IN URCUSUL SPRE INVIERE AVEM NEVOIE DE ............

 ....o calauza duhovniceasca iscusita ,de un duhovnic .

Odată cu începerea Triodului, cea mai frumoasă şi intensă perioadă liturgică a anului bisericesc, noţiunile de „post“, „pocăinţă“, „spovedanie“, „duhovnic“ se întâlnesc tot mai des.
 Cu toate acestea, există unii care, întrebaţi dacă se spovedesc la vreun preot, afirmă: „La ce-mi foloseşte mie duhovnicul? De ce mi-ar trebui un îndrumător duhovnicesc? Eu Îi mărturisesc lui Dumnezeu tot ce am pe suflet! De aceea consider inutilă spovedania şi implicit duhovnicul. Oare Dumnezeu nu aude ce-I spun eu în faţa icoanei sau în biserică? De ce-ar fi nevoie de o terţă persoană care să-I repete ceea ce I-aş putea dezvălui direct?“ Sunt raţionamente înşelătoare, cărora le cad pradă mulţi semeni. Aşadar, care este rolul duhovnicului în viaţa noastră?O privire succintă peste dumnezeiasca Scriptură ne va lămuri că Mântuitorul Hristos a instituit Sfânta Taină a Spovedaniei prin faptul că El Însuşi a săvârşit-o întâi în timpul activităţii Sale pământeşti asupra multor oameni ce-şi arătau credinţa în El cerându-I ajutorul, mărturisindu-şi păcatele, primind apoi de la Duhovnicul desăvârşit dezlegarea lor, odată cu îndemnul de îndreptare a vieţii. După terminarea misiunii Sale în lume, când s-a apropiat vremea Înălţării la cer, a dat Sfinţilor Apostoli puterea de a asculta mărturisirea păcatelor semenilor şi de a le acorda iertarea. Darul acesta este de fapt puterea  Lui Însuşi lucrând în ei: „luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“ (Ioan 20, 22-23). Ca urmare firească a lucrării Sale mântuitoare împlinite, prin cuvintele adresate discipolilor, iar prin ei în mod direct tuturor urmaşilor acestora, episcopi şi preoţi, Mântuitorul Hristos le-a dăruit o putere nemărginită, învestindu-i cu prerogativa de a deschide şi pătrunde în sufletele celor ce-şi clădesc sfinţenia prin pocăinţă. Spun dumnezeieştii Părinţi că Domnul a instituit Taina Mărturisirii sau a Spovedaniei pentru ca omul să nu deznădăjduiască din pricina neputinţei lui, ci să caute sprijin în afară, la Dumnezeu, la preot, căci cel izolat de păcat nu-şi poate găsi ajutor în sine, în fiinţa sa neliniştită şi bolnavă, ci numai în afară, în altă persoană. Dar să nu omitem esenţialul: nu duhovnicul iartă, dezleagă păcatele, ci Însuşi Hristos, prin graiul şi mâna preotului. Părintele oficiant al sfântului sacrament spune într-o rugăciune din rânduiala slujbei: „iată, fiule, fiică duhovnicească, Hristos stă de faţă nevăzut, primind a ta mărturisire cea cu umilinţă… iar eu sunt doar un martor ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte vei spune“.
 Trecând peste aspectul doctrinar al Tainei Sfintei Spovedanii, nevoia unui îndrumător duhovnicesc se justifică şi prin faptul că nu ne cunoaştem niciodată cu adevărat pe noi înşine, aşa după cum afirma părintele Dumitru Stăniloae: „prin altul mă cunosc nu numai ca ceea ce sunt, ci şi ca ceea ce pot să fiu şi trebuie să fiu. Şi mă cunosc ca atare când mă mărturisesc“. Ne vine greu, dar trebuie să recunoaştem că puţini dintre noi au capacitatea să se judece conştiincios, imparţial, fără a-şi oferi eventuale circumstanţe atenuante pentru păcatele săvârşite. După mărturia Sfântului Vasile cel Mare, lucrul cel mai greu dintre toate pare a fi cunoaşterea propriei fiinţe în toată complexitatea ei. Or, tocmai prezenţa unui duhovnic în viaţa noastră ne permite să ne vedem fiinţa neajutată de posibilele încercări de cosmetizare, căci, dacă eu nu mă cunosc pe mine decât prin celălalt, atunci cu atât mai mult voi izbuti a mă descoperi total prin intermediul preotului duhovnic în care sălăşluieşte Hristos prin Duhul Sfânt.
 Peste toate acestea, un verset din dumnezeiasca Scriptură zice: „Doamne, învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu“ (Psalmul 142). Se pune întrebarea: cum aflăm voia lui Dumnezeu? Cum ne dăm seama dacă un lucru Îi place sau nu? În timpurile biblice au trăit oameni care primeau mesaje de la Cel Atotputernic prin mijlocirea unei inspiraţii directe. Contemporanii vieţii pământeşti a Fiului lui Dumnezeu au auzit pe Însuşi Cuvântul vorbind. Apoi, au fost Sfinţii Părinţi insuflaţi şi inspiraţi de Duhul Sfânt. Bunăoară, Sfântul Simeon Noul Teolog recunoştea existenţa unor persoane învăţate direct de Dumnezeu: „cei mai de seamă părinţi au avut drept învăţător nu un om, ci pe Dumnezeu şi conştiinţa lor, şi s-au făcut luminătorii lumii“. Astăzi, acest mod de a înţelege nemijlocit voia lui Dumnezeu se întâlneşte mult mai rar. Însă, orice om dornic de mântuire trebuie să ştie dacă direcţia sa de mers îl conduce într-adevăr către Dumnezeu, să înveţe cum să se ferească de primejdiile ori cursele ce-l înconjoară, să cunoască în fiecare moment ce să facă spre a împlini voia Cerescului Tată. Desigur, Sfânta Scriptură ne oferă nemijlocit această posibilitate. Dar ce face un începător într-ale duhovniciei, deoarece capacitatea sa de a reflecta şi înţelege limpede cuvântul Domnului încă poate fi viciată de lipsa unei vieţi spirituale autentice. De aceea, pe lângă dumnezeiasca Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, toţi avem nevoie de o călăuză iscusită, de duhovnic, care, înzestrat cu acest dar, să suplinească lipsa de plenitudine a discernământului duhovnicesc celor ce dorim să ne spovedim. Necesitatea unui duhovnic care să aducă lămuriri în privinţa voii lui Dumnezeu este cu atât mai mare cu cât voia proprie a omului captiv încă în mrejele păcatului se împotriveşte voii lui Dumnezeu, căci, după avva Pimen, „voia omului este un zid de aramă între el şi Dumnezeu şi o piatră de poticnire“. Deci cum vom înţelege voia lui Dumnezeu ori cum o vom căuta, de vreme ce păcatul, înşelându-ne, ne îndeamnă să ne încredem în noi înşine, ghidându-ne după voia noastră de multe ori pervertită? Tocmai din această perspectivă, prezenţa duhovnicului în viaţa credinciosului are taman menirea de a-i arăta voia lui Dumnezeu, starea lui în raport cu aceasta, precum şi calea, mijloacele de a ajunge la comuniunea, prin iubire şi smerenie, cu Dumnezeu. Duhovnicul, prin Taina Spovedaniei, aduce în sufletul creştinului liniştea, luminarea, mulţumirea şi bucuria reîntâlnirii cu Dumnezeu.

