Vindecarea celor zece leproşi

“În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat pe El zece bărbaţi leproşi care au stătut departe. Şi aceia au ridicat glas, zicând: „Iisuse Învăţătorule, miluieşte-ne pe noi!” Şi, văzându-i, le-a zis lor: „Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor!” Şi când mergeau ei s-au curăţit. Iar unul dintre dânşii, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la picioarele Lui, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Iar Iisus, răspunzând, a zis: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-au aflat să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu fără numai acesta ce este de alt neam? Şi i-a zis lui: „Scoală-te şi mergi; credinţa ta te-a mântuit!”(Luca 17, 12-19)

Să luăm aminte că evanghelia aceasta se petrece şi azi.
Beteşug de lepră există şi astăzi şi oameni leproşi sunt şi astăzi destui. Deosebirea e numai atât că oamenii de azi nu poartă boala leprei în oasele lor, ci în sufletul lor.
Lepra era o boală cumplită, ce ataca mai întâi pielea cu răni şi bube rele. Intra apoi în oase şi le strâmba, făcând din om un schelet, un mort viu care umbla rătăcitor până ce moartea îl băga în pământ.
Aşa-i, iubite cititorule, şi păcatul. O lepră, o boală cumplită ce cuprinde tot mai mult şi mai mult sufletul, până când îl strică şi îl omoară de tot. Şi păcătosul este un mort viu (Ef 2,1).
O, dacă ni s-ar da nouă putinţă să vedem sufletele oamenilor de azi în chip văzut, ne-am îngrozi de neghiobiile şi sluţeniile sufletelor atacate de lepra păcatului!
Lepra era o boală molipsitoare, şi cei cuprinşi de ea erau scoşi afară dintre ceilalţi oameni. Şi păcatul este o astfel de boală molipsitoare de care tot creştinul trebuie să se ferească.
Sunt însă atâţia creştini care se duc, duminicile şi serile, unde se vorbesc tot felul de vorbe porcoase; şi sunt atâţia părinţi care îşi lasă copiii, nopţile, de se umplu de lepră, de boală sufletească.
Cei zece leproşi s-au tămăduit după ce s-au întâlnit cu Iisus şi cu lacrimi s-au rugat Lui: „Iisuse Doamne, ai milă de noi!”
Tot aşa se poate curaţi şi un creştin de lepra păcatului. Întâi trebuie să simţi lepra păcatului ce ţi-a cuprins sufletul cu rană de moarte; şi, apoi, cu sufletul rănit, să cazi în faţa Mântuitorului, cu lacrimi, strigând: „Iisuse Mântuitorule, ai milă de mine şi mă scapă din pieire sufletească!”.
„Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor” – le-a zis Iisus leproşilor, pentru că preoţii erau puşi, pe acele vremuri, de control asupra celor leproşi şi ei dădeau atestat despre cei curăţiţi. Preoţilor li s-a încredinţat şi azi controlul sufletesc despre bolile sufleteşti ale oamenilor, şi taina mărturisirii îi cheamă şi azi pe oameni să-şi arate bolile sufleteşti.
Câţi însă se mărturisesc cu regularitate şi bine?
Cei zece leproşi, după ce s-au tămăduit, au uitat pe Marele lor Binefăcător şi numai unul s-a întors să-I mulţumească.
O, ce mult se aseamănă greşeala leproşilor cu purtările oamenilor de azi! Lumea este plină de mila şi darurile Domnului. Ce dar mare este nouă, spre pildă, sănătatea sau mintea,priceperea.Şi apoi, mai ales, darurile cele sufleteşti, pentru cine le ştie preţui şi folosi.
Cel mai mare dar ce ni s-a dat nouă este Jertfa Crucii prin care ne-a izbăvit pe noi Domnul, ca pe cei zece leproşi.
Atâtea daruri ni s-au dat nouă, încât ar trebui să stăm tot în coate şi genunchi, cu rugăciuni de mulţumită lui Dumnezeu. Dar e aşa de puţină mulţumirea între creştinii de azi! Şi asta-i încă o dovadă că nu trăim şi nu înţelegem Evanghelia cea adevărată.
Dar şi mai mult greşim decât cei nouă leproşi, când, în loc de mulţumită, noi batjocorim cu păcate darurile Domnului.
Un astfel de batjocoritor este cel care suduie, de prea buiestru şi sănătos; cel care pradă banii şi averea ce i-a dat-o Dumnezeu sau n-ajută cu ea pe cel necăjit.
O astfel de batjocură este acel nărav urât şi păgân că omul aleargă la aldămaş în crâşmă de câte ori Dumnezeu l-a scăpat din ceva necaz sau l-a ajutat în ceva izbândă.
În atâtea chipuri şi feluri noi batjocorim mila şi darul Tatălui de Sus…
Iată câte lucruri frumoase şi de suflet mântuitoare ne învaţă evanghelia cu cei zece leproşi. Nu uita, cititorule, nu uita această învăţătură!

Leproşii de după război…

Ce mult se aseamănă purtările oamenilor acum, după război, cu cei zece leproşi din evanghelie!
Ca şi leproşii din evanghelie, oamenii se rugau, în vremea războiului: „Doamne Iisuse, fie-ţi milă de noi!”. Dar, la terminarea războiului, în loc de mulţumită lui Dumnezeu, au răsunat puştile şi aldămaşurile.
În vremea războiului, un credincios îmi scria: „Şi, mai departe, vei afla, domnule părinte, că am pus gând bun înaintea lui Dumnezeu că, de voi scăpa din acest potop de foc,apoi trei sferturi din viaţa mea am să o petrec în rugăciune şi numai un sfert pentru mine”…
Cel care a scris scrisoarea a scăpat din focul războiului, dar mâna lui care scrisese făgăduinţa am văzut-o izbind masa dintr-o crâşmă şi din gura lui curgeau cele mai grozave înjurături.
E plină lumea de azi cu astfel de leproşi pe care Domnul i-a scăpat din focul războiului; ei însă răsplătesc cu păcate pe Marele Mântuitor.

Două necunoscute…

Odată, Bunul Dumnezeu chemă virtuţile de pe pământ la ceva sfat în cer. Între cele chemate erau Adevărul, Dreptatea, Mila, Credinţa, Bunătatea etc.
Între ele erau şi două care nu se mai văzuseră niciodată şi nu se cunoşteau. Se apropiară una de alta, să se recomande.
-Eu sunt Binefacerea, zise una.
-Eu sunt Recunoştinţa, răspunse cealaltă.
-Cum, voi nu vă cunoaşteţi? întrebă Bunul Dumnezeu.
-Nu, Doamne, răspunseră cele două necunoscute, căci pe pământ încă nu ne-am întâlnit niciodată.

Bogăţiile pe care Dumnezeu le dă omului

Un om, nemulţumit cu averea sa, cârtea împotriva lui Dumnezeu.
Un bătrân, auzindu-l, se apropie de el, îi apucă mâna dreaptă şi-i zise:
-Ai vrea să ţi se taie mâna asta pentru o mie de galbeni?
-Nu, negreşit că nu!
-Dar mâna stângă?
-Nici!
-Ai vrea să-ţi dai ochii pentru zece mii de galbeni?
-Ferească Dumnezeu! Nu mi-aş da un ochi pentru nimic în lume!
-Ei, vezi, răspunse bătrânul, ce bogăţii ţi-a dat Dumnezeu? Şi te mai plângi încă, în loc să-I mulţumeşti…

Setea îţi spune de eşti sănătos ori bolnav

Sănătatea trupului o poţi cunoaşte şi după sete.
Când eşti sănătos, bei apa la termenele ei şi nu pofteşti mai mult decât ţi-e lipsa. Dar când eşti bolnav nu te mai saturi de apă. Din ce bei, tot mai multă ai bea.
Aşa poţi cunoaşte şi sufletul tău de s-a încuibat în el boala lăcomiei sau ba.
Dacă eşti mulţumit cu cât îţi dă Dumnezeu şi lucrul mâinilor tale, sufletul tău este sănătos şi ferit de boala lăcomiei. Dar dacă niciodată nu mai eşti îndestulat cu cât ai, ci tot mai mult şi mai mult pofteşti, atunci sufletul tău este bolnav de boala şi setea lăcomiei.

