,,IATA VIN (...)CA SA DAU FIECARUIA DUPA FAPTELE SALE" (Apoc.22,12)

Dar,,despre Ziua Aceea sau Ceasul Acela nimeni nu stie :nici Ingerii din cer ,nici Fiul ,ci numai Tatal" (Marcu 13,32)

,,Un om m-a întrebat odată despre credinţa mea în viaţa cea viitoare. I-am răspuns că eu cred în viaţa cea de veci şi în Judecata cea de Apoi nu numai pentru că spune Credeul acest lucru, ci pentru că am citit cu băgare de seamă Sfânta Scriptură şi am aflat că trei părţi din câte sunt scrise în ea s-au împlinit cuvânt de cuvânt.     Toate profeţiile despre Mântuitorul şi toate cele ce scrie Biblia despre timpurile trecute şi despre timpurile noastre s-au împlinit şi se împlinesc slovă cu slovă. Iar, dacă s-au împlinit cele două părţi, de bună seamă, se va împlini şi partea din urmă, partea a treia, cu învăţătura despre viaţa de veci şi Judecata de Apoi.
 Dacă oamenii ar citi cu luare-aminte Biblia, ar afla că „Ziua Aceea“ e aproape, se apropie. Toate semnele arată că venirea Domnului e aproape. Dar „despre Ziua Aceea sau Ceasul Acela nimeni nu ştie: nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl“ (Marcu 13, 32). De altfel, pentru noi, nici nu are vreo însemnătate mai mare întrebarea: când va veni Fiul Omului? Pentru noi are însemnătate întrebarea: cum ne va afla Ziua aceea?     Vai, ce mişcare mare va fi în Ziua când Se va arăta Fiul Omului pe norii cerului! Toţi care se vor afla atunci pe pământ şi toţi care vor fi în mormânt se vor umple de spaimă şi fior. Trâmbiţa Judecăţii îi va chema pe toţi înaintea Domnului. Dar fiorul celor treziţi va fi de două feluri:
1. Ceata celor credincioşi – ceata celor mai puţini care au trăit o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui – se va umple de fiorul bucuriei. Credincioşii vor striga, bucurându-se: Vine Domnul!… Vine scumpul nostru Mântuitor!… A sosit Cel pentru Care am trăit în lume!… A sosit ceasul cel mare şi sfânt să trăim în veci cu El şi El cu noi!… Slavă Ţie, Mântuitorule!
2. Nu însă aşa, gloata cea mare a necredincioşilor, a celor care au stăruit în fărădelegi. Pentru ei, venirea Domnului va fi „Ziua cea Mare a mâniei lui Dumnezeu“ (Apoc. 6, 17).Vai, ce spaimă şi groază îi va cuprinde pe cei necredincioşi când Îl vor vedea venind pe norii cerului pe Cel pe Care L-au tăgăduit şi batjocorit!
„Vedea-vor atunci pe Cel pe Care L-au împuns“ (Ioan 19, 37). Vedea-vor pe Cel pe Care L-au răstignit mereu cu păgânătăţile lor… Vedea-vor pe Cel Care a bătut neîncetat la uşa inimii lor. Vedea-vor pe Cel pe Care L-au ţinut o viaţă întreagă afară, la uşa inimii lor, şi nu L-au slobozit înăuntru. Vedea-vor pe Cel Care i-a îmbiat cu o dragoste nemărginită. Vedea-vor pe Cel Care S-a răstignit şi a pătimit pentru ei. Vedea-vor pe Cel pe Care L-au batjocorit şi suduit. Acum Îl vor cunoaşte, dar cunoaşterea aceasta nu le va mai fi spre mântuire, ci spre osândă. Timpul mântuirii a trecut. Domnul vine acum nu ca Miel, ci ca Judecător. În ochii Lui este flacără de foc şi este îmbrăcat în haină stropită cu sânge şi din gura Lui iese spadă ascuţită, ca să lovească neamurile (cf. Apoc. 19, 12-15). Apăsaţi de groaza urgiei, vor striga păcătoşii: „Munţilor şi pietrelor, cădeţi peste noi şi ne acoperiţi de faţa şi mânia Celui Care şade pe Scaun!“ (Apoc. 6, 16).
 Viaţa unui creştin adevărat nu trebuie să fie numai o frică de moarte şi judecată. Noi trebuie să fim atraşi la fapta bună – zice Sf. Ioan Gură de Aur – nu de frica iadului, ci pentru dragostea lui Hristos.
Noi trebuie să le vorbim oamenilor neîncetat de¬spre dragostea lui Dumnezeu, Care atât de mult ne-a iubit, încât şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa de veci (Ioan 3, 16). Să punem neîncetat în faţa oamenilor pe Iisus cel Răstignit, pentru iertarea şi mântuirea lor.
Drag suflet nemântuit! „Iată pe Mielul lui Dumnezeu, Cel Care ridică păcatele lumii!“ (Ioan 1, 29). Primeşte-L pe El şi apucă pe urmele Lui! Să mergem pe urmele Mielului, Care sângerează pentru păcatele noastre. Să mergem pe urmele Mielului până la sfârşitul vieţii noastre, pentru ca, pe urmă, să trecem şi noi la „ospăţul“ Lui.De vei umbla în lumea asta pe urmele Mielului, să ştii, fratele meu, că şi tu vei fi de faţă la „marele ospăţ“. Dar de vei trăi o viaţă cu lumea şi păcatele, să ştii că vei fi între cei care vor striga: „Munţilor şi stâncilor, cădeţi peste noi şi ne acoperiţi de faţa Celui Care şade pe tron şi de mânia Mielului!“ (Apoc. 6, 16).
Fratele meu! În faţa ta stau ospăţul Mielului şi mânia Mielului. Stă în voia ta să alegi pe una sau pe alta.