Aşadar, avem mare  nevoie de duhovnic căci prin el îl găsim pe Hristos. Nu există nici un moment când cineva, în orice stare s-ar găsi, să se poată lipsi de un povăţuitor duhovnicesc, deoarece Cartea Sfântă glăsuieşte: „cei care n-au cârmuitor cad ca frunzele“ (Pilde 11, 14). 

Pr.cuv.Arhimandrit Mihail Daniliuc

(Sursa:  ziarul,, Lumina")

DE ASTAZI A INCEPUT URCUSUL SPRE INVIERE

  .....Sa ne pregatim intrand prin usile pocaintei !

Începând cu Duminica vameşului şi a fariseului, calendarul ortodox consemnează intrarea în perioada premergătoare Paştilor.Dumnicele de dinaintea Lasatului de post sunt o pregătire spirituală, care ne  ,,antrenează" pentru luptele duhovniceşti ale perioadei Postului Mare. Astfel, odată cu pilda vameşului şi fariseului, Sfinţii Părinţi ne învaţă că temelia urcuşului duhovnicesc şi garanţia lui este virtutea smereniei. De asemenea, prin cântările ei, Biserica ne îndrumă la limanul pocăinţei, prin aceste imne care ne vor însoţi până la Florii: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul întinat; ci, ca un Îndurat, curăţeşte-mă cu mila milostivirii Tale".
 Duminica fiului risipitor, a doua a Triodului, sporeşte încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, care aşteaptă întoarcerea acasă a fiecărui fiu rătăcit. Condacul acestei zile spune: De la părinteasca slava Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, întru răutăţi am risipit bogăţia pe care mi-ai dat-o. Pentru aceasta glasul celui risipitor aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi. În acelaşi spirit, la Utrenia acestei duminici se cânta Psalmul 136, al înstrăinarii, cântat de evrei în captivitatea babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. Acest psalm exprimă plânsul omului depărtat de casa Tatălui ceresc, pus în faţa luptei decisive cu păcatul şi cu patimile. El va fi cântat şi în ultimele două duminici dinaintea Postului .
 Sâmbăta pomenirii morţilor este menită să ne aducă aminte de filosofia cea adevărată, care este cugetarea la moarte. Sfinţii Părinţi ne cheamă să ne rugăm Dreptului Judecător pentru veşnica fericire a tuturor celor adormiţi din veac în dreapta credinţă, pregătindu-ne astfel pentru tema duminicii care urmează, a înfricoşătoarei judecăţi.
Duminica lăsatului sec de carne ne pregăteşte spre dobândirea fricii de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, punându-ne înainte priveliştea Judecăţii de Apoi. Urmează Săptămâna brânzei, care este o pregătire liturgică şi duhovnicească pentru Postul Mare. Miercuri şi vineri în această săptămână se pune slujba Postului, cu rânduiala tricântărilor (triodia) şi cu metaniile mari, însoţind rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Gustăm deja din atmosfera Păresimilor. Această săptămână se încheie cu Sâmbăta asceţilor, în care cerem rugăciunile tuturor Sfinţilor Cuvioşi şi ale Cuvioaselor Maici care sunt exemple vii de nevoinţă trupească şi spirituală, ca să ne învrednicim şi noi a urma vieţii lor iubitoare de osteneli.
Duminica lăsatului sec de brânză ne aminteşte de izgonirea lui Adam din rai. Motivul căderii protopărinţilor în păcat este, în principal, nepăzirea poruncii postului, iar noi, prin contraexemplul lor, suntem chemaţi să ne întoarcem la comuniunea cu Dumnezeu prin postul care tocmai urmează să înceapă. Un tropar din canoanele Utreniei spune: Vino, ticălosul meu suflet, de plângi astăzi, pentru cele ce s-au făcut cu tine, aducându-ţi aminte de goliciunea cea dintâi din Eden, prin care ai fost scos din desfătare şi din bucuria cea neîncetată. Sfinţii Părinţi ne spun că tema izgonirii lui Adam din rai, legată de Duminica lăsatului sec de brânză, reprezinta şi o transpunere în cult a ,,expulzării" temporare a penitenţilor în afara bisericii, care, odinioară, avea loc în această duminică. Aceştia trebuiau să rămână în afara uşilor bisericii (ca, oarecând, Adam în faţa uşilor încuiate ale Edenului) şi să-şi plângă păcatele până la sfârşitul Postului Mare, când erau reintroduşi în ea împreună cu cei care încă nu făceau parte din comunitatea bisericească. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie, referindu-se la tema acestei duminici: „Să luăm aminte că, aşa cum Adam, după călcarea poruncii, a fost izgonit din rai şi din desfătarea, şi din petrecerea împreună cu îngerii şi a ajuns gol şi departe de faţa lui Dumnezeu, aşa şi noi, păcătuind, ne despărţim de Biserica robilor Săi Sfinţi şi dezbrăcăm prin păcat veşmântul dumnezeiesc pe care l-am îmbrăcat botezându-ne şi care, precum credem, este Hristos (Galateni 3, 27)".
Cu Duminica izgonirii lui Adam din rai se încheie perioada pregătitoare, a doua zi, luni, începând Postul Mare. Vecernia din seara acestei Duminici cuprinde un ritual al iertării, iertare pe care creştinii şi-o cer unii de la alţii, şi-o dau unii altora la intrarea în Postul Mare. 
 Postul Mare începe în lunea care urmează după Duminica izgonirii lui Adam din rai (sau Duminica lăsatului sec de brânză).
