Lipsa de maturitate duhovniceasca !!!
„…cea mai gravă problemă în Biserică este
faptul că ceva ne împiedică să fim autentici. Şi cred că tocmai de
aceea predica nu convinge, pentru că dincolo de salutul «Doamne‑ajută!»,
de agapele care au înlocuit party‑urile, de muzica bizantină care a
înlocuit rock‑ul, de pereţii care nu mai sunt acoperiţi de postere, ci
de icoane etc., dincolo de toate acestea, mulţi dintre noi rămânem la
fel, ne‑conştienţi de «Hristos în mijlocul nostru». Nu ştiu exact despre
ce e vorba. Un blocaj? O lipsă de maturitate? O rămânere la stadiul de
«primii paşi»? O lipsă de dor de Dumnezeu?”
Deşi readusă în discuţie recent, problema aceasta este, aş zice, la fel
de veche ca şi creştinismul, ca şi umanitatea însăşi şi constă într‑o
neputinţă a omului de a se concentra asupra esenţialului şi într‑o
nevolnică risipire în detalii cărora, urmare a patimilor care‑l
stăpânesc, omul le acordă o falsă importanţă, confundând scopul cu metodele, întregul cu detaliile, esenţialul cu
secundarul, iubirea cu egolatria, comuniunea cu comunicarea, conţinutul
cu formele, slujirea lui Dumnezeu cu dorinţa împlinirii voii proprii,
credinţa cu ideologia religioasă. Să ne amintim doar cum Adam, în rai, a
preferat merele faptului de a guverna creaţia, cum Isav i‑a cedat
fratelui său Iacov dreptul de întâi‑născut în schimbul unui blid de
linte, cum ucenicii Mântuitorului, în timp ce El le vorbea despre
iminenţa mântuitoarelor Patimi, expresie a deplinei lepădări de sine în
slujire iubitoare, se gândeau care dintre ei să fie mai mare.
Solicitându‑i‑se de către Părintele Ioanichie Bălan un material
referitor la revigorarea monahismului, cândva la începutul anilor ’90,
Părintele Teofil răspundea, cumva dezamăgit de situaţia monahismului
contemporan, că nu găseşte nimic de scris deoarece realitatea arăta că
nu doar la Sâmbăta, ci şi în alte mănăstiri, ceea ce trebuia să fie
obşti monahale, comuniuni de fraţi sau surori în jurul lui Hristos,
rămâneau simple adunături de burlaci, în care monahii/monahiile caută
să‑şi argumenteze propria viziune asupra credinţei şi vieţii, eventual
chiar şi un mod de viaţă cât mai individualist şi comod în care mai mici
sau mai mari capricii şi patimi să fie bine mascate şi cultivate; şi
toate acestea sub eticheta „slujirii lui Dumnezeu”.
Având
în vedere slujirea preoţească, Părintele deplângea faptul că foarte
mulţi clerici nu sunt oameni ai lui Dumnezeu, oameni ajunşi la o relaţie
intimă cu Dumnezeu, ci simpli funcţionari bisericeşti. Amintea în
această privinţă un cuvânt al Părintelui Arsenie Boca adresat
studenţilor teologi din Sibiu: „Aveţi grijă să nu ajungeţi preoţi
înainte de a deveni creştini!”.
Referitor la viaţa laicilor, Părintele constata de asemenea cu tristeţe
că adesea aceştia merg la biserică sau se roagă în chip utilitarist, că
împlinesc anumite practici religioase fără a le înţelege, ci doar
pentru a cere ceva de la Dumnezeu sau pentru a‑L ruga să nu‑i
pedepsească pentru anumite greşeli sau păcate, raportându‑se la El ca la
un sponsor sau ca la un terorist. Deplângea raportarea din simplu
obicei sau chiar superstiţioasă la Dumnezeu. Îmi aduc aminte cum, la o
înmormântare, undeva în zona Făgăraşului, observând (prin pipăire)
bănuţul pus în mâna mortului, ca acesta să aibă, conform tradiţiei
populare, cu ce să plătească la vămi, Părintele, întristându‑se mult
pentru faptul că preoţii nu corectează un astfel de obicei, i‑a atras
atenţia preotului paroh. Primind din partea acestuia explicaţia că e
vorba de o tradiţie împământenită la care oamenii nu doresc să renunţe,
Părintele Teofil a făcut următoarele afirmaţii: „Dacă nici atâta putere
nu avem (în calitate de preoţi) să dezrădăcinăm un astfel de obicei,
atunci chiar că nu avem nici o putere” şi „Atâta ţin oamenii noştri de
credinţă, cât mortul de bănuţ”.
