CUVINTE DULCI LA INCEPUT DE POST

 ...,,daca voim sa postim cu adevarat,suntem chemati mai intai la indreptare,la pocainta,la recuperare si la reabilitare,fara de care nu exista mantuire..."

"Dreptmaritori crestini,



  La prima vedere, pericopa evanghelica de astazi pare sa vorbeasca despre trei lucruri diferite. Intai, zice:
   „De veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre "
Pare a fi vorba despre iertare. Al doilea:
   „Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua, si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie“.
 Este vorba, e clar, despre post.
 Al treilea:
   „Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura. Ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta“.Suntem sfatuiti, se pare, la milostenie.
 Asadar, evanghelia pare a ne vorbi astazi despre trei lucruri diferite: despre iertare, despre post si despre milostenie. O sa vedeti, insa, ca aceasta pericopa se refera, de fapt, la un singur lucru, si anume la post — caci de aceea este Lasatul Secului pentru Postul cel Mare. Se refera, insa, la postul deplin, care include si iertarea si milostenia, ca expresii ale infranarii si jertfei, deopotriva. Dincolo de postul de mancare deci, cu care ne-am obisnuit si pe care-l tinem din copilarie aceasta evanghelie ne provoaca la postul desavarsit, nu doar al stomacului, ci si al mintii, al simtu­rilor, al vointei, al tuturor faptelor si al tentatiilor noastre pacatoase — adica, al omului intreg.
 Haideti sa luam pe rand aceste aspecte ale postului, cuprinse in evanghelie. Iertarea. Ce spune? Daca veti ierta, vi se va ierta. Daca nu veti ierta, nu vi se va ierta. La prima vedere pare un troc, o tranzactie ca cele comerciale; pare ceva negustoresc, ca si cum Dumnezeu ar face negustorie cu noi. Ceva de genul: „Daca ierti, iti iert si Eu; daca nu ierti, nu-ti iert nici Eu“. Ei bine, sa nu credeti ca Dumnezeu „vede” lucrurile atat de simplist, sau poate dovedi o atare ambitie! Nu! Lucrurile nu trebuie privite asa de superficial, macar si pentru faptul ca iertarea aceasta este post. Cum este post? Pai, care altul credeti ca este motivul pentru care astazi, la Duminica Lasatului de Sec, Dumnezeu ne vorbeste mai intai despre iertare, daca nu acela ca si ea este tot post? Vrea sa ne arate ca postirea inseamna in primul rand iertarea celor de langa noi, caci in viata cealalta — pentru ca in perspectiva vietii de dincolo postim sau iertam — departe de a fi troc sau vreo tranzactie plina de ambitii, va fi recuperare si reabilitare. Iertarea cu care debuteaza evanghelia de astazi vrea sa ne arate ca, daca voim sa postim cu adevarat, suntem chemati mai intai la indreptare, la pocainta, la recuperare si la reabilitare, fara de care nu exista mantuire, iar noi ne dorim, in fapt, mantuirea. Cu acest gand trebuie sa-l iertam pe fratele nostru si, la randu-ne, sa ne cerem iertare, nu in ideea unui schimb sau a unei tranzactii in spirit de dreptate. Ca pe o recuperare a relatiei cu fratii nostri, prieteni sau dusmani, vecini de aproape sau straini de departe. Cu toti acestia suntem chemati sa postim cu adevarat, sa ne recuperam relatiile, iertandu-i si cerandu-le iertare.
 In al doilea rand, evanghelia de astazi chiar abordeaza direct subiectul postului, asa cum era si de asteptat. Dar, spre mirarea noastra, intalnim o aparenta contradictie in cuvintele Mantuitorului, pentru ca, pe de o parte, condamna pe cei care tineau numaidecat sa se arate oamenilor ca postesc, intunecandu-si fetele si atragand atentia in felul acesta celorlalti: „Atentie! NOI postim“! Pe de alta parte insa, ne invata sa ne „ungem capetele” si sa ne „spalam fetele” cand postim, intr-un alt fel de a atrage atentia asupra noastra. Vasazica, desi sunt acuzati cei care faceau ceva anume ca sa arate ca postesc, intunecandu-si fetele, ni se cere, totusi, si noua ceva!… Ce vrea sa spuna Domnul cand zice sa ne ungem capetele si sa ne spalam fetele? Ei bine, nu este nici pe departe vorba de un alt fel de „fatarnicie”… intelesul este urmatorul: ungerea capului inseamna luminarea mintii cu darurile Duhului Sfant, capul inchipuind mintea, iar spalarea fetei inseamna curatirea „omului celui din afara”, adica a simturilor noastre, caci fata inchipuie pe omul cel dinafara, omul trupesc, omul simturilor. Iata cum Hristos ne atrage atentia ca postirea trebuie facuta si cu mintea, cu ratiunea, dar si cu simturile noastre, cu care adeseori alunecam spre pacat sau tentatii pacatoase.
 In sfarsit, „al treilea lucru” la care pare a ne chema evanghelia de astazi este milostenia, ca remediu impotriva lacomiei. Si anume: feriti-va de lacomie! Nu va adunati co­mori aici, pentru ca daca le veti aduna aici, aici vor ramane, si odata cu acelea si inima voastra lipita de ele. Cred ca nu trebuiesc spuse prea multe! Fiecare dintre noi ne simtim mai mult sau mai putin legati de bunurile materiale si fiecare, probabil, ne trezim, pana si in cel mai sfant ceas, acela al rugaciunii, seara, dimineata sau chiar si aici in biserica, gandindu-ne tot la bunurile noastre care, din lucruri necesare traiului se transforma adeseori in „tirani” care ne robesc si nu ne lasa nici sa ne mai rugam. Lacomia pe care o infiereaza evanghelia de astazi vizeaza zgarcenia si neinfranarea, specifice deopotriva zgarcitului proverbial, dar si lacomului nesatul ori colectionarului patimas de orice, care se lasa de bunavoie robiti de lucruri trecatoare, numai de Dumnezeu nu inteleg sa se lase „robiti”.
 Ei bine, lacomia pe care o respinge evanghelia de astazi este tot nepostire, pentru ca este neinfranare sau lipsa milosteniei, iar postul nu trebuie sa fie doar al stomacului ci, asa cum ni se arata astazi, al omului intreg: si al ratiunii, si al simturilor, dar si intarit cu iertare si dragoste fata de aproapele nostru. Postirea inseamna deopotriva infranare de la tot ceea ce ne corupe si ne robeste, nelasandu-ne sa ne comportam si sa gandim ca niste oameni liberi.
 Iata de ce am zis mai inainte ca doar in aparenta pericopa aceasta vorbeste despre trei lucruri diferite! De fapt, nu putea sa vorbeasca, fiind Lasatul Secului, decat de unul singur — despre post —, dar arata care este postul omului intreg, dincolo de postul stomacului, pe care il tin cei mai multi, multumindu-se de cele mai multe ori doar cu el. Evanghelia de astazi ne arata ca postirea noastra trebuie sa se indrepte si impotriva rautatii, spunandu-ne ca trebuie sa si iertam. Sa lasam rautatea la o parte si sa imbratisam cu dragoste pe cei ce ne-au jignit, ne-au barfit, ne-au nedreptatit etc. Ne invata ca postire inseamna si infranarea de la tot ceea ce ne robeste si de la tot ceea ce ne face sa ne lipim inima aici pe pamant de bunurile acestea trecatoare, nemantuitoare si care nu au nimic de-a face cu viata de dincolo. De asemenea, ne arata si ca trebuie sa imbratisam postirea cu bucurie, iar nu tristi; nu intunecati la chip, ci cu entuziasm si cu sentimentul ca aceasta ne zideste, nu ne imbolnaveste; ne creste sufleteste, nu ne „slabeste“.
 Evanghelia de astazi ne cheama si ne provoaca, asadar, in integralitatea ei la post, dar la postul deplin, al omului intreg: al trupului, al sufletului, al ratiunii, al simturilor si al tuturor laturilor fiintei noastre. Nu doar la un post de bucate, care ar putea transforma abordarea noastra in simpla dieta alimentara, cura de slabire, detoxifiere a organismului, economie financiara ori formalism neroditor, ca la fariseul ce, desi postea de doua ori pe saptamana, a fost intrecut de catre vamesul care, probabil, nu postise niciodata (Lc. 18,10-14). Atentie, asadar, perioada aceasta de postire, in care vom intra de maine, nu inseamna dieta ori simpla infranare de la anumite mancaruri, ci se vrea daruire totala, cu tot trupul si sufletul nostru, ca in intreaga noastra fiinta sa se intample ceva; in toata fiinta noastra, nu doar in trupul nostru, ca Sfanta Inviere de la hotarul acestei perioade sa fie cu adevarat „lumina” si binecuvantare pentru intreaga noastra fiinta, pregatita si purificata integral pentru intalnirea cu Hristos cel inviat din morti.
 Si inca ceva: sa nu vedem in aceste patruzecisisapte de zile doar o simpla „ocazie”, fie ea si fericita, de a progresa duhovniceste! Urcusul nostru duhovnicesc nu ar trebui sa se constituie din sincope: patruzecisisapte de zile anul acesta, patruzecisisapte de zile la anul, patruzecisisapte de zile peste doi ani s.a.m.d. Ci, aceasta perioada se vrea permanentizata in viata noastra, in perspectiva vietii de veci, unde nici nu vom mai manca, nici nu vom mai bea, nici nu vom mai putea avea altfel de relatii cu aproapele decat de buna intelegere si dragoste (Lc. 20,34-35), nici nu vom putea strange altfel de comori, decat darurile si binecuvantarea lui Dumnezeu.
 Asa stand lucrurile, sa rugam pe Dumnezeu sa ne invredniceasca si pe noi, cei care am venit astazi sa luam binecuvantare pentru post, sa abordam aceasta perioada cu toata fiinta, impacandu-ne cu semenii nostri, cerand iertare celor carora le-am gresit, postind cu trupul, dar si cu mintea, cu gandurile noastre, cu simturile, cu fiinta noastra intreaga, si dezlipindu-ne de lucrurile carora, dintr-un motiv sau altul, am ajuns sa le fim robi si sa le slujim, in loc sa slujim Adevaratului si Bunului Dumnezeu. Sa ne binecuvinteze Domnul cu post bineplacut Lui si spor duhovnicesc, sa aprinda in sufletele noastre focul doririi permanentizarii comuniunii cu El, iar Slavita Invierea Sa sa ne fie binecuvantare si balsam noua, celor ce ne straduim, iata, sa ne apropiem de El cu trupul, dar si cu sufletul si cu toata fiinta noastra, Amin”.

