MOTIVATII PENTRU A POSTI

  

de la Sfantul Paisie Velicikovski citire......despre post !

  Postim atunci când mâncăm puţin o dată pe zi, ca să te scoli încă
flămând de la masă; hrana să fie pâinea şi sarea, iar băutura - apa din
izvor. Aceasta-i calea cea mai desăvârşită pentru primirea hranei. Mulţi
s-au mântuit pe această cale - aşa au spus Sfinţii Părinţi. Omul nu
întotdeauna poate să se abţină de la hrană timp de o zi, două, trei,
patru, cinci zile, o săptămână, dar întot­deauna poate să mănânce în
fiecare zi numai pâine şi să bea apă. Sculându-te de la masă, trebuie să
fii puţin flămând, ca trupul să fie supus sufletului, să fie capabil de
muncă şi să fie simţitor la activităţi în­ţelepte şi atunci patimile
trupeşti vor fi biruite. Postul nu poate nimici patimile trupeşti în aşa
măsură cum le nimiceşte hrana să­racă.

 Unii postesc un timp anumit, iar apoi se dedau la mâncăruri plăcute,
căci mulţi încep postul şi alte nevoinţe grele peste puteri­le lor, iar
apoi slăbesc din cauza necumpătării şi încep să caute mâncăruri gustoase
şi odihnă pentru întărirea trupului. A proce­da astfel înseamnă să
creezi ceva, iar apoi să distrugi, întrucât trupul din cauza lipsurilor
din vremea postului este împins către plăceri şi mângâieri, iar
plăcerile stârnesc patimi. Iar dacă cineva consumă pu­ţină hrană în
fiecare zi, atunci el capătă un mare folos. Însă cantita­tea hranei
trebuie să fie numai în măsura cât să-ţi întăreşti puterile. Un asemenea
om poate săvârşi orice lucru duhovnicesc. Nevoinţa cumpătată nu are
preţ. 

Căci unii dintre nevoitori întrebuinţau hrana cu măsură şi aveau măsură
în toate - în nevoinţe, în necesităţile trupeşti, în obiectele de cult
şi orice lucru îl foloseau la timpul său şi după un anumit statut
cumpătat. De aceea Sfinţii Părinţi nu recoman­dă să începi un post peste
puteri, ca să nu ajungi la slăbiciune. Ia-ţi drept regulă să mănânci în
fiecare zi, astfel te poţi mai lesne abţine; iar dacă cineva posteşte
mai mult, atunci cum te poţi abţine de la ghiftuire şi îmbuibare?
Nicicum. Un astfel de început necumpătat are loc ori din cauza trufiei,
ori din cauza nechibzuinţei; iar abţinerea este una din virtuţi care
contribuie la înfrânarea trupului. Foamea şi setea sunt date omului
pentru curăţirea trupului, apărarea lui de la gândurile rele şi patimile
de curvie; iar mâncând puţin în fiecare zi este o cale spre
desăvârşire, după cum spun unii. Nicidecum nu se va înjosi moraliceşte
şi nu-şi va dăuna sufletului acela care mănâncă zilnic la o oră anumită,
pe aceştia îi laudă Sfântul Teodor Studitul în învăţătura la cinci zile
din prima săptămână a Postului Mare, aducând drept con­firmare
cuvintele Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu şi ale Domnului
Însuşi. Aşa trebuie să procedăm şi noi. Domnul a îndurat post
îndelungat, de asemenea Moise şi Ilie, dar o singură dată. 

 Şi alţii câteodată, cerând câte ceva de la Creator, posteau un anumit
timp, dar în conformitate cu legile naturii şi cu învăţătura Sfintei
Scripturi. Din faptele sfinţilor, din viaţa Mântuitorului nostru şi din
pravilele vieţilor celor care au trăit cuvios se vede cât de frumos şi
de folos este să fii pregătit şi să te afli în nevoinţă, muncă şi
răbdare; însă nu trebuie să te istoveşti peste măsură cu un post
necumpătat şi să faci trupul neputincios. Dacă trupul se înfierbântă în
timpul tinereţii, atunci trebuie să te abţii de la multe; dar dacă
trupul este neputincios, trebuie să primeşti hrană îndeajuns fără a te
uita la alţi asceţi. Uită-te şi chibzuieşte după puterile tale, cât poţi
duce; propria conşti­inţă este măsura şi învăţătorul intern pentru
fiecare. Este cu neputin­ţă ca toţi să aibă aceeaşi nevoinţă; fiindcă
unii sunt puternici, iar alţii neputincioşi; unii sunt ca fierul, alţii
ca arama, iar alţii ca ceara. Astfel, cunoscându-ţi bine măsura ta,
întrebuinţează hrana o dată pe zi, afară de sâmbătă, duminică şi
sărbătorile domneşti.

Postul moderat şi cumpătat este baza şi capul tuturor virtuţilor. Cum

lupţi cu leul şi cu groaznicul şarpe, aşa trebuie să lupţi cu duş­manul
în neputinţa trupească şi sărăcia sufletească. Dacă cineva vrea să aibă
mintea trează de la gânduri murdare, trebuie să-şi cure­ţe trupul prin
post. Este cu neputinţă să fii preot fără a ţine post. Postul este
necesar ca şi aerul. Postul, pătrunzând în suflet, omoa­ră păcatul din
adâncul lui.
din cartea "Crinii ţarinei sau flori preafrumoase"

                                     SLAVIT SA FIE DOMNUL!