Ce se întâmplă cu noi? În dorinţa noastră, de multe ori sinceră, de a‑I
sluji lui Dumnezeu, devenim prea formalişti, dorim să copiem ce a
gândit sau făptuit un sfânt sau altul, uitând să ascultăm şi ce are să
ne spună Dumnezeu pentru situaţia noastră concretă. Nu reuşim să aplicăm
la noi, nu doar să copiem exterior, formal, diferite exemple din
Tradiţia Bisericii. Ca urmare, în loc să ne apropiem de Dumnezeu şi de
semeni prin formele care sunt bune şi necesare, ne izolăm tot mai mult
în lumea noastră interioară, în loc să devenim altruişti ne cultivăm
egoismul, în loc să căutăm împlinirea voii lui Dumnezeu, facem ceva ce
hotărâm noi că este voia Lui, în loc să creştem în comuniune prin
credinţă, deschizându‑ne spre semenii noştri, ne făurim ideologii care
ne îngustează orizontul vieţii, depărtându‑ne de Dumnezeu şi
separându‑ne de oameni. Netrăind prin credinţă, într‑o relaţie vie cu
Dumnezeu şi cu semenii, ne limităm la conformarea exterioară, adeseori
făţarnică, cu anumite tipare de comportament religios. Cumva, asemenea
cărturarilor şi fariseilor din vremea Mântuitorului, în loc să punem
formele în slujba vieţii, omorâm viaţa limitând‑o la forme.
Toate aceste chipuri de raportare defectuoasă la Dumnezeu Părintele
Teofil le caracteriza prin formula: „A trăi social în religie, nu
religios în societate”, adică a coborî relaţia cu Dumnezeu, manifestarea
religioasă, la o simplă practică comună. În cuvintele Sfinţiei Sale,
aceasta însemna „a face lucrurile lui Dumnezeu cu faţa către lume”. De
exemplu, să te rogi doar ca să fii văzut că te rogi, să posteşti ca să
fii lăudat, să împlineşti anumite ritualuri religioase pentru că aşa e
obiceiul, să predici frumos pentru a culege laude etc. Or, tocmai
această raportare a cuiva la Dumnezeu cu faţa spre sine însuşi sau către
oamenii din jur, această reducere a religiosului la social şi a
scopului la mijloc este cea care face ca manifestarea noastră religioasă
să fie adesea doar formală, ritualistică, fără substanţă, fără sens şi
prin urmare fără viaţă.
Acestui mod defectuos de trăire a religiosului Părintele Teofil i‑a
opus în viaţa sa o relaţie vie cu Dumnezeu, pe care Îl înţelegea, Îl
experia şi Îl prezenta ca Tată, ca „bun şi iubitor de oameni”, ca
„milostiv şi iubitor de oameni”, ca „Dumnezeul milei şi al îndurărilor
şi al iubirii de oameni”, Care ne iubeşte, ne ajută, ne cheamă, ne
ocroteşte, ne miluieşte şi chiar ne zâmbeşte, chemându‑ne să‑I zâmbim şi
noi. Mai ales acest din urmă lucru, relaţia cu Dumnezeu prin zâmbet,
este destul de rar întâlnit în tradiţia ortodoxă şi mărturiseşte o
intimitate delicată a unei relaţii de iubire cu Dumnezeu. Părintelui
Teofil îi plăcea să amintească un cuvânt al Părintelui Serafim Popescu:
„Creştinismul îi viaţă, nu‑i gheaţă!”.
Părintele
Teofil a dobândit această intimitate în relaţia cu Dumnezeu deoarece,
devenind monah, nu s‑a limitat la încadrarea într‑un tipic de viaţă, fie
el şi monahal şi desăvârşit, ci a acordat o mare importanţă, pe lângă
încadrarea în forme, relaţiei vii cu Dumnezeu, pe care Îl percepea ca
Tată iubitor şi ocrotitor, verificându‑şi mereu gândurile şi faptele cu
Cuvântul viu al lui Dumnezeu din Evanghelii. Întrebat, de exemplu, cum
procedează seara când e obosit şi nu‑şi mai poate împlini canonul de
rugăciune, spunea fără să se formalizeze că, după o foarte scurtă
rugăciune, „se culcă”. Şi se culca într‑adevăr, dar a doua zi se scula
foarte devreme, astfel că avea la dispoziţie două‑trei ore pentru
rugăciune, citire şi meditaţie înainte de rugăciunea din biserică.