Luni şi marţi din prima săptămănă a Postului Mare sunt zile aliturgice datorită ascezei totale (post negru) a monahilor în aceste două zile. Stricteţea postului e mai mare faţă de celelalte săptămâni. La Pavecerniţa Mare din primele patru zile se adaugă Canonul Sfântului Andrei Criteanul, preluat din joia săptămânii a V-a şi împărţit în patru secţiuni. În tot Postul Mare, rugăciunile au un pronunţat caracter penitenţial şi au un fundament biblic mai evident.
Sâmbetele Postului Mare au o rânduială specială, dat fiind că în aceste zile este permisă comemorarea sfinţilor şi stricteţea ascezei, se relaxează puţin, ca şi în duminici. Prima sâmbătă a Postului Mare este numită Sâmbăta Sfântului Teodor Tiron şi este legată nu de pomenirea propriu-zisă a lui (care e pe data de 17 februarie), ci de „minunea colivelor" făcută de el în Postul Mare . Următoarele trei sâmbete: a II-a, a III-a şi a IV-a sunt dedicate pomenirii morţilor. Sâmbăta a V-a a Postului Mare este numită şi Sâmbăta Acatistului Născătoarei de Dumnezeu. Originea sărbătorii Acatistului se datorează eliberării minunate a Constantinopolului de asediul perşilor, în anul 626. Acest Acatist a fost, o vreme, imnul poporului bizantin.
  Prima duminică a Postului Mare, a Ortodoxiei, era numită în vechime (până în sec. al XI-lea) a proorocilor Moise, Aaron, David şi Samuel. Denumirea actuală vine de la sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, instituită de patriarhul Metodie al Costantinopolului la 11 martie 843, pentru a fi sărbătorită în fiecare an în prima duminică a Postului Mare. Atât Apostolul cât şi Evanghelia se referă la vechea prăznuire a profeţilor Vechiului Testament, în frunte cu Moise.
 Duminica a II-a din Postului Mare este dedicată Sfântului Grigorie Palama. La Liturghie se citeşte despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Pomenirea Sfântului Grigorie Palama († 1359) ca apărător al isihasmului are o importanţă duhovnicească foarte profundă pentru acest post, în care suntem chemaţi să ne rugăm cât mai mult şi să încercăm bucuriile unei vieţi duhovniceşti, de credinţă, liniştire a minţii şi curăţie.
 Duminica a III-a din Postului Mare este închinată Sfintei Cruci, pe de o parte, prin mutarea în această zi a sărbătorii din 6 martie, a Aflării Cinstitei Cruci, şi pe de altă parte, pentru apropierea jumătăţii Postului, moment în care Crucea Domnului se prezintă celui ostenit de nevoinţă ca un popas răcoritor şi dătător de noi puteri sufleteşti.
 Duminicile a IV-a (a Sfântului Ioan Scărarul) şi a V-a (a Cuvioasei Maria Egipteanca) ne pun înainte pilda de nevoinţă a acestor doi Sfinţi, pomeniţi în această perioadă (Sfântul Ioan la 30 martie, iar Cuvioasa Maria pe 1 aprilie). Aceşti doi sfinţi ne însufleţesc cel mai mult în această perioadă a Postului Mare - Sfântul Ioan Sinaitul, prin lucrarea sa, Scara, ne îndeamnă să purcedem pe calea virtuţilor, iar Sfânta Maria Egipteanca, prin viaţa sa de pocăinţă, este un exemplu de îndreptare şi de sfinţire a conduitei. 
 Întreaga Săptămână a patimilor este o meditaţie la pătimirile Domnului, dar şi la ultimele fapte şi învăţături date de El. Pe de altă parte, aceasta este o perioadă de intensificare a eforturilor noastre duhovniceşti în vederea unei pregătiri mai bune pentru praznicul Învierii. De aceea, este numită şi Săptămâna Mare încă din sec. al IV-lea, în Constituţiile Apostolice, iar acest epitet a trecut la toate zilele acestei săptămâni. Inclusiv postul din această săptămână, începând cu Sâmbăta lui Lazăr şi până în Sâmbăta Mare, este văzut şi trăit ca un post mai special, de pregătire pentru Paşti şi o continuare firească şi mai intensă a Postului Mare de 40 de zile, încheiat în vinerea dinainte de Florii.
Acest timp al Triodului, prin urcuşul lui ascetic, liturgic şi mistic, ne ajută să păşim pe calea vieţii duhovniceşti. De multe ori, noi uităm scopul existenţei noastre pământeşti, ne pierdem în „grijile cotidiene" şi revenim la vechiul mod de vieţuire, ce nu mai are ca scop primordial „căutarea mai întâi a împărăţiei lui Dumnezeu şi a dreptăţii Sale". Pr. Schmemann spunea despre această revenire la viaţa lumească: „Cu adevărat, trăim ca şi când El n-ar fi venit niciodată. Acesta este singurul păcat adevărat, păcatul păcatelor, nesfârşita tristeţe şi tragedie a noastră. Dacă pricepem aceasta, atunci putem înţelege ce este Paştile, de ce este nevoie de post şi ce implică acesta. Pentru că abia atunci înţelegem că tradiţiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele şi slujbele sale, există, întâi de toate, cu scopul de a ne ajuta să ne recăpătăm vederea şi gustul acestei vieţi noi, pe care atât de uşor o risipim şi o înşelăm, pentru a face pocăinţă şi a ne întoarce la ea". Bineînţeles, căutarea împărăţiei lui Dumnezeu este „calea cea strâmtă" ce se parcurge cu efort şi renunţări şi, de cele mai multe ori, alegerea ei nu este lucru uşor. Soluţia ce ne este dată de Biserică pentru „deschiderea ochilor" noştri spre aprecierea cum se cuvine a darului făcut nouă de către Fiul lui Dumnezeu, la Învierea Sa ca om, este Postul Paştilor.
  
Protos. Chiril Lovin

(sursa:	,,ziarullumina")
	SLAVIT SA FIE DOMNUL!