Părintele Iosif Trifa
din „Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an”

Misiune şi contramisiune

de Pr. Prof. Vasile MIHOC, editorial publicat în Iisus Biruitorul nr. 11(727) 8-14 martie 2010.

Oastea Domnului este, prin excelenţă, o mişcare misionară. Părintele Iosif a gândit-o ca o mişcare misionară. Cuvântul misiune vine de la verbul misio, din limba latină, care înseamnă a trimite. Deci misiunea este o lucrare pe care o fac nişte oameni trimişi. Vedeţi, Dumnezeu mai întâi cheamă şi apoi trimite. Mântuitorul Însuşi este Trimisul lui Dumnezeu, Trimisul Tatălui. Şi El spune: „Precum M-a chemat pe Mine Tatăl, aşa v-am chemat şi Eu pe voi”. Şi i-a chemat mai întâi şi apoi i-a trimis. Misiune poate face cineva care are şi chemare şi trimitere. Or, ne lovim mereu, şi pe tot parcursul istoriei Bisericii, de situaţii în care oameni care n-au fost trimişi şi-au arogat misiunea.

Să ne aducem aminte ce s-a întâmplat la Antiohia… Citim aceasta în cartea Faptele Apostolilor, la cap. 15. Antiohia era prima biserică mixtă din istoria Bisericii. Prima biserică în care erau şi foarte mulţi evrei şi foarte mulţi păgâni, foşti păgâni care s-au făcut creştini; şi toate mergeau foarte bine. Până şi Sf. Ap. Petru, mergând acolo, a fost încântat de ce lucrare minunată făceau Barnaba şi Saul, ş’i Simon Cirineanul, şi alţii…; făceau o lucrare minunată acolo! În prima biserică mixtă era locul unde prima dată ucenicii s-au numit creştini. Vă daţi seama cum lucra Duhul Sfânt acolo: cu putere… Şi au spus: Ce nume să avem noi? Ucenici. Ucenici ai cui? Şi atunci au hotărât, prin Duhul Sfânt, să ia numele lui Hristos. Creştin înseamnă cel care este al lui Hristos; Hristianos este un adjectiv derivat de la Hristos. Biserica mergea bine, până când unii, care veniseră de la Ierusalim, fraţi mincinoşi, i-au tulburat. Să ne-aducem aminte de documentul acela, de scrisoarea pe care au trimis-o după ce s-au adunat la Ierusalim şi au făcut acel Sinod Apostolic: “Sunt unii între voi pe care nu noi i-am trimis.” Oameni care n-aveau mandat. Oameni fără mandat au venit şi au tulburat Biserica. Şi tulburarea aceea a determinat Sinodul Apostolic; şi nu s-a terminat tulburarea, pentru că tulburătorii n-au ascultat. La Ierusalim s-a hotărât ceva, ei au făcut altceva. Şi după Sinodul Apostolic, ani şi ani de zile, vedem pe Sfântul Apostol Pavel luptând cu acelaşi fel de tulburători care desfăşurau o contramisiune.

S-a vorbit aici, s-a folosit cuvântul contramisiune. Contramisiune nu este o misiune pe jumătate, sau o misiune mai mică puţin sau care ar putea avea o anumită valoare. Dacă în cuvântul contramisiune intră cuvântul misiune, nu înseamnă că este şi ea misiune. Aşa cum dacă spunem „antihrist” – anti-Hristos, în limba greacă – nu înseamnă că este un hristos mai mic. Ci este adversarul lui Hristos, deci desfăşoară o lucrare împotriva lui Hristos, care vrea să se pună în locul lui Hristos. Cuvântul anti înseamnă şi împotrivă, dar şi în locul. Antihrist este cel care vrea să se substituie lui Hristos şi lucrează împotriva Lui, încercând să I se substituie.
La fel, contramisiunea. Sunt oameni care n-au chemare şi n-au trimitere şi care vor să se substituie adevăratei misiuni şi desfăşoară o anti-misiune. Contramisiune înseamnă anti-misiune. De aceea păcatul acestora este foarte mare.

În Noul Testament, la fiecare moment, anti-misiunea aceasta, contramisiunea lucrătorilor celor răi este prezentă în epistolele Sfântului Apostol Pavel, mai ales, dar şi în epistola Sfântului Apostol Iuda, şi în alte locuri, şi în Epistolele Sfântului Ioan… Cuvântul antihrist nu apare în Noul Testament atât de mult pentru antihristul eshatologic; atât le spunea: „Să ştiţi că va veni antihrist”. Dar apare de mai multe ori pentru antihrişti, la plural, care sunt aceşti contramisionari, ştiind că va veni antihristul… Dar s-au şi arătat, spune epistola Sfântului Ioan, mulţi antihrişti. Cine este antihristul, dacă nu acela care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul? Tăgăduiau dumnezeirea Mântuitorului, erau predecesori ai arienilor de mai târziu.

Deci noi ne confruntăm, în situaţia actuală a Oastei Domnului, cu o antimisiune, cu o contramisiune, care nu este o misiune mai mică, care nu-şi merită numele de misiune, care este antimisiune. Or, frământarea pe această temă a fost şi aseară în bună măsură şi trebuie să ne gândim la lucrurile acestea, pentru că nu sunt lucruri minore, nu sunt lucruri de valoare mică, ci de valoare foarte importantă. Pentru că, vedeţi, scopul acestei antimisiuni este, în mintea diavolului, în planul diavolului, de a zădărnici lucrarea de mântuire prin misiune. Şi acest lucru reuşeşte să-l facă în bună măsură. A reuşit-o pe parcursul istoriei, când Biserica, în loc să cucerească lumea cu zelul apostolilor, a trebuit să se macine în frământări de genul acesta, multe foarte, foarte dramatice. Or, Oastea Domnului reinterează în istoria ei situaţia aceasta.

Vorbim de Părintele Iosif şi ne gândim la succesul misiunii în vremea lui. Au fost câţiva ani plini în care ţara s-a aprins, în care lumea n-a mai putut să nu ţină cont de Oastea Domnului. Or, dacă ar fi continuat misiunea în acelaşi ritm, ne dăm seama ce-ar fi trebuit să fie astăzi, la distanţa aceasta mare în timp de 72 de ani de la plecarea Părintelui Iosif. Or, faptul că lucrul acesta nu s-a realizat, în bună măsură se datorează acestei contramisiuni, o lucrare a diavolului, care reuşeşte, iată, să zădărnicească lucrarea de mântuire prin Evanghelie.
Or, lucrul acesta trebuie să ne fie foarte clar în inimă şi-n minte. Şi să nu cochetăm cu ideea de contramisiune – primul lucru; şi al doilea, să nu ne hârjonim, să nu ne măcinăm în hârjoneli din acestea, care plac diavolului. Lui asta-i place: să te pierzi în lucruri de hârjoană din acestea, ca să nu mai faci lucrări; să ai impresia că faci ceva, dar, de fapt, să nu faci nimic, renunţând la ceea ce înseamnă trimiterea ta.Vedeţi, Sfântul Apostol Pavel, care este exemplu de misionar – ca şi toţi ceilalţi Sfinţi Apostoli – ne-a lăsat multe mărturisiri scrise şi putem şti foarte multe despre misiune. El a făcut o lucrare misionară în ciuda acestei contramisiuni, care-l urmărea peste tot.

Te întrebi ce căutau în Galatia ereticii aceia iudaizanţi care fuseseră în Antiohia? În Galatia nu erau evrei! Ce căutau ei să-i tulbure pe credincioşii din Galatia? Ce căutau la Corint? Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în Epistola a II-a către Corinteni exact despre aceştia. Cine-i trimitea? Ce interese aveau de-l urmăreau pe Apostolul Pavel pas cu pas? E clar că nu era numai din voia lor, ci erau mânaţi… Duhurile cele rele îi mânau spre această lucrare antihristică. Or, în privinţa aceasta, trebuie să fim atenţi. Sfântul Apostol Pavel nu ignora această lucrare, dar nici nu se lăsa încetinit în lucrarea sa de ei. El trecea peste ele, el spunea lucrul acela, dar mergea mai departe. Asta este calea.