Considera că, în cazul în care seara era la o conferinţă care se
prelungea cu dialogul si spovedaniile până târziu, astfel că nu mai avea
posibilitatea să se roage, Dumnezeu va primi slujirea pe care a
împlinit‑o fără a‑i cere ceva ce n‑a mai avut posibilitatea să
împlinească. Rămânea uimit în faţa unor mărturisiri din partea unor
monahi cum că ar avea ca restanţă de împlinit canonul de rugăciune în
urmă pe nu ştiu câte luni de zile şi nu concepea că Dumnezeu ar cere aşa
ceva. Spunea că se roagă cu bucurie cu „Rugăciunea lui Iisus” şi nu‑şi
poate închipui că Dumnezeu îi va reproşa: „Vezi, Teofile, că ai mai fi
putut zice rugăciunea de vreo mie de ori şi n‑ai zis‑o!”. Când la
rugăciune îi venea în minte o poezie minunată de maica Teodosia Zorica
Laţcu, i‑o recita lui Dumnezeu şi zicea: „Doamne, aşa că‑i faină?”.
Întrebat de Părintele Ioanichie Bălan cum se luptă împotriva somnului –
cuvinte cuprinse în Patericul Românesc –, Părintele Teofil răspunde
tranşant: „Mă culc”. La întrebarea: Care rugăciune e mai puternică?,
întrebare la care răspunsul standard ar fi că aceea de la miezul nopţii,
părintele răspundea că „Aceea prin care te apropii de Dumnezeu mai
mult”.
Care ar fi poziţia Părintelui Teofil faţă de stările de lucruri
descrise de tânărul citat în deschiderea acestui articol? Într‑adevăr,
de multe ori constatăm că noi, cei care ne numim credincioşi, nu avem
deloc conştiinţa şi simţirea apartenenţei la Trupul lui Hristos, la
Biserica în cadrul căreia suntem chemaţi să formăm o comunitate şi o
comuniune de fraţi şi surori. Cu referire la monahi, Părintele spunea
că, din păcate, aceştia adesea nu prea au virtuţi sociale, nu le pasă de
fratele/sora lor. Dacă, spre exemplu, doi monahi se ceartă, ei se
despart foarte uşor, spunea Părintele, se închid în chilie trântind uşa
după ei şi nu‑i mai interesează ce se întâmplă cu celălalt. Astfel că nu
se depăşeşte un mod de raportare pur formal la celălalt. Deşi
deontologia impune anumite comportamente, anumite formule de politeţe,
şi în lumea monahală şi în cea clericală şi între creştini în general,
cum este şi salutul „Doamne‑ajută!”, acestea sunt adesea lipsite de
conţinut. Sunt rostite, împlinite, fără ca aceia care le utilizează să
le gândească şi mai ales fără să le trăiască. În legătură cu „agapele
care au înlocuit party‑urile”, Părintele, referindu‑se la mulţi
candidaţi la monahism care, părăsind lumea, veneau la mănăstire,
îmbrăcau haina monahală, dar nu se lăsau pătrunşi şi de duhul de gândire
şi simţire călugăresc, amintea un cuvânt adresat de un părinte din
Pateric cuiva care fusese senator şi devenise monah doar în cele
exterioare: „Şi pe senator l‑ai pierdut, şi nici pe monah nu l‑ai
aflat”. Cât de des nu se întâmplă, din păcate, în situaţia noastră de
diasporă, ca hramurile bisericeşti să fie reduse la statutul de serbări
câmpeneşti. Adică oamenii folosesc sărbătoarea bisericii în scop abuziv.
Nu percep sau nu‑i interesează caracterul religios, creştin al
acesteia, ci o folosesc ca simplu prilej de a fi împreună cu ceilalţi şi
de a se distra, uneori zgomotos. Îmi amintesc cum la un hram un
participant nu se jena să‑mi sufle fumul de ţigară în faţă. Să venim la
exemplul muzicii bizantine. La mănăstirea Sâmbăta, până la sfârşitul
anilor ’80 s‑a cântat mai mult muzică cunţană. Atunci unii părinţi au
venit cu ideea introducerii muzicii psaltice, o muzică foarte frumoasă,
de altfel. Însă modul în care acei părinţi doreau impunerea ei, fără
nicio consideraţie sau îngăduinţă faţă de părinţii care nu cunoşteau şi
nu puteau cânta muzica psaltică, dovedea o crasă lipsă de dragoste şi
înţelegere faţă de confraţii monahi, de pe urma căreia şi Părintele
Teofil a avut de suferit. E vorba şi aici de o idolatrizare a unui
mijloc, fie el şi de o extraordinară fineţe artistică şi valoare
duhovnicească; de o manifestare egoistă, lipsită de viziunea finalităţii
lucrurilor. Referitor la icoane se întâmplă, desigur, acelaşi lucru,
dacă în ele vedem doar un anumit stil artistic de pictură sau o anume
şcoală artistică, fără ca icoana să devină o fereastră spre Dumnezeu şi
spre sfinţii pe care‑i înfăţişează. În concepţia Părintelui Teofil,
toate lucrurile pe care le facem ca oameni credincioşi trebuie astfel
făcute ca ele să ne conducă la întâlnirea cu Domnul Hristos. Nu cu o
icoană, cu atât mai puţin cu un idol al Lui, ci cu El Însuşi, viu şi
iubitor, aşa cum Îl prezintă Evangheliile şi Sfintele Slujbe.