P.S.Sebastian-Episcopul Slatinei si Romanatilor

(,, Predici la Duminicile de peste an")

(Sursa: Război întru Cuvânt )

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Teme-te.....!!!

 Teme-te de Ochiul Veşnic
Care-ţi vede orice-ascuns
şi de clipa când, de toate,
ai să mergi să dai răspuns.

Teme-te şi vino astăzi
la Hristos, încrezător,
numai El îţi poate-aduce
un sfârşit mântuitor.

Teme-te de focul veşnic
care arde fără scrum
şi de care nu-i scăpare
numai pe-al Golgotei drum.

Teme-te de plânsul veşnic
care-l vor vărsa-n pustiu
cei ce nu privesc spre Domnul
decât când e prea târziu.

Teme-te de chinul veşnic
ce va arde nemilos
conştiinţa celor care
lepădat-au pe Hristos.


Teme-te de-amarul veşnic
care-i partea celor răi
care n-au căutat în lume
sfintele vieţii căi.

Teme-te de Judecată,
că e vai pe veci de-acel
care la Hristos va merge
fără-a fi venit la El!

 Traian Dorz

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

CA SA AJUNGEM LA INVIERE......

 Inainte de judecata lui Hristos ,,sa ne judecam singuri fara crutare si fara partinire"(I Cor.11,31)!!!