Şi Oastea Domnului, este impresia mea, s-a măcinat prea mult în aceste hârjoneli; cu contramisiunea şi a pierdut din vedere lucrul esenţial, care este trimiterea.
Sfântul Apostol Pavel îşi făcea planuri mari. Dacă citim Epistola către Romani, el se gândea să ajungă la Ierusalim şi de acolo să plece spre Spania, la capătul celălalt al Mediteranei, trecând prin Roma. Şi a şi ajuns… În Roma sigur a ajuns, foarte probabil şi în Spania. (…) Dar Sfântul Pavel nu s-a lăsat încetinit în lucrarea lui misionară de aceste lupte demonice împotriva misiunii sale.
Vorbim de ceilalţi Apostoli, despre misiunea cărora ştim mai puţin. Nu demult, în anul trecut, am descoperit nişte cărţi… în care era scris despre misiunea lor. Noi nici nu ştim că, odinioară, prin secolele VI până la secolul VIII, au fost o mulţime de creştini în Yemen, de pildă, sau în China, sau în Mongolia. Era o misiune creştină foarte puternică atunci din partea unor biserici din răsărit; cu prinţi care credeau în Hristos. Mongolia a fost la un milimetru de a se converti, dacă nu era tot contramisiunea. Deci Mongolia nu a fost încreştinată datorită faptului că a fost cineva care a făcut contramisiune şi l-a tulburat pe hanul acela, că n-a mai ştiut ce să creadă. Şi atunci Mongolia, care era pe punctul de a deveni creştină, a rămas păgână.

Oastea Domnului trebuie, acum, în 2010, să-şi relanseze misiunea, care este foarte-foarte necesară. Lucrarea Oastei Domnului este extrem de necesară. Şi vedem cât este de necesară misiunea Bisericii noastre. Biserica Ortodoxă Română este o Biserică organizată şi este clar, de departe, cea mai organizată instituţie, am spune, din România. Nici o instituţie, nici un partid nu are oameni care să se adune în fiecare duminică, în fiecare sărbătoare într-o biserică, unde este preot, unde este cântăreţul, unde este consiliul parohial, comitetul parohial; deci este o organizare foarte bună. Cu toate acestea, sunt atâţia oameni care nu sunt cuprinşi, nu sunt atinşi de misiunea Bisericii. Or, Oastea Domnului pe aceştia îi are în vedere. Părintele Iosif pe aceştia i-a avut în vedere; nu pe cei care mergeau la Biserică, ci pe cei care suduiau, pe cei care stăteau în crâşmă… Or, acest sector e complet neacoperit încă. Atunci oamenii mergeau la biserică tradiţional, la ţară mai ales, oamenii mergeau la biserică mulţi. Acuma nu mai merg.
Sunt mulţi care, pur şi simplu, au devenit foarte materialişti, foarte secularizaţi şi nu mai merg la Biserică şi de asta Oastea Domnului are o misiune mai importantă încă decât o putea avea acum 70-80 de ani. Or, n-are timp să se macine în contramisiune. Să se trezească fraţii! Cei care, după zeci de ani de credinţă, aşa-zisă credinţă a lor, încă n-au ajuns să ştie dacă trebuie să-şi facă cruce sau nu trebuie să-şi facă cruce, dacă trebuie să sărute icoana sau nu, înseamnă că, săracii, oamenii aceştia sunt pe nicăieri! Ei trebuie să se trezească! Şi dacă nu se trezesc, trebuie lăsaţi în urmă. Pur şi simplu lăsaţi în urmă şi Lucrarea să meargă înainte.

Slăvit să fie Domnul!

Pr. Prof. Vasile Mihoc

(Sursa)

FERICITII NOSTRI INAINTASI

Slăvit să fie Domnul! (Ps. 69:5) ,,Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa."(Evrei 13,7)
Domnul Dumnezeul parintilor nostri S-a indurat de neamul si poporul nostru romanesc,facandu-l sa se nasca din parinti crestini,in chiar primele veacuri ale Bisericii Domnului nostru IIsus Hristos.Inca de la nasterea sa ca popor,ca limba si credinta suferinta s-a abatut asupra noastra ca o noapte cumplita prin care nu ne-am gasit decat bajbaind unii pe altii.Doua mii de ani au trecut astfel si numai Bunul Dumnezeu Singur stie cate jertfe,cate lacrimi si cate iubiri au ars in taina .Istoria acestor doua mii de ani nu se va cunoaste cu adevarat decat in Ziua cea Mare a Rasplatirilor,cand Domnul va arata la vedere ceea ce atata vreme s-a suferit si s-a facut in ascuns.....Pildele si insemnarile ramase ne arata ca pe pamantul romanesc au fost suflete curate care au fost niste madulare vii si lucratori vrednici in Biserica Lui Hristos.Oastea Domnului care este un altoi viu din Butucul Hristos a dat si ea oameni sfinti ,pe care avem datoria sa-i cinstim ,sa le cunoastem viata ,sa le urmam credinta ,pentru ca sa putem ajunge si noi Acolo unde au ajuns ei.Primul inaintasi vrednic de amintit este Parintele Iosif Trifa a carui fel de vietuire ne este pilda si indreptar.

Parintele Iosif TRIFA

Preotul Iosif Trifa s-a nascut la 3 martie 1888 în comuna Certege, judetul (pe atunci) Turda, ca cel de-al patrulea – din cei sase – fiu al familiei Dumitru si Ana Trifa. Pe linia descendentei paterne, bunicul lui Iosif Trifa (tatal lui Dumitru) a fost unul din centurionii si oamenii de încredere ai lui Avram Iancu. Între 1895-1889 Iosif Trifa urmeaza scoala primara în satul natal, apoi cursurile gimnaziale în Brad si Beius. În 1907 se înscrie la Academia Teologica din Sibiu. În 1910, prin “Decret învatatoresc”, obtine titlul de învatator la Scoala Poporala din comuna Vidra de Sus, protopopiatul Câmpeni (învatamântul românesc din Ardeal fiind confesional, preotii, în cele mai multe sate, erau si învatatori). În acelasi an obtine si “Atestatul de Cualificatiune” pentru misiunea de preot.

În anul scolar 1910-1911 îsi începe activitatea ca învatator în Vidra de Sus. Aici o cunoaste pe Iuliana Iancu, nepoata dinspre frate a lui Avram Iancu. Se casatoresc în toamna anului 1912, Iosif Trifa fiind hirotonit preot, în acelasi an, pe seama parohiei Vidra de Sus.

Începe o intensa colaborare în presa vremii. Publica numeroase articole (cu precadere, materiale de opinie si atitudine, focalizate pe factualitatea imediata a vietii “motilor” între care traieste), în diverse cotidiene, periodice, îndreptându-si atentia spre “durerile” celuilalt, ale aproapelui contemporan. De altfel, principalele articole din aceasta perioada (în speta, cele de analiza, atitudine, dar si fapt divers, pamflet etc.) se vor organiza în conturarea rubricii “Din durerile motilor”. Rubrica longeviva gazduita, de regula, de Dacia Traiana din Sibiu. Dintre publicatiile la care colaboreaza, acum, amintim: Telegraful Român, Revista Teologica, Foaia Poporului – Sibiu, Renasterea Româna si Tara Noastra – Cluj, Tribuna – Arad, Românul – Iasi, Libertatea si Foaia Interesanta – Orastie, Foaia Diecezana – Caransebes, Solidaritatea, Conservatorul, Viata nationala, Epoca – Bucuresti etc.

E si momentul în care, pentru ajutorarea si propasirea (inclusiv sociala) a “îndureratilor moti”, înfiinteaza banca populara “Vidreana”.

În 1912 i se naste primul copil, pe care îl va pierde, în anul urmator. Aceeasi soarta o vor avea înca doi copii – din cei patru – ai familiei Trifa. În 1918, în urma epidemiei de gripa spaniola, moare si Iuliana, sotia, ramânând doar cu Tit, singurul fiu, în vârsta de trei ani.

