prin nici un fel de mijloace tehnice. El trebuie să crească în mod firesc, odată cu trecerea vremii. Pentru aceasta este nevoie ca fiecare dintre cei care se luptă să fie hrănit duhovniceşte cu învăţături şi lecturi duhovniceşti, şi mai ales cu practica ascetică, pentru că nimeni nu primeşte cununa dacă nu aleargă după reguli.El dădea întâietate ascultării faţă de un bătrân duhovnicesc, cu dragoste şi bună aşezare, de aceea, din aproape oricare cateheză a lui care făcea referire fie la pocăinţă, fie la rugăciune sau la oricare altă virtute, menţionarea ascultării nu lipsea, fie chiar şi pe scurt.
Despre ascultare, zicea: „nu au atâta valoare în sine faptele şi realizările noastre, cât mulţumirea aceluia care dă porunca, bătrânul duhovnicesc sau egumenul, căci el se găseşte chiar în locul Domnului” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 191).
Atrăgea atenţia cu deosebire celor aflaţi întru ascultare să se ferească de indiferenţă şi nepăsare faţă de cele duhovniceşti, să se ferească de încrederea în ei înşişi, de credinţa în „gândul propriu”. Urmărirea mulţumirii părintelui duhovnicesc, cu zel şi dragoste duhovnicească, dintr-o pornire ucenicească, îi acordă celui care face ascultare posibilitatea ca dumnezeiescul Har, chiar în momentul în care ucenicul slujeşte astfel, să Îşi exprime puterea profetică prin intermediul bătrânului duhovnicesc.
Un împreună-ascet cu Gheronda Iosif şi mult iubit de el, e vorba de Gheronda Efrem Katounakiotul, cunoscând puterea acestui adevăr, îşi jertfea gândurile proprii înaintea duhovnicului său extrem de bătrân, care, voind să-l încerce, îi dădea tot felul de soluţii absolut absurde la chestiunile din viaţa de zi cu zi, dar care se dovedeau, în cele din urmă, pentru dispoziţia şi credinţa ascultătorului, ca fiind modalitatea corectă de acţiune, o putere proorocească pentru viaţa cotidiană.Ascultarea reală este în acelaşi timp smerenie, dragoste şi credinţă, ne zicea. Ca hotărâre, este smerenie; atunci când înfăptuieşte devine dragoste săvârşită; prin urmare, ea este o deplină încredinţare lui Dumnezeu. Nu credinţă începătoare precum aceea pe care o au toţi credincioşii, ci credinţă care provine din vederea lui Dumnezeu în Duhul Lui. Credinţa întemeiată pe ascultare, adică pe smerenie şi pe dragoste, aduce în sufletul curat celui care se luptă harismele Duhului Sfânt. „Preasfântul Duh, izvorul şi rădăcina oricărei bunătăţi şi virtuţi” ” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 193) se odihneşte în această luptă, în această realitate duhovnicească.
Cuvântul lui Gheronda era întotdeauna foarte concis în privinţa sensurilor duhovniceşti. În paralel cu ascultarea, el aşeza rugăciunea neîntreruptă. Rugăciunea îl pregăteşte pe cel ce ascultă să accepte prezenţa dumnezeiască, să aibă răbdare în întristări, îngăduinţă faţă de greşelile aproapelui, conştiinţa legii duhovniceşti şi, în general, conştiinţa prezenţei Harului lui Dumnezeu.Rugăciunea întru pocăinţă, întemeiată pe ascultare, reuşeşte încet, încet să lumineze şi să cureţe inima. Aceasta necesită o perioadă îndelungată, fiind perioada însămânţării duhovniceşti şi a lucrării ţarinii sufletului; ceea ce urmează este dobândirea virtuţilor, proces imperceptibil celui care rămâne în lupta duhovnicească.
Într-un anume moment, însă, sufletul ajunge să trăiască mai cu intensitate virtuţile, ca pe o stare statornică de luminare interioară şi de uşurare, iar aceasta este vremea înfloririi, când sufletul se bucură de prezenţa plină de bunătate şi de pace, atotputernică, a Duhului.Încă din perioada înfloririi virtuţilor şi luminării, Harul dumnezeiesc îi arată celui ce se luptă, prin unele iluminări mistice, pentru a-i stimula zelul spre Dumnezeu în lupta duhovnicească, prezenţa marilor harisme ale Duhului, conform cu caracterul şi cu statura duhovnicească a fiecăruia.
Ce se petrece după toate acestea? Cel care a trăit cele duhovniceşti nu a putut pe deplin să găsească cuvinte potrivite pentru a ne explica desăvârşit. Gheronda ne-a lămurit faptul că, după luminare şi dobândirea sfintelor virtuţi, sufletul pătrunde în norul îndumnezeirii, şi ne-a amintit cuvintele rugăciunii arhiereşti a Mântuitorului: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, […] precum Noi una suntem” (Ioan 17:21-22). „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău” (Ioan 17:11). Această unire cu Iisus este unirea cu Tatăl. Atunci când Apostolul Filip a cerut „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl”, El i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?”(Ioan 14:8-9). Din această unire deplină cu Iisus, celui ce se luptă îi izvorăşte, prin vedere duhovnicească, cunoaşterea ontologică a persoanei lui Dumnezeu. Iar acele harisme ale Duhului la care luptătorul este receptiv, el le primeşte din dragostea lui Hristos, în conformitate cu necesitatea pliromei Bisericii, numai şi numai pentru zidirea aproapelui.
Atunci omul simte, chiar aflându-se în mijlocul diverselor ispite exterioare şi întristări, că el este liber în Hristos. Harul Sfântului Duh care i-a umbrit sufletul îi revarsă în inima lui o lumină inexprimabilă, iar luptătorul nu mai are nevoie să depună vreun alt efort. Ştie din experienţa lui îndelungată că, îndată ce se întoarce spre Iisus, El Însuşi vine, ca o lumină, ca Iubire, ca dragoste. Unde sunt atunci patimile, unde egoismul, mânia, tristeţea lumească?
Dacă Hristos este în inima noastră, nicio întristare, nicio patimă, niciun demon, nicio grăire de rău, nicio ispită, nici moartea, nu mai au vreun fundament.În afara rugăciunii „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !”, ale cărei roade sunt foarte multe, Gheronda considera că modalitatea de rugăciune asemănătoare spovedaniei este foarte roditoare şi mângâietoare, deoarece „ne simţim aşa precum spunem”, iar „mintea nu se împrăştie, pentru că zămisleşte sensurile şi cuvintele rugăciunii” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 337). Acest lucru se face pricină de înfrânare a minţii celei nestatornice prin fire.
Din strădania de durată şi din strădania pe care, duhovniceşte, fiecare luptător o depune, acesta ajunge să sesizeze, încetul cu încetul, faptul că îi este cu neputinţă să biruiască vreuna dintre patimi sau să dobândească vreuna dintre virtuţi fără Harul Domnului.
Astfel, înlăuntrul lui iau naştere prihănirea şi osândirea de sine, în mod existenţial, ontologic, de durată, iar acestea sunt roadele pocăinţei şi ale smereniei, dar şi ale dragostei de Dumnezeu. Gheronda iubea mult, de aceea se şi osândea neîncetat pe sine însuşi.Prihănirea de sine, cea care, la început, necesită efort din partea celui care se luptă, pentru că în inima lui se găseşte „cochilia dură a mândriei şi a trufiei”, pentru Gheronda era un mod de viaţă care începuse, după cum zicea, prin ascultarea practică şi prin învăţăturile pe care le primea de la Gheron Iosif Isihastul.