 Parintele Iosif Trifa
(din ,,Talcuirea Evangheliilor de peste an)


,,Să începem  să ne pregătim pentru ziua cea mare a celei de-a doua Veniri. Atunci vom da „examenele“. Deci să privim „programa disciplinelor“ şi să studiem ceea ce am neglijat, să le aprofundam pe cele pe care le ştim, să recitim ceea ce am uitat. Trebuie să ne silim, pentru că ceasul morţii noastre este necunoscut. Poate astăzi, poate mâine deja vom fi chemaţi: „Teofan Vişinschi, Nicolae Tabovscaia… ieşi…!“ Şi atunci nu vom avea nici caiete, nici cărţi ca să ne inspirăm… nu va fi cu noi nimeni care să ne sufle… fiecare va fi ascultat singur şi va fi „notat“ de către Marele Judecător, având drept criteriu faptele lui pământeşti.

A doua venire a Domnului şi profeţiile mincinoase despre aceasta

Multe „profeţii“ s-au făcut despre sfârşitul lumii şi niciuna nu s-a adeverit! Mântuitorul nostru a spus că nimeni nu ştie ziua, nici ceasul când va veni sfârşitul.Nimeni, nici îngerii din cer, decât numai Dumnezeu. Aşadar, n-avem motive ca să facem previziuni bazaţi pe indicii fără fundament şi lipsite de claritate, despre timpul venirii Domnului, nici să dăm importanţă previziunilor altora.faptul că Hristos va reveni ca Judecător al lumii este sigur, ca şi faptul că va veni pe neaşteptate, după ce mai inainte vor fi semne mari şi minunate. Noi n-avem decât să-l aşteptam pe Iisus şi să ne pregătim duhovniceşte pentru întâlnirea cu El, aşa cum ne-a îndemnat: „Privegheaţi, pentru că nu ştiţi ceasul când vine Domnul vostru!“ (Matei, 24, 42) şi „Fiţi gata, că nu ştiţi ceasul când vine Fiul Omului!“ (Matei 24, 44)

 Sf. Teofan Zavoratul
(din ,,Calauza catre viata duhovniceasca")

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

DE CE NU VII ? 
 

"De nu vii de pe cărări străine
să-Mi cazi la piept ca un copil iertat?
Eu n-am fugit, când numai pentru tine,
ca Isaac am fost pe rug urcat.

Mai mult de-atât, ce jertfă de iubire?
Şi cui i-ar da mai mult de-atât prin gând:
Un fiu pierdut să râdă în neştire
Şi-un Dumnezeu să cheme lăcrimând?...

De ce nu vii când încă sunt aproape?
De ce te-ascunzi cât încă te mai chem?
De ce nu simţi lumina Mea pe pleoape
şi Harul Meu, în ceasul tău suprem?

                                                                                                                                                              De ce nu vrei să fii cu Mine-n slavă,
să colindăm alături ceru-ntreg?
Din flori de Rai, din veşnica dumbravă,
cu mâna Mea cunună să-ţi aleg!

De ce nu vii, tu suflet nehotarnic,
cât încă pot Mântuitor să-ţi fiu?
Când vei striga, va fi atunci zadarnic,
Vei plânge-amar, dar poate prea târziu!

  Costache Ioanid

ISPITELE OAMENILOR MODERNI

Ispita mantuirii prin propriile puteri

,,Una dintre cele mai ascunse ispite pe care diavolul o ridica asupra crestinilor cred ca este aceea de a-i face sa lupte pentru mantuire de unii singuri. Evident, vorbind despre acest lucru, nu putem crede ca aceasta ispita ne vizeaza si pe noi, care marturisim - uneori insa fara a crede cu adevarat - ca fara Dumnezeu nu putem face nimic.

Adesea, diavolul se ascunde acolo unde te astepti mai putin; el lucreaza pe cat poate in ascuns, punand la cale atacuri viclene, asemenea unui dusman experimentat in lupta, care nu ataca pe fata, ci isi randuieste un plan cat mai ascuns, spre a pierde pe adversar fara a intampina o prea mare rezistenta. Inselarea este astfel cea mai buna arma a lui, prin aceasta surpandu-l pe om inca dintru inceput.

 Sfintii Parinti vorbesc deosebit de inalt despre viata intru Hristos, despre cunoasterea personala a lui Dumnezeu, despre vederea pacatelor si despre puterea rugaciunii. Din practica insa, vedem insa cum destul de putini sunt aceia care ajung cu adevarat sa-L cunoasca personal pe Dumnezeu, sa isi vada cu adevarat pacatele sau sa dobandeasca o rugaciune statornica si roditoare.

Intrebandu-ma adesea, de ce se inainteaza atat de greu in viata cea duhovniceasca, privind atat spre mine, cat si spre multi dintre crestinii de rand sau chiar monahi, am aflat raspunsul in cuvintele Sfantului Teofan Zavoratul care, talcuind Psalmul 118, afirma: "Pentru ca ei vor sa ia prin propriile puteri, in stapanirea lor, ceea ce apartine darului lui Dumnezeu si ceea ce este o lucrare a harului lui Dumnezeu."