  

A treia Evanghelie care ne pregăteşte pentru intrarea în Sfântul şi Marele Post, este cea  a Judecăţii de apoi. Singur numele acesta este foarte înfricoşător.Dacă primele două Evanghelii din Duminicile trecute ne puneau faţă în faţă doar cete anumite de oameni – de o parte cei smeriţi şi de alta cei mândri sau de o parte cei pocăiţi şi de alta cei desfrânaţi – Evanghelia din această Duminică ne pune în faţă nesuferitul tablou al judecăţii viitoare, când vor sta înaintea Domnului nostru Iisus Hristos – Judecătorul lumii – cele două mari cete ale omenirii, ceata celor drepţi şi ceata celor păcătoşi.
,,Domnul l-a facut pe om dupa chipul si asemanarea Sa, dandu-i ratiune, inima si vointa libera. Ratiunea i-a dat ca sa ii lumineze calea vietii, sa faca deosebire intre bine si rau, intre folositori si vatamator. Inima i-a dat ca sa-L iubeasca pe Dumnezeu si sa-si iubeasca aproapele. Vointa libera i-a dat ca sa semene in sufletul sau semintele binelui si, prin incordarea acestei vointe, sa infaptuiasca in viata sa tot ce este mantuitor si folositor.Daca omul urmeaza in viata sa glasul ratiunii, simtamintele dragostei si cerintele constiintei, el se poarta ca o fiinta rationala si libera – si cu cat face asta intr-o mai mare masura, cu atat isi intareste si isi dezvolta libertatea vointei. Dimpotriva, daca omul prefera in viata ceea ce este rau, vatamator, pacatos, el isi pierde pe zi ce trece libertatea vointei, prefacandu-se intr-un rob al pacatului si al patimilor – iar robul pacatului isi pierde demnitatea de om si rangul de fiu al lui Dumnezeu.Nu e pe pamant om cu desavarsire mort duhovniceste si cu desavarsire pierdut, cu toate ca nu exista om lipsit de scapari ale rationalitatii, ale inimii, ale constiintei. Oricat de rea si de pacatoasa ar fi puterea lui, el isi da totusi seama in adancul sufletului sau si al constiintei necalcate cu totul in picioare ca nu face ceea ce trebuie, si din aceasta pricina se chinuie si sufera mai mult sau mai putin. Cu totii simtim din cand in cand mustrari de constiinta. Asta se intampla si atunci cand am necajit, sau am osandit, sau am smintit pe cineva, sau cand ne-a scapat vreo vorba de prisos, si cand trebuia sa spunem ceva cu barbatie, dar nu am spus din teama de neplaceri, sau, dimpotriva, cand trebuia sa tacem, dar nu ne-am tinut gura. Glasul constiintei, luminat si intarit de lumina ratiunii, este judecatorul nostru dintai si de temelie – si vai de cel care nu ia aminte la indemnurile ratiunii si la mustrarile constiintei, inabusindu-le, luandu-le dreptul de a se face auzite! Un asemenea om se preschimba mai devreme sau mai tarziu intr-o fiinta lipsita de constiinta, impietrita si necinstita. Si desi constiinta mai licareste in el, deja nu-l mai calauzeste – iar asta se intampla pana cand un trasnet din cer – vreun necaz, vreo nenorocire – il intoarce la viata constienta-rationala, la viata indumnezeita de constiinta.Daca avem ratiune ca sa ne lumineze calea vietii si constiinta ca sa ne controlam si sa ne indreptam in caile acestei vieti, asta inseamna ca suntem raspunzatori inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor pentru purtarea noastra. Binele ni se socoate drept bine, raul drept rau. Asadar, pentru tot pacatul si pentru tot raul savarsit de noi vom da raspuns, si-l dam inca din viata asta pamanteasca, suferind inca de aici, de pe pamant, pentru pacatele si rautatea noastra – fiindca iata ce spune Cuviosul Marcu Ascetul: “Pentru fiecare fapta, buna sau rea, rasplata pe potriva urmeaza in chip firesc, iar nu printr-o menire deosebita“.Cu totii stim ca lacomia pantecelui, imbuibarea, prisosul de mancare si bautura duc la boli de stomac, la tulburari de digestie, de metabolism si de activitate a inimii, drept care este foarte folositoare infranarea de la mancare pe care o presupune postul.Curvia, dezmatul, goana dupa placeri trupesti duc la stricarea sufletului si trupului, la neintelegeri si destramare in familie. Astfel, si aici pacatului ii urmeaza amaraciunea, necazul si pedeapsa care-i sunt proprii. O, ce nevoie este si in aceasta privinta de asprimea postului si de infranarea duhovniceasca si trupeasca!Celui capricios si mandru, care-i jicneste pe ceilalti, i se raspunde prin rautate si ura razbunatoare. Si aici pacatul trufiei si al nepasarii fata de oameni isi primeste plata, isi primeste pedeapsa. Nici aici nu exista vreun mijloc mai radical decat sfantul post, decat pocainta foarte adanca, smerita, si rugaciunea catre Dumnezeu, fiindca numai Dumnezeu poate inmuia mandria omeneasca.Toate tulburarile din viata duhovniceasca si trupeasca, precum si pedepsele legate de ele, decurg din incalcarea normelor, legilor si regulilor stabilite.De ce au loc toate aceste tulburari?Fiindca nu ne dam osteneala cu noi insine, nu ne educam in frica de Dumnezeu si in dragostea de aproapele; fiindca ne inabusim constiinta, nu ne luminam duhovniceste ratiunea, nu ne intarim vointa, nu dobandim experienta luptei continue cu pacatul, cu incalcarile regulilor si normelor vietii noastre duhovnicesti. Viata duhovniceasca este viata activa, trezvitoare, volitiva, orientata spre Dumnezeu si oameni – iar aici glasul ratiunii si cerintelor constiintei le apartine locul intai.Cum si cand poate si trebuie sa ridice glasul constiinta noastra, indemnand vointa sa lucreze?Ea trebuie sa ne fereasca de pacat si sa inalte cu deosebire glasul dupa fiecare pacat, dupa fiecare fapta rea, vrednica de osanda, sfatuind, mustrand si indemanandu-ne sa ne infranam in restul vietii noastre de la pacatul pe care il osandeste.Ea trebuie sa mai osandeasca inca o data acel pacat la sfarsitul zilei, inainte de culcare, dupa rugaciunea de seara, intr-un moment de pocainta deosebita pentru toate pacatele zilei ce a trecut; trebuie sa stea de straja si in ziua urmatoare, inlaturand putinta repetarii pacatului cu pricina; in fine, trebuie sa osandeasca acest pacat atunci cand vine vremea spovedaniei, cand descopera inaintea lui Dumnezeu si a preotului sufletul nostru pacatos, ranit de pacate si suferinte. Daca in acest moment de raspundere constiinta nu ne va ajuta sa ne pocaim in mod serios, adica nu va putea sa ne osandeasca aspru si nepartinitor, nu vom avea iertare adevarata nici de la preot, nici de la