Prihănirea de sine a fost dată sufletului pur şi curat, la început sub forma smereniei, iar mai târziu, sub formă de lumină a unei iubiri atât e mari şi atât de puternice, încât atunci când a fost întrebat de unul dintre noi despre bârfele care se vehiculau pe seama lui prin mijloacele de comunicare în masă, a spus: „nu mă deranjează, copile, eu însumi mă acuz pe mine însumi mai mult decât o fac aceia”. Cu adevărat, căci insista să ne vorbească în învăţăturile pe care ni le dădea, despre asceză şi despre prihănire, care, odată puse în practică, conduc cu siguranţă şi fără îndoială la dragostea dumnezeiască şi la răpire, şi nu ne ţinea prelegeri despre teorii „duhovniceşti” care excită imaginaţia şi trufia celor aflaţi pe cale.
Adesea însă, deraia de la subiect şi se făceau vădite anumite trăiri ascunse ale sale, încât odată, vorbind despre dragostea dumnezeiască, ne-a zis: „nu pot înţelege această generaţie, de aici. Hristos este viaţa noastră, dragostea noastră, centrul existenţei noastre. De ce nu cădem, păcătoşii, cu îndrăzneală, la pieptul Său? El Însuşi ne roagă. Ne roagă, pricepeţi asta? Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi” (Ioan 15:4)”, „auzi, auzi”, zicea minunându-se, „Hristos ne roagă pe noi să rămânem împreună cu El”. Şi a continuat: „nu cunoaşteţi cât şi cum mă rog să trăiţi aceste cuvinte ale Domnului, precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea (Ioan 15:9)”. I-au dat lacrimile fericitului Gheronda şi, din pricina suspinelor, nu şi-a mai putut continua cuvintele trimise nouă din cer, şi a repetat: „Copiii mei, Hristos le-a spus Apostolilor şi nouă, rămâneţi întru iubirea Mea” (cuvânt rostit în cadrul unei sinaxe a obştii Mânăstirii Vatopaidi).
Practica rugăciunii de tip mărturisire este, de obicei, prihănire de sine şi conştiinţa absolutei noastre neputinţe, zicea, dar şi simţirea vinovăţiei noastre. Aceasta era şi starea şi aşezarea statornică a inimii fericitului Gheronda, şi, din pricina acestei porniri a pocăinţei continue a lui, era rănit duhovniceşte, astfel că plângerea şi lacrimile duhovniceşti îl ridicau la înălţimile iubirii lui Dumnezeu şi la însăşi Înfierea, pentru multa lui curăţie.
El avea foarte puţină educaţie lumească. Nu făcuse decât două clase. Dar atât de bogată era luminarea Domnului în sufletul său, încât, prin dragostea întru Duhul Sfânt, avea cunoştinţă de ceea ce se petrece cu copiii lui duhovniceşti. De mai multe ori mi-a zis: „Astăzi, copilul meu, acolo unde lucram, atât de puternică era simţirea mea duhovnicească despre pătimirea unuia dintre copiii mei duhovniceşti, încât nu am mai putut continua să lucrez. Am plecat să mă rog, să Îl rog pe Dumnezeu”.Ajunsese, fericitul, la o aşa înaltă măsură a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, încât cei care nu-l cunoşteau s-ar fi putut întreba cum a putut un om neînvăţat să scrie 16 cărţi duhovniceşti? Răspunsul este simplu: cu Harul lui Dumnezeu, care s-a pogorât la evenimentul Cincizecimii. La fel cum pescarii neînvăţaţi ai lui Hristos au renăscut şi au transformat lumea întreagă.Sunt de 25 de ani slujitor al altarului şi, de câte ori venea fericitul Gheronda să se împărtăşească, lacrimile îi curgeau şiroi. Niciodată nu s-a împărtăşit fără lacrimi.
Avea statornică în inima lui simţirea duhovnicească a dragostei faţă de Preasfânta, pe care o iubea foarte mult. Chiar numai auzirea numelui Ei îi dădea lacrimi.Rugăciunile lui Gheronda Iosif pentru întreaga lume care pătimeşte erau arzătoare. Se ruga nu numai pentru cunoscuţi şi necunoscuţi, ci şi pentru cei ce-l bârfeau. Într-o dimineaţă l-am văzut istovit, cu ochii în lacrimi. L-am întrebat: „Ce se întâmplă, Gheronda, de eşti aşa de istovit”? Şi mi-a zis: „Aseară, copilul meu, m-am rugat multă vreme. Am plâns mult pentru cel care spune lucrurile acelea despre mine. L-am rugat pe Dumnezeu să-i lumineze şi să-i mântuiască sufletul”.
Ajunsese, fericitul, la o aşa desăvârşire, încât, din dragoste de Dumnezeu, înseta după moarte, „să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos” (Filipeni 1:23). De fiecare dată când îl vedeam, mai ales în ultimul an dinaintea adormirii lui, îmi zicea cu nostalgie: „aştept trenul, copilul meu, dar întârzie să vină”.
A adormit fericitul Gheronda în 1 iulie 2009, iar după vreo oră şi jumătate, a zâmbit, pecetluind cu fapta mărturia Învierii de obşte.Fericitul Gheronda a trăit încă de pe pământ bucuria şi veselia celor vorbiţi de rău şi prigoniţi, după cuvântul „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5:11-12). A zâmbit fericitul Gheronda, după moartea sa, căci a plâns duhovniceşte şi şi-a curăţit inima prin pocăinţă. „Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde” (Luca 6:21) a grăit gura nemincinoasă a Aceluia pe care Gheronda L-a iubit atât de mult în viaţa sa.Ce mort a zâmbit după moartea lui? Dar Gheronda nu este mort, doar a adormit, după cuvântul Domnului „sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea” (Marcu 9:1). A adormit, şi în loc de tristeţe, obştea i-a prăznuit învierea.
Duhul a mărturisit, prin prezenţa Lui de netăgăduit, bucuria care s-a făcut în ceruri. Harul Domnului ne-a adeverit în mod simţit că Gheronda a dobândit măsura desăvârşită a Înfierii şi a îndrăznelii faţă de Hristos, încât era liber să-şi stăpânească trupul adormit.
El a fost cel care a refăcut Mânăstirea Vatopaidi, aşa după cum au prezis Gheronda Efrem Katounakiotul şi Gheronda Porfirie Kafsokalivitul. A preferat de bunăvoie discreţia, răbdarea resemnată a vorbirii de rău, lipsirea de slavă şi, pentru aceasta, Dumnezeu l-a slăvit. Ne-a adeverit în mod simţit îndrăzneala pe care o are către Dumnezeu, precum un fiu adevărat faţă de tatăl său.
Testamentul său ultim şi veşnic a fost acest cuvânt: „Iubiţi-vă unii pe alţii. Dacă sunteţi uniţi întru dragoste, nimeni, niciodată nu vă va putea face rău”. Avea şi trăia o adâncă încredinţare a dragostei. Zicea că „Dumnezeu nu are dragoste, ci este dragoste, ontologic este dragoste. Dragostea este desăvârşirea personalităţii noastre, nu este o virtute. Este însuşi chipul lui Hristos. Priviţi înlăuntrul vostru şi încredinţaţi-vă că, atunci când lipseşte dragostea, sunteţi tulburaţi. Persoana nu dăinuieşte fără dragoste”. Şi a continuat: „Acela care păstrează dragostea, este el capabil să aducă învinuiri, reproşuri, să nu facă ascultare, să răstălmăcească, din moment ce iubeşte? Iubirea este o funcţie, un element ontologic. Suntem datori să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi suntem datori să ne jertfim sufletul pentru aproapele. Ne-a arătat-o Însuşi Hristos în viaţa Lui pământească, în mod practic, nu ne-a dat o simplă povaţă”.
Am încercat, după putere, să ne referim la principalele elemente ale învăţăturii duhovniceşti a lui Gheronda Iosif, elemente care constituie testamentul său duhovnicesc. Obştea Mânăstirii Vatopaidi, unită, încearcă să facă ascultare cuvintelor lui. Simţim puterea rugăciunilor lui care ne susţin." Amin