În 1920 îi apare, la Arad, prima carte de meditatii – Spre Canaan, în care detectam atitudinea sa ferma împotriva “bolsevicismului”, perceput ca o primejdie uriasa ce sta sa se abata asupra lumii.

Este chemat, în anul urmator, de catre Ioan Lupas, celebrul profesor de istorie al Academiei Române, pentru a ocupa un post administrativ la Universitatea din Cluj. Totodata, N. Balan (fostul sau profesor de la Academia andreiana, ajuns acum mitropolit al Ardealului) îl invita, printr-o scrisoare, la Sibiu, pentru a-i încredinta conceperea si elaborarea unei publicatii religioase poporale. Alege Sibiul. La jumatatea anului 1921 ajunge în cetatea lui Hermann. Este numit duhovnic al Academiei Teologice.

La 1 ianuarie 1922 apare saptamânalul Lumina Satelor, avându-l ca “redactor responsabil” pe preotul Iosif Trifa.

Înca de la primul numar, foaia pentru popor îsi preciza politica editoriala în termeni categorici si precisi: “Pornim la drum si vom ramânea statornic cu mâna sloboda si gura neîngradita. Mâna sloboda a dezveli ranele oriunde le-am simti, pentru a turna untul de lemn al vindecarii si gura neîngradita pentru a spune adevarul pe fata si a-i zice raului pe nume, oriunde l-am descoperi.” (Preot Iosif Trifa – Ravasul politic, în Lumina Satelor, nr. 1 / 1922, p. 2)

Tot acum, odata cu aparitia foii, Mitropolitul Nicolae Balan împartaseste arhiereasca-i binecuvântare lucrului de la Lumina: “Luându-si lumina din lumina lui Hristos, Care lumineaza tuturor, ea va turna în sufletele celor ce o vor citi cu luare aminte învataturile credintei celei mântuitoare, povetele dragostei fara de care nici un lucru trainic nu se poate salaslui între oameni, si nadejdea în tot binele pe care, prin munca si silintele noastre, suntem datori sa-l coborâm în alcatuirile vietii dintre noi”.

Sfaturile si îndrumarile acestei gazete se vor potrivi cu trebuintele zilelor noastre, ca sa fie spre întarirea bunelor moravuri, spre povatuire catre împlinirea dorintelor cetatenesti, spre buna chivernisire a gospodariei nationale, spre cumpat si crutare în toate, spre calauzirea tineretului, spre pacea si buna întelegere între toti fiii neamului nostru românesc.

Ea va fi scrisa cu dragoste pentru popor, de luminarea si binele lui si cu aceiasi dragoste asrteapta sa fie primita si citita. (Mitropolitul Nicolae Balan – Binecuvântare arhiereasca, în Lumina Satelor, nr. 1 / 1922, p. 1)

În 1923 apare Miscarea spirituala Oastea Domnului, initiata de preotul Iosif Trifa în urma unei Chemari la o viata noua în Hristos, publicata în primul numar al Luminii Satelor pe anul 1923. Organizatia ajunge, în câtiva ani, sa atinga cifre impresionante de membri, angajati activ în lupta împotriva sudalmei si alcoolismului (principalele fronturi de lupta ale Miscarii). În 1938, dupa marturiile contemporane, organizatia are 300 000 de membri, în tara si dincolo de hotarele ei.

Referitor la alegerea si chemarea Parintelui Iosif la Sibiu pentru înalta misiune de a fi gazetarul îndrumator al maselor poporale, Mitropolitul Nicolae Balan avea sa declare, într-o sedinta a Adunarii Eparhiale a Arhiepiscopiei de la Alba-Iulia si Sibiu, tinuta la 19 mai 1930: “Multa vreme am cautat între preotii nostri un om care sa ma înteleaga. Ma felicit si multumesc lui Dumnezeu ca am gasit în parintele Iosif Trifa omul de nadejde care mi-a înteles intentiile si pe care-l socotesc unul din cei mai vrednici colaboratori ai ei. Îi multumesc din acest loc pentru actiunea lui misionara pe care o dezvolta la Lumina Satelor si în Oastea Domnului, cu toata priceperea si cu toata harnicia. Miscarea e bine initiata si bine condusa” (text reprodus dupa Biserica si scoala, nr. 29 / 13 iulie 1930, p. 3). Iar, într-un Congres al Oastei Domnului, care a avut loc la Sibiu, în Duminica Rusaliilor anului 1932, acelasi Î. P. S. Nicolae al Ardealului nuanta: “Era dupa Razboi. Dumnezeu m-a chemat la scaunul Mitropoliei ardelene. M-am rugat sa-mi împartaseasca darul Sau ca sa renasc la o viata noua pe fiii neamului nostru. Atunci am luat hotarârea de a înfiinta aici o gazeta care sa duca cuvintele Scripturii si sa le împrastie pe întreg cuprinsul acestei tari. Sub inspiratia lui Dumnezeu, gândul meu s-a oprit la un smerit preot din muntii Apuseni care, pe vremuri, când eram profesor, fusese elevul meu la seminar. Am trimis vorba preotului Iosif din Vidra. A venit. Si am pornit la lucru si parintele Iosif, vazând cum creste opera, crestea si dânsul sufleteste. Oastea Domnului e un curent de trezire în albia vietii noastre”.

Pâna în 1938, preotul Iosif Trifa publica aproape 40 titluri de carte de factura religioasa (originale si prelucrari), tiparite într-un tiraj de peste un milion de exemplare. De asemenea, tipareste peste 300 000 de exemplare de calendar – carte (aferente fiecarui an) si mii de Biblii ortodoxe, rezervate, în special, publicului tinta al foii, adica satenilor. Multi dintre acestia învata sa citeasca de pe textele puse la îndemâna de publicatia si tipariturile sibiene. Saptamânalul Lumina Satelor si, din 1930, suplimentul acestuia “Oastea Domnului” cunosc tiraje uimitoare, de ordinul zecilor de mii de exemplare, însumând, în preajma anului 1935, 15 milioane de exemplare vândute.

Amploarea “fenomenului Iosif Trifa” (cum a fost denumit în epoca) stârneste invidii si ura din partea multor confrati de slujire, ale caror intrigi atrag, în cele din urma, caterisirea (în 1935) preotului Iosif Trifa. I se interzice publicarea saptamânalelor Lumina Satelor si Oastea Domnului. Preia, în 1935, revista Ostasul Domnului de la Bucuresti.

Publica, în acelasi an, o noua revista – Isus Biruitorul, suspendata dupa chiar primul numar. Isus Biruitorul va reaparea, apoi, cu intermitente, pâna la începutul anului 1937, când va fi suspendata definitiv. Dupa trei luni apare, la Fagaras, Ecoul. Printr-un “ordin de la Bucuresti” îsi înceteaza, la scurt timp, si aceasta publicatie, aparitia. Îi urmeaza gazeta Alarma (Fagaras), al carei tiraj este confiscat înainte de aparitie. Glasul Dreptatii – Sibiu (sfârsitul anului 1937) este ultima publicatie preluata si tiparita de gazetarul Iosif Trifa.

În 12 februarie 1938, ca urmare a unei operatii pe cord (cea de-a opta), preotul Iosif Trifa îsi înceteaza activitatea pamânteasca.

În sedinta sa din 28 septembrie 1990, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române decide ridicarea caterisirii preotului Iosif Trifa.

- Tinând seama de propunerile P.S. Episcop Vicar Serafim – se arata în textul hotarârii – care a propus reabilitarea memoriei sale si acordarea iertarii de pedeapsa caterisirii; Având în vedere ca înca în viata fiind, fostul preot Iosif Trifa si-a cerut iertare atât de la ierarhul sau (Mitropolitul Nicolae Balan), cât si de la Sfântul Sinod; Luând în considerare activitatea lui meritorie depusa în slujba Bisericii înainte de pedepsirea sa; În urma discutiilor purtate de Sfântul Sinod în plenul sau, care a apreciat ca abaterile fostului preot Iosif Trifa au fost de natura disciplinara si nu doctrinara;
La propunerea Comisiei pentru doctrina, viata religioasa si pentru manastiri, Sfântul Sinod a hotarât:
Aproba reabilitarea memoriei preotului Iosif Trifa si ridicarea pedepsei caterisirii ce i-a fost aplicata de catre Consistoriul Eparhial Sibiu în februarie 1935.