PARINTELE IOSIF TRIFA

Un model in Ortodoxia Romaneasca

 Viziunea Părintelui faţă de preoţie
- A fost convins că preotul trebuie să fie aproape de mirean pentru a-l susţine în urcuşul duhovnicesc comun, TURMĂ ŞI PĂSTOR, în caz contrar misiunea sa se îndeplineşte defectuos şi cu caracter de provizorat.
-  „Puneţi Biblia în mâna poporului!!!” – un îndemn promovat şi susţinut de Părintele Iosif; era convins că slujitorii sfintelor altare trebuie să facă acest lucru pentru a scoate oamenii din bezna neştiinţei şi a ignoranţei. INTERPRETAREA BIBLIEI – ATENŢIONA ÎNSĂ PĂRINTELE – APARŢINE BISERICII PRIN SFINŢII PĂRINŢI. ( A SE CITI Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului p. 246)
- Din scrisoarea trimisă de Părintele Iosif TRIFA profesorului univ. Ioan LUPAŞ:
„…De zece ani port lângă numele meu cuvântul “preot” şi cu fiori mă gândesc la dimineaţa aceea în care numele meu ar apărea fără acest cuvânt, să şterg cuvântul “preot” de lângă numele meu şi să scriu altul în locu-i, hotărât e o soluţie fericită pentru un trai tihnit, dar nu pentru suflet, căci pentru mine cuvântul “preot” înseamnă un har, un dar, o mărire a răspunderii, şi nu o sarcină care se poate lăsa şi schimba oricând. (…) Eu, dragă, vreau să rămân cu această numire sfântă de “preot” şi nu este suferinţă şi nici mizerie, nici durere, putere sau amăgire în această lume care m-ar putea despărţi de ea”. (Biserica şi şcoala,  nr. 37 din 26 sept. 1920)
Spiritul de jertfă al Părintelui
-      Părintele ne-a reamintit, prin exemplul personal, că iubirea înseamnă jertfă continuă; atât cât jertfeşti atât şi iubeşti (Traian Dorz).
-      Astăzi nu mai suntem capabili de jertfă pentru că egoismul este boala societăţii moderne sau post-moderne.
-      Cele 7 operaţii din trupul său firav, ultima dintre ele rămânând deschisă, provocându-i mari dureri.
-      De pe patul spitalului (Sibiu, Geoagiu, Davos -Elveţia) scria, îndemna, sfătuia şi se ruga până la epuizare.
„Ani de zile m-am luptat cu greutăţi, cu mizerii şi cu jertfe pe care singur Domnul de sus le cunoaşte…. Cu pieptul zdrobit scriu mereu, de pe pat cărţi şi foi pentru a putea alimenta fronturile şi tipografia”. (Ostaşul Domnului, 1935, p. 7)
Mărturisirea Părintelui după trecerea a 7 ani de la înfiinţarea „Oastei Domnului”
„Urmează anii în care mi-am măcinat pieptul şi sănătatea, anii în care am creat “Lumina Satelor” şi “Oastea Domnului”. Sunt anii în care băiatul meu mă lăsa întotdeauna seara la masa de scris şi dimineaţa mă afla tot acolo. Sunt cei 7 ani de jertfă pentru lucrul Domnului. Sunt cei 7 ani în care un om plăpând se topea ca o lumină, în râvna şi dragostea lui de a aprinde în popor lumina vieţii şi a aduce suflete pierdute la picioarele Crucii. În aceşti 7 ani am scris o mare parte din tâlcuirile şi cărţile mele”.
Stau gata să plec pe drumul acestei cruci. Vă rog, iubiţii mei, să mă însoţiţi cu rugăciunile voastre în acest drum. Vă rog să vă rugaţi pentru mine, ca Domnul să mă întărească. Şi dacă va fi să cad pe drumul crucii, eu vă rog, iubiţii mei, să nu mă uitaţi. Să nu mă uitaţi căci v-am iubit şi vă voi aştepta pe toţi în Ierusalimul cel ceresc, unde Domnul ne va mângâia pentru toate câte am suferit şi ne va trece în odihna şi bucuria Lui cea veşnică.
Vă salut cu cuvintele apostolului Pavel: “De aceea, preaiubiţii şi doriţii mei fraţi, rămâneţi tari în Domnul” (Filipeni 4,1). Acum se dă examenul cel mare al Oastei şi al ostaşilor. Cu ochii ţintă la Isus Căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre (Evrei 12,2).
Cu El vom birui!
Preotul IOSIF TRIFA, Sibiu
Document publicat în revista “Ostaşul Domnului” nr. 3-4 din 1-15 februarie 1935, redactor pr. Vasile I. Ouatu, Bucureşti
Predica cu fapta a Părintelui Iosif Trifa
„Toţi săracii ştiu şi mărturisesc cum casa mea a fost şi este totdeauna deschisă pentru ajutorul şi lipsurile lor. Calul, carul şi boii mei de câte ori i-au cerut săracii, i-am lăsat fără plată, pentru lipsurile lor. Şi precum casa mea, aşa şi mintea, şi priceperea mea am lăsat-o totdeauna deschisă pentru a da sfat, ajutor şi apărare pentru plângerile văduvelor şi săracilor”. (G.D., 1938, p. 7)
-      Smerenia sa, („în mişcarea Oastei, eu nu sunt altceva decât un vas umil şi slab, de care Domnul s-a folosit în lucrarea sa. Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu”;  “Oastea nu umblă prin opintelile mele ci prin revărsarea Duhului Sfânt”; neţinerea de minte a răului (episodul relatat de Traian Dorz despre întâlnirea Părintelui cu pr. Secaş – duşmanul Părintelui – pe care l-a îmbrăţişat şi i-a urat de bine); sărăcia şi modestia lui (toate averea pusă în slujba Domnului Iisus şi a frăţietăţii).
Iubitor de Adevăr
-      Mai presus de toate, Părintele Iosif iubea adevărul şi era împotriva minciunii sub toate aspectele ei.
-      a ştiut să lupte de fiecare dată când minciuna era ridicată la rang de adevăr. Pentru acest curaj dumnezeiesc, el si-a riscat vocaţia de preot, sănătatea şi chiar viaţa .
-      faţă de toate criticile nejuste şi neargumentate dogmatic, izvorâte din invidie şi ură, Părintele a răspuns: Eu mi-am iubit şi-mi iubesc biserica. Şi nu numai cu vorba, ci şi cu fapta. Eu am făcut bisericii mele tot binele pe care îl putea face un slujitor al ei. Dovadă îmi sunt fraţii ostaşi care umplu bisericile. Eu mi-am iubit şi-mi iubesc biserica, nu cu vorbe goale, ci cu muncă şi cu jertfă. EU SUNT ŞI VREA SĂ RĂMÂN PÂNĂ LA SFÂRŞIT UN DEVOTAT SLUJITOR AL BISERICII.
-      “Credinţa ce am primit, prin lucrarea Oastei Domnului, trebuie să rămână în locul ei natal, adică în Biserică, adică pe Golgota, adică pe stânca Iisus Hristos”.
Moţiunea din 12 septembrie 1937:
„Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii. O.D. nu este altceva decât Ortodoxia; este o familie restrânsă, o comuniune de frăţietate evanghelică, cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii. O.D. nu are nicio pretenţie dogmatică sau canonică..Ea vrea să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii”.