(Sursă: Pemptousia)

BUCURII DUHOVNICESTI LA ADUNAREA DE TINERET - 2012

Prea Fericitul Parinte Patriarh Daniel in mijlocul fratilor ostasi



 ( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )
 P.F . Parinte Daniel a binecuvantat Adunarea de Tineret pe Tara a Oastei Domnului - Bucuresti 21.04.2012. Fragment de la Catedrala Mitropolitana Sfantul Spiridon Nou.
Au mai fost prezenti: PS Varlaam Ploiesteanul - Episcop Vicar Patriarhal, Pr. Dimitrie Muscalu - Exarh al Catedralei Mitropolitane Sfantul Spiridon Nou (Paraclis Patriarhal), Pr. Profersor Doctor Constantin Necula (Sibiu), Pr. Profesor Doctor Onu Constantin (Pitesti), Pr. Ilie Mirel (Bucuresti), Pr. Claudiu Melean (Cluj), Pr. Atanasie Paleu (Timisoara), Pr. Marcel Ghiur (Teleorman), Pr. Marian Marcus (Caransebes), Pr. Toma Iosif (Sibiu), Pr. Daniel Topor (Ilfov), Pr. Prisecaru Dumitru (Teleorman), Pr. Baciu George (Calarasi), Pr. Roncea Petru (Bacau).
SLAVIT SA FIE DOMNUL!

luni, 23 aprilie 2012

TINERII CREDINCIOSI - LUPTATORI PENTRU MANTUIRE

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat participanţilor la Adunarea de Tineret pe Ţară a Oastei Domnului, Bucureşti, 21 aprilie 2012:

Lumina lui Hristos luminează tuturor. Sensurile misiunii tineretului în Oastea Domnului – este tema din acest an, 2012, a Adunării de Tineret pe Ţară a Oastei Domnului. Această temă are o semnificaţie profundă în ceea ce priveşte credinţa, viaţa şi misiunea tinerilor în Biserică şi societate.

Întrucât Hristos este Lumina lumii (Ioan 8, 12), lumina Lui luminează tuturor oamenilor, dar în cei ce o primesc prin credinţă şi Botez (numit şi „Sfânta Luminare”) lumina Lui devine lumina vieţii lor.

Domnului Iisus Hristos ne adresăm în rugăciune, pe El Îl ascultăm în Evanghelie, pe El Îl primim în Sfintele Taine ale Bisericii, prin harul Lui căutăm şi pregustăm Împărăţia lui Dumnezeu, împlinind poruncile iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Iar pentru a împlini ceea ce Hristos ne cere, trebuie să fim neîncetat în comuniune sau legătură vie cu El.

1. Tinerii credincioşi – bucurie pentru familie şi pentru Biserică

Mântuitorul Iisus Hristos este izvor de viaţă, lumină şi speranţă pentru toţi oamenii, dar mai ales pentru tinerii credincioşi. De ce? Pentru că tinerii în general au o sensibilitate deosebită şi doresc mult să fie iubiţi şi să iubească, fără motivaţii de ordin material sau social.

Însă când Hristos este prezent în ei şi călăuzeşte vieţile lor prin lucrarea Duhului Sfânt, tinerii credincioşi simt că iubirea sinceră, smerită şi statornică este în primul rând rod al credinţei şi al rugăciunii.

Hristos-Domnul, Care a spus despre Sine: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12), a spus şi ucenicilor Săi: „Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5, 14). El i-a îndemnat, zicând: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

De aceea, credinţa, viaţa şi misiunea tinerilor creştini ortodocşi, care se bucură de lumina lui Hristos, trebuie să urmeze aceste îndemnuri sfinte şi mântuitoare ale Domnului Iisus Hristos.

Sensul ultim al misiunii tinerilor ucenici în Oastea Domnului este şi astăzi, ca şi în vremea Sfinţilor Apostoli: căutarea sfinţeniei, fără de care nimeni nu va putea vedea pe Dumnezeu (cf. Evrei 12, 14).

Iar căutarea sfinţeniei ca fiind cea mai puternică legătură a omului cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt trebuie să înceapă de la vârsta copilăriei şi a tinereţii, adică de la vârsta căutărilor. Numai un tânăr în căutare de viaţă veşnică sau de mântuire poate deveni cu adevărat un tânăr misionar, de mare folos pentru viaţa şi misiunea Bisericii lui Hristos! Tânărul bogat din Evanghelie, care era sufleteşte nemulţumit, deşi poseda multe averi materiale, l-a întrebat pe Iisus: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”. Evanghelia după Marcu (10, 17-27) ne spune că Iisus l-a privit cu dragoste sau cu multă preţuire. De ce? Pentru că acest tânăr punea întrebarea sensului sau scopului ultim al vieţii umane pământeşti, şi anume dobândirea vieţii cereşti, veşnice. Prin urmare, tânărul care caută valorile spirituale netrecătoare arată că tinereţea poate fi în lumea aceasta trecătoare simbol al căutării vieţii veşnice. În acest sens, citim în Noul Testament că îngerul care a binevestit Învierea lui Hristos femeilor mironosiţe avea chipul unui tânăr îmbrăcat în veşmânt alb (cf. Marcu 16, 5), iar Biserica lui Hristos din ceruri în totalitatea ei este prezentată ca o „mireasă frumos împodobită pentru mirele ei” (cf. Apocalipsa 21, 2).

Cele trei învieri din morţi pe care le-a săvârşit Hristos Domnul pe pământ au fost învieri ale unor tineri: fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair şi Lazăr din Betania, prietenul lui Iisus. Poate că Hristos Domnul i-a înviat tocmai pe aceştia întrucât a voit să arate că tinereţea este simbol al căutării vieţii veşnice. De fapt, cei mai mulţi dintre ucenicii care L-au urmat pe Hristos erau tineri. De asemenea, mulţi dintre ucenicii Sfântului Apostol Pavel erau tineri. Ei se numeau: Tihic, Trofim, Terţiu, Timotei şi Tit. Ultimii doi au devenit episcopi în Efes şi respectiv în Creta. Ucenicului său Timotei, Sfântul Apostol Pavel îi spunea: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor prin cuvânt, prin purtare, prin dragoste, prin duh, prin credinţă, prin curăţie” (I Timotei 4, 12).

2. Formarea spirituală a tinerilor pentru misiune

Adesea, tinerii sunt în căutarea unui ideal înalt, sublim, şi pentru că sunt nemulţumiţi de ce le oferă lumea sau societatea umană înrobită de multe patimi rele. Iisus însă ne învaţă că schimbarea în bine a lumii trebuie să înceapă din interiorul omului, prin pocăinţă şi prin iubire smerită.