Trebuie spus ca reabilitarea memoriei parintelui Iosif Trifa si ridicarea pedepsei caterisirii sale hotarâta de catre Consistoriul Eparhial din Sibiu în 1935 reprezinta un act de dreptate istorica ce se face atât persoanei, cât si miscarii de renastere spirituala pe care a generat-o – (Vestitorul Ortodoxiei Românesti, periodic al Patriarhiei Române, an II, nr. 19-20 / 1990, p. 6)

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

(Sursa)

SA NE ADANCIM ,TRAIND EVANGHELIA LUI HRISTOS

,,Noi, românii, trăim o viaţă neadâncită destul în Evan­ghelia Mântuitorului. Trăim un creştinism de suprafaţă, căci viaţa noastră încă nu s-a pogorât în adâncimea Evangheliei, de unde iese puterea unei vieţi adevărat creş­tineşti. Trăim un creştinism ce a rămas numai cu litera legii, nu însă şi cu duhul Evangheliei, care îl face pe om viu şi îi dă putere să iasă din păcate. Din creştinismul nostru lipseşte parcă miezul şi răsună numai găocile goale. Aici e pricina atâtor rele şi scăderi care bântuie viaţa noastră.

Mântuitorul predica o înnoire lăuntrică a omului, mustrând pe cei ce spală blidele numai pe dinafară (Matei 23, 25). Aşa trebuie să fie şi predica. În spiritul Vechiu­lui Testament e acea predică ce întruna tot spune să nu faci ceea şi ceea şi să faci ceea şi ceea. Este aceasta o predică fără putere, pentru că aproape toţi oamenii cunosc binele şi răul, dar n-au putere să facă binele, ci fac răul. Păcătoşii trebuie aduşi la Mântuitorul, trebuie apropiaţi de Mân­tuitorul, trebuie ajutaţi să-L afle pe Mântuitorul, căci, atunci când L‑au aflat cu adevărat pe Mântuitorul şi Jert­fa Lui cea sfântă, deodată capătă dar şi putere de sus ca să iasă din răutăţi.

Taina unei plugării luminate este arătura adâncă. Numai când plugul pătrunde la o adâncime de anumiţi centimetri se spune că dă de aşa-numitul „pământ viu“ şi răscolirea acestui pământ aduce roadă bogată. „Să arăm mai adânc“, aceasta e parola, deviza, lozinca plugăriei şi tot aceasta e şi parola îndreptării vieţii omului. Pentru ca să putem trăi o viaţă după Evanghelie, pentru ca viaţa noastră să poată rodi roade de fapte bune, trebuie să arăm cu plugul Evangheliei mai adânc în pământul inimii noastre şi al altora.''

(Sibiu, la 30 ianuarie 1926, Preot Iosif Trifa)

DESPRE DUMNEZEU – SFÂNTA TREIME

Ce spune Sfânta Scriptură

„Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor“ (Facere 1, 2).

„Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au derschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El“ (Matei 3, 16).

„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Matei 28, 19).

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiu Său Cel Unul născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16).

„Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl… Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a tri-mis are viaţă veşnică şi la Judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă“ (Ioan 5, 23-24).

„Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem“ (Ioan 10, 30).

„…Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine“ (Ioan 15, 26).

„Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L ai trimis“ (Ioan 17, 3).

„Totuşi pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El“ (I Cor. 8, 6).

„Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, Care strigă: Avva, Părinte!“ (Gal. 4, 6).

„Un Dumnezeu şi Tată tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi“ (Efes. 4, 6).

„...fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Cel ce singurul are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea şi puterea veşnică! Amin“ (I Tim. 6, 15-16).

„Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duhul, şi Aceşti trei Una sunt. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul şi apa şi sângele, şi aceşti trei mărtu-risesc la fel“ (I Ioan 5, 7-8).

Ce spun Sfinţii Părinţi

Învăţătura credinţei noastre despre Sfânta Treime se cuprinde, pe scurt, în Simbolul Credinţei, care a fost alcătuit de Sfinţii Părinţi la întâiul Sinod ecumenic, de la Niceea, în anul 325 şi la al doilea Sinod ecumenic, de la Constantinopol, în anul 381.
Crezul acesta nu este o rugăciune, ci o expunere clară şi dreaptă a credinţei noastre creştine.
Crezul acesta trebuie învăţat adânc şi mărturisit cu hotărâre de către noi toţi:
1. Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
2. Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
3. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.
4. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat.
5. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
6. Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
7. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
9. Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.
10. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor.
11. Aştept învierea morţilor.
12. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.
(preluat din Ceaslov, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1993, p. 24-25)

Dumnezeu este Unul şi Întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Aceste Trei Persoane Una şi Unul sunt.
Taina aceasta nepătrunsă de mintea omenească o putem înţelege numai prin credinţă şi prin descoperirea dumnezeiască...
Cele Trei Persoane sunt egale şi veşnice. Tatăl este Dumnezeu adevărat.
Fiul este Dumnezeu adevărat şi Sfântul Duh este Dumnezeu adevărat.
Tatăl este Cel ce naşte mai înainte de veci pe Fiul şi purcede pe Sfântul Duh.
Fiul este Cel ce S-a născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt este Cel purces din Tatăl. Cele Trei Persoane Se întrepătrund reciproc, locuind Una în Alta în chip neamestecat, prin Fiinţa Cea Una: Tatăl este în Fiul şi în Sfântul Duh.
Fiul este în Tatăl şi în Sfântul Duh. Şi Sfântul Duh este în Tatăl şi în Fiul.
Acest adevăr ni l-a descoperit Dumnezeu Însuşi prin Cuvântul Său.
El nu poate fi asemănat cu nimic din ceea ce este creat.
Îl înţelegem numai prin credinţă. În credinţa tainei acesteia şi în mărturisirea ei cu credinţa şi cu fapta stă mântuirea sufletelor noastre.

Ce spune Părintele Iosif

Toată lucrarea de zidire şi mântuire a lumii şi a omenirii, din Ziua întâi şi până în Ziua din urmă, a fost făcută de toate Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Toate le săvârşeşte Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.
Înainte de Întruparea Fiului şi de Pogorârea Duhului Sfânt, Fiul şi Duhul lucrau prin Tatăl.
La naşterea pe pământ a Fiului, Tatăl şi Duhul lucrau prin Fiul.
De la Pogorârea Duhului Sfânt şi în vremea aceasta a Duhului Sfânt, Tatăl şi Fiul lucrează prin Duhul.
Astfel toată lucrarea de pregătire a mântuirii prin Jertfa Răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu a fost făcută de Tatăl, Care S-a făcut cunoscut în tot Vechiul Testament, ascunzând în Sine pe Fiul şi pe Duhul.

Fiul lui Dumnezeu, venind pentru împlinirea lucrării de mântuire pregătită de Tatăl, a avut în Sine şi pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, după cum El Însuşi a spus: Eu şi Tatăl Una suntem. Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl... El era întipărirea fiinţei lui Dumnezeu, fiind plin de Duhul Sfânt.

Acum, în vremea Harului – după înălţarea Mântuitorului Iisus Hristos la cer şi la dreapta Tatălui, trimiţând pe Duhul Sfânt, după cum a promis apostolilor Săi – de la Pogorârea Duhului Sfânt, se desăvârşeşte ultima parte a lucrării mântuirii, lucrarea Sfântului Duh. Acum Tatăl şi Fiul lucrează prin Sfântul Duh. El face acum cunoscută dragostea Tatălui şi Jertfa Fiului, prin care s-a adus iertarea păcatelor şi făgăduinţa sfinţirii. Duhul Sfânt este Împăratul Ceresc, Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care este pretutindeni şi le împlineşte pe toate în toţi. El este Vistierul bunătăţilor şi Dătătorul de viaţă...

„Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători“ (Efes. 4, 11). „Daruri sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu, Care lucrează toate în toţi“ (I Cor. 12, 4-6).
Ce limpede se vede aici lucrarea Sfintei Treimi: în versetul 4 de la I Corinteni 12 este vorba de Duhul Sfânt. În versetul 5 este vorba de Domnul Iisus. Iar în versetul 6 este vor-ba despre Tatăl. Adică Dumnezeul Întreit şi Unic, Care lucrează totul în toţi.
Aceasta este Taina cea ţinută ascunsă din veşnicie, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a binevoit să le facă cunoscută care este bogăţia slavei Tainei acesteia între neamuri. Şi anume: Hristos în voi (prin Tatăl şi prin Duhul) nădejdea slavei.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să creadă şi să mărturisească, prin cuvintele sale şi prin faptele sale, întocmai după învăţăturile de mai înainte, făcute nouă cunoscute prin Sfintele Scripturi, prin Sfinţii Părinţi bisericeşti şi prin părintele nostru sufletesc prin care ne-am născut la o viaţă nouă, după cum este scris: „Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos“ (I Cor. 4, 15).

Un adevărat ostaş al Domnului va fi dator totdeauna să unească cu credinţa sa fapta, iar cu fapta cunoştinţa... adică să mediteze şi să adâncească învăţăturile sfinte începând cu cele mai de seamă, adică acestea despre Sfânta Treime şi despre marea şi însemnata lucrare a mântuirii noastre care se face prin dragostea Tatălui, prin Jertfa Fiului şi prin inspiraţia Duhului Sfânt.

Cunoaşterea limpede a adevărului despre Sfânta Treime este de cea mai mare însemnătate pentru fiecare creştin, dar mai cu seamă pentru noi, ostaşii Domnului. Fiindcă în lume sunt acum mai mulţi ca oricând prooroci mincinoşi şi crezuri mincinoase care răspândesc multe învăţături înşelătoare împotriva Sfintei Treimi, tăgăduind că Fiul ar fi Dumnezeu şi că Duhul Sfânt ar fi o Persoană.

Acela este Antihristul care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl. Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl. Iar făgăduinţa pe care ne-a făcut-o El este viaţa veşnică...
După aceste adevăruri care ne-au fost scrise de Sfântul Apostol Ioan la I Ioan 2, 22-25, trebuie să fim hotărâţi în a respinge pe oricine va veni la noi să ne clatine de pe temelia acestor încredinţări şi să ne depărtăm de el şi de învăţăturile lui ca de Satana şi de Antihristul.

Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricui înăbuşe adevărul sau îl strică, răstălmăcind cuvintele lui Dumnezeu pentru a învăţa pe alţii împotriva acestor adevăruri atât de clare. Aceasta este o necinstire a lui Dumnezeu, o tăgăduire a lui Hristos şi un păcat contra Duhului Sfânt. Ori-cine ar fi acela care face aceste păcate este vinovat de osânda veşnică. Dar şi cine îl va primi şi-l va asculta pe acela se va face şi el vinovat de osânda lui.

Doamne Duhule Sfinte, Duhul Adevărului şi al Luminii, Te rugăm, călăuzeşte-ne în toată învăţătura sănătoasă. Şi păzeşte-ne de orice învăţătură ispititoare şi satanică. Amin.

Cred

Cred într-Unul Dumnezeu: Tatăl Creatorul
cum cred ziua şi cred noaptea, stelele şi norul,
cred Dreptăţii,-Nţelepciunii, Milei şi Puterii
cum cred Vieţii şi cred Morţii, Zorilor şi Serii.

Cred în Dumnezeul-Fiul, Unicului Una,
cum cred Crucea şi Răsplata, Soarele şi Luna,
cred în Adevărul Veşnic, Taina şi Cuvântul
cum cred sufletul şi trupul, Tunetul şi Vântul.

Cred în Dumnezeul-Duhul, de-Aceeaşi Fiinţă,
cred în Dragostea Eternă, cred în Biruinţă,
cred Vieţii Viitoare, Slavei şi-Nvierii,
cred puternic ca Luminii şi ca Primăverii.

Cred în Dumnezeul Unic cu-ntreită Faţă,
Ne-nţeleasă, Necuprinsă, Veşnică Viaţă,
cred mai mult ca-n tot ce poate lumea să-mi arate
şi mă-nchin ca-n faţa celor mai adevărate.


Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz
din "Dreptarul învăţăturii sănătoase"
editura "Oastea Domnului", Sibiu

DESPRE BISERICĂ

Ce spune Sfânta Scriptură
„Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele ca să locuiesc în Casa Domnului întru lungime de zile“ (Ps. 22, 7).

„Cât de iubite sunt lăcaşurile Tale, Doamne al puterilor!
Fericiţi sunt cei ce locuiesc în Casa Ta“ (Ps. 83, 1; 5).

„Răsădiţi fiind în Casa Domnului, în curţile Dumnezeului nostru vor înflori“ (Ps. 91, 13).

„Veselitum-am de cei ce mi-au zis mie: în Casa Domnului vom merge!“ (Ps. 121, 1).

„Deci dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo înaintea altarului şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi venind adu darul tău“ (Matei 5, 23-24).

„Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui“ (Matei 16, 18).

„De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi... Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş“ (Matei 18, 15-17).

„Casa Mea casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari“ (Matei 21, 13).

„Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui meu trebuie să fiu?“ (Luca 2, 49).

„Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său“ (Fapte 20, 28).

Biserica este a lui Hristos (cf. I Cor. 1, 2).

„Nu fiţi piatră de poticnire... nici Bisericii lui Dumnezeu“ (I Cor. 10, 32).

„Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte toate întru toţi“ (Efes. 1, 22-23).

„Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este“ (Efes. 5, 23).

„Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum să petreci în casa lui Dumnezeu care este Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlp şi temele a adevărului“ (I Tim. 3, 15).

„Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor“ (Apoc. 2: 7, 11, 17, 29).

Hristos este Mirele Bisericii (cf. Apoc. 21, 2).

Ce spun Sfinţii Părinţi

„Biserica este mai înaltă decât cerurile şi mai desfătată decât pământul. Ea niciodată nu îmbătrâneşte, ci totdeauna va înflori în Hristos.“ - Sf. Ioan Gură de Aur

„Biserica lui Dumnezeu, fiind întemeiată pe Stâncă, nu se poate clătina prin nici o vijelie. Ea poate fi ispitită, dar nu învinsă.“ - Fericitul Ieronim

„Biserica este acel lăcaş sfânt ridicat de spiritele noastre.“ - Sf. Ioan Gură de Aur

„Biserica este plinătatea Harului, neavând nici pată, nici zbârcitură. Ea este curată şi neîntinată, indestructibilă şi eternă.“ - Tertulian

„Este un singur Dumnezeu, un singur Hristos şi o singură Biserică.“ - Sf. Ciprian

„Unde este Biserica, acolo este şi Sfântul Duh – şi unde este Sfântul Duh, acolo este şi Biserica.“ - Sf. Irineu

„Biserica este prelungirea tainică a Întrupării Mântuitorului. Ea conţine viaţa lui Hristos.“ - Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

„În afară de Biserică nu este mântuire.“ - Sf. Ciprian de Cartagina

„Nimeni nu poate avea ca Tată pe Dumnezeu, dacă nu are ca mamă Biserica. Dacă putea să existe salvare în afară de corabia lui Noe, ar putea să existe şi în afară de Biserică.“ - Sf. Ciprian de Cartagina

„Biserica este Trupul organic al lui Hristos... ai cărei membri, care sunt credincioşii, trebuie să stea într-o armonie perfectă.“ - Sf. Ioan Gură de Aur

„Biserica lui Hristos este vie şi puternică în măsura în care ea se hrăneşte cu Trupul şi Sângele dumnezeiescului ei Întemeietor, căci fără comunicare între Hristos şi creştini nu poate fi vorba de o Biserică vie.“ - Sf. Ioan Gură de Aur

„Noi devenim cu adevărat fiii lui Dumnezeu numai prin unirea cu Hristos în Biserica Sa.“ - Sf. Ioan Gură de Aur

Ce spune Părintele Iosif

Ceea ce este sufletul pentru trup, aceea este Duhul Sfânt pentru Trupul lui Hristos care este Biserica.

