LUMEA TE OMOARA , FACANDU-TE SA UITI CA VEI MURI!

Fara Dumnezeu , omul este prizonierul propriului mod de viata

S-a schimbat mult lumea in ultimii ani-sau,mai curand,noi ne-am schimbat,adaptandu-ne cu placere sau cu durere noului ritm.Timpul nu mai este acelas si trece asa de repede ,nici lucrurile nu mai au insusirile de odinioara -frumusetea, adancimea si odihna lor.
Totul se datoreaza grabei cu care se desfasoara lucrurile.(.......)
,,Intelepciunea lumii acesteia nu poate sa mantuie lumea .Parlamentele ,guvernele, organizatiile cele mai avansate de pe pamant sunt neputincioase.Omenirea sufera nesfarsit.Singura iesire este de a afla in noi intelepciunea si hotararea de a nu trai dupa ideile acestei lumi,ci de a urma lui Hristos"(Parintele Sofronie de la Essex)
In aceasta noua situatie prin care trece omenirea ,ne vine tot mai greu sa intelegem ce se intampla cu noi si cu lumea in care traim .Ne fuge pamantul de sub picioare ,pierdem reperele ,valorile si sensul pe care acestea ni-l dau.Ceea ce este cu adevarat importanat pentru viata noastra ne devine aproape indiferent .Iar aceasta atmosfera ,din pacate ,se strange tot mai mult in jurul nostru ,ca un fel de vraja ,care ne face sa uitam de unde venim,cine suntem si incotro ne indreptam.(.....)
Nu au trecut decat cateva luni de cand -undeva in Japonia ,la Fukushima, a explodat o centrala nucleara (......) ,potrivit masuratorilor ,radiatia din parculete in care se joaca copiii din Tokio este de mii de ori mai mare decat aceea care cu un an in urma ,era considerata a fii cea de maxima admisa .(......) Pana mai ieri ,lumea intreaga admira ,,miracolul japonez".O tara lipsita de bogatii naturale ,cu un urias risc de cataclisme -tsunami si cutremure-ajunge una dintre cele mai importante forte economice ale lumii. Cine-si putea imagina ca peste noapte ,toate vor fi puse sub semnul intrebarii si ca oamenii de pretutindeni vor avea toate motivele sa deplanga soarta japonezilor?!(.........)
Lumea care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu sau L-a uitat sufera astazi ,sufera mult ,caci duhurile cumplite ale tehnologiilor si ale ideologiilor se razbuna pe omul care le-a dat nastere ,spre a se increde in ele si a le sluji.Aceasta pentru ca lor nu le este proprie dragostea ,ci mai curand indiferenta,confuzia ,haosul si ura.
Numai Dumnezeu iubeste omul ,Dragoste fiind ,dar ,inselati fiind ,ne-am indepartat mult de El.
Ne-am increzut in puterile lumii acesteia ,le-am admirat si am zis in sinea noastra :,,Cine este Dumnezeu?Iata omul si- a construit cu mainile sale o imparatie aici pe pamant !" Vedem insa ca un simplu tsunami ,un accident ,poate face sa se prabuseasca acest turn al mandriei omenesti.
Ce ramane, care este locul unde trebuie sa ne adapostim pentru a nu fi maturati si noi de urgia stihiilor ingatuite de Dumnezeu asupra lumii noastre? Desigur ,departe de imaginile inselatoare ,inlauntrul realitatilor duhovnicesti -numai acolo vom fi paziti si ne vom dobandi pacea .
Numai zidindu-ne viata pe credinta in Hristos, ,, piatra cea din capul unghiului" , nu vom fi luati de valurile care - iata!- se pornesc cu furie peste lume.
Numai impartasindu-ne din harul Sfantului Duh, avandu-L lucrator in sufletele noastre ,vom putea ramane deasupra tulburarilor care se vestesc a veni asupra lunii.Iar harul ,in chip tainic , ne poate darui atat pacea si bucuria ,cat si compatimirea cu intreaga durere a lumii,a omului de peste tot - fratele nostru , zidit de Mana lui Dumnezeu .
Deasupra la tot si la toate se afla Dumnezeu ,Cel ce poate schimba intr-0 clipa tot raul in bine ,Caci El este Acela care ingaduie soarelui sa rasara, ploilor sa cada la vremea lor , aerului sa ne mangaie obrajii si copiilor sa se nasca .De doua mii de ani ,glasul Sau rasuna in inimile celor ce cred si-L urmeaza :,, Veniti la Mine ,toti cei osteniti si impovarati , si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine ,ca sunt bland si smerit cu inima , si veti afla odihna sufletelor voastre .Caci jugul Meu este bun si povara Mea este usoara."(Matei 11:28-30)
Dumnezeu este Realitatea prima si ultima ,desi multi Ii pun la indoiala existenta.
Trebuie sa traim cu adevarat in Hristos , vazandu-le pe cele trecatoare ale lumii acesteia ca pe un vis.(.....) De la Adam si pana astazi , omul are libertatea de- a alege . Asa a bineplacut lui Dumnezeu : sa-l zideasca pe om dupa chipul si asemanarea Sa . Asemanarea depinde , insa , numai de alegerea pe care o facem .
Sa ne ajute Dumnezeu sa nu ne lasam inselati!
,,Nu uitati cuvintele acestea :Dumnezeu v-a dat vreme spre a va zidi vesnica mantuire . Sa nu o risipiti !" ( Parintele Sofronie de la Essex )

Gheorghe Fecioru ( spicuiri din revista ,, Familia Ortodoxa ", nr. 7 (30) din luna iulie 2011, pag. 1-6)

LUMINA SATELOR

Sutasul din Capernaum

Un mai-mare al armatei, la a cărui poruncă tremurau sute de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului!
În faţa Mântuitorului stă un sutaş păgân; stă cu credinţă tare şi cu rugăciune caldă pentru tămăduirea slugii sale. Dar acest sutaş nu stă numai în faţa Mântuitorului, ci stă şi în faţa noastră cu multe învăţături sufleteşti.

Sutaşul stă înaintea noastră, întai ca o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Hristos, în puterea Lui şi ajutorul Lui. Această credinţă a plecat să-L caute pe Hristos şi această credinţă a ajutat la tămăduirea slugii sale.
„Mergi şi cum ai crezut să-ţi fie ţie!”, i-a zis Hristos… ca o învăţătură că şi noi, prin credinţă vie şi tare, putem dobândi toate cele.