Psalmistul arată tinerilor calea spre sfinţenie şi adevărata fericire, zicând: „Prin ce îşi va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale” (Psalmul 118, 9). Iar cuvintele Domnului se află în Sfânta Scriptură şi în învăţătura Bisericii, care este „stâlpul şi temelia adevărului” (I Timotei 3, 15).

Cei ce sunt părinţi şi prieteni duhovniceşti ai tinerilor au datoria sfântă de a arăta acestora calea tinereţii curate (Vezi Traian Dorz, „Cărarea tinereţii curate”, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004) şi modul creşterii lor în iubire smerită faţă de Dumnezeu şi de semeni. Pe tineri îi ajutăm cu adevărat îndemnându-i să cultive constant lumina Sfântului Botez, hrănindu-se spiritual din lumina Sfintelor Scripturi, din Scrierile şi Vieţile Sfinţilor, din sfaturile Duhovnicului, din pilda vieţii oamenilor mărturisitori ai credinţei în situaţii grele, din pilda oamenilor harnici şi darnici, cinstiţi şi drepţi, smeriţi şi curajoşi, care L-au primit în sufletul lor pe Hristos drept lumină, comoară şi cunună a vieţii lor.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, cel mai tânăr Apostol al lui Iisus, se adresează tinerilor cu aceste sfaturi: „Vă scriu vouă, tinerilor, pentru că sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean. Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume (…) pentru că tot ce este în lume (…) nu este de la Tatăl. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Ioan 2, 14-17).

După cum odinioară Hristos a chemat pe ucenicii Săi la apostolat, tot aşa Biserica lui Hristos îi cheamă pe tinerii ei la misiune sau la lucrare sfântă pentru mântuire. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Și tu ești o lumină – nu pentru ca să ai lumina pentru tine singur, ci pentru ca să poți întoarce pe cei rătăciți. Căci ce folos de lumină, dacă ea nu le poate sluji celor ce șed în întuneric? Și ce folos de un creștin, dacă el nu câștigă pe nimeni la fapta cea bună ?” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Sfânta şi Marea Marţi: Împotriva lenevirii de a veni la Biserică, în „Omilii la Postul Mare”, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 41).

„Orice suflet, care L-a aflat cu adevărat pe Domnul, se face un vestitor al Domnului. Așa a fost la începutul creștinismului, așa trebuie să fie și azi” (Preot Iosif Trifa, „Ce este Oastea Domnului”, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003, ediția VII, p.138), spunea Părintele Iosif Trifa.

Tinerii se bucură de lumina lui Hristos când trăiesc citirea Sfintei Scripturi ca pe o întâlnire cu Hristos – Cuvântul vieţii. În felul acesta ei contribuie la edificarea spirituală a Bisericii în calitatea ei de Trup tainic sau mistic al lui Hristos, luminat de Duhul Sfânt. Iar tâlcuirea Sfintei Scripturi trebuie făcută în comuniune de gândire şi simţire cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ei fiind până astăzi cei mai siguri interpreţi ai Bibliei, deoarece ei au fost luminaţi de acelaşi Duh Sfânt Care a inspirat alcătuirea acesteia şi totodată au păstrat dreapta credinţă în faţa multor erezii.

Prin citirea Sfintei Scripturi, Cuvântul vieţii se înscrie în viaţa Bisericii şi în viaţa fiecărui creştin, înnoind şi sfinţind cugetul şi simţirea creştinilor. De aceea, toate cărţile de cult ale Bisericii Ortodoxe au fost alcătuite de oameni care erau cititori fervenţi ai Sfintei Scripturi şi care nu doar foloseau citate din Sfânta Scriptură, ci şi gândeau şi trăiau în duhul ei. Citirea Sfintei Scripturi precedată şi urmată de rugăciune trebuie folosită şi ca pregătire temeinică pentru Sfânta Spovedanie şi pentru primirea Sfintei Euharistii, întrucât Hristos – Cuvântul vieţii este prezent şi lucrător al mântuirii atât în cuvintele Sfintei Scripturi, cât şi în Sfânta Euharistie, după cum El Însuşi mărturiseşte, zicând: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5, 24) şi „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu întru el (…) şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 56, 54).

3. Misiunea tânărului creştin de azi este îndeosebi mărturia vieţii sale curate

Criza de ideal şi de orientare spirituală a vieţii umane, care străbate în mod dramatic societatea contemporană secularizată, reprezintă pentru Biserică o provocare pentru a se ocupa mai mult de problemele şi aspiraţiile tinerilor.

Astăzi, aspiraţia multor tineri după o iubire neînşelătoare şi netrecătoare este deturnată spre o falsă fericire, „fabricată” de consumul de alcool şi droguri, de libertinaj, de jocuri periculoase care sfârşesc în violenţă ş.a. Într-o societate capitalistă decadentă, mercantilă şi consumeristă, în care, întrucât se pierd valorile morale şi spirituale, se vând pe bani nu numai obiecte, ci şi persoane, adică suflete şi trupuri. În acest context, tânărul creştin luminat de Hristos, Lumina lumii, prin rugăciune, viaţă curată şi fapte bune, devine o făclie de Paşti şi un apostol al Învierii lui Hristos, Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii. Astfel, prin însăşi lumina vieţii lui curate, tânărul creştin evlavios cheamă pe cei din jurul său la învierea sufletului din moartea păcatelor, chiar dacă mulţi îl consideră că nu este „modern” sau în pas cu moda zilei.

Cu alte cuvinte, tânărul iubitor de rugăciune şi de sfinţenie este un tânăr creştin luptător (cf. Efeseni 6, 10-17), care apără duhovniceşte dreapta credinţă şi sfinţenia vieţii ca fiind porţile vieţii veşnice, cultivă iubirea faţă de Dumnezeu prin rugăciune şi iubirea de semeni prin fapte bune, cultivă iubirea curată în prietenie şi în familie. El urmează constant îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca o slujire a voastră cuvântătoare. Şi nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12, 1-2).

Fidelitatea în prietenie şi în familie, sprijinirea celor aflaţi în suferinţă, libertatea unită cu responsabilitatea ca maturizare spirituală a persoanei şi ajutorarea frăţească reprezintă repere majore pentru păstrarea, promovarea şi transmiterea valorilor permanente ale credinţei creştine tinerei generaţii de astăzi.

Oastea Domnului, ca mişcare de înnoire duhovnicească prin luptă împotriva păcatelor şi cultivarea sfinţeniei vieţii, se bucură azi mai ales de lumina lui Hristos din sufletele multor tineri ostaşi, care au întemeiat familii creştine evlavioase, stabile, cinstite, harnice, milostive şi pline de bucuria iubirii lui Hristos. Acestea ajută pe alţi tineri să înţeleagă că numai comuniunea cu Hristos şi cu Sfinţii Lui poate dărui fiecărui om forţa spirituală de a căuta, de a primi şi de a transmite mai departe, în lumea de azi, lumina sfinţitoare şi mântuitoare a lui Hristos, Cel Răstignit şi Înviat.