Domnul Dumnezeu.Dupa ce s-a pocait la spovedanie si s-a invrednicit de primirea Sfintelor Taine, omul trebuie sa inceapa a face “roade vrednice de pocainta” (Luca 3, 8).Asta inseamna ca daca s-a pocait, de pilda, pentru ca a osandit pe cineva sau a fost rauvoitor fata de cineva, acum, la cererea constiintei, trebuie sa se infraneze de la osandire si sa schimbe reaua vointa cu buna vointa fata de aproapele, apoi sa il ajute si sa se roage pentru el.Toate acestea sunt cu putinta pacatosului daca el, dupa ce constiinta sa il judeca si isi formuleaza pretentiile, isi va indrepta viata neabatut, crescand si intarindu-se duhovniceste pe zi ce trece.Lupta cu sine, cu propria pacatosenie, este cea mai grea lupta de pe pamant. Daca nu ducem aceasta lupta sau o ducem fara vlaga si credinta, poticnindu-ne la tot pasul, pacatele noastre ne vor insoti in viata de dupa moarte, de dincolo de mormant – si acolo vor fi supuse indata asa-numitei judecati particulare, prin care trece orice raposat.Ce inseamna aceasta judecata particulara? Inseamna ca sufletul, iesind din trup si recunoscand ca tine de lumea duhovniceasca, dupa ce ajunge in aceasta lume luminoasa simte puternic faptul ca nu e potrivit cu ea, simte intunericul si apasarea pacatului, impiedicarea si orbirea sa duhovniceasca, ceea ce ii pricinuieste grele suferinte si mustrari de constiinta ca urmare a vietii netraite cum se cuvine.
Traind pe pamant in trup, sufletul pacatosului priveste trupeste si sufleteste, nu duhovniceste, tot ce il inconjoara, chiar si pe sine insusi – iar intelegerea duhovniceasca a propriei fiinte si a vietii sale pacatoase ii e inchisa, nu este treaza, descoperindu-i-se abia dupa iesirea din trup. Atunci, in lumina vesniciei, incepe sa se desfasoare tot zapisul faptelor savarsite, iar ele incep sa mustre, sa certe si sa arda sufletul, aratand intregii lumi duhovnicesti toata uratimea, toata saracia, toata nelegiuirea vietii pamantesti a pacatosului.Suferintele de dupa moarte ale constiintei duhului pacatos sunt atat de mari, incat el este gata sa strige: “Muntilor, prabusiti-va peste mine! Dealurilor, acoperiti-ma!“Despre aceasta judecata se vorbeste si in Sfanta Scriptura, unde sta scris ca din faptele si din cuvintele noastre vom fi gasiti drepti sau vom fi osanditi (v. Matei 12, 37).La judecata particulara nu ne va judeca si pedepsi Domnul cat ne vom judeca si pedepsi noi insine; constiinta noastra ne va judeca si pedepsi prin suferinte pentru pacatele vietii noastre pamantesti. Puterea vrajmasa, demonica, va incepe sa adanceasca aceste invinuiri, amintind pe rand pacatele vietii care s-a scurs. Ingerul pazitor se impotrivieste acestei puteri, aparandu-l pe raposat.In aceasta lupta pentru sufletul pacatosului si in alinarea starii lui grele ajuta mult rugaciunea Bisericii. “Rugaciunea voastra sa fie pentru mine mijlocitor la judecata lui Dumnezeu“, spunea obstii sale cuviosul Efrem Sirul. Milostivirea, dragostea si rugaciunile tuturor rudelor si apropiatilor sprijina, de asemenea, sufletul raposatului, insuflandu-i nadejdea in milostivirea lui Dumnezeu pentru Judecata urmatoare, care se va face la cea de-a Doua Venire in lume a Fiului lui Dumnezeu.Pe langa asta, dupa judecata particulara primim o hotarare aparte a lui Dumnezeu cu privire la soarta noastra si un loc aparte, unde ramanem pana la Infricosatoarea Judecata.La aceasta Judecata ultima, a carei hotarare nimic nu o va mai putea schimba, ne vom infatisa cu totii inaintea Domnului nostru Iisus Hristos. Acum, pe pamant, pacatuim in primul rand impotriva Lui: poruncile Lui le calcam, dragostea Lui fata de noi o dispretuim, pe “fratii” Lui “mai mici” ii stramtoram si ii necajim. Si atunci cine sa ne judece, daca nu El, Care ne-a dat totul si nu primeste de la noi nimic, afara de pacate?Hristos a ascuns de noi vremea cand va veni sa ne judece, dar ne-a descoperit pentru ce ne va judeca – si aceasta este principalul. Ce mila a lui Dumnezeu si ce mangaiere pentru noi este sa stim dinainte pentru ce ne va judeca Domnul! Stiind asta, nu ne vom mai putea nici trai, nici muri orbeste, nu vom mai putea sa ne dezvinovatim prin necunoasterea a ceea ce ne asteapta dincolo de mormant.Ni s-au dat doua porunci de temelie: cea privitoare la dragostea de Dumnezeu si cea privitoare la dragostea de aproapele. Pentru neimplinirea lor ne va judeca Domnul. Aceste porunci sunt de nedespartit in ochii lui Dumnezeu. Daca il vom hrani pe cel flamand sau vom da de baut celui insetat, facem asta si pentru Hristos. Daca il imbracam pe cel gol sau mergem la cel bolnav, facem asta si pentru El.In numele Lui trebuie sa facem toate faptele dragostei si milostivirii, fiindca Domnul Iisus Hristos primeste toate faptele noastre de milostivire, toate faptele iubirii nostre de aproapele, ca si cum ar fi facute pentru El. Domnul nu are nevoie de faptele acestea, dar Se identifica cu cei nefericiti, nevoiasi, saraci, parasiti, bolnavi, aflati in inchisoare. Ii pare rau de ei, impartaseste necazul lor, este nemultumit cand nu sunt bagati in seama.Hristos este nedespartit de omul suferind tot atat pe cat este porunca dragostei de Dumnezeu nedespartita de porunca dragostei de aproapele. Mantuitorul nu Se desparte de cei pentru care a varsat Preacuratul Sau Sange, pentur care Si-a dat sfanta Sa viata.El nu Se desparte nici acum de noi, impartasindu-ne Trupul si sangele Sau prin Taina Sfintei Impartasanii, aducandu-ne prin aceasta in unire cat se poate de stransa cu Sine si pregatindu-ne astfel ne intalnim cu El cand va veni a doua oara ca sa ne judece.Aceasta Judecata viitoare nu o sa fie pentru noi infricosatoare daca, dupa cuvantul Apostolului, ne vom judeca singuri fara crutare si fara partinire (v. I Corinteni 11, 31) in viata pamanteasca, daca dupa fiecare pacat ne vom pocai asa cum cere constiinta, altfel spus daca ne vom osandi singuri si, osandindu-ne, ne vom indrepta, daca ne vom spovedi si impartasi mai des. Infricosatoarea judecata a lui Dumnezeu nu va mai fi atat de infricosatoare pentru noi daca vom implini neabatut poruinca Lui privitoare la dragostea de Dumnezeu si de aproapele. Atunci nici moartea nu ne va ingrozi. Ea va fi nu o pierdere, ci un castig. Iar unirea cu Hristos dupa moarte va fi si mai deplina, si mai dorita." Amin