Trebuie sa fim deci cu mare luare aminte la aceata ispita de a cauta mantuirea de unii singuri, necerand-o si neasteptand-o de la Dumnezeu, ca pe un dar, precum si este. Astfel, toate virtutile, precum si mantuirea, sunt daruri de la Dumnezeu, ce trebuie cerute, intru smerenia inimii. "Mainile Tale m-au facut si m-au zidit, intelepteste-ma si voi invata poruncile Tale. Deschide ochii mei si voi cunoaste minunile din legea Ta. Invata-ma bunatatea, invatatura si cunostinta, ca in poruncile Tale am crezut" (Psalm 118).

Deci, "pentru ca vor sa ia prin propriile puteri, in stapanirea lor, ceea ce apartine darului lui Dumnezeu si ceea ce este o lucrare a harului lui Dumnezeu", multi crestini se afla lipsiti de darurile cele duhovnicesti in pofida a numeroase nevointe si osteneli.

Este adevarat ca de noi tine a pune inceput bun vietii noastre, cu vointa puternica si hotarare de a savarsi cele bune si a ne feri de cele rele. Pentru aceasta nu se cere un ajutor deosebit de la Dumnezeu, caci, liberi fiind, putem savarsi binele sau raul, in egala masura.

Daca ne vom obisnui insa cu a face anumite fapte crestine, fara a intelege ce trebuie sa dabandim prin ele, si anume pacea gandurilor, linistirea inimii, curatia, smerenia si dragostea, vom cadea in ispita de a ne limita la mijloace, uitand de scop. Astfel, apare inselarea ca savarsind in mod sustinut anumite fapte crestine, sa socotim ca avem ceea ce nu avem insa deloc, adica impartasirea de Dumnezeu si cunoasterea Lui.

Astfel, netrecand dincolo de savarsirea faptelor celor bune, crestinul se va limita la acestea, oprindu-se din nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, care este un dar al Duhului Sfant, daruit celor cu inima buna, iar nu atat celor care au "o cantitate" mai mare de fapte bune.

Acela care va intelege ca intalnirea cu Dumnezeu si dobandirea mantuirii nu se limiteaza la savarsirea unor fapte, oricat de bune ar fi acestea, acela nu-si va mai intrerupe cautarea, ci dimpotriva, se va smeri in inima lui si va astepta lucrarea harului lui Dumnezeu.

"Vazand ca oricat s-ar stradui el sa lucreze dupa indrumarile batranilor, tot nu se dau pe fata roadele asteptate, el isi taie orice asteptare de roade de la propria lui staruinta si-si pune toata nadejdea in Dumnezeu. Cand se va petrece asa ceva in sufletul celui ce se roaga, abia atunci se va da putinta darului ca sa lucreze. Atunci, dupa cum spun staretii, in ce priveste ordinea din afara, ea va ramane aceeasi, dar nu va ramane acelasi lucru in ce priveste puterea launtrica" (Sfantul Teofan Zavoratul).

Sa ne gandim la un crestin care lupta cu mania, incercand sa o biruie si sa doabandeasca duhul blandetii. In cartile ascetice se gasesc toate indrumarile de trebuinta, care ne arata cum sa ne calauzim spre a ajunge la aceasta. Cel manios isi insuseste toate acestea si incepe sa lucreze potrivit indrumarilor citite. Dar pana unde va ajunge el cu propriile sale puteri? Nu mai departe decat pana la tacerea gurii in vremea supararii, cu o oarecare imblanzire a supararii insasi; dar pentru ca sa stinga cu totul mania si sa introduca in inima blandetea, pana aici insa el nu va ajunge niciodata. Una ca aceasta nu se intampla decat abia atunci cand vine darul si altoieste el blandetea in inima. Tot asa se intampla si in toate celelalte nevointe.

"Orice rod de viata duhovniceasca ai cauta, de cautat, tu sa-l cauti cu toata staruinta ta, dar sa nu astepţi rodul din chiar cautarea aceasta si din silintele tale, ci descopera-ti tristetea ta inaintea Domnului, fara sa socotesti ceva de partea ta, si atunci El va face" (Sfantul Teofan Zavoratul).

Inca dintru inceput, Mantuitorul ne-a spus: "Precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi, daca nu ramaneti in Mine. Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane intru Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 4-5). Pentru aceasta, numai cerand Domnului cele bune, le vom putea si primi, iar nu ostenindu-ne singuri. "Descopera Domnului calea ta si nadajduieste in El si El va implini" (Psalm 36, 5).

Indiferent de virtutile lucrate, crestinul trebuie sa renunte la orice pretentie si asteptare automata a roadelor celor duhovnicesti. Fara aceasta renuntare, el nu va cunoaste niciodata adevarata virtute si nu va putea ajunge la adevarata cunoastere a lui Dumnezeu. "Israel, urmarind legea dreptatii, n-a ajuns la legea dreptatii. Pentru ce? Pentru ca nu o cautau din credinta, ci ca din faptele Legii" (Romani 9, 21-22).