Să ne rugăm lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi tuturor Sfinţilor să lumineze şi să ocrotească pe toţi tinerii Bisericii noastre, pe părinţii lor şi pe toţi cei care îi ajută să cunoască lumina, pacea şi bucuria lui Hristos Cel Înviat. În mod deosebit, felicităm astăzi pe membrii Asociaţiei Oastea Domnului care participă la această Adunare de Tineret pe Ţară, aici în Bucureşti. Adunarea a început cu participarea la Sfânta Liturghie, săvârşită în biserica „Sfântul Spiridon - Nou” din Bucureşti, de către Preasfinţitul Părinte Dr. Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal.

Să ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos să ne ajute tuturor ca, împreună cu tinerii credincioşi iubitori de Hristos şi de Biserică, să binevestim în lumea de astăzi Evanghelia iubirii şi Învierii Sale, spre slava Preasfintei Treimi şi binele Bisericii.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
(SURSA: www.basilica.ro)

duminică, 22 aprilie 2012

ADUNAREA DE TINERET PE TARA A OASTEI DOMNULUI

 Prea Fericitul Daniel -Patriarhul B.O.R.s-a intalnit la Catedrala Sfantul Spiridon Nou cu tinerii Oastei Domnului

La București sa desfăsurat, sambata, 21 aprilie 2012, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, cea de-a XXI-a ediţie a Adunării de Tineret pe Ţară a Oastei Domnului.

Reuniunea a început cu participarea la Sfânta Liturghie oficiată la Catedrala Mitropolitană ”Sfântul Spiridon Nou”, de Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal, înconjurat de un numeros sobor de preoți și diaconi.

La slujbă a participat și Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române care, la final, i-a binecuvântat pe tinerii ostași și le-a spus că misiunea tânărului creștin constă, în special, în viața lui curată: ”Astăzi, aspiraţia multor tineri după o iubire neînşelătoare şi netrecătoare este deturnată spre o falsă fericire, fabricată de consumul de alcool şi droguri, de libertinaj, de jocuri periculoase care sfârşesc în violenţă ş.a. Într-o societate capitalistă decadentă, mercantilă şi consumeristă, în care, întrucât se pierd valorile morale şi spirituale, se vând pe bani nu numai obiecte, ci şi persoane, adică suflete şi trupuri. În acest context, tânărul creştin luminat de Hristos, Lumina lumii, prin rugăciune, viaţă curată şi fapte bune, devine o făclie de Paşti şi un apostol al Învierii lui Hristos, Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii”.

Patriarhul României a apreciat, de asemenea, rolul organizației Oastea Domnului în păstrarea, promovarea și transmiterea valorilor permanente ale credinței creștine tinerei generații: ”Oastea Domnului, ca mişcare de înnoire duhovnicească prin luptă împotriva păcatelor şi cultivarea sfinţeniei vieţii, se bucură azi mai ales de lumina lui Hristos din sufletele multor tineri ostaşi, care au întemeiat familii creştine evlavioase, stabile, cinstite, harnice, milostive şi pline de bucuria iubirii lui Hristos. Acestea ajută pe alţi tineri să înţeleagă că numai comuniunea cu Hristos şi cu Sfinţii Lui poate dărui fiecărui om forţa spirituală de a căuta, de a primi şi de a transmite mai departe, în lumea de azi, lumina sfinţitoare şi mântuitoare a lui Hristos, Cel Răstignit şi Înviat”.

Reuniunea a continuat cu un pelerinaj la Catedrala Patriarhală, unde participanții s-au închinat la moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. Lucrările propriu-zise au loc la Centrul de Conferințe Auditoriul Pallady (B-dul Theodor Pallady, nr. 40 G, Titan).

Această manifestare are caracter naţional, organizându-se, o dată pe an, în Sâmbăta Săptămânii Luminate, într-unul din centrele ţării.
(sursa:www.basilica.ro/)
FOTO: ZIARUL LUMINA
FOTO: ZIARUL LUMINA
FOTO: ZIARUL LUMINA
FOTO: ZIARUL LUMINA

FOTO: ZIARUL LUMINA
FOTO: ZIARUL LUMINA

FOTO: ZIARUL LUMINA
FOTO: ZIARUL LUMINA




marți, 17 aprilie 2012

PARINTELE MIHAIL JAR - TATA PENTRU 400 DE COPII

Pace ,Bucurie si Har de Sus !

(Reporterii de la Televiziunea ,,Realitatea TV."au realizat un
reportaj la Manastirea Banceni din Ucraina pe care dorim sa-l
urmariti si aici.)
Vizionare placuta!


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

vineri, 13 aprilie 2012

PATIMILE DOMNULUI HRISTOS

Intr-o Vineri ca aceasta



( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

luni, 9 aprilie 2012

SCRISOARE PASTORALA LA INVIEREA DOMNULUI - 2012

,,INVIERE SI APOSTAZIE"

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului Nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Patimile Domnului din Săptămâna Mare au stârnit în sufletele contemporanilor lui Hristos sentimente dintre cele mai diverse, ce i-au condus la fapte extreme. Astfel, dacă fariseii şi cărturarii L-au hulit iar arhiereii poporului L-au învinuit că nu respectă Legea, regele Irod L-a ignorat, guvernatorul Pilat L-a condamnat, Iuda s-a spânzurat, iar Apostolul Petru s-a lepădat de Dânsul. Comportamentul acestora, precum se vede, a variat de la credinţa unora că protejează Legea Sfântă de un „Nelegiuit” (în cazul fariseilor şi al cărturarilor) şi convingerea că aduc „închinare lui Dumnezeu” (In 16, 2), până la nepăsare (în cazul lui Irod); şi de la slalom politic (Pilat) şi frică, până la deznădejde şi moarte (în ceea ce-l priveşte pe Iuda).

Ei bine, se pare că păcatul cel mai mic dintre toate aceste reacţii în faţa arestării Domnului a fost cel al ezitării lui Petru, de vreme ce doar acesta a supravieţuit morţii şi Învierii Sale. Căci, dacă toţi ceilalţi − fariseii, cărturarii, arhiereii, regele, romanii şi „vânzătorii” de tot felul − au rămas consecvenţi înşelării şi neputinţei lor, singur Petru reuşeşte să îşi învingă, până la urmă, frica. Îşi revine, se întăreşte cu har prin Învierea Domnului şi devine o adevărată „piatră a credinţei”, sprijin şi model pentru noi toţi, cei care adeseori ezităm, asemenea lui.

Dreptmăritori creştini,

Atitudinile personajelor din cadrul tabloului general al Patimilor Domnului ne impresionează şi astăzi prin actualitatea lor. Acuzaţii de inoportunitate sau de inutilitate şi consideraţii de genul − creştinismul este învechit, sau este rentabil doar din punct de vedere politic, ori este, pentru societatea contemporană, periculos − nu fac decât să reitereze şi azi atitudini ca cele prezente în comportamentul celor de mai sus. Astfel, dacă fariseilor şi cărturarilor de astăzi creştinismul le poate părea pe cât de ineficient pe atât de inofensiv, conducătorii popoarelor de acum caută fie să îl folosească fie să îl ridiculizeze, ori să îl demonizeze, potrivit intereselor lor. Doar „arhiereii” celorlalte credinţe pândesc din umbră să vadă când va fi, în sfârşit, pronunţată sentinţa condamnării lui la moarte, în timp ce urmaşii ucenicilor Domnului se radicalizează: cei ai lui Iuda pentru pieire, iar cei ai lui Petru pentru slujire. Aşa poate fi caracterizată lumea în care trăim cu toţii astăzi: una în care, între Iuda şi Petru încap şi fariseii făţarnici, şi cărturarii autosuficienţi, şi „slujitorii” perfizi, şi irozii indiferenţi, şi pilaţii interesaţi, şi vânzătorii, dar şi adevăraţii următori ai Apostolilor.