Mărturisitor al lui Iisus cel Răstignit
-      Gazete religioase pentru popor, Lumina satelor (1922), Oastea Domnului (1930), Iisus Biruitorul (1935), pe care le-a condus şi scris aproape integral.
-      Peste 30 de cărţi şi broşuri, numeroase articole publicate în revistele teologice ale vremii.
-     Toate conţineau sfintele îndemnuri („Înapoi la Evanghelie!”, „Înapoi la Iisus cel Răstignit!”, „Înapoi la viaţa primilor creştini!”), care mărturiseau prin cuvinte puţine miezul cel tainic al Ortodoxiei
AFLAREA, TRĂIREA ŞI VESTIREA LUI IISUS HRISTOS CEL RĂSTIGNIT – scopul fundamental al Oastei Domnului – trăit de Părintele Iosif cu însăşi viaţa sa.
-      Scrisul său pătrundea cu adevărat în adâncul fiinţei (adică în inimă – acordul omului cu Dumnezeu), de aceea mulţi oameni făceau cale întoarsă de pe cărările păcatului.
-     ” Să cerem Domnului apa care curge de jos în sus, adică lacrimile noastre de pocăinţă, care se ridică spre cerul lui Dumnezeu” (Părintele Iosif Trifa).
-      „Nu Geneva, ci Hristos!” – un fin observator al vieţii politice interne şi externe. Reuşea de fiecare dată să extragă din puzderia de evenimente înţelesuri adânc duhovniceşti. Adevărată mană pentru aprovizionarea sufletului.
-      Să devenim nişte fermenţi vii în aluatul şi frământătura Bisericii ortodoxe şi în societatea românească – PENTRU ACEST SCOP A TRĂIT, A MĂRTURISIT, A SUFERIT ŞI S-A JERTFIT PĂRINTELE IOSIF TRIFA.
-      “Toată lucrarea mântuirii noastre stă şi va sta numai în Crucea şi în Jertfa lui Iisus Cel Răstignit” (Pr. Iosif Trifa).
-      “Crucea şi Jertfa Lui de pe Golgota a făcut – şi va face – lucrarea mântuirii noastre. Fără această Jertfă toată lupta şi truda noastră este în zadar. Toată lupta noastră şi toată nădejdea noastră pentru mântuire, stă numai în credinţa şi în încrederea noastră neclintită în Crucea şi în Jertfa vie a lui Iisus Cel Răstignit.
-      Noi trebuie să mergem mai departe, să înaintăm spre darul şi lumina Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Lăsaţi dar, lumina şi iubirea Mântuitorului să intre în toată casa voastră şi să lumineze tot sufletul vostru, să vă cureţe de toate păcatele voastre.
-       După ce te-ai îndreptat pe tine, trebuie să îndreptezi pe alţii. Ca un bun ostaş al lui Hristos tu trebuie să te aperi nu numai pe tine de păcate ci trebuie să-i aperi şi pe alţii şi să-i atragi şi pe alţii în fronturile mântuirii sufleteşti.
-      Cel mai mare rău din poporul nostru este că nu-L cunoaştem şi nu-L urmăm pe Iisus Cel Răstignit. Căci dacă L-am avea pe El nu numai că n-am trăi în întunericul păcatelor şi al patimilor, ci am umbla cu toţii în toată curăţia şi bucuria luminii minunate a lui Dumnezeu.
-      În aceasta stă toată taina înnoirii, puterii şi rodirii noastre.
-      De fapt toate aceasta nu sunt o descoperire, ci mai degrabă o redescoperire.
-      Hristos era în mijlocul nostru, dar noi nu-L cunoşteam.
-      Bătea la uşa inimii noastre, dar noi nu-L simţeam.
-      Ne vorbea stând lângă noi, dar noi nu-L auzisem”.

Părintele Iosif – iubitor de neam şi ţară
-      Încă din perioada studenţiei a publicat articole despre viața oamenilor de la țară, a moţilor din care se trăgea (bunicul său fiind un centurion de încredere a lui Avram Iancu; căsătorit cu o nepoată de frate a lui Avram Iancu, Iulia Iancu); a scris în sprijinul moţilor care o duceau  greu sub regimul austro-ungar, a demascat nedreptățile şi împilarea străină etc. Ca preot şi învăţător în satul Vidra de Sus, a continuat munca de publicist și apărător al cauzei moților. A oferit soluţii practice pentru îmbunătăţirea situaţiei acestora.
-      scrisoare adresată de Iosif Trifa, elev al gimnaziului beiuşean la 1 martie 1906 lui  Leon George, un prieten ce studia la Iaşi: „…Străinii până acolo au mers încât şi din acest sărac institut au scos limba românească. (…) Cât despre mine, află că sunt fiu de ţăran român din ţara şi satul lui Iancu şi Horea. Ţinutul în care m-am născut e curat românesc. Deşi în şcoală m-am întâlnit cu o limbă şi o cultură străină, eu am rămas pe lângă dulcea limbă vorbită de moşii şi strămoşii mei, şi pe cale particulară am studiat şi studiez cu plăcere literatura noastră.(…) (Iisus Biruitorul, 1935, nr. 25, p. 3)

„Stau liniştit în faţa lui Dumnezeu, în faţa Bisericii, în faţa Istoriei că nu sunt vinovat de acuzele ce mi se aduc. Mai curând ori mai târziu Bunul Dumnezeu, Biserica, Neamul şi Istoria îmi vor face dreptate.”
ACESTA ESTE PĂRINTELE IOSIF TRIFA!

 Lect. univ. dr.Radu Rominasu 

(Facultatea de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale a Universităţii din Oradea. )
(Articol preluat prin : oasteadomnului.ro/ de  aici.)

DESAVARSIREA

 Chemare adresata in egala masura monahilor si mirenilor

Desăvârşirea este o chemare adresată în egală măsură monahilor şi mirenilor. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur preciza: “Atât monahul, cât şi mireanul trebuie să ajungă la aceleaşi înălţimi”.
Iar mai departe: “Vă înşelaţi gândind că sunt unele cerinţe pentru mireni şi altele pentru călugări… ei vor avea de dat aceeaşi socoteală. Şi dacă pentru unii căsătoria este o poticnire, ei să ştie că nu căsătoria în sine este piedica, ci mai curând libertatea opţiunii de care ei se folosesc greşit în căsnicie”. De aceea şi îndemnul: “Ţineţi-vă curat căsătoria şi veţi fi primii în Împărăţia cerurilor şi vă veţi bucura de toate bunătăţile”. Cu alte cuvinte, nu încadrarea instituţională printre mireni sau monahi ne mântuieşte, ci modul în care vieţuim.
 Inspirat de scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dar şi de experienţa sa mistică, Sfântul Simeon Noul Teolog argumenta convingător, în “Cateheza 5″, că desăvârşirea este posibilă şi în lume: “Şi dacă n-am fi zăbavnici şi trândavi şi dispreţuitori ai poruncilor lui Dumnezeu, ci râvnitori şi deşteptaţi şi treji , n-am avea nevoie nici de lepădarea de lume sau tundere în monahism sau de fuga din lume”. Aşa era David, exemplifică sfântul, care, deşi avea femeie, copii, rude, slujitori, avere mare şi griji multe, putea “să se căiască în fiecare zi, dar şi să ajungă, dacă vrea, la desăvârşirea virtuţii şi să primească Duhul Sfânt şi să se facă prieten al Lui Dumnezeu şi să se desfete de vederea Lui”. Asemenea lui David sunt enumerate alte figuri biblice precum: Avraam, Isaac, Iacob, Lot din Sodoma, Moise, Petru pescarul, care avea familie şi soacră.
 Sfântul Atanasie cel Mare în “Tâlcuire la Psalmi” 50, 7 spunea: “Călcarea poruncii a adus cu sine nunta”, supunerea faţă de moarte şi îmbrăcarea “hainelor de piele”. Expresia “haine de piele” provine din Facerea 3, 21: “Şi a făcut Domnul Dumnezeu la Adam şi femeii lui haine de piele şi i-a îmbrăcat pe ei”. În erminia Sfântului Grigorie de Nyssa, sintagma “haine de piele” se referă la cele pe care omul le-a împrumutat de la natura animală (împreunarea trupurilor, hrana, creşterea, îmbătrânirea, boala şi moartea). De asemenea,