 Sf. Luca al Crimeei

(Sursa:AICI)

ODATA INTRATI IN CASA TATALUI SA....

....fim siguri de iertare si sa ramanem statornici intoarcerii

 Fiul cel întors a fost primit cu toată dragostea şi ier­tarea tatălui său. A fost primit cu zgomot mare de ospăţ şi bucurie. Dar, după această primire zgomotoasă, fiul putea cu tot dreptul să se întrebe îngândurat: „Oare nu cumva această bucurie este numai un foc trecător?… Oare ce va zice tata după ce i se va potoli bucuria?… Poate mă va mustra… Ba, poate mă va şi pedepsi…”

– Tată dragă, spune-mi ce va fi cu mine?… Ce va fi cu trecutul meu?… Ce va fi cu viitorul meu?…
– Scumpul meu copil, va fi răspuns tatăl, ce a fost cu tine, tata a uitat… Tata a tras dungă peste toate… Tu eşti iarăşi copilul meu cel scump, tu ai dragostea şi iertarea mea statornică… Tata te-a îmbrăcat cu haina uitării trecutului tău, ţi-a dat în picioare încălţăminte de fiu, iar în deget ţi-a dat inel ce întăreşte din nou legătura dintre mine şi tine.
Fiul cel întors avea, aşadar, o siguranţă deplină despre iertarea şi înfierea sa.

În Orient, slugile nu purtau nici în­căl­ţăminte, nici inel. Le purtau numai stăpânii şi fiii lor. Ine­lul şi încălţămintea erau o mărturie despre iertarea şi înfierea celui întors. Din partea tatălui, fiul primise tot ce putea primi un fiu: dragoste, iertare, sărut, îmbrăţişare, înfiere etc.

Urmează acum să vedem cum stă fiul faţă de dra­gostea şi iertarea tatălui său.
Evanghelia nu ne spune ce s-a întâmplat mai departe cu fiul cel întors. Ea îl lasă în braţele tatălui său; evanghelia îşi curmă istorisirea în sunetele ospăţului de bucurie pentru cel ce mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Dar tocmai din felul cum se gată evanghelia se poate vedea că fiul cel întors a ră­mas până la sfârşitul vieţii sale în braţele tatălui său; în dragostea lui şi iertarea lui.
Fiul cel întors s-a făcut vrednic de dragostea şi iertarea tatălui. S-a purtat mai departe cu adevărat ca unul ce mort fusese şi a înviat la o viaţă nouă. Nu mai era zburdalnicul şi uşuraticul care plecase în lume. El a înce­put o viaţă nouă… N-avea altă bucurie decât să petreacă în dragostea tatălui său şi în ascultare de el.

Vecinii vor fi şoptit (mai bine-zis, batjocorit): „Auzit-aţi măi, pruncul vecinului nostru  s-a întors acasă «pocăit»; nu mai bea, nu mai fumează, nu-i mai trebuie petreceri şi jocuri… Săracul, rău s-a mai scrântit de cap pe acolo pe unde va fi umblat!…”
Dar fiului nu-i păsa de aceste batjocuri. El sorbea dragostea şi iertarea cea dulce a tatălui său.

Înainte de plecare în calea pierzării, fiul îşi avea prietenii lui de chefuri şi petreceri. De bună seamă, nu va fi trecut mult şi foştii lui prieteni de pahar se vor fi apro­piat de el cu şoapta şi ispita: „Bine c-ai scăpat… Vino cu noi să ne mai petrecem… Adu-ţi aminte ce bine ne mai petreceam noi înainte de a te duce în lume… Ţi-ai făcut canonul, hai să mai uităm de necazuri…”.

Dar fiul va fi răspuns aşa: „O, dragii mei prieteni, eu nu mai sunt cel ce petreceam cu voi nopţile. Acela care chefuia şi petrecea cu voi nu mai trăieşte… A murit prin cele ţări străine… Eu sunt un altul… N-aţi auzit că şi tata a zis despre mine că mort am fost şi am înviat?… Eu nu vă mai pot asculta, dragii mei, eu văd acum lumea şi viaţa într-o lumină nouă. Chefurile şi petrecerile sunt acum pentru mine o scârbă şi o nebunie…
„Cu «pocăitul» ăsta nu-i de vorbit”, îşi vor fi zis prietenii; „rău s-a zăpăcit, săracul, pe acolo pe unde a umblat.”

Vor fi râs prietenii de el, vor fi râs vecinii; vor fi râs oamenii, dar lui nu-i păsa de râsul lor. El sorbea dragostea şi iertarea cea dulce a tatălui său. Nici o ispită, nici o plăcere şi nici o hulă nu-l mai puteau scoate afară din casa tatălui său, din dragostea lui şi iertarea lui.