Virtutile, practicate si luate in ele insele, nasc mandrie, iar aceasta nu mai lasa loc prezentei lui Dumnezeu. Astfel, crestinul ajunge sa se conduca singur spre mantuire, ca si cum dobandirea acesteia ar sta in puterea si priceperea lui. "In har sunteti mantuiti, prin credinta, si aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca sa nu se laude nimeni" (Efeseni 2, 8-9).

"Cand unii intreaba: Ce trebuie sa fac spre a dobandi cutare sau cutare virtute? Se poate raspunde tuturor: Intoarce-te spre Domnul si El ti-o va da; nu este alt mijloc de a primi cele cautate." (Sfantul Teofan Zavoratul). 

Teodor Danalache

 (sursa: www.crestinortodox.ro  )

 

                                       SLAVIT SA FIE DOMNUL!

ISTORIOARE DUHOVNICESTI

 Lacrimile lui Hristos

,,Un tânăr monah era tare mâhnit că niciodată nu i se arătase Domnul, în vis sau altfel, că niciodată nu vorbise măcar cu unul din Sfinţii lui Dumnezeu.

El auzise că Dumnezeu s-a arătat tuturor fraţilor şi că mulţi fraţi vorbeau zilnic cu sfinţii şi atunci hotărî să renunţe la călugărie.

A lepădat hainele călugăreşti, apoi în lume, într-o singură zi s-a îmbătat, a curvit, a participat la jefuirea unui bogătaş beat apoi a cerut o slujbă unui cârciumar.

Cârciumarul i-a dat o slujbă de ajutor la bucătărie şi i-a dat şi o cameră. Aici călugărul adormi dar se trezi la miezul nopţii după obiceiul pe care şi-l făcuse, căci întotdeauna se ruga la miezul nopţii când era monah.

Şi-a dat seama că poate rugăciunea îl va ajuta să mai spele din păcatele pe care le-a făcut în acea zi şi s-a dus într-un colţ îngenunchind. Acolo rugându-se l-a podidit plânsul. Nu a băgat de seamă la lacrimile care îi curgeau, şi acolo – după atâta oboseală şi după atâta păcat – adormi din nou. A dormit adânc şi trezindu-se dimineaţă, a văzut că locul era pătat de sânge acolo unde el a plâns.

S-a uitat peste tot, chiar şi în oglindă; şi-a cercetat fiecare parte a corpului. Văzu că nu are nici cea mai mică zgârietura, că sângele nu era al lui. S-a uitat mai bine şi iar s-a apropiat de locul unde făcuse rugăciunea şi văzu din nou stropii de sânge.

Atunci a înţeles că pentru păcatele lui, Hristos plânsese odată cu el, dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sânge."

(Nestemate duhovniceşti 1, Editura Cristimpuri 2010)

(sursa: Aici )

FERICITII NOSTRI INAINTASI , NE INDEAMNA......

...SA POSTIM !

,,… Despre însemnătatea postului, ştim cu toţii. Despre roadele lui, suntem încredinţaţi mulţi… Dar despre felul cum trebuie împlinit postul, ştim încă prea puţin; însă despre fericirea împlinirii acestora cu fapta nu ştim câţi ştim.
Că trebuie să postim toate posturile, asta o ştim cu toţii. Că trebuie să le postim întocmai cum au fost aşe­zate de la început, şi asta o ştim, poate, iar unii o mai şi împlinim, deşi acest lucru nu trebuie să‑l trâmbiţăm, că ştie Domnul Dumnezeu cât poate şi cât face fiecare din împlinirea poruncilor înfrânării… Dar sunt mereu tot mai puţini cei care se mai interesează de asta acum, când lumea face tot ce poate spre a se îmbolnăvi şi a muri cât mai grabnic de îmbuibare şi de desfrâu.

Dincolo de oprirea de la mâncare sau de la anumite mâncări, în toate zilele rânduite postului sau numai în anumite zile deosebite, cine mai gândeşte şi la cele care mai trebuie nea­părat să însoţească adevăratul post? Câţi gândim, câţi luăm seama şi mai ales câţi ne oprim, ferindu‑ne de ceea ce credem că ne este îngăduit oricând? Câţi renunţăm la dorinţa la care credem că avem dreptul în orice timp?

Datorită acestor înfrânări cerute şi poruncite de Cuvântul lui Dumnezeu, postul este neplăcut omului firesc. Şi pare fără nici un folos pentru cel care îl face. Ce mare este amăgirea că acum se poate orice! O, mai târziu, cum vor vedea că nu s‑a putut chiar orice! În zilele postului, ispitele sunt şi mai mari, şi mai multe, de aceea să fim şi mai veghetori.
Oricine se scoală, acela se ridică, înălţându‑se spre lumină. Dar omul, cu cât se scoală mai repede, cu atât se luminează mai mult. Oricine porneşte tot ajunge odată. Numai că, cu cât porneşti mai devreme, mergi mai frumos şi ajungi mai liniştit. Oricine începe tot isprăveşte odată. Numai că, cu cât începe mai din timp, lucrează mai chibzuit şi sfâr­şeşte mai rodnic.

Numai în lumina lui Dumnezeu vezi luminos şi vezi clar, vezi sănătos şi vezi realitatea, vezi adevărul şi în toate direcţiile. Fără Hristos, cazi în falsele călăuziri, cazi în amă­girea luminilor rătăcitoare, care duc la zăpăceală, la nebunie şi la pierzare. De aceea, tinere, luminează‑te!