Sfântul Ioan Gură de Aur, în “Omilie la Facere” 15, 4, susţinea: “După călcarea poruncii au apărut cele ale împreunării, căci până atunci ca nişte îngeri petreceau (oamenii, n.r.) în Rai, neaprinzându-se de poftă, nici împresuraţi de alte patimi, nesupunându-se nevoilor firii, ci cu totul nestricăcioasă zidire fiind şi nemuritoare”. Iar Sfântul Ioan Damaschin, în “Dogmatica” sa, comenta că “pentru a nu fi zdrobit şi mistuit neamul omenesc de către moarte, a fost născocită nunta, ca prin facerea de prunci neamul omenesc să dăinuiască”.Viaţa de feciorie nu ţine însă pur şi simplu de încordarea voinţei, de un calcul raţional, ci de sentiment şi de o harismă aparte: “Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora li s-a dat” (Matei 19, 11).
 Fecioria, comenta Cuviosul Isidor Pelusiotul, în Epistola 165, nu este însă un dar acordat doar unora, printr-o selecţie părtinitoare a lui Dumnezeu. Fecioria este o luptă mai presus de puterile omului, de aceea oricine şi-o asumă are nevoie de forţă dumnezeiască. Astfel, fecioria nu este poruncă, ci îndemn şi sfat, iar harisma sau puterea dumnezeiască de a trăi “nepereche” se dă acelora care luptă să se înfrâneze şi cer insistent ajutorul Domnului, fără a se deda trândăviei şi desfătării trupeşti. De aceea, nu se poate afirma că fecioria se dă părtinitor doar unora, pentru că atunci nu ar mai exista nici răsplată. Harisma fecioriei se dăruieşte tuturor celor care se însufleţesc să o câştige.
 Cu toate acestea, căsătoria nu este dispreţuită în creştinism, ci dimpotrivă, binecuvântată, Canonul 51 apostolic excomunicând (“afurisind”) pe oricine are scârbă sau dispreţ fata de căsătorie sau fata de călugărie. Fecioria, care nu are valoare în sine, ci numai când este închinată Domnului, este unirea desăvârşită cu Dumnezeu. “Creştinul nu este chemat să aleagă între căsătoria şi vieţuirea întru feciorie, ci între două forme de căsătorie, adică între cea trupească şi cea duhovnicească”, comenta Georgios Mantzaridis. Desigur, şi căsătoria între două persoane umane este chemată să aibă o dimensiune spirituală. De aceea, “duhul eshatologic şi ascetic, propriu vieţii feciorelnice, este necesar şi vieţii conjugale”.
 Paul Evdokimov arăta, în “Taina iubirii”, “că voturile monahale de ascultare, castitate şi sărăcie se regăsesc în viaţa fiecărui creştin”. El a observat că ritul intrării în monahism face apel la simbolismul conjugal (“logodnic, “mire”) şi că ritul vechi al căsătoriei prevedea tunderea, cu semnificaţia dăruirii celor doi soţi Domnului. Astfel, “căsătoria include interior starea monahală şi de aceea aceasta din urmă nu este taină”. În aceeaşi idee, alt autor rus, Bukharev, aplicând voturile monahale căsătoriei, spunea: “Ne căsătorim pentru a aparţine, în iubirea conjugală, doar lui Dumnezeu (vot de castitate), pentru a fi călăuziţi numai de Dumnezeu (vot de ascultare) şi a nădăjdui doar în Dumnezeu (vot de sărăcie)”.
 În general, omul lumesc refuză înfrânarea, atât cea alimentară, adică postul, cât şi abstinenţa conjugală. Şi aceasta, în mare măsură din cauza necunoaşterii sensului înfrânării. Nu puţini chiar dintre creştinii zilelor noastre care se căsătoresc au părerea că de acum se pot îndulci în voie de plăcerea trupească fără ca ea să mai fie considerată păcat. Ei nu înţeleg ce rost ar mai avea de acum înfrânarea, chiar dacă o mai practică, în virtutea obişnuinţei, în unele posturi. Este o concepţie cu totul străină de duhul Ortodoxiei .
Domnul Hristos a luptat cu ispita plăcerii, când demonul l-a îndemnat să prefacă pietrele în pâine, cu ispita durerii pe drumul pătimirilor şi la răstignire, dar nu a fost biruit nici de plăcere, nici de frica durerilor. Dimpotrivă, după cum teologhiseşte Sfântul Maxim Mărturisitorul: “După ce a dezbrăcat aşadar Domnul Căpeteniile şi Stăpâniile la prima încercare a ispitelor în pustiu, tămăduind latura de plăcere a părţii pătimitoare a întregii firi, le-a dezbrăcat din nou în vremea morţii, eliminând de asemenea latura de durere din trăsătura pătimitoare a firii”. “Iar acest efect din firea Lui omenească, explica părintele Dumitru Stăniloae, se prelungeşte în general în firea tuturor oamenilor care intră în comunicare cu El.” Aşadar, şi noi putem înfrânge plăcerea şi frica de durere pe care le avem în firea noastră înrudită cu iraţionalitatea animală, dar numai împărtăşindu-ne de harul şi Tainele dumnezeieşti. 

Pr. Constantin Ghita
. 
(publicat în ziarul ”Lumina”, 18 decembrie 2011)

PARINTELE IOSIF TRIFA - O AMINTIRE DE NEUITAT

Aduceri aminte.....!

 "Ca o mare furtunoasă Doamne mi-a fost viaţa
Numai rane mi-a fost trupul, numai lacrimi faţa
Numai singuratici paşii, numai rece locul
Numai în cuptorul crucii mi-a fost dulce focul."