„Toate sunt cu putinţă celui ce crede”, a zis Hristos. Sutaşul din Capernaum este pus apoi înaintea noastră ca o pildă de iubire.

Bolnavul pentru care sutaşul umbla pe drumuri şi îi cerea cu lacrimi în ochi tămăduire nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era… sluga, servitorul său. Şi când ne gândim că în acele vremuri slugile se vindeau şi se cumpărau cu bani, adică erau preţuite în rând cu vitele! Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul!

Sutaşul din Capernaum stă apoi înaintea noastră ca o pildă de smerenie. „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu” a zis sutaşul, cu toate că era un domn, un slujitor dintre cei mai mari. Vorbele lui sunt o dovadă de smerenie şi de cunoaştere a stării sale nevrednice şi păcătoase în faţa lui Iisus Dumnezeu.
Iată deci: sutaşul din Capernaum este pus înaintea noastră ca o pildă de credinţă, de dragoste, de nădejde, de smerenie. Sutaşul din Capernaum avea o credinţă adevărată din care, ca dintr- un izvor, au izvorât: iubirea,rugaciunea,smerenia . Un păgân mântuit stă în faţa noastră ca să luăm şi noi pildă de credinţă de la el, să avem şi noi o credinţă care să ne aplece mereu la picioarele Mântuitorului, o credinţă care să ne aplece în rugăciuni şi să trezească în noi dragostea şi smerenia.

Dragă cititorule! Uită- te cu câtă credinţă stă sutaşul în faţa Mântuitorului; şi, luând pildă de la el, îngenunchează şi tu în faţa Mântuitorului cu toate bolile tale sufleteşti şi trupeşti, cu toate necazurile tale, cu toate bucuriile şi durerile tale, cu toate lipsurile şi păsurile tale. Oricât de păgân şi de păgânit ai fi în păcate şi fărădelegi, nu te teme. Mântuitorul te primeşte şi, după ce vei îngenunchea în faţa Lui, te vei minuna însuţi de ce binecuvântare şi de ce bucurie şi mulţumire sufletească vei simţi în viaţa ta.

O, ce lucru minunat văd eu în chipul de mai sus! Un mai mare al armatei, la a cărui poruncă tremurau sute de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului! Ochii mi se umplu de lacrimi când mă uit la chipul de mai sus şi mă gândesc la cei mai mulţi slujbaşi „creştini” de prin cazarme şi birouri care cuprinşi de păcatul trufiei Il înjură pe bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai scump şi sfânt.

Sunt pline satele şi oraşele de slujbaşi care vor să-şi arate puterea lor prin înjurături aspre. Pe vremea ungurilor, ajungea „căprar” şi „fierar” cel ce ştia înjura mai crâncen. Eu am cunoscut un om cuminte, care îndată ce a ajuns birău (primar) în sat, a început să înjure răstit. Sărmanul! în trufia lui, el îşi închipuia că-i mai tare şi mai respectat dacă înjura! El credea că şi înjurătura se ţine de slujbă, ca şi pecetea şi protocoalele.
Sutaşul „păgân” din Evanghelia de mai sus stă ca o mustrare pentru mulţi slujbaşi „creştini” din zilele noastre.

Sutaşul din Capernaum este apoi o învăţătură despre cum să se poarte stăpânii faţă de slugi. Sutaşul îşi iubea sluga ca pe copilul său, şi acest lucru îl spune şi Evanghelia. Sluga, slujnica şi ucenicul trebuie să fie în casa stăpânului ca şi copiii lui (citiţi la Efeseni cap. 6).

Dragă cititorule! Ca şi sutaşul din Capernaum, ai şi tu un bolnav iubit. Acel bolnav este sufletul tău din casa cea trecătoare a trupului, iar boala este păcatul şi patimile cele rele în care ai căzut.

Aleargă şi tu pentru acest bolnav al tău la Mântuitorul, căci numai El singur ţi l poate scăpa şi vindeca. Îngenunchează şi tu în faţa Mântuitorului cu credinţă, cu dragostea şi smerenia sutaşului, şi atunci îndată vei simţi cum bolnavul tău se tămăduieşte, iar casa sufletului tău se umple de o binecuvântare, de o fericire şi mulţumire pe care n ai avut o şi n ai cunoscut o. Încearcă şi vezi!

Preot Iosif Trifa ( Foaia ,,Lumina Satelor",nr.28 din 1925 -articol preluat de pe Forumul Oastei Domnului:http://www.oasteadomnului.ro/forum/viewtopic.php?t=1955)