Scoală‑te şi vino la soare. Soarele îţi va da lumină şi sănătate, voioşie şi claritate, vigoare şi lărgime. Hristos te va lumina şi te va face luminos. Vino şi tu, oricare ai fi, care trăieşti în întunericul păcatelor, al deziluziilor, al falsităţilor şi al necredinţei. Scoală‑te şi vino şi vei fi luminat de Hristos. Iar dacă ai venit, rămâi în lumină, şi umblă în lumină, şi rodeşte în lumină… şi vei deveni şi tu luminos ca o parte din El.

Un suflet care de tânăr a ascultat de acest cuvânt, sculându‑se, va avea parte de o mare lumină, devenind el însuşi un luminător ascultat de multe suflete. Şi preţuit de mulţi aleşi. Înaintaşii lui vor fi binecuvântaţi din pricina lui, iar urmaşii lui vor fi înconjuraţi cu dragoste şi preţuire nemărginită tot din pricina sa.

Peste cel ce vine şi rămâne la Hristos, Harul lui Dumnezeu se va revărsa neîmpiedicat şi din belşug, în toate privinţele. Şi prin el, peste alţii. Acest har îl va face să devină un prilej de mari binecuvântări pentru Numele Domnului şi pentru Lucrarea Lui. Şi pentru cei care se vor împărtăşi din lumina lui Hristos din ele.

Curăţia omului credincios dinăuntru ca şi fru­museţea din afară sunt nu numai o cinste pentru Nu­mele lui Hristos, Care a putut înălţa prin harul Său o asemenea zidire luminoasă dintr‑o dărâmătură, dar va fi totdeauna şi o pildă, şi un îndemn pentru oricine va mai dori să devină ca el, o Casă a Domnului, un Templu al Duhului Sfânt (I Cor 6, 19). Iată ce va face Hristos şi din tine, suflete ascultător de El, dacă te scoli, dacă te luminezi şi dacă începi să trăieşti statornic în lumina Lui.

Cine aude numai cuvinte dulci, acela nu se în­dreaptă niciodată, ca şi cine aude numai cuvinte aspre. Cine vorbeşte numai despre dragostea lui Dumnezeu şi nu pomeneşte niciodată şi despre Dreptatea şi Judecata Lui, acela îşi înşală şi sufletul său, şi pe as­cultătorii săi. Ca şi cel care vorbeşte numai despre judecată şi despre pedeapsă.

O, vestitori ai Adevărului Dumnezeiesc, luaţi aminte la Amândouă Feţele acestea ale lui Dumnezeu. Vorbiţi despre întregimea Cuvântului Sfânt. Vestiţi întreg Adevărul Evangheliei lui Hristos. Mărturisiţi tot planul lui Dumnezeu (Fapte 20, 27), căci numai aşa vă veţi face întreaga datorie faţă de Adevăr şi faţă de cei care au nevoie să‑l cunoască în întregime, spre a nu se înşela din pricina voastră.

Dumnezeul Adevărului să vă lumineze deplin în asta." Amin.

Traian Dorz

 ,, Păşunile dulci "(fragment din cap.Setea si izvorul)

(sursa:http://www.comorinemuritoare.ro) 

 SLAVIT SA FIE DOMNUL! si POST CU MULT FOLOS DUHOVNICESC!

BOGATIE SAU SARACIE !!!

Mangaieri calde ,de la Sfintii nostri.......

 ,, Chiar dacă nu facem fapte de virtute, dar dacă lăudăm virtutea, vom ajunge negreşit să o şi săvârşim; chiar dacă nu fugim de păcat, dar dacă înfierăm păcatul, vom ajunge negreşit să şi fugim  de el.L-aţi văzut atunci pe Lazăr înaintea porţii bogatului, să-1 vedeţi astăzi în sânul lui Avraam. L-aţi văzut atunci lins de câini, să-1 vedeţi astăzi însoţit de îngeri. L-aţi văzut atunci sărac, să-1 vedeţi acum desfătându-se. L-aţi văzut atunci flămând, să-l vedeţi acum îndestulat. L-aţi văzut luptându-se, să-1 vedeţi încununat. Aţi văzut ostenelile lui, să-i vedeţi răsplăţile şi voi, cei bogaţi, şi voi, cei săraci. Bogaţii, ca să nu socotiţi de mare lucru bogăţia fără de virtute! Săracii, ca să nu socotiţi că sărăcia e un lucru rău! Că şi unora, şi altora Lazăr le-a fost învăţător. Dacă Lazăr, fiind sărac, n-a vorbit de rău, ce iertare vor avea bogaţii când fac aceasta? Dacă Lazăr a mulţumit lui Dumnezeu, fiind flămând şi în atâtea suferinţe, ce cuvânt de apărare vor avea cei îndestulaţi, când nu vor să caute a ajunge la aceeaşi virtute? Iarăşi, săracii care cârtesc şi se necăjesc din pricina sărăciei lor, ce iertare vor avea, când Lazăr era mereu flămând, sărac, singur, bolnav înaintea casei bogatului, când era dispreţuit de toţi, când nu putea vedea pe altul suferind la fel, şi totuşi cugeta aşa.
 Să căutăm a învăţa de la Lazăr să nu vrem a ferici pe bogaţi, nici să plângem pe săraci. Dar, altfel spus, dacă trebuie să vorbesc fără ocolişuri, nu-i bogat cel care are multe, ci cel care n-are nevoie de multe; nu-i sărac cel care n-are nimic, ci cel care doreşte multe. Aceasta trebuie să fie descrierea sărăciei şi a bogăţiei. De vezi dar pe cineva că doreşte multe, socoteşte-1 mai sărac decât toţi, chiar de-ar avea bogăţiile pământului. Şi iarăşi, de vezi pe cineva că nu are nevoie de multe, socoteşte-1 mai bogat decât toţi, chiar dacă n-are nimic. Că judecăm sărăcia şi bogăţia nu după măsura averii, ci după starea sufletului. După cum nu spunem că-i sănătos un om căruia îi este sete mereu, chiar de-ar bea pe nesăturate, de-ar sta lângă râuri şi izvoare – căci ce folos de bogăţia aceea de ape, când setea-i e nestinsă -, tot aşa să gândim şi despre bogaţi. Să nu socotim niciodată sănătoşi pe cei care poftesc şi însetează mereu după averile altora, nici să-i socotim înconjuraţi de belşug. Cum va putea fi bogat vreodată omul care nu-şi poate pune hotar poftei, chiar de-ar fi el înconjurat de toate bogăţiile? Dimpotrivă, trebuie să socotim mai bogaţi decât toţi oamenii, chiar de-ar fi mai săraci decât toţi, pe aceia care se mulţumesc cu ce au, care sunt împăcaţi cu soarta lor, care nu râvnesc la averi străine. Căci cel care n-are trebuinţă de averi străine, ci îi place să se mulţumească cu ce are, acela este mai bogat decât toţi."