Aşa trebuie să fie şi căinţa şi întoarcerea noastră la Dumnezeu. Fiul cel pierdut este pus în faţa noastră ca o pildă despre adevărata întoarcere la Dumnezeu. Căinţa şi întoarcerea noastră din calea răutăţilor primeşte iertarea şi dragostea Tatălui ceresc. Primeşte sărutul şi îmbrăţişarea Tatălui ceresc, dar la această revărsare de dragoste şi bu­nătate noi trebuie să răspundem cu o întoarcere statornică, cu o schimbare din temelie a vieţii noastre. După primirea cerescului sărut, trebuie să începem o viaţă nouă.

Aceasta este taina cea mare a naşterii din nou (In cap. 3). Prin această taină a trecut fiul cel pierdut şi trebuie să treacă toţi cei care se întorc cu adevărat la Domnul. O întoarcere la Dumnezeu fără această renaştere sufletească n-are nici o putere. „Mulţi se întorc, dar nu la Cel Prea­înalt” (Osea 7,16). O astfel de întoarcere n-are nici o putere.

Într-un sat s-a întâmplat că un ostaş din Oastea Domnului a dezertat de sub steagul Mântuitorului şi, bag-seamă, de bucurie că a „scăpat” de această „cătănie”, s-a îmbă­tat tun. Oamenii râdeau de el şi de ceilalţi ostaşi din co­mună, zicând: „Iată, şi ăsta-i de-al vostru… Şi ăsta-i dintre cei de-ai lui Trifa din Sibiu…”
La asta, un ostaş mai bătrân a răspuns, foarte cu­minte, aşa: „Dreptate aveţi, dragii mei, că acesta-i de-al nos­tru, căci, dacă ar fi fost de-al Domnului, el n-ar fi căzut… Aveţi dreptate că-i de-al lui Trifa, căci, dacă ar fi fost de-al Domnului, el n-ar fi căzut… El s-a întors numai către Sibiu, dar nu către Domnul… Dacă s-ar fi întors cu adevărat la Dom­nul, el n-ar fi căzut”.
Cuminte şi bun răspuns! Numai o întoarcere adevă­rată la Domnul ne dă putere şi biruinţă contra păcatelor.

Să ne gândim apoi că pe fiul cel întors îl ţinea în casă şi aducerea-aminte de trecutul lui şi de suferinţele lui. De câte ori prietenii şi ispitele îl vor fi chemat iar în lume, îşi va fi adus aminte de porci şi de roşcove. Aşa şi noi, de câte ori ne cheamă în lume ispitele, să ne aducem aminte că, vai, amare mai sunt urmările!

Eu, de câte ori simt şoapta ispitelor, mă gândesc la cuţitul doctorului şi la anii pe care i-am petrecut în boli şi suferinţe. La şoapta ispititorului, eu îi răspund: „Ce-i dia­­vole, atâta de prost şi de dobitoc mă crezi tu pe mine, să mă las din nou târât ca slugă la porcii tăi?… Să m-apuc din nou de roşcove?…”
De regulă, toţi cei întorşi la Domnul am gustat din „roşcove”. De câte ori simţim şoapta ispitelor, să ne gân­dim la ele.

Vom spune deci că întoarcerea noastră la Dumnezeu trebuie să fie statornică, trebuie să ne treacă prin taina cea mare a naşterii din nou. 

Pr. Iosif Trifa  (,,Fiul cel pierdut"sursa:comorinemuritoare.ro/)

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

DESPRE RUGACIUNE..........

 ...,,Tata, am gresit la cer si inainte Ta..!"