Aceste categorii denotă atitudini doar relativ diferite pentru că, pe toate, cu excepţia celei de pe urmă, cred că le putem numi cu un singur cuvânt − APOSTAZIE. Într-un fel sau altul, cu excepţia lui Petru − care, paradoxal, este singurul dintre cei enumeraţi mai sus acuzat de apostazie − cu toţii s-au lepădat, de fapt, de Domnul. Aceasta pentru că El, Hristos, nu trebuie nici mimat (ca făţarnicii, cu fariseism), nici „aproximat” (cum fac intelectualii teoreticieni, dar nepracticanţi ai credinţei), nici contra-interpretat (ca sectanţii), nici ignorat ori folosit (cum fac conducătorii), nici vândut de noile iude, ci doar slujit ca Petru, chiar dacă, uneori, cu omenească ezitare.

Priviţi Scripturile şi vedeţi cum Hristos nu S-a vrut nici lăudat de contemporani pentru puterile Sale, nici admirat pentru cuvântul Său înţelept, nici aclamat drept rege într-o societate aflată în căutare de fel de fel de mesia pământeşti, şi nici slujit din formalism ori cu viclenie. S-a dorit iubit şi urmat cu jertfelnicie (Mc. 8, 34-35). Aşa se explică faptul că, dintre toţi cei evocaţi mai sus, doar Petru Îi va promite iubire veşnică (In 21, 15-17) şi doar el se va jertfi pentru Domnul (In 21, 18). De aceea, singura atitudine demnă de urmat este cea a Apostolului, chiar dacă, ezitantă pentru o clipă.

De fapt, Hristos a înviat pentru ca să îi convingă pe toţi cei încurcaţi în atitudini care mai de care mai potrivnice că doar El merită cu adevărat. Că, adică, nici formalismul, nici intelectualismul, nici indiferentismul, nici politicianismul şi nici oportunismul nu duc la mântuire. Singură frica lui Petru, scuzabilă de altfel, a putut fi convertită în iubire. Pocăinţa lui cu lacrimi, de după aceea, i-a alungat slăbiciunea şi l-a transformat în corifeu al Apostolilor, pe când toate celelalte abordări ale Domnului au rămas în afara comuniunii cu El.

Dragii mei,

Noi ce atitudine avem faţă de Domnul Hristos? De exploratori, sau de următori ai învăţăturii Sale? De critici, ori de iubitori ai cuvintelor Sale sfinte? De spectatori, de concurenţi, de mimi, de prigonitori, de vânzători, sau de adevăraţi slujitori în literă şi în Duh ai Evangheliei Sale? Să luăm aminte că, dintre toţi, Domnul l-a lăudat doar pe Petru (Mt. 16, 18), şi aceasta ca să înţelegem noi că toate celelalte abordări sunt, mai mult sau mai puţin, apostazie. Abia acelea sunt apostazie, adică lepădare de El, refuz de a-L sluji şi a trăi potrivit poruncilor Lui. „Cine păzeşte poruncile Mele, acela este care Mă iubeşte” a spus Domnul (In 14, 21). Nu „oricine Îmi zice Doamne, Doamne” (Mt. 7, 21), nici cel ce doar vorbeşte despre Dumnezeu, ci acela care trăieşte CU Dumnezeu, în Duhul Lui şi pentru El.

Apostolul Petru, suprimându-şi frica, a devenit căpetenie. Ce s-a ales de suspiciunile şi bâjbâielile celorlalţi?… Ce se va alege, deci, de ezitarea, neîncrederea, formalismul ori respingerea noastră, dacă toate acestea nu se vor converti prin pocăinţă în slujire, ca la Petru? Cum ne vom putea bucura de Învierea Domnului dacă, în locul credinţei „de piatră”, ne vom lăsa ispitiţi de diferitele abordări ale celor care au apostaziat cu adevărat?

Să fim convinşi că orice formă de apostazie nu face decât să ne depărteze de darul Învierii. Or, Hristos ne doreşte prieteni (In 15, 15), parte cu cei pe care istoria i-a reţinut ca exemple de slujire sfântă, iar nu de suspectare, ignorare ori vânzare a învăţăturii Sale. Să lepădăm, dar, de la noi, atitudinile neputincioase, suspicioase ori răutăcioase şi să-I urmăm Domnului ca Petru, transformându-ne îndoiala în lacrimi, frica în demnitate creştină, iar ezitarea în credinţă puternică!

Să sărbătorim Sfintele Paşti cu Hristos, bucurându-ne de darul Învierii Lui, care este şi învierea noastră. Să-I urmăm şi să trăim potrivit poruncilor Sale, pentru că El este gata să ne învieze şi pe noi „în ziua cea de apoi” (In 6, 39), dacă vom crede cu tărie în El!

Hristos a înviat!


Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

(sursa:http://www.episcopiaslatinei.ro/)

duminică, 8 aprilie 2012

SPRE POARTA VESNICIEI

Sa calatorim cu parintele Iosif la Ierusalim!