 Sfantul Ioan Gura de Aur
( sursa:www.ioanguradeaur.ro)

 “Pilda despre bogat si Lazar arata ca aceia care nu au trait cum se cuvine isi vor da seama de greseala lor, dar nu vor mai avea atunci putinta de a se indrepta. Ochii lor se vor deschide si vor vedea limpede care e adevarul. Amintindu-si ca pe pamant sunt multi orbi asemenea lor, vor vrea ca vreunul dintre cei morti sa fie trimisi la ei, pentru a-i incredinta ca trebuie sa traiasca si sa vada lucrurile doar dupa indreptarul Descoperirii (Revelatiei) Domnului. Nici aceasta insa nu li se va da, fiindca Descoperirea este ea insasi indestulatoare marturie pentru cei care vor sa cunoasca adevarul, iar pe cei ce nu doresc si nu iubesc adevarul, nici invierea cuiva din morti nu va putea sa-i induplece a crede. Simtamintele acestui bogat le incearca, pesemne, toti cei care se muta de aici. Prin urmare, potrivit incredintarii celor de dincolo, care va fi si incredintarea noastra a tuturor, singura noastra calauza adevarata in calea vietii este Descoperirea Domnului. Dincolo insa, aceasta incredintare va fi pentru multi prea tarzie; aici ar fi mai folositoare, dar n-o au toti. Sa credem, cel putin, marturiei celor de dincolo, punandu-ne in locul lor. Cei care sunt in chinuri nu mint; parandu-le rau pentru noi, ei vor ca ochii nostri sa se deschida, ca sa nu ajungem in locul chinurilor lor. Despre aceste lucruri nu putem vorbi asa cum vorbim adesea despre intamplarile obisnuite: “Ei, o sa treaca intr-un fel sau altul”. Nu, asta n-o sa treaca “asa, cumva”. Trebuie sa avem la temelie credinta cea buna, ca sa nu nimerim in locul bogatului din pilda.”

 Sfantul Teofan Zavoratul
(,, Talcuiri din Sfanta Scriptura pentru fiecare zi din an", Editura Sophia,  2006)

 ,,Bogatul din Evanghelie este pus înaintea noastră ca învăţătură să băgăm de seamă că avuţia, dacă apucă a ne stăpâni ea pe noi, se face o piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Pe unii avuţia îi trage în spinii grijilor şi ai alergărilor trecătoare (Lc 18, 20), pe alţii îi bagă în boala zgârceniei şi, iarăşi, pe alţii, ca pe bogatul din Evanghelia , îi aruncă şi îi îneacă în valurile desfătărilor, ai beţiilor şi plăcerilor.

Pentru acestea zicea Iisus că „anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu” (Mc 10, 22).

Creştinilor! Nu averea l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci necredinţa lui.
El nu credea că mai este şi dincolo de mormânt o altă viaţă,care răsplăteşte sau pedepseşte faptele omului; şi această necredinţă îl închisese în ospeţele lui şi îl făcuse orb şi surd faţă de durerile lui Lazăr.

Şi astăzi este plină lumea de astfel de necredincioşi şi de aceea s-a răcit atât de mult mila şi milostivirea dintre oameni. Şi astăzi este plină lumea de astfel de oameni care aşa cred şi aşa trăiesc ca şi când aici, pe pământ, ar fi raiul şi iadul şi cu această viaţă se gata toate. O, ce mare înşelăciune!"

Preot Iosif Trifa

(din ,,Talcuire evanghelilor duminicilor de peste an")

,, Până la întruparea Mântuitorului Iisus Hristos se spune că niciun om nu a mers în rai. Drepţii din Vechiul Testament au mers şi ei la chinuri, au fost în iad până la Învierea Domnului Iisus Hristos? Ce este „sânul lui Avraam”?
- Dragă, drepţii din Vechiul Testament au mers într-un loc care nu era un loc de chin, dar nu era nici de întâlnire deplină cu Dumnezeu. Pilda cu bogatul nemilostiv şi cu săracul Lazăr (Luca 16, 1-9) vorbeşte de sânul lui Avraam - de un loc de odihnă, de un loc de fericire, care însă nu era o fericire deplină. Această pildă înfăţişa locuri din Vechiul Testament. Deci acel „sân al lui Avraam” nu este raiul deplin, dar nu este nici iadul cu chin."