CUVANT CU PUTERE MULTA

Nasterea Domnului......Praznicul caldurii si al inimii omenesti calde 

 
Ce este omul şi care este valoarea lui? Secolul al XX-lea a spus că omul nu este nimic, dar praznicul de azi, ca şi acum 2000 de ani, spune că omul este sfânt. Şi acest adevăr se aplică nu numai sufletului său, ci şi trupului său. Omul în întregul său, trup şi suflet împreună, este un templu nepreţuit şi etern. Sărbătoarea de azi ne spune aceasta, ziua în care Cel fără de trup a luat trup şi în care Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului. Exact aceasta este noutatea radicală a credinţei noastre. Faptul că sufletul este sfânt îl sugerează şi alte religii, dar că trupul este deopotrivă sfânt nu se mai spune nicăieri. În timpul primelor opt veacuri creştine, caracterizate prin lupte contra ereziilor, Biserica şi-a apărat neînfrântă acest adevăr: că omul întreg, trup şi suflet, este sfânt. Aceasta se aplică fiecărui om, indiferent de religie sau naţionalitate. Orice crimă, orice lezare a personalităţii şi libertăţii umane este un păcat, cu atât mai mult dacă este justificat ideologic sau naţional.

În contrast cu acest tablou întunecat al secolului al XX-lea, astăzi vedem înaintea ochilor o tânără Mamă ţinându-şi Pruncul abia născut la sân şi suntem mişcaţi, simţind una dintre cele mai mari virtuţi umane: o inimă caldă. Dragostea maternă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pătrunde întregul eveniment de azi şi răspândeşte un sentiment cald în inimile noastre. Naşterea Domnului este praznicul căldurii şi al inimii omeneşti calde. Dacă se pare că nu mai există astăzi loc în care o persoană să se poată ”încălzi”, este pentru că inima omenească a devenit rece. Au devenit aspri și nesimțitori până și la suferința atâtor frați și surori care în ultimii ani au rămas fără case, exilați din locurile lor de naștere, iar unii și fără cei iubiți ai lor. Că viața este grea nu este doar o excepție, ci regulă. Numai secolul XX a adus visul naiv că viața trebuie să fie ușoară și plăcută, vis care n-a mai existat în istorie. ”În sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea ta ”, îi spune Domnul lui Adam (Facere 3, 19) și aceasta este legea vieții omenești.

Dar nenorocirile și dificultățile, și neputințele sunt mai ușor de purtat când avem în noi și între noi căldura umană. Pentru că în Ziua celei de-a Doua Veniri a Lui, Domnul nu ne va întreba în ce fel de vremuri am trăit, ci cum ne-am raportat la aproapele nostru. A fost el ”iadul” nostru sau ”raiul” nostru? Noi înșine construim iadul sau raiul în inimile noastre în circumstanțele care ne sunt date, iar căldura inimii umane este în stare să preschimbe orice situație, chiar și să transforme o peșteră din Betleem în cel mai frumos palat și în locul Nașterii Împăratului tuturor Împăraților.

E greu să fii om. Să fii om care răspândește căldură umană este și mai greu, dar este o însărcinare care ni se potrivește și la care am fost chemați de Însuși Domnul: să fim oameni chiar în vremuri inumane. Să privim în jurul nostru. Vedeți câte familii sunt stăpânite de răceală, familii în care nu mai există dragoste și care se dezintegrează. Sunt din ce în ce mai multe astfel de familii. Vedeți câte legături de rudenie, de vecinătate, de prietenie s-au distrus, învăluite de răceală. Vom fi complet imobilizați de gheața discordiei, a dezbinării și invidiei, dacă nu-L vom aduce pe Hristos în inimile noastre și mai ales, în inimile copiilor noștri. El este singurul care poate să-i unească pe cei dezbinați și să-i reconcilieze pe cei înstrăinați, să ne încălzească inimile și să dea pace vieților noastre. Ce este, deci, de făcut acum, la începutul noului secol și mileniu? Ne punem nouă înșine această întebare. Le punem această întrebare fraților noștri din întreaga lume cărora le pasă de noi. Viitorul este ascuns și necunoscut. Sunt multe căi înaintea noastră, dar nu sunt toate căi drepte. Unele din ele duc la distrugere. Dar viitorul ce ni se așterne înainte nu este ceva ce trebuie pur și simplu acceptat, ci un drum pe care noi trebuie, mai întâi, să-l construim. Suntem responsabili pentru viitorul nostru nu mai puțin decât pentru trecut. Ni se revelează ca o posibilitate pe care trebuie s-o construim responsabil și conștient.

Și umbrind viitorul, este aceeași întrebare: Pentru sau împotriva lui Hristos? Dacă Domnul nu ne-a dezvăluit viitorul apropiat, El ne-a revelat însă adevărul ultim-că El va triumfa orice ar fi. El ne-a descoperit că binele este mult mai puternic decât răul și că orice victorie a răului este trecătoare și iluzorie. Grâul și neghina cresc alături, dar numai până la cules. Pentru sau împotriva lui Hristos-aceasta este întrebarea care va determina atât viitorul nostru, cât și al tuturor neamurilor. Adunându-ne azi aici împrejurul Pruncului Sfânt Hristos, prăznuind nașterea Sa, nădăjduim și Îl rugăm ca să Se nască din nou în inimile noastre, ale vecinilor noștri, ale poporului nostru și în inimile tuturor popoarelor, în țara noastră și în toate țările.

Pace de la Dumnezeu – Hristos Se naște! Slăviți-l!

 Pariarhul Pavle al Serbiei