,,......ajungem la Betania – satul lui Lazăr, prietenul Domnului, şi al surorilor lui, Marta şi Maria – care nu este departe de Ierusalim...
Întreg satul Betania este astăzi doar o adunătură de câteva case sărace cu oameni săraci. Locul unde a fost casa celor două surori e astăzi doar o ruină de bolovani.
Mă aşez pe o piatră, mă uit şi mă gândesc la cuvintele Mântuitorului, cu Marta şi cu Maria... (Luca 10, 38-42).Pe locul acesta, a fost odată Marta cea zorită cu alergările. Azi totul este o ruină de pietre. Stând aici, pe aceste pietre, strig şi eu cu durere: Marto, Marto... Unde sunt cheile tale, alergările tale, adunătura ta?... Iată, de toate s-a ales praful şi ruina! Însă partea cea bună a Mariei nu se va lua de la ea niciodată...
De aici, de pe ruinele acestea, eu vă întreb şi pe voi : Care parte v-aţi ales voi?... De aici, de pe ruina care a fost cândva casa Martei, eu vă strig şi vouă, tuturor: Luaţi aminte să nu vă copleşească partea Martei, ci să aveţi grijă de partea Mariei, în viaţa voastră! Căci de casele şi ostenelile lumii, praful şi ruina se va alege. Numai partea cea bună a Mariei rămâne după moarte. Oare o ai tu pe aceasta?
Am trecut pe la mormântul lui Lazăr... E o peşteră adâncă şi întunecoasă în care, ca să intri, trebuie să cobori o scară de 20 de trepte, apoi dai de două încăperi. În încăperea din fund a fost mormântul lui Lazăr... La plecare sărut, cu lacrimi fierbinţi, o piatră din mormântul lui, gândindu-mă că şi eu eram odată un «Lazăr» ce murisem în păcate şi Domnul meu m-a înviat la o viaţă nouă..... mergem acum pe acest din urmă drum al Domnului. Îl vom urma, însoţindu-L din Sâmbăta Floriilor şi până la Golgota. Vom duce, sufleteşte, pe cititorii noştri pe urmele Patimilor Mântuitorului, pentru ca să sfârşim cu Jertfa Lui cea Sfântă de pe Golgota...
...De aici, din Betania, a plecat Mântuitorul spre Ierusalim în Duminica Floriilor, în dimineaţa ce a urmat după cina din casa lui Simon-leprosul...
Iată, Mântuitorul nostru stă gata de plecare pe calea cea grea şi sfântă a pătimirii. O, Iisuse, Scumpul meu Mântuitor, mă alătur şi eu sufleteşte acestei gloate, ca un umil însoţitor al Tău.
Învredniceşte-mă, Mântuitorule, şi pe mine să merg pe calea sfintelor Tale Patimi. Învredniceşte-mă, Doamne, şi îmi dă harul Tău, ca să pot atrage şi pe alţii în acest drum al mântuirii noastre sufleteşti...
Convoiul, iată, ajunge în Muntele Măslinilor... Când, venind dinspre Betania, te iveşti în vârful Muntelui Măslinilor, dintr-o dată se vede jos, în faţă, întreg Ierusalimul şi jurul Lui... Poporul mult, ce venise la Praznicul Paştelui în Ierusalim, auzise de tot ce făcuse Iisus în Betania la învierea lui Lazăr. Şi, când a văzut pe Iisus coborând de pe Muntele Măslinilor, s-a umplut de bucurie şi I-a ieşit în întâmpinare, cântând şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate minunile pe care le văzuse...
S-au aflat însă în gloată şi glasuri de farisei care cârteau... şi, până la urmă, glasurile acestea au fost mai puternice...
Poarta prin care a intrat Mântuitorul în Ierusalim era una dintre cele 7 porţi... Prin ea se intra de-a dreptul în Templu. Azi este zidită o moschee pe locul unde a fost Templul lui Solomon. Poarta aceasta nu mai este umblătoare. De sute de ani stă zidită de tot. Tradiţia arabă spune că această poartă s-a închis de la sine – şi că nu se va mai deschide până în Ziua cea Mare a Judecăţii... Se şi numeşte «Poarta Veşnică» sau «Poarta Veşniciei». În Ierusalimul de astăzi este numită «Poarta de Aur».
Un fior sfânt îmi cuprinde inima, auzind aceste tradiţii. Mă aplec în genunchi şi, îmbrăţişând un stâlp din «Poarta Veşniciei», încep să mă rog.
În faţa porţii, cât ţine coasta muntelui, musulmanii îşi îngroapă toţi morţii lor, pentru ca în Ziua cea Mare a Învierii să fie cât mai aproape de poarta vieţii. Un fior sufletesc de groază şi măreţie mă cuprinde, rugându-mă în mijlocul a mii şi mii de morţi care îşi aşteaptă aici Ziua Învierii şi Judecăţii. Parcă Poarta cea mare, cu toate pietrele uriaşe din ea, îmi apasă sufletul cu marea întrebare: Oare sunt şi eu gata pentru Ziua cea Mare şi Înfricoşată a Învierii şi Judecăţii din urmă?...
...Iată şi locul de unde Mântuitorul a profeţit nimicirea Ierusalimului şi sfârşitul lumii. Deschid Noul Testament şi citesc aici, la faţa locului, cele petrecute atunci şi profeţite de Mântuitorul în Matei, cap. 24... Când citeşti astăzi această profeţie, un fior de spaimă te cuprinde şi îţi vine să spui: cu adevărat acele vremi sunt cele de azi...
Iată foişorul unde s-a petrecut Cina cea de Taină... El se păstrează până în ziua de azi. În clădirea aceasta este acum o moschee musulmană, dar cu învoirea arabilor poţi intra în ea. Foişorul este acum o încăpere goală, rece şi neîmpodobită... Se spune că tot aici ar fi şi mormântul lui David...
Aici a stat la masa Cinei celei de Taină şi Iuda.
Să luăm aminte la sfârşitul cel fioros al vânzătorului şi să avem grijă să nu cădem în păcatul vânzării Domnului şi a fraţilor noştri...
Iată şi locul unde s-a ţinut sfatul trădării lui Iuda. Se păstrează şi azi, dincoace de Ierusalim; e în vârful unui deal... Pe locul acesta este acum un pom bătrân şi singuratic, cu crengile uscate şi bătute de vânturi... Totul parcă predică aici despre urmările şi blestemul grozavului păcat al trădării, al lăcomiei de argint, al celui ce primeşte în inima lui pe diavolul...
De aici, iată-ne ajunşi în grădina Ghetsimani... Pe vremea Mântuitorului, muntele Măslinilor şi grădina Ghetsimani erau pline cu păduri de măslini... Azi însă nu mai este aşa... acum sunt pline cu clădiri, cu drumuri, cu garduri moderne... O, cât aş dori să găsesc aici un loc tainic în care să mă pot retrage şi să mă rog...
Iată locul unde S-a rugat Domnul Iisus, în seara Patimilor Sale, cu lacrimi şi cu sudori de sânge, pentru biruinţa mântuirii noastre. Iată aici, aproape de acest loc, stânca unde au adormit ucenicii Mântuitorului. O, ce fior sfânt şi neuitat am avut, rugându-mă în acest loc! Am adus din acest loc un fior ce va rămâne de-a pururi neuitat în sufletul meu şi în inima mea. Pe locul unde S-a rugat Mântuitorul meu cu sudori de sânge, mai mult am plâns decât m-am rugat. Nu puteam altcum.
Stând în locul unde El S-a rugat pentru mine cu sudori de sânge, eu mă simţeam atât de vinovat, atât de ticălos, atât de nerecunoscător, încât faţă de sudorile şi de durerile Lui n-aveam alt răspuns şi alte cuvinte decât lacrimile.
Îmi venea parcă să mă ridic, să mă depărtez cât mai repede din acest loc preasfânt. Însă mă opreau în loc sudorile Lui şi durerile Lui pe care le simţeam cum picură peste ticăloşia vieţii mele iertare, o nespus de dulce şi scumpă iertare...
Văzând piatra unde au adormit Apostolii Domnului, am plâns, aducându-mi aminte de câte ori am adormit şi eu în somnul păcatelor...