Arhim. Teofil Părăian
( ,,Din ospăţul credinţei")

 „Sfinţii lui Dumnezeu sunt mari negustori, ce s-au îmbogăţit cu toate comorile sufleteşti, cu toate faptele bune: cu blândeţea, cu smerenia, cu înfrânarea, cu răbdarea, cu bogăţia credinţei, a nădejdii şi a dragostei. Drept aceea şi cerem sfintele lor rugăciuni, ca nişte săraci de la cei bogaţi, ca ei să ne ajute în sărăcia noastră duhovnicească, să ne înveţe a ne ruga şi a spori în faptele bune creştineşti, ca ei, precum cei care au îndrăznire înaintea lui Dum­nezeu, să se roage pentru iertarea păca­telor noastre şi să ne păzească de păcate noi. Mergem la negustorii pământeşti, în prăvăliile lor, ca să le cumpărăm mărfurile; şi atunci, cum să nu mergem la negustorii cei cereşti cu rugăciune osârdnică, în loc de argint şi aur, cum să nu cumpărăm de la ei mijlocirea înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi pentru dăruirea feluritelor fapte bune creştineşti! Se pare că este un lucru foarte firesc”

Sf. Ioan de Kronstadt
(,, În lumea rugăciunii", ed.Sophia, 2003 ). 


 „Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare şi a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul.”(Proverbe 22, 1)
O, dacă toţi am avea harul acesta!
De ce oare este mai de dorit un nume bun decât o bogăţie mare?
Pentru că o bogăţie, oricât de mare ar fi, nu-i poate da unui om nici cins­tea, nici bucuria, nici slava pe care i-o dă un nume bun.
Bogăţia nu poate merge oriunde cu omul, nici chiar pe pământ. Dar numele bun nu se desparte de el niciodată.
Bogăţia nu poate face ca un om să fie preţuit şi iubit cu sinceritate de către ceilalţi, dar numele cel bun face totdeauna.
Bogăţia nu-l poate face pe om vrednic de încredere, vrednic de urmat, vrednic de iubit. Dar numele cel bun îl poate, oriunde, oricât şi oricând.
Şi de ce a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi decât aurul?
Pentru că acestea sunt bunuri trecătoare. Pe când iubirea este un bun veşnic.
Pentru că aceste comori ne pot fi răpite, se pot devaloriza.Le putem părăsi ori noi pe ele, ori ele pe noi… Dar iubirea nu ne-o poate răpi nimeni. Nu ne-o poate devaloriza nimic şi nu ne părăseşte niciodată.
Pentru că strălucirea acestor metale este mărginită, vremelnică şi lumească. Dar strălucirea iubirii este nemărginită, veşnică şi cerească."

Fratele Traian Dorz
(,,Hristos-Painea noastra zilnica" )

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

IN TRECEREA GRABITA PRIN LUME,CATRE VECI........

....Fa-ti timp !.....
 ...si pentru cei adormiti
 (Sambata, 3 noiembrie, Biserica Ortodoxa a randuit sa se faca pomenirea mortilor. Pomenirea din aceasta zi, este cunoscuta si sub denumirea de ,,Mosii de toamna". Tinand seama ca nu stim unde se afla cei morti, ne rugam atat pentru cei din iad, cat si pentru cei din Rai.)

  
( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

În trecerea grăbită prin lume, către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să le alini, trecând.

Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adânciri în vis,
Fă-ţi timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lâng-un izvor,
Fă-ţi timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

Fă-ţi timp s-aştepţi din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ţi timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi,
Fă-ţi timp să stai cu mama şi tatăl tău bătrâni,
Fă-ţi timp de-o vorbă bună şi-o coajă pentru câini.

Fă-ţi timp să stai aproape de cei iubiţi, voios,
Fă-ţi timp să fii şi-al casei în slujba lui Hristos,
Fă-ţi timp să guşti frumuseţea din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, căci eşti de taine şi lumi înconjurat.

Fă-ţi timp de rugăciune, de post şi meditări,
Fă-ţi timp de cercetarea de fraţi şi de-adunări,
Fă-ţi timp şi-adună-ţi zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ţi timp, căci viaţa trece şi când nu faci nimic.

Fă-ţi timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ţi timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să-i dai vieţii şi morţii tale preţ.

Fă-ţi timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieţii, n-o mai strângi. 

Traian Dorz

din ,,Dreparul Invataturii sanatoase"...