Comoara nelipsita, bogatie care niciodatat nu se cheltuieste, liman neinvaluit, pricina de alinare, si radacina de nenumarate bunatati, si izvor si maica este rugaciunea, si decat insasi imparatia mai puternica pentru aceea de multe ori insusi cel ce cu coroana este incoronat in fierbinteala cazand, si pe pat zacand si arzand ca focul, stau inainte doctorii, purtatorii de sulite, slujitorii, voievozii si nici mesterul de doctorii, nici venirea de fata a prietenilor, nici slujirea slugilor, nici indestularea doctorilor, nici scumpetea gatirii, nici avutia banilor, nici nimic altceva din cele omenesti, nu poate sa mangaie si sa usureze boala ceea ce zace asupra-i. Iar daca cineva din cei de au indrazneala catre Dumnezeu ar veni, si de trup numai s-ar atinge, si rugaciune curata pentru dansul ar face, toata boala trupului ar izgonit-o. Si ceea ce nu a putut bogatia si multimea celor ce slujesc, si stiinta iscusintii, si marimea imparatiei, aceasta a putut de multe ori rugaciunea unui sarac si a scapat, iar rugaciune zic, nu pe aceasta rece si de trandavie plina, ci pe ceea ce cu osardie se face, cu durere in suflet, cu minte intinsa. Ca aceasta este care se suie la cer. Si precum apele, pana pe loc neted si potrivit se poarta, si de multa latime se impartasesc, nu se ridica la inaltime, iar dupa ce pe dansele mainile slugilor de jos imprejur, ingradindu-le si necajindu-le, si strangadu-le, decat toata sageata mai iute catre inaltime izbucnesc, asa cu adevarat mintea omeneasca, pana dobandeste slobozenie multa, se revarsa si curge. Iar dupa ce intamplarea lucrurilor de desupt pe dansa o va stramtora, storcandu-se si tescuindu-se bine, curate si intinse rugaciuni la inaltime trimite.
            Si ca sa te inveti ca mai ales rugaciunile acelea pot sa se auda care cu necaz si cu stramtoare se fac, auzi ce zice proorocul catre Domnul: "Cand m-am necajiam am strigat, si m-a auzit pe mine". Deci sa ne infierbantam stiinta, sa necajim sufletul nostru prin pomenirea pacatelor. Sa-l necajim, nu ca sa-l stramtoram, ci ca sa fim auziti ,sa-l gatim, sa se trezeasca si sa privegheze, si sa-l facem de  cerur sa se apuce. Ca nimic nu goneste trandavirea si lenevirea, ca durerea si necazul care de pretutindeni aduna mintea, si catre sine o intoarce. Cel ce asa se necajeste, si asa se roaga, multa duleceata dupa rugaciune in sufletul sau va putea salaslui. Si precum adunarea norilor, la inceput intunecos face vazduhul, iar dupa ce se amesteca unii cu altii slobod ninsorile, si dupa ce slobod ploaia, tot vazduhul alinat si luminat il lucreaza; asa cu adevarat si mahniciunea, pana inlauntru se intoarce si se invarteste, intuneca gandul nostru. Iar dupa ce prin graiurile rugaciunii cu lacrimile acelea se va deserta, multa stralucire a sprijinirii lui Dumnezeu pune inlauntru, care ca o raza in mintea celui ce se roaga se sloboade.
            Dar care este cel rece al celor multi? Fara indrazneala, zice, sunt, plin de rusine, nici a-mi deschide gura nu pot. Sataniceasca este aceasta evlavie; ale trandavieii sunt aceste acoperamanturi. Ca voieste diavolul sa le incuie usile intrarii cele catre Dumnezeu, fara de indrazneala esti? Mare indrazneala este aceasta, adica a socoti ca esti fara de indrazneala, precum cu adevarat cea mai de pe urma rusinare si osandire este, a socoti ca ai indrazneala. Ca macar multe ispravi de ai avea, si nici un rau intru sine de nu sti, dar socotesti ca ai indrazneala, din rugaciune ai cazut. Si macar nenumarate sarcini de pacate intru stiinta ta de ai purta, si numai cu acestea de te-ai incredinta pe sine, ca decat toti esti cel mai de pe urma, multa indrazneala vei avea catre Dumnezeu. macar ca ceasta nici smerita cugetare nu este, ca cel pacatos sa se socoteasca ca este pacatos. Ca smerita cugetare este cand cineva multe si mari ispravi, de fapte bune intru sine stiind, nimic n-are pentru sine sa nu se insele. Cand cineva ca Pavel fiind, si a zice putand: "nimic intru sine-mi nu stiu" si iarasi sa zica" ca Hristos Iisus a venit in lume sa mantuiasca pe pacatosul, dintru care cel dintai sunt eu. Aceasta este smerita cugetare, ca , inalt fiind cineva din ispravirea faptelor bune, sa se smereasca pe sinesi cu gandul. (I Tim. 1,15). Dar cu toate acestea Dumnezeu pentru negraita Sa milostivire, nu pe cei cu adevarati smeriti numai , ci si pe cei ce au buna cunostinta, si isi marturisesc pacatele ii imbratiseaza si ii primeste, si se face milostiv si bland celor ce se afla asa.
            Si ca sa te inveti cat de mare bunatate este, nimic mare pentru sine a socoti si a se naluci, doua care fa-ti cu cuvantul. Injuga dreptatea si mandria, si pacatul cu smerita cugetare si vei vedea jugul pacatului intrecand dreptatea, nu dintru a sa putere, ci dintru taria sotiei sale, a smeritei cugetari. Si pe acela iarasi micsorandu-se si scazand, nu din neputinta dreptatii, ci si din greutatea si povara trufiei. Ca precum smerita cugetare pentru inaltimea cea covarsitoare a ei, greutatea pacatului o biruieste, si poate sa se suie catre Dumnezeu, asa si trufia pentru multa greutate si povara a ei, poate si pe dreptatea cea mai usoara sa o biruiasca, si cu lesnire sa o traga pe dansa jos. Si cum ca perechea aceasta este mai grabnica decat aceea, adu-ti aminte de fariseul si de vamesul. A injugat fariseul dreptatea si mandria, asa zicand: "Multumesc Tie, ca nu sunt ca ceilalti din oameni, rapitori, lacomi, nici ca vamesul acesta. (Luca 18,11)". O nebunie! Nu a saturat trufia lui toata firea oamenilor ci si asupra vamesului celui ce sta aproape, cu multa nebunie a sarit. Dar acela ce a facut? Nu a impins inapoi ocarile, nu l-a durut , ci a primit pe cea zisa cu multumire si i s-a facut lui sageata vrajmasului ,doctorie si vindecare, si ocara lauda, si defaimarea cununa. Atat de buna este smerita cugetare, atat este castigul, a nu se musca din ocarile cele de la altii, nici a se salbatici pentru dosadirile cele de la cei de aproape. Ca este cu putinta si de la dansii a dobandi vitejeasca bunatate, care lucru cu adevarat si la vamesul s-a facut. Ca primind ocarile, a lepadat pacatele, si zicand: "Dumnezeule fii milostiv mie pacatosului", s-a pogorat mai indreptat decat acela. (Cap 18,13), si cuvintele au biruit lucrurile, si graiurile faptele le-au covarsit. Ca acela, dreptatea pune inainte, si postiri si zeciuieli. Iar acesta graiuri  goale a zis, si toate pacatele le-a lepadat. Ca nu numai graiurile le-a auzit Dumnezeu, ci si mintea vedea cu care pe acestea le pune inainte, si smerita cugatare si inima lui zdrobita aflandu-o, l-a miluit si iubire de oameni cu dansul a facut.