Pelerinii care au fost la Ierusalim şi-au adus de acolo tot felul de amintiri, multe cumpărate de pe la negustori... Eu mi-am adus din grădina Ghetsimani o piatră din stânca unde au adormit Apostolii. Pentru mine este o amintire de mare preţ; am pus-o într-o ramă pe peretele casei mele, ca s-o am pururea înaintea ochilor mei. De câte ori Satana se apropie de mine cu ispitele, piatra asta parcă îmi strigă cuvintele Mântuitorului: «Privegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită!...» De câte ori somnul ispitelor şi al păcatelor mă apleacă să adorm, piatra aceasta parcă îmi strigă: «Iosife, iară ai adormit?» De voi tăcea, de voi cerca să tac, piatra aceasta va striga după mine, precum zice Evanghelia (Luca 19, 40).
...Ne plângem mereu că ne biruie patimile şi că nu putem birui patimile, dar eu întreb: oare de câte ori ne sculăm noi noaptea să priveghem în rugăciune? Oare câte nopţi din nopţile vieţii noastre le petrecem noi în rugăciune? Şi câte în... deşertăciuni?
Să mergem mai departe... Iată locul unde a fost prins Mântuitorul. Acest loc este tot în apropierea stâncii unde adormiseră ucenicii... Pe locul prinderii sunt şi azi nişte măslini bătrâni... sunt şase la număr. Măslinii trăiesc foarte mult... Despre cel mai bătrân dintre ei se spune că ar fi fost martor la cele ce s-au petrecut în fioroasa noapte de Joia Mare şi că a văzut pe Mântuitorul. Lângă acest măslin va fi dat Iuda sărutarea cea vicleană Mântuitorului şi pe acest loc a fost prins şi legat Domnul Iisus...
O, ce fior sufletesc am simţit lângă măslinii cei bătrâni din Grădina Ghetsi-mani!... Când vântul adie prin crengile lor, în spatele lor parcă auzi fioroasa istorie a celor ce s-au petrecut aici.
Îngenunchez lângă măslinul cel mai bătrân să mă rog. Un fior îmi străbate sufletul. Poate că eu, nevrednicul şi păcătosul, stau chiar pe locul unde a stat Mântuitorul... Poate că stau pe locul unde a fost Iuda, poate că stau pe locul unde Apostolii au fugit...
Mântuitorul meu, Iisuse Doamne, iartă-mă că de atâtea ori, poate, şi eu am fost în chipul lui Iuda: din gură am vorbit una, iar în inimă am copt alta... Te-am sărutat cu rugăciunea mea, dar cu fapta Te-am vândut...
Dragă cititorule, poate că şi tu stai pe locul lui Iuda... Ridică-te, dragă suflete, şi vino pe locul Mântuitorului!...
Să urmăm pe Mântuitorul la curtea lui Ana... Aici a primit El primele lovituri peste Faţa lui Sfântă...
De la Ana a fost dus la Caiafa, unde a fost cercetat cu ură şi judecat cu nedreptate, scuipat şi bătut...
În curtea lui Caiafa se vede şi astăzi locul unde a fost bătut Iisus. Este azi acolo o mânăstire armeană. Se păstrează şi azi stâlpul de care Iisus a fost legat în timpul când Îl băteau. Cu sufletul înfiorat am îngenuncheat pe acest loc şi, îmbrăţişând piatra sfântă, am început să plâng şi să mă rog. Nu voi uita niciodată fiorul acelui loc. Mi se părea că aud loviturile ce le răbda Mântuitorul... şi batjocurile celor ce-L băteau.
Dar şi mai mult decât acest fior mă pătrundea gândul că Iisus Mântuitorul a suferit această bătaie şi hulă pentru mine, pentru păcatele mele şi mântuirea mea.
O, Dulcele meu Mântuitor, aici ai stat Tu, legat la acest stâlp, ca să mă dezlegi pe mine din lanţurile cumplite ale patimilor şi păcatelor...
De la Ana, Iisus este dus, în zorii zilei următoare, la curtea lui Pilat, legat şi batjocorit ca un făcător de rele. De la unul şi până la altul era o depărtare cam de 3 km. Tot cam atâta fusese şi de la Ana până la Caiafa...
Tot drumul acesta Domnul fusese bătut, împins, batjocorit, huiduit, iarăşi bătut, iarăşi chinuit...
De aici a fost dus la Irod, ca să-L mai batjocorească şi acesta, apoi, a doua oară, din nou, la Pilat... Aici iadul a răscolit toate urile împotriva Lui, ca să-L zdrobească... Dar Domnul nu Se împotriveşte, ci rabdă cu linişte desăvârşită toate cumplitele bătăi şi batjocuri... pentru a ne dobândi nouă mântuirea...“
O, ce răsplată şi ce fericire slăvită îi aşteaptă pe cei credincioşi! Aceştia vor intra pe porţile Ierusalimului Ceresc... şi ceea ce ochii n-au văzut, urechile n-au auzit şi mintea omenească nu poate să-şi închipuie, aceea îi aşteaptă pe cei credincioşi în celălalt Ierusalim.
...Dragă cititorule, noi n-avem locuinţă stătătoare aici pe pământ. Casa şi locuinţa noastră cea adevărată nu sunt casa şi locuinţa aceasta de pe pământ... Noi avem o altă locuinţă... aceea pe care ne-a făgăduit-o Domnul când a zis: «Eu Mă duc să vă pregătesc un loc...» (Ioan 14, 1-14). Domnul nostru Iisus Hristos pe toţi ne-a făcut „moştenitori“ ai Ierusalimului Său cel Ceresc. Ne-a făcut prin Jertfa cea Sfântă a Sângelui Său. Însă, vai, cei mai mulţi oameni îşi pierd această moştenire cerească pentru că nu cred şi nu primesc Jertfa Lui mântuitoare... Cei mai mulţi oameni îşi vând, ca Esau, partea lor de moştenire din Ierusalimul Ceresc, pentru poftele şi ispitele acestei lumi înşelătoare...
Spre acest Ierusalim vă chem cu toată puterea mea pe voi toţi – şi pe tine, dragă cititorule...
Apucaţi chiar acum pe calea cea strâmtă care duce la Ierusalimul Ceresc... Hotărâţi-vă pentru Domnul şi veniţi şi voi, luaţi chiar de acum drumul spre Ierusalimul cel Ceresc! Căci dacă faceţi acest lucru ne vom întâlni odată Acolo cu toţii, să cântăm împreună cu îngerii o cântare cum nu mai ştie nimeni şi cum n-a mai cântat nimeni pe acest pământ...
O călătorie este şi viaţa noastră, o călătorie spre alte tărâmuri, o călătorie spre Ierusalimul cel Ceresc. Toată viaţa noastră este o pregătire pentru această călătorie. Moartea trebuie să ne afle gata, cu toate „documentele“ în rânduială, spre a avea dreptul de a pleca şi intra în Ierusalim... Însă, vai, cei mai mulţi oameni nici nu se gândesc să-şi strângă din vreme actele de lipsă pentru acest mare drum. Şi, astfel, plecarea vine fără de veste pentru ei şi rămân fără dreptul acesta.
În clipele morţii, aşa vor vedea şi cei nepredaţi Domnului, cei nenăscuţi din nou, cei păcătoşi şi necredincioşi. Vor vedea că toţi banii lor, toate bogăţiile, toate lumeştile lor scaune, şi glorii, şi desfătări sunt o deşertăciune şi o zădărnicie. Că sufletul lor are lipsă de altceva ca să poată pleca spre Ierusalimul cel Ceresc.
Iubitul meu, hotărăşte-te azi pentru Domnul, pentru Ierusalimul Ceresc. Şi începe să-ţi strângi îndată „documentele“, faptele cele bune ale credinţei, căci se apropie şi călătoria ta. Să fii gata în ziua aceea, ca să poţi intra pe porţi în Cetate (Apoc. 22, 14).
Slăvit să fie Domnul!

Ierusalim,Cetatea mea

Ierusalim, Cetatea mea,
tot sufletu-mi suspină:
când oare, când te voi vedea,
când oare-n tine voi intra
să cânt în mântuirea ta
pe marea cristalină?

Ierusalim, sfânt dor nestins,
ce dulce va fi-n tine,
când lungul zbucium va fi-nvins,
când Ţelul drag va fi atins,
iar plânsul şters, uitat şi stins
şi zările senine.

O, Rai cu ziduri de topaz,
iubirea mea te cheamă
cu rugăciunile-n extaz,
cu râu de lacrimi pe obraz,
cu dorul să te vadă az',
strigându-ţi: ia-mă, ia-mă!

O, pân-atunci, Ierusalim,
trimite-ne din tine
arvuna Harului sublim
pe care-l cerem şi-l dorim,
biruitori să moştenim
comorile-ţi divine.

Preot Iosif Trifa
(din ,,Istoria unei Jertfe")