Oastea Domnului s-a născut în Biserică, iar noi vrem să rămânem în ea, după cum am fost chemaţi.

Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletele credincioşilor săi, iar noi ne socotim fii credincioşi ai Bisericii.

„Oastea Domnului este un copil al Bisericii. Ea s-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii.

Oastea Domnului nu este ceva mai mult decât Ortodoxia, ci e o familie restrânsă, o comuniune de frăţietate evanghelică, cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bi-bliei şi ale Bisericii.

Oastea nici nu a vrut şi nici nu vrea să facă reguli peste sau în contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască, cu toată fiinţa, regulile existente ale Bisericii.“ - (Fragment din Moţiunea din 12 sept. 1937)

Sf. Ioan Gură de Aur spune că precum Eva a ieşit din coasta lui Adam, aşa şi Biserica a ieşit din coasta lui Hristos... Şi precum în timp ce Adam dormea s-a făcut femeia, tot astfel pe când murea Hristos s-a născut Biserica din Sângele şi Apa din coasta Lui, care închipuie Cuvântul şi Duhul Său... Noi credem şi mărturisim întocmai.

Acolo unde se află doi sau trei adunaţi în numele lui Hristos, acolo este şi Biserica, iar Biserica este Hristos – după cum spune tot Sfântul Ioan Gură de Aur... Deci, când tu întinzi mâinile către ceruri şi-ţi pleci genunchii, rugându-te pentru tine sau fratele tău, le întinzi către Hristos şi te rogi către Hristos. La fel şi când fratele tău varsă lacrimi din pricina ta, Hristos suferă. Când Biserica se roagă, atunci se roagă Hristos. Iar ceea ce cere Fiul se dobândeşte totdeauna cu uşurinţă de la Tatăl. Aceasta este Biserica – şi noi aşa credem şi mărturisim.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să se socotească cu evlavie un fiu al Bisericii şi să-şi îm-plinească cu toată temerea de Dumnezeu toate îndatoririle faţă de Biserică, încredinţat de Harul lui Dumnezeu care este în ea.

Să ia parte la slujbele şi sarcinile Bisericii.

Să se mărturisească şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, după cum ne porunceşte El, supunându-se rânduielilor aşezate în Biserică şi la fel să-şi împlinească şi celelalte îndatoriri sufleteşti şi trupeşti faţă de ea.

Să înconjoare pe slujitorii Bisericii cu tot respectul şi dragostea, ca pe nişte mai-mari ai poporului, rânduiţi prin voia lui Dumnezeu la o slujbă sfântă – şi să nu-i vorbească niciodată de rău, după cum este scris, căci pe fiecare îl va judeca Cel care Singurul are acest drept (cf. Fapte 23, 5).

Să ia parte cu fapta la orice lucru bun ce urmăreşte înzestrarea şi înfrumuseţarea casei Domnului.

Să respecte tot timpul slujbei şi rugăciunii în Biserică. Să asculte cu evlavie, să cânte cu dragoste, să se roage cu la-crimi, îmbrăcat cuviincios, fiindcă stă necurmat în faţa lui Dumnezeu Care urăşte orice necuviinţă. Cine este un neascultător şi un necuviincios faţă de Biserică nu poate fi un ostaş al Domnului.

Deoarece Biserica este Trupul duhovnicesc al lui Hristos, Domnul nostru, fiecare dintre noi socotindu-ne un mădular viu al Bisericii, trebuie să ne comportăm în orice împrejurare într-un chip vrednic de Hristos, Care este Capul Bisericii. Cine nu are Duhul lui Hristos şi viaţa Lui evlavioasă, acela nu este un mădular viu, ci unul mort. Şi nu este spre cinste, ci spre ocară.

Trupul lui Hristos, Biserica, are ochi, iar ochii sunt luminătorii acestui trup, cei aşezaţi în fruntea lui. Şi după cum ochiul viu şi sănătos este curat, aşa de curat trebuie să fie şi să vadă şi luminătorul Bisericii. Un ochi mort nu poate lumina pe nimeni. Un îndrumător în Hristos trebuie să fie viu în Hristos, sănătos în umblare, curat în purtări.

Biserica de pe pământ este Biserica luptătoare, iar Bise-rica din cer este Biserica triumfătoare şi Hristos este Capul amândurora. Deci după cum cei din ceruri Îi slujesc şi Îl laudă cu toată sfinţenia pe Dumnezeu acolo în cer, tot aşa trebuie să fim şi noi, Biserica de pe pământ, după cum este scris: „Precum în ceruri, aşa şi pe pământ...“. Cine vrea să facă parte în ceruri din Biserica triumfătoare trebuie mai întâi să facă parte din Biserica luptătoare de pe pământ. Oastea Domnului aşa voieşte să facă.

Doamne Duhule Sfinte, Care ai întemeiat Biserica în ziua Pogorârii Tale, Te rog, fă-mă şi pe mine un fiu şi un mădular viu şi lucrător al ei. Amin.

Eu, Doamne, nu ştiu

Eu, Doamne, nu ştiu dacă şi-alte cărări mai duc la Cer vreodată,
dar ştiu pe-aceea ce de veacuri e calea Ta adevărată.

Eu nu ştiu dacă şi-alte case sunt de-ale Tale, cum le spune,
dar ştiu pe-aceea ce de veacuri e Casa Ta de rugăciune.

Eu nu ştiu dacă cei ce altfel mărturisesc, şi cred, şi-nvaţă
vor mai ajunge şi în ce fel să vadă veşnica viaţă,

Dar ştiu că cei ce-nvăţătura de la-nceput o ţin întruna,
făgăduinţa mântuirii deplin o au pe totdeauna.

Şi dacă nu ştiu celelalte cărări ce duc la Cer vreodată,
eu vreau mereu să merg pe-aceea ce-o ştiu că este-adevărată.

Şi dacă nu ştiu alte case de-a-Tale, chiar dacă le spune,
eu nu mă las de-aceea care
e Casa Ta de rugăciune.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz
din "Dreptarul învăţăturii sănătoase"
editura "Oastea Domnului", Sibiu

DESPRE SFÂNTA CRUCE

Ce spune Sfânta Scriptură

„...înadins şi-a încrucişat mâinile...“ (Geneza 48, 14).

„Iar Domnul a zis către Moise: "Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi“ (Numeri 21, 8).

„Şi i-a zis Domnul: "Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii (litera "tau", care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui“ (Iezec. 9, 4).

„Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mine nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38).

„Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă“ (Matei 24, 30).

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie“ (Luca 9, 23).

„Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebu-ie să se înalţe şi Fiul Omului. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 14-15).

„Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este pu-terea lui Dumnezeu“ (I Cor. 1, 17-18).

„O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi, să nu vă încredeţi adevărului, – pe voi, în ochilor cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit?“ (Gal. 3, 1).

„Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Hristos.
Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!“ (Gal. 6, 12; 14).

„Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia“ (Efes. 2, 16).

„Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai Crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea“ (Filip. 3, 18-19).

„Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era po-trivnic cu rânduielile lui şi l-a luat din mijloc pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce (Col. 2, 14-15).