 

,,Cu inima zdrobita si cu sufletul adanc sfasiat,impartasim tuturor fratilor o veste de mare durere: Parintele Iosif Trifa a adormit in Domnul in noaptea spre dimineata zilei de 12 februarie.
Dupa grelele suferinte s-a stins linistit cel ce in viata sa n-a cunoscut odihna,ci numai osteneala si lucrul pt.Domnul si pt.fratii lui.
S-a stins cel ce n-a stiut nimic altceva decat pe Iisus cel Rastignit si Jertfa Lui(1Cor.2,2) si a luptat pana la sange in razboiul cel sfant al Domnului Iisus.
S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca o jertfa vie,sfanta,placuta lui Dumnezeu(Rom.12,1),pt. cauza Lui.
S-a stins cel ce nu s-a crutat pe sine si n-a crutat nimic,ci a pus totul pt. Domnul si Evanghelia Sa,pt. ane face sa fim slujitori ai unui legamant nou,nu al slovei,ci al Duhului(2Cor.3,6)
S-a stins Parintele nostru drag,care ne-a nascut la o viata noua(1Cor. 4,15); cel ce a facut totul pt. Evanghelie si s-a facut tuturor toate,ca sa castige orice suflet pt. Hristos(1Cor. 9,22-23).
S-a stins gornistul Domnului,cel care,vazand primejdia,(Ezechil 33,1-6); a stat neclintit in mijlocul furtunilor si valurilor de pacate ca o straja care ne-a chemat neincetat la Hristos,tinand sus Cuvantul Evangheliei(Filip.2,16); cautand sa aduca pe pacatosi la Izvorul indreptarii si al puterii,la Iisus Mantuitorul.
S-a stins cel ce n-a crutat nimic,ci totul a cheltuit si s-a cheltuit bucuros si pe sine insusi si viata lui pt. Domnul si fratii lui(2Cor.12,15)
S-a stins cel ce L-a iubit mai mult pe Domnul ,Evanghelia si lupta Lui in lume decat pe copilul sau,sanatatea sa si viata sa.
S-a stins cel ce n-a stiut decat un singur lucru: sa sufere,si-a suferit; sa lupte,si-a luptat; sa sune din trambita,si-a sunat.
A crezut, de aceea a vorbit si a scris(2Cor.4,13)
A iubit,de aceea s-a jertfit,stiind ca osteneala in Domnul niciodata nu este zadarnica(1Cor.15,58)
A fost prigonit,barfit,batjocorit,hulit si alungat din toate partile,privit ca un inselator,macar ca totdeauna a spus Adevarul(2Cor.6,8); dar a rabdat totul cu drag,stiind ca robul nu este mai mare decat Stapanul sau(Ioan 15,20).
S-a stins cel ce,de 15 ani de zile,zi si noapte a lucrat si a luptat fara odihna pt. a-L face cunoscut pe Domnul si Cuvantul Lui tuturor celor ce nu-L cunosteau.
A cazut de multe ori in lupta,a primit multe rani,dar nici o clipa nu s-a dat inapoi...Privind mereu tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noatre,la Iisus cel Rastignit(Evrei 12,2); a mers mereu inainte,stropind cu sangele sau campul de lupta al Evangheliei.
S-a stins ca o lumina care se topeste luminand.Pana la sfarsit Parintele Iosif a lucrat mereu ingrijindu-se de copilasii lui,de mantuirea si de viata lor.
A luptat lupta cea buna,si-a ispravit alergarea ,a pazit credinta,acum a plecat la Domnul(IITim.4,7-8),la Dulcele Sau Mantuitor si Mangaietor, pe Care L-a iubit,L-a vestit,pt. Care s-a jertfit.S-a ridicat acolo unde suferintele,loviturile,ocarile,batjocurile si hulele oamenilor nu-l mai pot ajunge.
S-a stins un mare om a lui Dumnezeu, pe care solia chemarii la Domnul l-a aflat in lupta,tinand sus steagul Domnului Iisus.S-a sfarsit tinand sus Cuvantul Vietii(Filip. 2,16).
Dragostea pt. fratii lui l-a facut sa-si dea viata pt. ei(Ioan 15,13); lasandu-ne si noua,celor ce am ramas acest testament al luptei si jertfei pt. Domnul si Cauza Lui.El a putut spune: Urmati-ma pe mine,fratilor,calcati pe urmele mele,intru cat si eu calc pe urmele lui Hristos(1Cor. 11,1 ; Filip. 3,17)
Incolo,fratii mei,...ce ati invatat, ce ati primit si ati auzit de la mine si ce ati vazut in mine faceti! Si dumnezeul pacii va fi cu voi(Filip.4,8-9).
S-a stins dragul nostru Parinte,dar jertfa lui ramane.Lucrarea pe care a savarsit-o este a Domnului.Oastea Domnului este o Lucrare a Domnului.El a pornit aceasta Miscare si El Insusi va avea grija de ea...<>.

 ("Ce este oastea Domnului?",ed.a VI-a,Sibiu,1996,pag.211-212).
(sursa: www.oasteadomnului.ro/forum )

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

LASATI-MA...........!!!

S-alerg voios......,ca-n ascultarea Lui Hristos,se cere mers in graba.

În orice situaţie şi condiţie, chiar dacă ne-ar merge bine viaţa sau nu, chiar daca avem sau nu avem nimic, totuşi să avem credinta si nadejde mare in cuvântul lui Dumnezeu. Să nu renunţaţi la alergarea credinţei. Viaţa credinţei noastre impune o luptă fără întrerupere. Viaţa de credinţă a creştinilor se aseamănă cu o alergare. Alergarea credinţei noastre nu este de cativa km sau cativa ani de zile, ci până la sfârşitul vieţii. Noi suntem nişte alergători care ne îndreptăm spre Poarta Cerului .Nimic din ale lumii nu trebuie sa ne atraga inapoi din alergarea noastra pentru ca toate necazurile nu sunt altceva decât roade ale îndepărtării noastre de Dumnezeu, ale încrederii pe care ne-am pus-o în confortul şi plăcerile trupeşti ale lumii acesteia.Şansa noastră nu poate fi alta decât să ne întoarcem cu toată inima la Hristos. Trebuie multă răbdare în necazuri şi pocăinţă înainte de a nădăjdui ceva mai bun. Iar dacă vom alege această cale, neîntârziat vom primi răspuns de la Dumnezeu, Care aşteaptă să-I dăm inimile pentru ca El să ni le umple cu bucuria harului Duhului Său celui Sfânt.
 Sa spunem lumii sa ne lase in pace ,noi avem alt drum ,drumul Lui Hristos .Sa fugim pe acest drum cu nadejde ca la finalul lui ne asteapta Hristos sa ne puna pe fruntile obosite Cununa Cea Vesnica.