 În adunările Oastei Domnului s-au statornicit patru feluri de petreceri frăţeşti familiale. Dar, cunoscând de la început duhul Oastei şi felul ei de a fi, desigur, este de la sine înţeles că nici una din aceste petreceri nu are în ea nimic din felul vesel al petrecerilor lumeşti. Istoria Oastei Domnului, ca şi istoria Bisericii vii şi adevărate, se aseamănă profund cu istoria vieţii pământeşti a Însuşi Domnului Oastei – Mântuitorul nostru Iisus cel Răstignit. Nici istoria vieţii Domnului Iisus, nici a Bisericii Sale n-au fost vesele şi uşoare, ci aspre şi grele. Bucuriile Domnului au fost în lacrimi şi în rugăciune, nu în veselie şi în zgomote. Tot aşa sunt şi petrecerile şi bucuriile noastre din lumea aceasta. Noi am făcut din toate prilejurile noastre de petrecere temeiuri binecuvântate de laudă şi mulţumire aduse Tatălui nostru Ceresc, de vestire a Jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de rugăciuni pline de puterea Duhului Sfânt.
Înmormântări şi parastase

Ca nişte adevăraţi creştini care cunoaştem nădejdea Evangheliei în învierea şi fericirea veşnică a celor adormiţi în Domnul, noi, ostaşii Domnului, întâmpinăm moartea trupească şi petrecerea spre veşnicie a celor iubiţi ai noştri cu dulcea mângâiere că despărţirea noastră de morţii noştri este foarte trecătoare şi că revederea noastră va fi fericită în curând, când trâmbiţa Învierii ne va trezi pe toţi. Şi venirea Domnului nostru Iisus ne va reuni iarăşi, pe totdeauna în viaţa cea fără de moarte şi fericirea cea fără de sfârşit, după cum ne face cunoscut Apostolul Neamurilor la I Tesaloniceni 4, 13: “Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde”.
De aceea, noi vom face totul ca, chiar de la plecarea în veşnicie a sufletului iubit, continuând cu serile de priveghere lângă sicriu şi până la mormânt, toate zilele de jale să fie evlavioase şi solemne. Nu numai că nu vom îngădui obiceiuri urâte, lumeşti şi păgâneşti, ci vom căuta ca tot timpul să fie ocupat cu rugăciune, cu citirea Psaltirii, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu cântări duhovniceşti şi cu tot ce poate fi plăcut Domnului şi folositor sufletelor celor ce sunt de faţă, potrivit cu acest moment.
Să se simtă totul străbătut de cutremurul sufletesc al tainei care se petrece cu moartea şi cu sufletul, îndemnându-i pe cei prezenţi la a se pregăti fiecare pentru întâlnirea cu propria sa moarte – întâlnire pe care nimeni nu şi-o ştie când şi unde şi cum poate surveni. Trebuie făcut totul pentru ca sufletul care pleacă la Domnul să fie însoţit şi petrecut într-un chip vrednic şi plăcut înaintea Domnului.
Dacă este obiceiul locului să se dea mâncare, să se dea – dar fără nici un fel de băutură alcoolică. Cine va putea înţelege acest lucru va găsi că este mai bine aşa. Iar cine nu vrea să înţeleagă, nici să nu înţeleagă. Noi nu trebuie niciodată să facem plăcerea păcatului, spre bucuria lui Satana, cu preţul vătămării lui Dumnezeu, oricât ne-ar costa aceasta şi oricine ar fi să se supere pe noi pentru aceasta.
Nu putem face nimic mai cu folos pentru sufletul celui plecat şi mai pe placul Domnului ca a dărui cât mai mult celor lipsiţi. Nu trebuie să-i săturăm pe cei sătui, nici să-i umplem pe cei plini, ci să-i săturăm pe cei flămânzi şi să-i îmbrăcăm pe cei goi, după cuvintele Domnului puse anume la începutul acestor descrieri pentru a ne fi nouă o poruncă şi o îndrumare despre felul cum trebuie să fie mesele şi petrecerile noastre… şi într-o astfel de împrejurare. Încărcate nu cu mâncare pieritoare (care putrezeşte împreună cu stomacul în care merge), ci cu mâncare nepieritoare, care hrăneşte sufletul şi-l întăreşte pentru luptă şi biruinţă spre cununa vieţii veşnice, dacă suntem cu adevărat oameni duhovniceşti.
Săraci şi goi vom avea oricând şi oricare îi vom căuta. Mergeţi la azilele de bătrâni, la orfelinate, la spitalele de bolnavi mintali – şi veţi vedea câţi “fraţi mai micuţi” ai Domnului vă aşteaptă acolo. Şi veţi vedea cum trebuie împlinită Evanghelia şi care este adevărata pomană.
Cine va vrea să înţeleagă şi să facă aşa cum spunem noi aici, va afla adevărata bucurie şi răsplătire, ascultând voia lui Dumnezeu. Iar cine nu vrea să înţeleagă – să nu înţeleagă! (I Cor. 14, 37-38).

  Ce suntem ?

Ce suntem noi, Doamne? – umbră şi părere,
un suspin de-o clipă, iar apoi tăcere.
Ce curând ne creşte şi ne ia pământul!
Izvorâm cu apa şi plecăm cu vântul…
Ce lăsăm noi, Doamne, la plecarea noastră
din taina cea neagră spre taina albastră?
Vrednică-i de mila şi zările Tale
doar urma luminii pe-a dragostei cale.
Ce luăm noi, Doamne, din visul opririi?
- doar sfânta cenuşă jertfită iubirii,
cereasca mireasmă ce-am ars rugăciunii
şi roua de aur din ochii minunii.
Ce ţinem noi, Doamne, al nostru-n vecie?
- doar ce dăm acuma la alţii şi Ţie,
doar dulcea tăcere sfinţită-n suspine,
doar ceasul de taină trăit lângă Tine.

 SLAVIT SA FIE DOMNUL!