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 6-A DUPA RUSALII

Despre boli si incercari

Această evanghelie vine la rând – cu mici deosebiri – de trei ori peste an. La fiecare vanghelie, am dat un tâlc separat.
Se potriveşte aici şi tâlcuirea pe care am dat-o la evanghelia cu bolnavul de la lacul Vitezda.
În tâlcul acela am vorbit pe larg despre bolile noastre cele sufleteşti şi despre doctorul sufletelor noastre.
La evanghelia aceasta, vom vorbi acum despre bolile cele trupeşti, despre scopul şi rosturile ce le au în viaţa noastră bolile şi încercările.
Vom spune îndată, la început, că bolile cele trupeşti sunt totdeauna în legătură cu viaţa noastră cea sufletească… sunt întotdeauna în legătură cu cerul, cu Dumnezeu.
Orice boală, orice încercare îşi are un rost al ei, iar acest rost este în mâinile Domnului.
Văzute prin lumina aceasta, bolile cele trupeşti s-ar putea împărţi în trei clase: ele ne vin ca o pedeapsă pentru păcate; ele ne vin să ne trezească din păcat şi ca un ajutor să putem ieşi din păcat; ele vin să ne apere de păcat şi să ne întărească sufletul. Le vom cerceta pe rând.
Întâi bolile cele trupeşti ne vin ca o pedeapsă pentru păcatele noastre. Dându-ne seama de aceasta, să le purtăm cu răbdare, zicând şi noi cu tâlharul de pe cruce: „După dreptate suferim, luând cele vrednice după faptele noastre” (Lc 23, 41).
Dar însemnaţi-vă bine un lucru: bolile şi încercările nu ne vin numai ca o pedeapsă pentru păcat. Mântuitorul nu este un temnicer, ci El este un Doctor; Evanghelia Lui nu este o temniţă de pedepsit, ci este, mai ales, o şcoală mare de îndreptare şi de mântuire a omului.
Boala cea trupească îşi are şi ea scopul ei cel ceresc: trezirea din somnul păcatelor.
Este om pe care cu nimic nu-l poţi trezi pentru Evanghelie. Se încrede în sănătatea lui, în banii lui, în trufia lui şi îşi bate joc de chemările mântuirii. Dar când vine atare boală şi îl doboară la pat, îndată se domoleşte şi începe a-L striga pe Dumnezeu.
În faţa unei uşi încuiate, încerci toate cheile să afli care s-ar potrivi; în faţa unei inimi învârtoşate, încerci multe chei sufleteşti. Încerci chemări dulci şi plăcute, dar, de regulă, numai cheia suferinţelor poate descuia o astfel de inimă.
Dintr-un fier rece nu poţi face nimic. Oricât l-ai lovi cu ciocanul, e o trudă zadarnică. Dar îndată ce-l bagi în foc cedează.
Aşa e şi cel păcătos, după ce întră în focul suferinţelor. Ferice de cei pe care Duhul Sfânt îi trezeşte din somnul pierzării cu acul bolilor şi încercărilor. Vai de cei pe care, în păcatele lor, nu-i tulbură nici o încercare. Dar tot atât de vai va fi şi celor pe care Duhul Sfânt i-a trezit şi pe urmă iar au adormit.
În vreme de boală şi încercare, strigă omul: Doamne, Doamne! Dar pe urmă uită iar de Dumnezeu. Optzeci la sută din cei pe care Duhul Sfânt i-a trezit prin boli şi încercări adorm iar în păcate, după ce a trecut „ziua necazului”. Aceştia vor avea o răspundere mai mare decât cei care trăiesc netulburaţi de încercări.
În al treilea rând, bolile cele trupeşti – şi alte încercări – ne vin din îngăduinţa lui Dumnezeu, să ne apere de păcat şi să ne întărească în cele sufleteşti. Aceasta e şcoala cea mare a suferinţelor şi încercărilor în care Domnul îi cheamă, de regulă, pe toţi cei credincioşi.
Aproape toţi aleşii Domnului din Scriptură au trecut prin şcoala aceasta.
Cei credincioşi, de regulă, au mai multe încercări decât cei necredincioşi. De ce? Pentru că Domnul „îi ceartă pe cei pe care îi iubeşte”.
Bolile cele trupeşti ne vin din îngăduinţa lui Dumnezeu, ca o solie sfântă, să ne apere de bolile cele sufleteşti; ne vin ca un medicament amar ce scoate din noi otrava şi beteşugul cel sufletesc.
Omul cel credincios, omul cel duhovnicesc vede – şi trebuie să vadă – bolile şi încercările printr-o altă lumină de cum le vede omul cel lumesc.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scria că de când a intrat în Oaste a zăcut de trei ori şi oamenii şoptesc că, prin asta, îl ceartă Dumnezeu, pentru că s-a înscris la Oaste.
Asta e o judecată lumească: e judecata unor oameni care nu cunosc binecuvântările ce ni le dă şcoala suferinţelor.
Pe urma unui semănător, două grăunţe se înţelegeau astfel: „Vezi tu, surată, – grăi o grăunţă rămasă neacoperită de pământ – pe tine te-a îngropat grapa semănătorului. Eu mă desfătez acum în lumina soarelui, iar tu zaci îngropată în întuneric!”.
Dar, în clipele când astfel cuvânta, sosi o cioară şi o înghiţi. Grăunţa cea îngropată, în schimb, nu peste mult timp ieşi afară într-un spic frumos de grâu.
Doamne, mai bine ţine-ne îngropaţi în încercări, decât să ne „fure păsările cerului” (Lc 8, 5).
Pentru cei credincioşi, bolile şi încercările sunt o binecuvântare. Când Lazăr din evanghelie s-a îmbolnăvit, surorile lui au alergat la Domnul, vestindu-L: „Iată, acela pe care îl iubeşti este bolnav” (In 11, 3).
„Doamne, iată acela pe care îl iubeşti este bolnav…”; ce vorbe scumpe sunt acestea pentru cei credincioşi!
De regulă, toţi acei pe care Domnul îi iubeşte au încercări, dar aceste încercări sunt pentru ei o binecuvântare.