Aş
dori să subliniez faptul că Părintele Teofil a dat o maximă importanţă
formelor tipiconale şi rânduielilor de manifestare a credinţei, conform
practicii Bisericii, aplicându‑le în viaţa Cuvioşiei Sale cu multă
stricteţe şi cerând şi celor pe care‑i îndruma să se încadreze în
aşa‑numitul program de viaţă religioasă pe care‑l alcătuise. Însă el
ştia că aceste forme sunt doar mijloace ajutătoare, susţinătoare ale
neputinţei noastre omeneşti, pe care le folosim pentru a avea un ajutor,
pentru a beneficia prin ele de experienţa înaintaşilor noştri, nu ca
scop în sine pentru care să trăim. Astfel, Părintele Teofil însufleţea
rânduielile prin viaţa, prin credinţa sa, făcându‑le vii nu doar pentru
sine, ci şi pentru cei care veneau în contact cu dânsul. Îmi amintesc cu
câtă bucurie spunea anumiţi psalmi, care‑i deveniseră aşa de apropiaţi
de parcă el i‑ar fi făcut, de modul în care, în cadrul Sfintei
Liturghii, ne transmitea pacea, împreunată cu un zâmbet îmbrăţişător,
spunând „Pace tuturor”, de bucuria lui pentru a vesti Cuvântul lui
Dumnezeu prin predică sau de hotărârea radioasă cu care se încadra în
disciplina de post a Bisericii, deşi spunea: „Eu mă bucur să postesc,
dar mă bucur şi că nu‑s toate zilele de post!”.
Toate acestea făceau ca Părintele Teofil să fie perceput atât de viu în
credinţă. Personal, mărturisesc că este omul cu cea mai mare credinţă
în Dumnezeu din câţi am întâlnit, în sensul în care credinţa este
definită de un părinte din Pateric astfel: „A avea mintea pururea lipită
de Dumnezeu cu evlavie şi cu dor, a atârna cu nădejdea de El şi a te
încrede în El în orice ai face şi ţi s‑ar întâmpla”. Evlavia şi dorul
acesta constituiau substanţa bucuriei de viaţă a Părintelui Teofil, a
cărui rugăciune tindea să fie tot mai mult şi mai intens, după cuvântul
Cuviosului Marcu Ascetul, „o bucurie care înalţă mulţumire”.
Am certitudinea că reuşind noi, cât mai mulţi, să trăim credinţa cu
evlavie şi cu dor, să ne fie rugăciunea o bucurie care înalţă mulţumire,
să ne simţim în biserică precum în „tinda raiului”, la „poarta
cerului”, în „casa lui Dumnezeu” şi în „locul împlinirilor”, cum adesea
Părintele definea mănăstirea, bucuria izvorâtă din credinţa noastră va
fi şi pentru cei din jurul nostru o invitaţie la bucurie în locul
împlinirilor, sub ocrotirea Tatălui şi în comuniunea fraţilor."
Prea Sfintitul Episcop vicar Sofian Brasoveanul
(sursa: Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale,,Apostolia")
,,........Oh! Ce cumplită orbie
sufletească este în lumea de azi! Parcă s-au împlinit cuvintele
Scripturii, ce zic că „Domnul veacului acestuia (diavolul) a orbit
minţile necredincioase, să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos.“
(II Cor. 4, 4). Lumea şi oamenii de azi trăiesc în cumplită orbie
sufletească, pentru că n-au primit cu adevărat lumina lui Hristos, Care a
venit în lume „să dea orbilor vedere“ şi să-i „lumineze pe cei care
şedeau în întuneric şi în umbra morţii“ (Ps. 106, 10).