Ce spun Sfinţii Părinţi

„Crucea este Voinţa Tatălui, Slava Fiului, Bucuria Duhului, podoaba îngerilor, siguranţa credincioşilor, lauda lui Pavel.“ - Sf. Ioan Gură de Aur

„Crucea este Fiica lui Dumnezeu şi biruirea patimilor.“ - Sf. Maxim Mărturisitorul

„Crucea este nimicirea păcatului.“ - Avva Isaia

„Crucea este toată virtutea şi fapta cea bună.“ - Cuviosul Marcu

„Crucea lui Hristos este izvorul tainelor noastre.“ - Fericitul Augustin

„Datorită Crucii lui Hristos de pe Golgota nu ne mai temem de lupul-satan, căci Îl avem cu noi pe Păstorul cel Bun, Mântuitorul sufletelor noastre.“ - Sf. Ioan Gură de Aur

„Vezi cât de mare este puterea semnului Crucii? Crucea este mai strălucitoare decât soarele şi luna. Domnul vine spre noi purtând semnele Crucii, cum a venit spre Toma. El şi la Venirea Lui ne va arăta acest Semn, ca să vedem că El este Cel Răstignit.“ - Sf. Ioan Gură de Aur

„Înainte şi în timpul lucrărilor noastre, intrând şi ieşind, înainte de somn şi după el, totdeauna să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci.“ - Tertulian

„Voi, maicilor, învăţaţi pe copiii voştri să-şi însemne fruntea cu crucea, iar mai înainte de a pricepe ei, însemnaţi-le voi cu mâna voastră acest semn sfânt.“ - Sf. Ioan Gură de Aur

„Nu numai cu mâna trebuie să facem semnul Crucii, ci trebuie să-i adăugăm predarea noastră şi o credinţă profundă. Faceţi-o astfel pe faţa şi pe inima voastră şi diavolul va fi biruit, pentru că în cruce este sabia care l-a străpuns şi pumnalul care l a rănit mortal. Nu vă ruşinaţi de Cruce, ca nu cumva şi Hristos să Se ruşineze de voi.“ - Sf. Ioan Gură de Aur

„Crucea este monumentul iubirii lui Dumnezeu.“ - Sf. Ioan Gură de Aur

„Crucea este pavăză, armă şi semn de biruinţă împotriva diavolului.“ - Sf. Ioan Damaschin

„Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzând pe faţa voastră armele care l-au doborât, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte a primit-o.“ - Sf. Ioan Gură de Aur

„Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, necutezând a căuta spre puterea ei...“ - Tropar la Sf. Maslu

„Pe Crucea Domnului de pe Golgota s-a întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului nostru cu cea mai mare şi mai frumoasă faptă a dragostei lui Dumnezeu.
Şi pe Cruce, Iubirea dumnezeiască a ars păcatul omenesc.“ - Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

Ce spune Părintele Iosif

Oastea Domnului este o armată duhovnicească strânsă la luptă contra vrăjmaşului diavol. Taina biruinţelor noastre este în semnul care i s-a arătat cândva şi împăratului Constantin: Crucea Domnului Iisus.

Medalia noastră şi steagurile noastre poartă semnul Crucii, arătând prin aceasta că lupta noastră se reazemă pe puterea Crucii, căci Domnul nostru Iisus Hristos a murit pentru noi pe Cruce şi prin ea ne-a câştigat El şi nouă darul biruinţei...

Îngenuncheaţi la picioarele Crucii, veţi afla tainele mântuirii.
La picioarele Crucii ţi se deschid ochii cei sufleteşti.
La picioarele Crucii afli cu ce mare dragoste te-a iubit Dumnezeu-Tatăl.
La picioarele Crucii auzi cea mai minunată veste care s-a putut auzi cândva în această lume, că Iisus este un Mântuitor al tău, că El a murit pentru tine, pentru iertarea ta.

Jertfa Crucii te face dintr-un om vechi un om nou, dintr un om lumesc un om duhovnicesc.

La picioarele Crucii este puterea Oastei Domnului şi a ostaşilor ei. Dar numai semnul gol al Crucii încă nu înseamnă o putere. Îţi poţi încărca pieptul, hainele şi casa cu semnul Crucii, dar dacă n-ai adevărata înţelegere a Jertfei Crucii Mântuitorului – şi dacă nu trăieşti cu cutremur aceasta – la nici o izbândă nu poţi ajunge.

Crucea este ascultarea lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, de voia Tatălui – şi ea trebuie să fie şi ascultarea noastră de El.

După cum patimile Crucii au fost o slavă pentru Mântuitorul nostru şi după cum lanţurile au fost o pricină de laudă pentru Apostolul Pavel, ori pătimirile o bucurie pentru marti-rii şi sfinţii credinţei noastre, – tot aşa şi semnul Crucii şi purtarea ei trebuie să fie o pricină de laudă sfântă şi de putere biruitoare şi pentru noi, ostaşii Domnului.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să cinstească cu toată evlavia semnul Crucii Domnului nostru Iisus Hristos ca pe Semnul Dragostei, Biruinţei şi al Mântuirii Lui pentru noi. Să-şi facă cu evlavie şi fără ruşine, în chip frumos şi vrednic, semnul Sfintei Cruci, ori de câte ori se cere, potrivit cu locul şi cu starea de creştin adevărat şi de închinător smerit faţă de Hristos.

Să creadă că acest semn sfânt este o cinste, o datorie şi o biruinţă pentru orice suflet care doreşte să rămână credincios la picioarele lui Iisus şi să aibă părtăşie cu El.

Oriunde ne-am face rugăciunea, acasă ori pe drum, la biserică ori la adunare, oriunde şi oricând, noi trebuie să o începem şi să o încheiem cu semnul Sfintei Crucii, făcut cu toată evlavia şi cu toată credinţa, pentru că o facem începând totul în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Şi numai în felul acesta rugăciunea noastră are şi un început şi un sfârşit dumnezeiesc.

Să fim încredinţaţi că toţi cei care se feresc să-şi facă semnul Sfintei Crucii săvârşesc o impietate faţă de Hristos şi Crucea Lui. Iar cei care o batjocoresc săvârşesc un păcat de moarte.

După cum Cuvântul lui Dumnezeu cel nevăzut are o înfăţişare a lui văzută – Biblia, tot aşa şi Crucea cea nevăzută, care înseamnă jertfa lui Hristos, are o înfăţişare a ei văzută – Crucea. Acesta este semnul Sfintei Cruci, care, orişiunde şi oricum ar fi, înseamnă asta. Cine batjocoreşte semnul cel văzut al Crucii se face vinovat de batjocorirea sensului ei nevăzut, după cum cine calcă în picioare Biblia calcă Cuvântul Sfânt.

Crucea nu este un chip cioplit, cum erau cele idoleşti – după cum spun unii – ci semnul profeţit prin Moise cu atârnarea şarpelui în pustie. Lemnul pe care era atârnat şarpele era o cruce, fiindcă pe o prăjină goală nu se poate atârna ni-mic. Dacă prima cruce a făcut-o Moise, tocmai cel care pri-mise poruncile, atunci ea nu este un chip cioplit, ci un semn profetic. Iar dacă toate lucrurile Vechiului Testament preînchipuiau adevărurile Noului Testament, după cum este scris, atunci cu atât mai mult se înţelege asta despre Cruce, după cum spune Cuvântul Sfânt la Numeri 21, 8, cu înţelesul de la Ioan 3, 14-15.

Nici Cruce fără Hristos, nici Hristos fără Cruce.

Cine este un necinstitor al Crucii nu poate fi un ostaş al Domnului.

Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, ajută-ne să înţelegem aşa semnul şi puterea Sfintei Cruci. Amin.

Crucea-i Ascultarea

Crucea-i Ascultarea Domnului Iisus,
cea mai naltă Jertfă care s-a adus,
Preţul cel mai mare, harul nesecat
pentru izbăvirea lumii din păcat.

Crucea-i Slava Sa,
Crucea-i pacea mea,
din mormânt m-a scos
Crucea lui Hristos,
viaţă mi-a adus
Crucea lui Iisus,
slavă Sus şi jos
Crucii lui Hristos!

Crucea-i Biruinţa Domnului Iisus,
El a-nvins când Singur morţii S-a supus
şi-a zdrobit vrăjmaşul când S-a umilit,
preamărit e Mielul fiindcă S-a jertfit.

Crucea e Iubirea Domnului Iisus,
Sângele Iertării mila ne-a adus,
Jertfa necurmată punte s-a făcut
ca să mântuiască ce era pierdut.

Crucea este Slava Domnului Iisus,
prin ea Şi-a-nălţat El Numele nespus,
Crucea Lui slăvită veşnic va-nsemna
mântuirea noastră şi mărirea Sa.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz
din "Dreptarul învăţăturii sănătoase"
editura "Oastea Domnului", Sibiu