La vestea surorilor lui Lazăr, Iisus a răspuns: „Această boală nu este spre moarte, ci spre mărirea lui Dumnezeu”.
Pentru cei credincioşi, boala este o binecuvântare. Eu am stat de trei ori în faţa morţii. Medicii clătinau din cap şi aşteptau sfârşitul meu, dar boala mea nu era spre moarte, ci era spre slava lui Dumnezeu şi întărirea vieţii mele sufleteşti.
Din patul meu de suferinţă, Domnul a făcut pe urmă un amvon.
O, binecuvântată şcoală a suferinţelor! În tine L-am aflat eu pe Domnul şi în tine mă întăresc neîncetat şi acum. O Doamne, nu mă lăsa să scap din această şcoală, până nu voi pleca „Acasă”, la Tine!
Suflete dragă, nu te teme de boli şi încercări! Boala e o solie cerească. Ea te aruncă în braţele Domnului.
Ea Îl cheamă lângă patul tău pe Doctorul sufletelor noastre.
Eu, de câte ori am zăcut bolnav, mă gândeam şi îmi ziceam: mai bine bolnav în braţele Domnului, decât sănătos în braţele diavoleştilor patimi.
Orice pahar pe care Domnul ţi-l întinde să-l bei are pe fundul lui şi o miere dulce. Trebuie însă întâi să bei paharul, ca, pe urmă, să simţi această dulceaţă.
Întrebaţi pe cei care au păsări cântătoare închise în colivii şi veţi afla că cele mai multe dintre ele nu cântă decât închise. Cum le dă drumul, nu mai cântă. Boala şi încercarea sunt o binecuvântare ce ne dă glas să-L strigăm pe Domnul şi să ne rugăm cu lacrimi fierbinţi. Cu câtă putere se roagă omul în „ziua necazului”!
Pe timp aspru de iarnă, înaintezi pe drum mai repede. Întocmai aşa, şi pe drumul veşniciei. Păşeşti mai cu spor pe „timp aspru”. O „vreme liniştită” e mai bună, negreşit, dar nu pentru înaintare.
„Eu mi-am recăpătat vederea şi am început să văd, după ce am pierdut un ochi” – grăia un suflet trecut prin şcoala suferinţelor.
„Eu am început să umblu – grăia un altul – după ce am pierdut un picior.”
Încercarea – întristarea, suferinţa – este câinele cel negru al lui Dumnezeu, care stă de pază lângă turma oilor Sale. Când o oaie oarecare iese din turmă, Dumnezeu trimite câinele să o întoarcă înapoi. Cu cât oaia este mai îndărătnică şi neascultătoare – este şi câinele mai rău şi mai supărător.
De cumva acest câine este lângă cineva din noi, o, nu vă luaţi la harţă cu el, ci alergaţi înapoi, la turmă! Orice împotrivire contra lui e zadarnică şi nu foloseşte la nimic.
În zadar umblaţi să-l loviţi şi să scăpaţi de el. Veţi putea scăpa de el numai întorcându-vă înapoi la turmă.
Va veni o vreme când veţi mulţumi lui Dumnezeu că v-a supărat acest „câine rău”.
O, ce şcoală minunată este şcoala suferinţelor! Din când în când, Domnul ne cheamă în ea. Din când în când, Domnul ne opreşte din lucru şi ne cheamă în şcoala suferinţelor.
Când Lazăr s-a îmbolnăvit, surorile lui au alergat după Mântuitorul. Marta cea grijulie şi-a lăsat lucrul şi a alergat şi ea după Mântuitorul.
Aşa trebuie să facă şi „marta” noastră când se îmbolnăveşte „lazărul” nostru (sufletul). Să alerge după Mântuitorul.
La Techirghiol, pe malul mării, am văzut un lucru interesant. Nişte ciobani din Dobrogea îşi strânseseră oile la marginea mării, unde apa era mică şi le silea să intre în apă, să le spele de murdărie.
Oile se opinteau, ciobanii strigau, câinii urlau; gândeai că ce prăpăd e acolo! Oile au intrat numai cu mare silă în apă. Ciobanii le mai îndemnau şi cu beţele.
Dar îndată s-a văzut cât de mult le lipsea oilor această baie. Apa mării s-a înnegrit de necurăţenia de pe ele. Pe urmă, au ieşit din cazna asta curăţite şi spălate frumos.
Aşa face Domnul, Păstorul nostru cel Mare, din când în când şi cu noi. Ne afundă în apele necazurilor, ca să ne curăţim de gunoiul ce s-a strâns pe sufletul nostru.
Noi tremurăm de „apa” aceasta, dar ea este o binecuvântare pentru sufletul nostru.
Primiţi bolile şi încercările ca pe tot atâtea solii cereşti trimise pentru curăţirea şi întărirea noastră cea sufletească. Gândiţi-vă că după Mântuitorul şi învăţăturile mântuirii umbla ceata celor bolnavi, orbi, şchiopi, ologi şi alţi necăjiţi. Gândiţi-vă la «fericirile» pe care le-a predicat El: „Fericiţi sunt cei ce plâng… fericiţi sunt cei ce suferă” etc. Decât cu o sănătate şi cu o „linişte” în braţele păcatelor, mai bine bolnav şi necăjit în braţele Domnului. Un astfel de om nu este nici bolnav, nici necăjit.
O, ce Doctor mare şi bun este Mântuitorul! El a vindecat milioane de suflete şi de bolnavi… El n-a dat niciodată vreo reţetă greşită.
Când Domnul operează în sufletul nostru cu încercări, n-avem de ce să ne temem. Cuţitul Lui taie numai atât cât trebuie. El ştie precis cât de afund să taie.
Eu, când am stat la operaţie, l-am rugat pe medic să nu mă taie prea adânc. „A trebuit să tai -mi-a zis medicul pe urmă – căci altcum nu puteam stârpi răul”.
Când Domnul ne bagă în cuptorul încercărilor, să nu ne temem! Cuptorul e cald, arde, frige, dar termometrul cuptorului este în mâna Domnului. El ştie câte grade putem suporta.
Când trăim o viaţă cu Domnul, bolile şi încercările ne sunt o binecuvântare. Când trăim o viaţă cu Domnul, chiar când vine vremea să intrăm în „apa” cea rece a morţii, nu ne temem. Domnul ne trece îndată din moarte la viaţă.

Pr. Iosif Trifa

( – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

DIN PATERIC.....

Despre patimi si vicii daunatoare si despre nasterea unora din celelalte

,,Înaintea fiecărui păcat diavolii îl conduc pe om spre următoarele patimi: uitarea, mânia cumplită, care este răutatea neomenească şi neştiinţa, ca un întuneric dens. Aceste trei patimi preced fiecare păcat. Căci omul nici un păcat nu poate săvârşi înainte de a face rău prin uitare, mânie sau neştiinţă. Din acestea ia naştere nesimţirea sufletească, ceea ce înseamnă că mintea – ochiul sufletului, se întunecă şi se umple de toate patimile. Înainte de toate se naşte necredinţa. Necredinţa dă naştere iubirii de sine care este şi începutul şi sfârşitul şi rădăcina şi sămânţa tuturor relelor; ea este iubirea iraţională faţă de propriul trup, când peste tot şi în toate lucrurile caută să-şi aleagă pentru sine ceva folositor. Această rădăcină rea a patimilor se dezrădăcinează prin dragoste, milă şi renunţarea la voia proprie.
Iubirea de sine dă naştere egoismului şi iubirii de argint, lăcomiei pântecelui, care înseamnă rădăcina şi cauza fiecărui rău. Din acestea două: iubirea de sine şi iubirea de argint, pătrund în fiecare loc nefericirea şi cumplitele fărădelegi. Atât în rândul mirenilor, cât şi în rândul monahilor, iubirea de argint dă naştere mândriei, din cauza căreia diavolii au căzut din slava cerească.
Mândria dă naştere iubirii de slavă deşartă cu care s-a amăgit. Adam când şi-a dorit să fie ca Dumnezeu şi prin care a adus suferinţa şi blestemul pentru tot neamul omenesc. Iubirea de slavă deşartă dă naştere iubirii de plăceri datorită căreia Adam a căzut şi a fost izgonit din Rai.
Iubirea de plăceri dă naştere lăcomiei pântecelui şi desfrânării. Desfrâul dă naştere mâniei care distruge căldura sufletească şi e dăunătoare pentru fiecare virtute.
Mânia dă putere pomenirii răului care duce la răcirea sufletului. Pomenirea răului dă naştere hulei răutăcioase la adresa fratelui. Hula dă naştere întristării premature ca o rugină care îl mănâncă pe om.
Întristarea dă naştere îndrăznelii nesăbuite. Îndrăzneala dă naştere trufiei care acţionează împotriva virtuţilor.
Trufia dă naştere vorbăriei nemăsurate, iar vorbăria dă naştere clevetelii. Dacă cineva învinge aceste patimi, acela poate fi supus de către altele care sunt: frica, invidia, ura, făţărnicia, necredinţa, linguşirea, cârtirea, semeţia, iubirea lumească, răutatea sufletului, laşitatea, îngâmfarea, obrăznicia, râsul care duce la cădere, deznădejdea în care omul singur se aruncă fără să vadă iubirea de oameni şi mila lui Dumnezeu, care îi mântuiesc pe cei păcătoşi, pentru că nu există pe pământ un asemenea păcat pentru care să nu existe iertare.
Din următoarele şapte patimi – iubirea de sine, iubirea de argint, mândria cu trufia, pomenirea răului, judecata, desfrânarea, deznădejdea, reiese finalul tuturor patimilor. Dacă cineva nu se îndulceşte cu aceste patimi şi le omoară, acela dobândeşte următoarele virtuţi: credinţa, dragostea, postul, înfrânarea, trezvia, rugăciunea, smerenia cu smerita înţelepciune, tăcerea şi dreapta socoteală.
Dacă cineva are numai una din principalele patimi, acela nicidecum nu va reuşi în ceva chiar dacă ar lucra împotriva celorlalte patimi şi ar avea virtuţi şi chiar dacă sângele său s-ar vărsa pentru Hristos, rugăciunea lui nu va fi plăcută lui Dumnezeu."
Doamne Dumnezeule, izbăveşte-ne pe noi cu darul Tău de orice patimi şi ispite în veci. Amin.

Cuviosul Staret Paisie din Moldova ( sursa: www.pateric.ro -cartea ,,Patericul de la Optina")

SA FITI VESELI!

Marele duhovnic al romanilor ,Ava Arsenie Papacioc a plecat la Domnul pe care L-a slujit cu atata dragoste ,luni 19 iulie 2011 la Manastirea ,,Sfanta Maria" Techirghiol .
S-a nascut (dupa cum ne spunea) ,,tare demult prin 1914 iar in ziua nasterii mele a fost eclipsa de soare.Mamica s-a speriat,a fugit de pe vale si tata,cand a venit de la serviciu si m-a vazut nascut , a zis:,,A pierit soarele ,dar a venit fiu-miu!".In ani de inceput pe calea calugariei ,parintele Arsenie ca novice la manastirea Cozia din judetul Valcea primeste ascultarea sa mearga la mosia manastiri situata la 2 km. de Caracal in satul Comanca la supravegherea oamenilor care munceau acolo pentru manastire.Deci inceputul nevointei pe calea frumoasa dar stramta a monahismului ,incepe pe meleagurile noastre .In anul 2008 am vizitat manastirea de la Techirghiol si am primit binecuvantarea acestui mare om a lui Dumnezeu ,si-a adus aminte zambind de zilele petrecute pe mosia Coziei de la Comanca si de capra pe care o cumparase din targ de la Caracal .
Acum cand parintele a plecat de pe pamant la cer ,nu ne ramane decat sa-i fim ascultatori si implinitori a cuvintelor pline de har spuse in atatia ani :
Sa luam aminte!
,,-Tineretea nu are limita ,nu are margine.Nu exista batranete,exista numai tinerete.
-Harul nu vine decat daca tu existi.Astfel,te cauta harul de la Dumnezeu si nu te gaseste. Fara harul de la Dumnezeu nu poti face nimic.
-Iubiti lumea asa cum este ea si sigur Dumnezeu ne va iubi pe noi asa cum suntem noi.
-Inima e adancul cel mai adanc din noi .Este locul pe care l-a facut special ca sa fie gazduit El.
-Duhovnicul joaca un rol de cer pe pamant.
-Smerenia este arta care te trimite la tine,sa stai cu tine ,smerit cu tine
-Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi , si ne cere cu ardoare :umilinta ,umilinta,umilinta !si ,,Lasati-Ma pe Mine mai departe !".
-O clipa poate sa fie un timp si o suspinare poate sa fie o rugaciune. Ei, suspinarea asta care e plecata din adanc, Dumnezeu o pretuieste mai mult decat cosul de lacrimi. Pentru ca n-are nevoie Dumnezeu de cuvinte, are nevoie de inima ta! Ca nimic nu e mai scump, dragii mei, pe lume ca lacrima pocaintei. Asta deschide cerurile!
-Nu pierdeti timpul, dragii mei! Astazi vorbim si maine nu stim daca mai suntem.
-Sa fiti veseli . Draga ,eu stiu ce va spun ,cu toata siguranta. Oricare ar fi motivul unei intristari sau al unei mahniri,este numai de la draci!
Sa fiti veseli si inima se va desface .
-Trebuie sa stii sa mori si sa inviezi in fiecare zi .Pentru ca viata inseamna moarte continua "
Cuvioase Parinte Arsenie roaga-te pentru noi toti !

(spicuiri din cartea ,, Cuvant despre bucuria duhovniceasca" ed. Eikon ,Cluj-Napoca 2003)
Se duce cel neprihanit

Se duce cel neprihanit si nimanui nu-i pasa,
Se duc cei buni- si oare cati vad golul care-l lasa?

Ferice-acei ce-n Domnul mor, caci faptele-i urmeaza
Si ,la odihna Domnul lor, in Casa Lui i-asaza.

Si, oare ,cati mai vad acum ca, pentru zile grele,
Luat e cel neprihanit spre-a nu ajunge-n ele?

El intra-n pace-n groapa lui si-n pasnica odihna,
Caci fericit e-n veci de veci acel ce-i fara vina.

Cel ce-a umblat pe drumul drept, in pace-o sa se culce,
Iar somnul lui, de veci, va fi o senin si lin si dulce....

Traian Dorz

TREPTE SPRE CER

Programul in viata - conditia sporirii duhovnicesti

Deşi trăim într-o lume care de multe ori ne face să plecăm capul a resemnare şi dezgust, trebuie, în calitate de creştini, să îndrăznim şi să învingem, după îndemnul lui Hristos, tot ceea ce ne barează drumul către Împărăţie. Părinţii Bisericii, cei din vechime sau cei de astăzi, ne amintesc că avem un Tată iubitor, Care ne îndeamnă să păşim spre El, Care ne va ieşi în întâmpinare. Nouă nu ne rămâne decât să punem rânduială în viaţa noastră şi să oţelim voinţa ce ne mişcă spre mântuire.
Dacă ar fi să întrebăm în jurul nostru, probabil că majoritatea celor interogaţi ar spune că viaţa, în general, e mai curând grea decât uşoară. De altfel, nu degeaba vorbesc Părinţii Bisericii de "valurile vieţii", despre lumea aceasta ca despre o "vale a plângerii" şi de faptul că tindem cu toţii spre "limanul mântuirii". Aşa stând lucrurile, de multe ori ne plângem de cele ce compun existenţa noastră şi nu de puţine ori, conştient sau nu, încercăm să găsim ţapi ispăşitori: fie părinţi care nu ne-au fi sprijinit cum trebuie, fie prieteni care ne-au trădat încrederea, fie chiar şi Dumnezeu, pentru că ne-a adus într-o astfel de lume. În felul acesta, odată ajunşi aici cu gândirea, trăim descurajarea în faţa vieţii, deznădejdea, cu toată pleiada ei de stări... şi suntem vii, dar parcă nu trăim, iar din păcate unii ajung să-şi ia şi zilele. Nu e uşor să te descurci cu povara unor asemenea gânduri şi, chiar la auzul expunerii lor, un oftat tot îşi face apariţia. Cert este că, dincolo de simţăminte şi de gânduri, cel mai rău lucru este descurajarea însăşi, această dispoziţie a sufletului care secătuieşte tăria oricărei forţe sau puteri spirituale.

Descurajând, ne depărtăm de Dumnezeu

Orice pom se cunoaşte după roade, în consecinţă, e clar că rodul deznădejdii nu creşte în pomul cel bun. De fapt nu sunt lucruri necunoscute acestea, dar iată câteva cuvinte ale părintelui Arsenie Papacioc care ne fac să realizăm că la aşa ceva nu prea am dat atenţie: "Diavolul ţinteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu şi nu se pot despărţi de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândeşte ca, indirect, să poată despărţi pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, şi dacă reuşeşte nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci îi dă omului o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat, şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu; şi, iată, acesta e scopul atins de vrăjmaşul".

Poate că ne-am îngăduit nouă înşine, până acum, să zacem în descurajare şi să nu acţionăm în nici un fel, dar, auzind cuvintele de mai sus, te cam cuprinde teama şi îţi pui semne de întrebare. Dacă păcatul cel mai mic nu-i chiar aşa de mic, cum rămâne cu deznădejdea şi delăsarea ce o însoţeşte, care, după spusa amintită a părintelui Arsenie, reprezintă încununarea tuturor relelor? Înseamnă că nu e puţin lucru să cazi în deprimare şi nepăsare. Nu e de stat aşa. Nu ne putem permite descurajarea, căci e diabolică, e, până la urmă, neomenească şi, oricând o simţim înfiripându-se în inima noastră, e spre folosul nostru să o aruncăm cu îndârjire ca ceva ce nu e de-al nostru. Să-i spunem: "Eşti falsă şi otrăvită! Nu te vreau în viaţa mea! Nu mă păcăleşti".

Vorbind despre akedie, acea stare de spirit ce îmbină într-un mod nefast descurajarea cu nepăsarea, neglijenţa şi dezgustul faţă de toate, Cuviosul Iosif Isihastul, cunoscut şi simplu ca Gheron Iosif, afirmă cu tărie că este mai păgubitoare decât chiar colosul patimilor: mândria. "Slava deşartă prăpădeşte vistieriile ascunse, în timp ce akedia nu te lasă nici măcar să le aduni. Akedia seamănă cu seceta, din pricina căreia nu încolţeşte nimic. Slava deşartă îi vatămă pe cei ce au rod, pe cei ce au sporit, în timp ce akedia îi păgubeşte pe toţi, pentru că şi pe cei ce vor să pornească îi împiedică, şi pe cei sporiţi îi opreşte, şi pe cei neştiutori nu-i lasă să înveţe, şi pe cei înşelaţi îi împiedică să se întoarcă, şi pe cei căzuţi nu îi lasă să se ridice, şi, în general, pentru toţi cei pe care îi robeşte, akedia este distrugătoare. (...) Există desigur şi alte pricini ale căderii nevoitorului, deoarece şi slava deşartă îi aduce mari distrugeri, dar în comparaţie cu hoiturile neglijenţei, acestea sunt mult mai puţine. Neglijenţa distruge, de obicei, rădăcinile şi principiile".

Motivul pentru care descurajarea, akedia, neglijenţa, sau oricum am numi-o, atacă principiile însele este pentru că are ca punct de pornire puţina credinţă în Dumnezeu, puţina încredere în cuvintele Lui Care ne-a îndemnat să îndrăznim, fiindcă El a biruit lumea (Ioan 16, 33) şi este cu noi până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20). Spune tot Iosif Isihastul: "Numai sufletul viteaz, ce are ca temelie credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, răstoarnă această uneltire". De asemenea, motivul pentru care bărbăţia este considerată virtute e pentru că are ca bază o apropiere strânsă de Dumnezeu fundamentată pe credinţa în El, iar noi am văzut, de la părintele Arsenie, că tocmai împotriva acestei apropieri complotează demonii. "Numai cu bărbăţie şi cu hotărâre poate fi înfruntat diavolul care răcneşte ca un leu, căutând pe cine să înghită, iar nu numai să vatăme". Înţelegem, astfel, cum poate credinţa să ne fie pavăză (Efeseni 6, 16).

Perseverenţa oferă posibilitatea educării obişnuinţei celei bune

Nici aici Părinţii nu ne lasă singuri, pentru că, din experienţa lor şi a altora, şi-au dat seama că şi voinţa trebuie îngrijită pentru a ne putea fi de folos, după cum a lăsat-o Dumnezeu. Sunt lucruri care o slăbesc şi altele care o sprijină, iar Gheron Iosif mărturiseşte cu tărie că nimic nu lasă voinţa să se ofilească precum neglijenţa, neorânduiala şi nimic nu o întăreşte mai mult decât un program de viaţă chibzuit. "Începutul dobândirii caracterului şi a personalităţii se află în stăruinţa de a urma un mod de viaţă programat şi sistematizat. Prin respectarea statornică a unui program, omul dobândeşte hotărâre şi bărbăţie, lucru foarte important şi absolut necesar în viaţa noastră, mai ales pentru că nevoinţa noastră este luptă. Nici un alt factor omenesc nu întăreşte atât reuşita noastră ca hotărârea noastră tare şi stăruitoare şi programul bine rânduit."

Este de subliniat folosirea de către Părintele Iosif Isihastul a noţiunilor de "caracter" şi "personalitate" atunci când vorbeşte de probleme duhovniceşti, fiindcă multă lume percepe creştinismul, mai ales Ortodoxia, ca fiind pentru oamenii slabi, lipsiţi de caracter, însă cert este că singurul om cu adevărat puternic şi nobil este sfântul, cel care a dat formă în sine rânduielii "bune foarte" lăsate de Dumnezeu.

Ceea ce aduce un mod de viaţă programat în mod conştient şi liber, nu impus din afară, este exersarea tocmai a acelei perseverenţe de care aminteam, perseverenţă ce oferă posibilitatea educării unor noi obişnuinţe, bune. Voinţa trebuie fortificată în mod sistematic, deoarece, dacă nu e utilizată, îşi pierde din tărie, după cum o grupă de muşchi nefolosită ajunge să se atrofieze, iar pusă la treabă, se întăreşte. De asemenea, cel care urmează o rânduială în viaţă este cu adevărat liber, pentru că alege el însuşi un mod de a trăi, prin propria voinţă conştientă, nu îi este impus din afară sau chiar dinăuntru prin impulsuri ale subconştientului.

Despre Gheron Iosif ucenicii săi mărturisesc următoarele: "credea cu tărie că nu era întâmplător devotamentul său faţă de programul isihast, ci că era o menire dumnezeiască". De altfel, e ştiut că Dumnezeu nu e al neorânduielii. Avem chiar un exemplu concludent în care Domnul, printr-un înger al Său, ne-a învăţat leacul deprimării. E vorba despre o întâmplare, istorisită în Pateric, din viaţa Sfântului Antonie cel Mare, care, în ciuda măreţiei lui duhovniceşti, nu a scăpat de ispita akediei: "Sfântul Avva Antonie, şezând odată în deşert, a fost cuprins de akedie şi de o mare întunecare de gânduri. Şi zicea către Dumnezeu: "Doamne, vreau să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile. Ce voi face în necazul meu? Cum mă voi mântui?" Şi, sculându-se puţin, a ieşit afară şi a văzut pe cineva ca pe sine şezând şi lucrând, apoi sculându-se de la lucru şi rugându-se, apoi iarăşi şezând şi împletind funia, apoi iarăşi sculându-se la rugăciune. Acesta era un înger al Domnului trimis spre îndreptarea şi încredinţarea lui Antonie. Şi a auzit pe înger zicând: Fă aşa şi te vei mântui!. Iar el, auzind aceasta, a luat multă bucurie şi îndrăzneală; şi făcând aşa se mântuia".

Ce putem concluziona din experienţa amintită a Sfântului Antonie e, în primul rând, că Dumnezeu l-a învăţat să nu trăiască la întâmplare, după cum are sau nu are chef, ci să aibă o rânduială, un program. În al doilea rând, programul e format din muncă şi rugăciune; muncă, deoarece omul e viu şi nu e în firea lui să stea, ci să fie activ, fiecare după vocaţia şi ştiinţa lui, şi rugăciune, pentru că Dumnezeu e viaţa, "Vistierul tuturor bunătăţilor" şi de la el ne luăm puterea, vioiciunea şi adevărata comuniune. Fiinţa umană este ontologic comunională, iar cel care se lasă ispitit de avântul nesăbuit de a munci, de a produce pentru sine, e firesc să se îndrepte spre anormal şi să cadă în deznădejde, căci numai persoana satură cu adevărat, nu lucrul.

Tot Avva Iosif Isihastul învaţă că "programul în viaţă este condiţia cea mai importantă a sporirii duhovniceşti. Acesta este şi scopul legilor şi al poruncilor ce au fost date din vechime în vederea bunei petreceri omeneşti, fie de Dumnezeu, fie de oameni. Zdruncinarea integrităţii caracterului omului, după căderea protopărinţilor, cerea crearea unei legi pentru a echilibra puterile sufleteşti şi trupeşti care se slăbănogiseră. Dar când, oare, nu sunt de trebuinţă legea şi poruncile şi rânduielile? Răspuns: când omul îşi va redobândi personalitatea prin dumnezeiescul Har şi acest trup stricăcios se îmbracă în nemurire (I Cor. 15, 54)". Prin urmare, din pricina caracterului nestatornic al firii umane afectate de păcat, o rânduială de viaţă e trebuitoare nu doar începătorilor, ci şi celor avansaţi în viaţa duhovnicească. De altfel, mai ales pe culmile virtuţii e mai periculoasă căderea şi e nevoie de o hotărâre mai fermă, căci, am văzut, diavolul nu iartă pe nimeni.

"Nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge!"

Viaţa nu e joacă, deşi noi, în inconştienţa noastră, o tratăm ca şi cum ar fi o ciornă care cândva, poate, va fi transcrisă pe "curat" şi tocmai de aceea avem nevoie de multă bărbăţie, de multă determinare şi curaj. Omul nu a fost făcut ca să se ofilească în descurajare, iar Dumnezeul nostru, Dumnezeu Cel viu, dovedit prin El Însuşi şi prin sfinţii Lui, nu e fitecine şi nu minte când spune că este cu noi şi ne iubeşte şi ne întăreşte. E adevărat că nu e uşor, când zaci zdrobit de deznădejde, să îţi spui cuvintele acestea şi să le şi crezi, dar e bine să ne aducem aminte de a cerceta gândurile noastre ale cui roade sunt şi de a nu crede minciuna dracilor care ne spun că noi suntem slabi şi că Dumnezeu nici nu ne bagă în seamă. Lui nu îi trebuie mult de la noi ca să aibă motiv să ne iasă în întâmpinare. "Avem marele avantaj că suntem foarte iubiţi de Dumnezeu, iubiţi dincolo de închipuirea omenească şi îngerească. Deci nu ne va lăsa... Dar să ne găsească Dumnezeu în mişcare. Să ne găsească pe poziţie; ne ajută, ne ţine de mână să ajungem la "Ierusalim". Dacă nu eşti pe şoseaua care duce la Ierusalim, nu te mai ţine de mână, că eşti pe un drum lăturalnic. Dacă eşti în mişcare, Dumnezeu te ajută. Pentru că nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge! Deci nu doar să zici că vrei să faci cutare lucru, ci să mişti să-l faci şi atunci te ajută harul: când ai început să păşeşti! Te-ai oprit, s-a oprit şi harul. Dai voinţă, iei putere! Dar dacă dai voinţă la fiecare pas, viaţa ta e o curgere continuă, pentru că e o curgere continuă de har".

Auzind cele de mai sus, parcă îţi vine să râzi de bucurie şi să zici: Ce Tată iubitor avem! Nu trebuie decât să îţi faci curaj, să vrei şi să păşeşti într-acolo. Nici măcar "să mergi" nu zice, ci "să păşeşti", oricât de mici şi temători ar fi paşii, iar Dumnezeu nu va întârzia, dacă eşti cu inima deschisă şi smerită. E adevărat, după cum ar spune unii, că nici voinţa nu-i uşor de găsit când eşti clătinat de atât timp de deprimare. Când ai fost fricos şi deznădăjduit toată viaţa, te dezlipeşti cu greu de vechiul tu, dar să nu uiţi să te strădui cât de puţin şi să nu te dai bătut.

Pericolul neorânduielii

Gheron Iosif era foarte atent să îi ţină treji pe ucenicii săi, să-i ţină "în priză", pentru că, aşa cum afirmă şi părintele Arsenie Papacioc, nimic nu urăşte diavolul mai mult decât omul treaz, omul viu. Viaţa duhovnicească cere multă dăruire şi seriozitate, de aceea Cuviosul Iosif îşi îndemna o uceniţă: "Ascultă, fiica mea; dă ascultare cuvintelor mele. Să mergi cu multă seriozitate". Din nou părintele Arsenie ne spune: "Dacă aţi fi simţit gheara diavolului pe spinarea voastră, n-aţi mai fi amânat pocăinţa!"

Această seriozitate cu care trebuie tratată viaţa noastră i-a făcut pe părinţi să fie atenţi chiar şi la cele mai mici detalii, aparent fără legătură cu problemele sufleteşti şi să ţină o rânduială în toate. Povestea Gheron Iosif despre un călugăr îmbunătăţit pe nume Teofilact, pe care l-a cunoscut în Muntele Athos, că ţinea cu străşnicie la respectarea programului de viaţă şi a ordinii. Se pare că ar fi spus unui frate ce dorea să se nevoiască alături de el: "Ascultă, fiule, dacă vei rămâne cu mine, vreau ca în viaţa ta să ai o rânduială şi un program, pentru că fără acestea nu te faci călugăr. Priveşte în jur lucrurile noastre, aşa cum ţi le spun: acolo este urciorul nostru, alături ceaşca, acolo sunt lighenele, dincolo posmagii şi celelalte, precum le vezi. Vreau să le găsesc totdeauna acolo. Dacă din întâmplare faci vreo greşeală, prima dată îţi voi aduce aminte de locul exact al lucrului, dar nu voi suferi a doua oară. Dacă continui pentru a treia oară neorânduiala, te voi ruga să-ţi iei lucrurile tale şi să pleci, ca măcar pe mine să nu mă tulburi, dacă tu nu vrei să te foloseşti".

Nouă, celor mai lumeşti, trebuie să recunoaştem că ni se pare puţin exagerată poziţia bătrânului Teofilact, dar ceea ce nu luăm în considerare este că nici un detaliu nu este de neluat în seamă când vine vorba despre mântuire. Cei ca Antonie, Gheron Iosif sau Teofilact ştiau valoarea sufletului, gravitatea păcatului şi pericolul neorânduielii, de aceea nu voiau să aibă atingere cu acestea două din urmă.

În lumea contemporană nu mai realizăm importanţa faptului de a fi treji, de a privi lucrurile în faţă şi de a ne ordona traiul astfel încât noi să fim stăpânii noştri. De aceea ne şi descurajăm aşa uşor. Soluţia nu e să evadezi într-o lume de carton. Diavolul abia aşteaptă să ne buimăcească în iureşul vieţii agitate pe care o ducem, a vieţii dezordonate pe care ne-o îngăduim. Până la urmă, viaţa e frumoasă ori urâtă, în funcţie de cum ne raportăm la ea.

Alexandru Tudor (sursa:www.ziarullumina.ro -ziarul Patriarhiei Romane - din 17 iulie 2011)

DIN CANTARILE OASTEI DOMNULUI

Nu Te duce de la noi!



( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Gadareni suntem Iisuse,plini de patimi si nevoi,
suntem inimi nesupuse, Te-am gonit, dar, o, Iisuse,

nu Te duce de la noi!

Plini suntem de fapte rele şi-al păcatului noroi,

gemem sub necazuri grele, nu ne părăsi în ele,

nu Te duce de la noi!

Nu te duce! Fără Tine, suntem orbi, flămânzi şi goi...

Ia-ne tot ce-avem, mai bine; toate n-au un preţ cât Tine;

nu Te duce de la noi!

N-asculta pe-aceia care şi-azi Te-alungă iar napoi!

Arse-n dor de vindecare, plâng atâtea răni amare;

nu Te duce de la noi!

Mii de inimi chinuite varsă-al lacrimii şuvoi,

cer cuvintele-Ţi iubite; nu le părăsi zdrobite;

nu Te duce de la noi!

Doamne, Oastea Ta umilă duce greutăţi puhoi.

Le vom duce fără silă, dar ascultă-ne, ai milă,

nu Te duce de la noi!

Traian Dorz