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Lăsaţi-mă s-alerg voios
grăbit spun cui mă-ntreabă
că-n ascultarea Lui Hristos
se cere mers cu grabă.
 
Nu-mpovăraţi umblarea mea
cu tot ce rugineşte
nici cu ce furii pot lua
sau molia-nvecheşte.
 
Nu chinuiţi a mele zări
cu şoaptele lăsate
lăsaţi-mi slobode cărări
virtuţilor curate.
 
Dispreţuiesc tot ce-i deşert,
arunc tot ce mă ţine,
nădăjduiesc şi uit şi iert
şi înţeleg pe-orişicine.
 
Las bătrâneţea-ntârziind
să-şi tragă neputinţa
şi-alerg spre unde strălucind
m-aşteaptă umilinţa.
 
Las tot ce-i căldicel şi las
umblarea cea uşoară,
căci ziua ce mi-a mai rămas
s-apropie de seară.
 
Grăbit lucrez cât pot voios
grăbit spun cui mă-ntreabă:
“Grăbit alerg, — după Hristos
se cere mers cu grabă.” 

Traian Dorz

PACATUL

Acum 4 zile

Acum 4 zile

                  Stai pe loc si fa-ti socoteala.....!

“Dar, va zice cineva, dacă păcătuiesc, pentru mine păcătuiesc. Păcatul meu, numai pe mine mă priveşte! Cu neputinţă! Căci tot aşa ar putea zice şi miasma: „Sunt otrăvitoare numai pentru mine!“ La fel ar zice şi holera: „Suflarea mea dătătoare de moarte, e numai pentru mine!“ Dar nu este aşa!
 Cel ce păcătuieşte este un agent al iadului. Necurăţia ta se răspândeşte ca şi mirosul unei mlaştini; ca şi un lepros, tu laşi peste tot urmele necurăţiei ori de ce te atingi. Chiar şi aerul care te împresoară e plin de aburii otrăvitori pe care păcatul tău îi produce.
 Păcatul tău atinge şi pe aproapele tău. El este o sămânţă a stricăciunii. Alţii învaţă de la tine ce văd că faci tu. Unii vor fi la fel cu tine, alţii te vor întrece; chiar dacă au învăţat de la tine numai alfabetul, vor învăţa să citească în cartea iadului, mai bine decât tine. Pilda noastră va înrâuri nu numai pe copiii voştri, ci şi pe toţi cei ce vor veni în legătură cu voi. Păcatul este cea mai bună unealtă pentru împărăţia satanei… Şi oare acesta este un lucru mic înaintea lui Dumnezeu?
 De aceea stai pe loc şi fă-ţi socoteala. Întreabă-te care e scopul creaţiei tale; ce fel de viaţă ai trăit până acum; cât timp ai pierdut; câtă iubire ai călcat în picioare şi câtă mânie dumnezeiască ţi-ai adunat. Trage-te la răs-pundere, – cum ai întrebuinţat darurile? Cât de necredincios ai fost cu cele încredinţate ţie? Ce fel de pregătire ai făcut pentru ceasul morţii şi cum te-ai pregătit pentru ziua cea mare a socotelilor?
 Trebuie să fim pătrunşi de adevărul că Dumnezeu Care este drept, trebuie să urască păcatul. „Tu nu eşti un Dumnezeu căruia să-i placă răul“ (Ps. 5). El nu adăposteşte pe cel rău. Nici pe pământ şi cu atât mai puţin în cer, nimic rău nu va fi răbdat în locuinţa lui Dumnezeu. Cât de proşti am fi noi, dacă am încerca să adăpostim doi oaspeţi, care sunt atât de înverşunaţi unul faţă de celălalt, ca Hristos şi Belial. Putem fi siguri că Hristos nu va locui în odaia inimii noastre, dacă găzduim pe diavolul în- tr-ascuns, în pivniţa gândurilor noastre.
 Regii pământului obişnuiau înainte vreme să aibă în suita lor şi câţiva proşti care făceau nebunii, numiţi bufoni; însă Atotînţeleptul Dumnezeu nu vrea să aibă în palatul Său asemenea nebuni.
 O, voi toţi cei cufundaţi în păcat! Trezi- ţi-vă, treziţi-vă! Treziţi-vă astăzi la glasul duios şi blând al harului, la glasul care vă cheamă astăzi: Veniţi şi luaţi iertare, căci dacă nu vreţi, va trebui să auziţi glasul îngrozitor al trâmbiţei care vă va aduce vestea cea mai grozavă şi mai neplăcută dintre toate veştile care se vor fi auzit vreodată: „Duceţi-vă, blestemaţilor!“. “ 
 Câţi nu păţesc ca acel îmblânzitor de şerpi dintr-un circ, care crescuse încă de mic şi îmblânzise un mare şarpe, cu care da reprezentaţii înaintea publicului.
De vreo 25 de ani se înfăţişa mereu înaintea celor ce veneau la circ.
Sub privirea lui, şarpele îl asculta în cele mai mici lucruri.
Cel din urmă lucru pe care-l făcea acest şarpe era că, la un semn al stăpânului său, se încolăcea în jurul trupului, până deasupra capului.
După ce oamenii izbucneau în aplauze înflăcărate, şarpele se desprindea încet de pe el.
Într-o seară se auzi un pocnet, urmat de un ţipăt pătrunzător; şarpele îşi strânse stăpânul aşa de tare, încât l-a omorât.
Timp de 25 ani, stăpânul se jucase cu el; acum şarpele îi răpuse viaţa. Ani de-a rândul şarpele păruse nevătămător pentru stăpânul său, dar deodată şi-a luat îngăduinţa să lupte cu adevărat cu stăpânul său şi l-a biruit de tot.
Aşa se întâmplă şi cu păcatul.
Te joci cu el ani de zile, poate chiar toată viaţa, şi tocmai când zici că te-ai obişnuit cu el şi că nu mai e nici o primejdie pentru tine, tocmai atunci îţi aduce moartea.
 Nu cumva, cititorule, te afli şi tu în ceata aceasta a celor păcătoşi?
O, suflete dragă, ce har mare ţi-a făcut Dumnezeu, că te-a suferit atât de mult!
Va veni timpul când răbdarea Lui se va sfârşi.
El va zice atunci: Destul! Eu vreau s-o sfârşesc cu vrăjmaşii mei şi să mă scap de ei.
Ce uşor îi va fi Lui să vă arunce deoparte şi să vă dea pieirii veşnice.”

Ioan Marini  
(cuvinte spicuite din cartea ,,Pacatul")

SLAVIT SA FIE DOMNUL!