            Si acestea le zic, nu ca sa pacatuim, ci cu buna cunostinta si in multumire sa fim. Ca vamesul ca om, felul cel mai de pe urma al rautatii, nu ca smerit a cugetat, ci cu buna cunostinta si multumire s-a aratat numai si pacatele si le-a spus, si ceea ce era a marturisit, atata dragoste asupra-si a primit de la Dumnezeu, cata cei ce mari  bunatati a ispravit, dar nimic mare pentru sine-si socotesc, trag asupra-si ajutorul lui Dumnezeu. Pentru aceasta va indemn si ma rog, si va poftesc sa ne marturisim adeseori lui Dumnezeu. Ca nici nu te aduc pe tine in privelistea celor impreuna robi cu tine, nici te silesc sa descoperi oamenilor pacatele tale, Stiinta ta desfa-o si descoper-o inaintea lui Dumnezeu: arata-i ranile tale, si de la dansul cere-ti doctoriile, arata acelui ce nu te ocaraste, ci te tamaduieste. Ca desi vei tacea, stie Acela pe toate ale tale. Deci spune-i Lui toate pacatele, ca sa castigi, spune-i Lui, ca aici lepadand pacatele, sa te duci acolo curat de greseli, si de acea nesuferita judecata sa te izbavesti. Cei trei tineri in cuptor petreceau, si sufletul lor, l-au dat pentru marturisirea cea catre Stapanul. Dar cu toate acestea dupa atatea si acest fel de fapte zic: "nu este cu putinta noua a deschide gura". Rusine si ocara ne-am facut robilor, gura? Ca insasi aceasta sa o zicem. Zic ei, ca nu este cu putinta noua a deschide gura, si cu aceasta insasi Stapanul sa-l tragem catre noi. Puterea rugaciunii, puterea focului a stins-o, manie leilor a infranat, razboaie a dezlegat, lupte a incetat, viforile a domolit, draci a gonit, Porti ale cerului a deschis, lagaturi ale mortii a risipit, boli a alaungat, suparari a impins, cetati clatinate a intarit, si ranile de sus aduse, si bantuielele cele de la oameni a scurtat, toate lucrurile cumplite le-a pierdut. Si rugaciunea zic iarasi, nu pe ceea ce asa simplu in gura se poarta, ci pe ceia ce dintru adancul mintii si al sufletului iese. Ca precum copacii  care inntru adanc isi intind radacinile, vanturi de ar primi, nu-i frang, nici nu se smulg, radacinile cu dinadinsul si cu tarie intru adancul pamantului stranse fiind, asa cu adevarat si rugaciunile cele de desupt dintru adancul mintii se inalta, inradacinate fiind cu intemeiere, si catre inaltime se intind, si de nici o asupreala de gand nu se rastoarna. pentru aceasta si proorocul zice: "Dintru adancuri am strigat catre tine Doamne". Lui se cuvine slava in veci. Amin.
  Fericit lucru este, intr-adevar, a nu pacatui. Iar daca uni vor pacatui, sa nu se deznadajnuiasca, ci sa planga pentru acelea intru care au pacatuit, ca prin plans iarasi sa dobandeasca fericire, deci bun lucru este totdeauna a ne ruga, si a nu ingreuia si a nu ne slabanogi, dupa cum zice Domnul. Si iarasi spune apostolul: "Neincetat rugati-va", adica noaptea si ziua, si in tot ceasul. Si nu numai cand intri in biserica, iar cealalta vreme sa fii fara de grija. Ci ori de lucrezi, ori de dormi, ori de calatoresti, ori de mananci, ori de bei, ori de stai, sa nu iti curmi rugaciunea ta. Ca nu stii cand va veni cel care va cere sufletul tau de la tine. Sa nu astepti duminica sau vreun praznic, sau deosebiri de loc; ci precuma zis proorocul David: "In tot locul stapanirii Lui". Deci ori in biserica de esti, ori in casa ta, ori in tarina, ori de pasti oi, ori zidiri de faci, ori la ospete te afli, de rugaciune sa nu te departezi. Si cand poti, pleaca-ti si genunchii, iar cand nu poti, roaga-te cu mintea. Si seara si dimineat ai si la amiaza-zi. Daca rugaciunea te va povatui inaintea lucrului, si sculandu-te din pat, miscarile tale cel dintai prin rugaciune se vor face, atunci pacatul nu afla intrare asupra sufletului tau. Rugaciunea este pazitoare intregii intelepciuni, pedepsirea maniei, prigonia ingamfarii, curatire a pomenirii de rau, surparea invidiei, indreptarea paganitatii. Rugaciunea este virtutea trupurilor, ocarmuirea casei, buna asezare a cetatii, taria imparatiei, biruinta razboiului, intemeire a pacii. Rugaciunea este pecete a fecioriei, credinta a nuntii, arma calatorilor, aparatoar celor ce dorm, indrazneala a celor ce privegheaza, a lucratorilor de pamant buna aducere de roade, mantuire calatorilor pe mare. Rugaciunea este a celor ce judeca ajutatoare, a celor legati slabire, inima buna celor scarbiti, celor ce se bucura dulceata, mangaiere celor ce plang, a nasterilor praznic, cununa a celor casatoriti, a celor ce morti ingropare. Rugaciunea este vorbire cu Dumnezeu, intocmai cinstire cu ingerii; a bunatatilor sporire, abatere de la rautati; a a pacatelor indreptare. Rugaciunea lui Iona i-a facut din chit casa, iar pe Iezechia din portile mortii la viata l-a intors. Iar tinerilor din Vavilon in duh de roua vapaia a intors. Prin rugaciune Ilie a legat cerul sa nu ploua trei ani si sase luni.
            Vedeti fratilor cat poate rugaciunea? Nu este alta avere mai cinstita decat rugaciunea intru aceasta viata oamenilor. De aceasta nici o data sa nu va despartiti, de aceasta nici o data sa nu va departati; ci precum a zis Domnul nostru, sa ne rugam ca nu desarta sa ni se faca osteneala noastra. "Cand stati de va rugati, iertati orice aveti asupra cuiva, ca si Tatal vostru cel Ceresc sa va lase greselile voastre". Vedeti, iubitilor, ca in zadar ne ostenim rugandu-ne, daca avem ura asupra cuiva. Si iarasi zice Domnul: " Daca iti vei aduce darul tau la altar, si acolo iti vei aduce aminte ca are cineva ceva asupra ta, lasa-ti darul tau inaintea altarului, si du-te mai inati de te impaca cu fratele tau, apoi venind, adu-ti darul tau". Deci dar, aratat este, ca daca aceasta intai nu o vei face, toate cate aduci sunt neprimite. Iar daca vei implini porunca Stapanului, atunci cu indrazneala roaga-te Domnului zicand: " Lasa-mi mie, Stapane, datoriile mele, precum si eu am lasat fratelui meu, porunca ta plinind-o. Eu neputincios fiind, am lasat. Ca iti va raspunde Iubitorul de oameni : " Daca ai lasat iti las si Eu. Daca i iertat iti iert si Eu ale tale. Ca stapanire am sa iert pe pamant pacatele." Lasati si se va lasa si voua. Vedeti iubirea de oameni a lui Dumnezeu neasemanata? Vedeti bunatatea lui Dumnezeu nemasurata? Ati auzit, in scurt mantuirea sufletelor voastre...Amin. 
Sf.Efrem Sirul

( Cuvinte si Invataturi, ed. Bunavestire, Bacau
Ierom. Ioan Iaroslav sursa:http://mantuire.)