DARURILE MAGILOR ȘI „DARURILE” NOASTRE
Scrisoare Pastorală la Naşterea Domnului
.
† S E B A S T I A N,
cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,
Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,
Tatăl nostru,
iar de la Noi arhiereşti binecuvântări
Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,
Preacuvioase Maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Cărțile sfinte ne arată că la Nașterea Domnului, trei crai sau magi astrologi au venit din părțile Extremului Orient, pentru a aduce Pruncului Hristos daruri de aur, tămâie și smirnă: „aur lămurit, ca unui Împărat al veacurilor; tămâie, ca unui Dumnezeu al tuturor, dar și ca Unuia (ce avea să moară trupește pentru) trei zile; și smirnă, ca Unuia fără de moarte”[1].
Aceștia,
însă, nu sunt singurii care s-au grăbit să-și arate recunoștința
Domnului nostru, întrupat pentru mântuirea lumii, căci și „îngerii (I-au
adus ca dar) cântarea, cerurile steaua, (…) păstorii minunea, pământul
peștera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioară”[2].
Astfel, „născându-Se
Domnul Iisus din Curata Fecioară, toate s-au luminat, că Dumnezeu în
trup S-a arătat, Mântuitorul sufletelor noastre; păstorii cântând din
fluiere, magii închinându-se și îngerii slăvind”[3]. Doar
Irod s-a tulburat și, îngrozit la gândul că ar putea fi uzurpat de noul
Împărat, a căutat să nimicească bucuria și darurile tuturor celor de
mai sus.
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Darurile magilor sunt expresia credinței că Iisus avea să fie Împărat, Mântuitor și Dumnezeu adevărat. Împărat, însă, „al veacurilor”, adică al unei împărății care „nu este din lumea aceasta”
(In. 18, 36) și care nu se dobândește cu oști și războaie, nici nu
poate fi uzurpată prin vicleșug. Mântuitor, Hristos avea să fie prin
moartea Sa jertfelnică pentru noi și în locul nostru, pentru ca moartea
să nu mai aibă atâta stăpânire asupra noastră. Iar Dumnezeu, S-a arătat
prin aceea că a biruit moartea, care s-a dovedit neputincioasă în fața
dumnezeirii Sale.
Cât
privește darurile celorlalți − cântarea îngerilor, steaua cerurilor,
minunea păstorilor, peștera pământului, ieslea pustiului și Maica
neamului omenesc − acestea se constituie în tot atâtea mărturii ale
bucuriei că „zidul cel despărțitor acum cade, sabia cea de foc se
îndepărtează, heruvimul nu mai păzește pomul vieții, iar noi ne
împărtășim din dulceața din rai, de la care ne-am îndepărtat prin
neascultare”[4]; toate sunt ecoul cerului pe pământ sau răspunsul tuturor celor cerești și al celor pământești în fața minunii dumnezeiești.
Doar brațul secular al lui Irod, îngrozit la gândul unei concurențe evident inechitabile, „caută Pruncul ca să-L omoare”
(Mt. 2, 13). El, deținătorul puterii vremelnice, se îngrozește la auzul
venirii Celui cu adevărat puternic, pentru că totdeauna uzurpatorul se
teme de uzurpare și impostorul de Stăpânul autentic.
Dragii mei,
Privind la
modul în care L-au primit contemporanii Săi pe Hristos și la ce fel de
daruri I-au adus, cred că e nimerit să medităm acum cu toții la ce fel
de daruri aducem și noi
Stăpânului Hristos: daruri crăiești, ca unui Împărat, Mântuitor și
Dumnezeu, daruri după putere, asemenea celorlalte personaje prezente în
icoana Nașterii Domnului, sau daruri prefăcute, ca Irod, cel care cu vicleșug a plănuit să mimeze închinarea în fața Domnului (Mt. 2, 8)?…
Astăzi, la
împlinirea a peste 2000 de ani de creștinism, suntem chemați să-I
aducem lui Hristos darurile noastre de recunoștință, pentru darurile
Sale: pentru darul vieții, pentru darul sănătății, pentru darul
mântuirii și pentru toate celelalte daruri revărsate din belșug asupra
noastră. Fiecare dintre noi trebuie să ne deschidem vistieriile inimii,
pentru a face daruri lui Hristos, așa cum au făcut-o și magii și așa cum
am făcut-o chiar și noi zilele acestea față de părinți, față de
familie, prieteni și cei dragi ai noștri!…
Ce fel de daruri aducem noi lui Hristos?
Îi aducem
noi credință autentică? Ori doar simplă prezență festivistă la slujba de
Crăciun − de dragul folclorului, în virtutea obiceiului, din respect
față de istorie, din considerație față de părinți și bunici − sau, și
mai rău, Îi aducem o credință secularizată, prin prezență formală,
abordare „filozofică” ori – ceea ce este de-a dreptul regretabil −,
nepăsare sau chiar necredință?…
Îi aducem
noi speranță puternică și vie în mântuirea noastră? Ori îi aducem
ezitare, incertitudine, neîncredere, sau chiar pesimism și deznădejde?…
Îi aducem dragoste curată și sinceră? Ori doar amatorism, mimetism,
rutină bolnăvicioasă, sau, și mai rău, desconsiderare ori trădare?…
Să-I
aducem, deci, lui Hristos în dar sufletul nostru, într-o lume preocupată
tot mai mult doar de daruri materiale! Să-I aducem închinarea noastră
curată, într-o vreme ce lumea tinde să se lase contaminată tot mai mult
de închinări „străine” − deviante, halucinante, individualiste ori
sincretiste! Să-I aducem închinarea noastră sinceră, iar nu − ca Irod −
închinare formală, oportunistă, disimulată, demonstrativă sau, și mai
rău, nesinceră ori vicleană.
Să ne
închinăm viața noastră lui Dumnezeu − „pe noi înșine și unii pe alții”
−, pentru că acesta este cel mai mare dar pe care I-l putem noi oferi și
care ne poate aduce cu adevărat și bucurie, și împlinire, și
binecuvântare și mântuire de la Hristos Domnul nostru, Care a venit în
lume pentru noi și pentru a noastră mântuire, Amin!
Al vostru întru Domnul povățuitor,
† SEBASTIAN
EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR