MOTIVATII PENTRU A POSTI

  

de la Sfantul Paisie Velicikovski citire......despre post !

  Postim atunci când mâncăm puţin o dată pe zi, ca să te scoli încă
flămând de la masă; hrana să fie pâinea şi sarea, iar băutura - apa din
izvor. Aceasta-i calea cea mai desăvârşită pentru primirea hranei. Mulţi
s-au mântuit pe această cale - aşa au spus Sfinţii Părinţi. Omul nu
întotdeauna poate să se abţină de la hrană timp de o zi, două, trei,
patru, cinci zile, o săptămână, dar întot­deauna poate să mănânce în
fiecare zi numai pâine şi să bea apă. Sculându-te de la masă, trebuie să
fii puţin flămând, ca trupul să fie supus sufletului, să fie capabil de
muncă şi să fie simţitor la activităţi în­ţelepte şi atunci patimile
trupeşti vor fi biruite. Postul nu poate nimici patimile trupeşti în aşa
măsură cum le nimiceşte hrana să­racă.

 Unii postesc un timp anumit, iar apoi se dedau la mâncăruri plăcute,
căci mulţi încep postul şi alte nevoinţe grele peste puteri­le lor, iar
apoi slăbesc din cauza necumpătării şi încep să caute mâncăruri gustoase
şi odihnă pentru întărirea trupului. A proce­da astfel înseamnă să
creezi ceva, iar apoi să distrugi, întrucât trupul din cauza lipsurilor
din vremea postului este împins către plăceri şi mângâieri, iar
plăcerile stârnesc patimi. Iar dacă cineva consumă pu­ţină hrană în
fiecare zi, atunci el capătă un mare folos. Însă cantita­tea hranei
trebuie să fie numai în măsura cât să-ţi întăreşti puterile. Un asemenea
om poate săvârşi orice lucru duhovnicesc. Nevoinţa cumpătată nu are
preţ. 

Căci unii dintre nevoitori întrebuinţau hrana cu măsură şi aveau măsură
în toate - în nevoinţe, în necesităţile trupeşti, în obiectele de cult
şi orice lucru îl foloseau la timpul său şi după un anumit statut
cumpătat. De aceea Sfinţii Părinţi nu recoman­dă să începi un post peste
puteri, ca să nu ajungi la slăbiciune. Ia-ţi drept regulă să mănânci în
fiecare zi, astfel te poţi mai lesne abţine; iar dacă cineva posteşte
mai mult, atunci cum te poţi abţine de la ghiftuire şi îmbuibare?
Nicicum. Un astfel de început necumpătat are loc ori din cauza trufiei,
ori din cauza nechibzuinţei; iar abţinerea este una din virtuţi care
contribuie la înfrânarea trupului. Foamea şi setea sunt date omului
pentru curăţirea trupului, apărarea lui de la gândurile rele şi patimile
de curvie; iar mâncând puţin în fiecare zi este o cale spre
desăvârşire, după cum spun unii. Nicidecum nu se va înjosi moraliceşte
şi nu-şi va dăuna sufletului acela care mănâncă zilnic la o oră anumită,
pe aceştia îi laudă Sfântul Teodor Studitul în învăţătura la cinci zile
din prima săptămână a Postului Mare, aducând drept con­firmare
cuvintele Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu şi ale Domnului
Însuşi. Aşa trebuie să procedăm şi noi. Domnul a îndurat post
îndelungat, de asemenea Moise şi Ilie, dar o singură dată. 

 Şi alţii câteodată, cerând câte ceva de la Creator, posteau un anumit
timp, dar în conformitate cu legile naturii şi cu învăţătura Sfintei
Scripturi. Din faptele sfinţilor, din viaţa Mântuitorului nostru şi din
pravilele vieţilor celor care au trăit cuvios se vede cât de frumos şi
de folos este să fii pregătit şi să te afli în nevoinţă, muncă şi
răbdare; însă nu trebuie să te istoveşti peste măsură cu un post
necumpătat şi să faci trupul neputincios. Dacă trupul se înfierbântă în
timpul tinereţii, atunci trebuie să te abţii de la multe; dar dacă
trupul este neputincios, trebuie să primeşti hrană îndeajuns fără a te
uita la alţi asceţi. Uită-te şi chibzuieşte după puterile tale, cât poţi
duce; propria conşti­inţă este măsura şi învăţătorul intern pentru
fiecare. Este cu neputin­ţă ca toţi să aibă aceeaşi nevoinţă; fiindcă
unii sunt puternici, iar alţii neputincioşi; unii sunt ca fierul, alţii
ca arama, iar alţii ca ceara. Astfel, cunoscându-ţi bine măsura ta,
întrebuinţează hrana o dată pe zi, afară de sâmbătă, duminică şi
sărbătorile domneşti.

Postul moderat şi cumpătat este baza şi capul tuturor virtuţilor. Cum

lupţi cu leul şi cu groaznicul şarpe, aşa trebuie să lupţi cu duş­manul
în neputinţa trupească şi sărăcia sufletească. Dacă cineva vrea să aibă
mintea trează de la gânduri murdare, trebuie să-şi cure­ţe trupul prin
post. Este cu neputinţă să fii preot fără a ţine post. Postul este
necesar ca şi aerul. Postul, pătrunzând în suflet, omoa­ră păcatul din
adâncul lui.
din cartea "Crinii ţarinei sau flori preafrumoase"

                                     SLAVIT SA FIE DOMNUL!

CUVANT CU PUTERE MULTA

Nasterea Domnului......Praznicul caldurii si al inimii omenesti calde 

 
Ce este omul şi care este valoarea lui? Secolul al XX-lea a spus că omul nu este nimic, dar praznicul de azi, ca şi acum 2000 de ani, spune că omul este sfânt. Şi acest adevăr se aplică nu numai sufletului său, ci şi trupului său. Omul în întregul său, trup şi suflet împreună, este un templu nepreţuit şi etern. Sărbătoarea de azi ne spune aceasta, ziua în care Cel fără de trup a luat trup şi în care Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului. Exact aceasta este noutatea radicală a credinţei noastre. Faptul că sufletul este sfânt îl sugerează şi alte religii, dar că trupul este deopotrivă sfânt nu se mai spune nicăieri. În timpul primelor opt veacuri creştine, caracterizate prin lupte contra ereziilor, Biserica şi-a apărat neînfrântă acest adevăr: că omul întreg, trup şi suflet, este sfânt. Aceasta se aplică fiecărui om, indiferent de religie sau naţionalitate. Orice crimă, orice lezare a personalităţii şi libertăţii umane este un păcat, cu atât mai mult dacă este justificat ideologic sau naţional.

În contrast cu acest tablou întunecat al secolului al XX-lea, astăzi vedem înaintea ochilor o tânără Mamă ţinându-şi Pruncul abia născut la sân şi suntem mişcaţi, simţind una dintre cele mai mari virtuţi umane: o inimă caldă. Dragostea maternă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pătrunde întregul eveniment de azi şi răspândeşte un sentiment cald în inimile noastre. Naşterea Domnului este praznicul căldurii şi al inimii omeneşti calde. Dacă se pare că nu mai există astăzi loc în care o persoană să se poată ”încălzi”, este pentru că inima omenească a devenit rece. Au devenit aspri și nesimțitori până și la suferința atâtor frați și surori care în ultimii ani au rămas fără case, exilați din locurile lor de naștere, iar unii și fără cei iubiți ai lor. Că viața este grea nu este doar o excepție, ci regulă. Numai secolul XX a adus visul naiv că viața trebuie să fie ușoară și plăcută, vis care n-a mai existat în istorie. ”În sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea ta ”, îi spune Domnul lui Adam (Facere 3, 19) și aceasta este legea vieții omenești.

Dar nenorocirile și dificultățile, și neputințele sunt mai ușor de purtat când avem în noi și între noi căldura umană. Pentru că în Ziua celei de-a Doua Veniri a Lui, Domnul nu ne va întreba în ce fel de vremuri am trăit, ci cum ne-am raportat la aproapele nostru. A fost el ”iadul” nostru sau ”raiul” nostru? Noi înșine construim iadul sau raiul în inimile noastre în circumstanțele care ne sunt date, iar căldura inimii umane este în stare să preschimbe orice situație, chiar și să transforme o peșteră din Betleem în cel mai frumos palat și în locul Nașterii Împăratului tuturor Împăraților.

E greu să fii om. Să fii om care răspândește căldură umană este și mai greu, dar este o însărcinare care ni se potrivește și la care am fost chemați de Însuși Domnul: să fim oameni chiar în vremuri inumane. Să privim în jurul nostru. Vedeți câte familii sunt stăpânite de răceală, familii în care nu mai există dragoste și care se dezintegrează. Sunt din ce în ce mai multe astfel de familii. Vedeți câte legături de rudenie, de vecinătate, de prietenie s-au distrus, învăluite de răceală. Vom fi complet imobilizați de gheața discordiei, a dezbinării și invidiei, dacă nu-L vom aduce pe Hristos în inimile noastre și mai ales, în inimile copiilor noștri. El este singurul care poate să-i unească pe cei dezbinați și să-i reconcilieze pe cei înstrăinați, să ne încălzească inimile și să dea pace vieților noastre. Ce este, deci, de făcut acum, la începutul noului secol și mileniu? Ne punem nouă înșine această întebare. Le punem această întrebare fraților noștri din întreaga lume cărora le pasă de noi. Viitorul este ascuns și necunoscut. Sunt multe căi înaintea noastră, dar nu sunt toate căi drepte. Unele din ele duc la distrugere. Dar viitorul ce ni se așterne înainte nu este ceva ce trebuie pur și simplu acceptat, ci un drum pe care noi trebuie, mai întâi, să-l construim. Suntem responsabili pentru viitorul nostru nu mai puțin decât pentru trecut. Ni se revelează ca o posibilitate pe care trebuie s-o construim responsabil și conștient.

Și umbrind viitorul, este aceeași întrebare: Pentru sau împotriva lui Hristos? Dacă Domnul nu ne-a dezvăluit viitorul apropiat, El ne-a revelat însă adevărul ultim-că El va triumfa orice ar fi. El ne-a descoperit că binele este mult mai puternic decât răul și că orice victorie a răului este trecătoare și iluzorie. Grâul și neghina cresc alături, dar numai până la cules. Pentru sau împotriva lui Hristos-aceasta este întrebarea care va determina atât viitorul nostru, cât și al tuturor neamurilor. Adunându-ne azi aici împrejurul Pruncului Sfânt Hristos, prăznuind nașterea Sa, nădăjduim și Îl rugăm ca să Se nască din nou în inimile noastre, ale vecinilor noștri, ale poporului nostru și în inimile tuturor popoarelor, în țara noastră și în toate țările.

Pace de la Dumnezeu – Hristos Se naște! Slăviți-l!

 Pariarhul Pavle al Serbiei

DARURILE MAGILOR ȘI „DARURILE” NOASTRE

 

Scrisoare Pastorală la Naşterea Domnului

.

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Cărțile sfinte ne arată că la Nașterea Domnului, trei crai sau magi astrologi au venit din părțile Extremului Orient, pentru a aduce Pruncului Hristos daruri de aur, tămâie și smirnă: „aur lămurit, ca unui Împărat al veacurilor; tămâie, ca unui Dumnezeu al tuturor, dar și ca Unuia (ce avea să moară trupește pentru) trei zile; și smirnă, ca Unuia fără de moarte”[1].

Aceștia, însă, nu sunt singurii care s-au grăbit să-și arate recunoștința Domnului nostru, întrupat pentru mântuirea lumii, căci și „îngerii (I-au adus ca dar) cântarea, cerurile steaua, (…) păstorii minunea, pământul peștera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioară”[2].

Astfel, „născându-Se Domnul Iisus din Curata Fecioară, toate s-au luminat, că Dumnezeu în trup S-a arătat, Mântuitorul sufletelor noastre; păstorii cântând din fluiere, magii închinându-se și îngerii slăvind”[3]. Doar Irod s-a tulburat și, îngrozit la gândul că ar putea fi uzurpat de noul Împărat, a căutat să nimicească bucuria și darurile tuturor celor de mai sus.  

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Darurile magilor sunt expresia credinței că Iisus avea să fie Împărat, Mântuitor și Dumnezeu adevărat. Împărat, însă, „al veacurilor”, adică al unei împărății care „nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36) și care nu se dobândește cu oști și războaie, nici nu poate fi uzurpată prin vicleșug. Mântuitor, Hristos avea să fie prin moartea Sa jertfelnică pentru noi și în locul nostru, pentru ca moartea să nu mai aibă atâta stăpânire asupra noastră. Iar Dumnezeu, S-a arătat prin aceea că a biruit moartea, care s-a dovedit neputincioasă în fața dumnezeirii Sale.

Cât privește darurile celorlalți − cântarea îngerilor, steaua cerurilor, minunea păstorilor, peștera pământului, ieslea pustiului și Maica neamului omenesc − acestea se constituie în tot atâtea mărturii ale bucuriei că „zidul cel despărțitor acum cade, sabia cea de foc se îndepărtează, heruvimul nu mai păzește pomul vieții, iar noi ne împărtășim din dulceața din rai, de la care ne-am îndepărtat prin neascultare”[4]; toate sunt ecoul cerului pe pământ sau răspunsul tuturor celor cerești și al celor pământești în fața minunii dumnezeiești.

Doar brațul secular al lui Irod, îngrozit la gândul unei concurențe evident inechitabile, „caută Pruncul ca să-L omoare” (Mt. 2, 13). El, deținătorul puterii vremelnice, se îngrozește la auzul venirii Celui cu adevărat puternic, pentru că totdeauna uzurpatorul se teme de uzurpare și impostorul de Stăpânul autentic.   

Dragii mei,

Privind la modul în care L-au primit contemporanii Săi pe Hristos și la ce fel de daruri I-au adus, cred că e nimerit să medităm acum cu toții la ce fel de daruri aducem și noi Stăpânului Hristos: daruri crăiești, ca unui Împărat, Mântuitor și Dumnezeu, daruri după putere, asemenea celorlalte personaje prezente în icoana Nașterii Domnului, sau daruri prefăcute, ca Irod, cel care cu vicleșug a plănuit să mimeze închinarea în fața Domnului (Mt. 2, 8)?…

Astăzi, la împlinirea a peste 2000 de ani de creștinism, suntem chemați să-I aducem lui Hristos darurile noastre de recunoștință, pentru darurile Sale: pentru darul vieții, pentru darul sănătății, pentru darul mântuirii și pentru toate celelalte daruri revărsate din belșug asupra noastră. Fiecare dintre noi trebuie să ne deschidem vistieriile inimii, pentru a face daruri lui Hristos, așa cum au făcut-o și magii și așa cum am făcut-o chiar și noi zilele acestea față de părinți, față de familie, prieteni și cei dragi ai noștri!…

Ce fel de daruri aducem noi lui Hristos?

Îi aducem noi credință autentică? Ori doar simplă prezență festivistă la slujba de Crăciun − de dragul folclorului, în virtutea obiceiului, din respect față de istorie, din considerație față de părinți și bunici − sau, și mai rău, Îi aducem o credință secularizată, prin prezență formală, abordare „filozofică” ori – ceea ce este de-a dreptul regretabil −, nepăsare sau chiar necredință?…

Îi aducem noi speranță puternică și vie în mântuirea noastră? Ori îi aducem ezitare, incertitudine, neîncredere, sau chiar pesimism și deznădejde?… Îi aducem dragoste curată și sinceră? Ori doar amatorism, mimetism, rutină bolnăvicioasă, sau, și mai rău, desconsiderare ori trădare?…

Să-I aducem, deci, lui Hristos în dar sufletul nostru, într-o lume preocupată tot mai mult doar de daruri materiale! Să-I aducem închinarea noastră curată, într-o vreme ce lumea tinde să se lase contaminată tot mai mult de închinări „străine” − deviante, halucinante, individualiste ori sincretiste! Să-I aducem închinarea noastră sinceră, iar nu − ca Irod − închinare formală, oportunistă, disimulată, demonstrativă sau, și mai rău, nesinceră ori vicleană.

Să ne închinăm viața noastră lui Dumnezeu − „pe noi înșine și unii pe alții” −, pentru că acesta este cel mai mare dar pe care I-l putem noi oferi și care ne poate aduce cu adevărat și bucurie, și împlinire, și binecuvântare și mântuire de la Hristos Domnul nostru, Care a venit în lume pentru noi și pentru a noastră mântuire, Amin!

Al vostru întru Domnul povățuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

---

DESPRE VICLENIE

,,.....Nimic nu este mai grav in afara ispitei decat faptul de a cadea in mainile omului viclean..."

  .......De foarte multe ori in viata si mai cu seama azi ,dam piep in piept cu acest mare demon numit VICLENIA.Viclenia este intelepciunea folosita intr-un scop rau. Ea este o atitudine inselatoare, specifica celor care cauta sa profite de pe urma celor de langa ei. Viclenia este practicata si de cei care cauta sa para celorlalti mai buni decat sunt, ea fiind asociata adesea cu perfidia, ipocrizia, falsitatea, siretenia, tertipul si oricare alte manevre iscusite, prin care se cauta inselarea cuiva.Cine dintre noi nu a fost lovit de palmele dure ale acestei fiare ?....si vai !!! atata durere provoaca.Falsa bunatate este cel mai mare semn al vicleniei, mai ales pentru faptul ca, pentru o vreme, aceasta ia chipuri dintre cele mai nobile. Astfel, mai de folos este un prieten aspru si sincer, decat un strain lingusitor, precum spune inteleptul Solomon: "De buna credinta sunt ranile pricinuite de un prieten, iar sarutarile celui ce te uraste sunt viclene" (Pilde 27, 6)De cei rai ne putem feri singuri, caci lucreaza faptele lor pe fata, insa de cei vicleni ne poate pazi doar Dumnezeu, noi neputand cunoaste gandurile lor ascunse. De aceea, gasim scris: "Dumnezeu destrama planurile celor vicleni si cu mainile lor nu pot sa izbandeasca. El prinde pe intelepti in istetimea lor si sfatul celor inselatori iese prost. Ziua, in amiaza mare, dau de intuneric si umbla ca pe timp de noapte, in ceas de zi" (Iov 5, 12-14).
 ,,Omul viclean se îmbracă când în piele de oaie, când în piele de vulpe.”spune un proverb romanesc adica oameni  prefăcuţi sau oameni cu două feţe,oameni de care ar trebui sa învatam sa ne ferim.Faptele vieţii demonstrează că există mulţi oamenii viclenei şi înşelători,acestia fac lucrarea domnului caruia îi slujesc-tatal minciuni -.In cartea Parintelui Arsenie Boca “Cararea imparatiei"gasim o istorioara cu mult înteles duhovnicesc :,,Intr-o carte veche, din Sfantul Munte, un duhovnic iscusit in povete a lasat inchisa, intr-o intamplare, invatatura aceasta: Un preot, cu frica de Dumnezeu si grija pastoritilor sai, se ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce-i stateau in putinta, sa intoarca pe cei rataciti din calea pierzaniei si sa-i intareasca in cuvantul lui Dumnezeo. Cu
toate acestea, vedea cu durere ca ostenelile sale raman fara roada. Credinciosii
sai lepadara numai fatarnicia: incolo putrezeau in aceleasi pacate  cum ii gasise. Zadarnica era slujba, zadarnice predicile zadarnice sfaturile zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul pacatelor.

Ce sa faca bietul preot? Cum sa-i indrepte? Caci se inflacara pentru lucrul lui Dumnezeu, stiindu-se chezas pentru sufletele lor, si se framanta zi si noapte, cerand de la Dumnezeu sa-i arate de ce nu poate sa-i atraga la mantuire?

Intr-o sambata seara, dupa vecernie statea amarat pe-o piatra din gradina, covarsit de grija datoriei sale preotesti si mahnit amarnic de truda-i fara roada. Cum sta asa, pierdut in ganduri grele, iata ca Dumnezeu ii deschise ochii necajitului sau suflet, asupra unei vedenii infricosate: o gloata de arapi, negri ca taciunele, i se aratara ca un nor intunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor, in frunte cu Satana, marele si incruntatul tartor al lor.
Deodata, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbiera de clocoti vazduhul:
- Voi, dracestilor gloate, sfatuiti-va, nascociti cu mintea voastra mestera in viclenii, si sa-mi spuneti: Cum ati putea voi mai usor si mai sigur insela pe oameni ca sa umplem cu ei imparatia beznei si pantecele
flamand al iadului?
La aceasta porunca a tartorului celui mare, gloatele intunecate ale incornoratilor intrara in putoarea diavolestilor sfatuiri. Nu trecu mult si din multimea aprinsa de sfat iesi inaintea Satanei o capetenie, lucind ca pacura si zise:
- Intunecimea ta, sa furisam in mintea oamenilor gandul dracesc ca nu este Dumnezeu; astfel, neavand de cine sa se teama, usor ne vor cadea in gheare, vor face numai ceea ce vrem noi si vom umple
iadul cu ei.
Ascultandu-l, Satana chibzui si raspunse:
- Cu minciuna asta prea putini vom putea prinde in undita, pemtru ca lucrurile Celui de sus-cerul si pamantul si toate cate le impodobesc marturisesc slava Lui si toate dovedesc ca El este.
Sa vie altul, cu o nascocire mai vicleana.
Atunci din gloatele intunericului, iesi o alta capetenie incornorata si zise:
- Intunecimea ta, parerea mea e sa le spunem oamenilor ca, chiar daca ar fi Dumnezeu, dar dupa moarte nu este suflet si nu este judecata si prin urmare nici rasplata sau pedeapsa .Sa le spunem ca nici Rai, nici iad si, prin urmare sunt slobozi sa manance, sa bea si sa-si faca toate poftele trupului si ale inimii, caci, ca maine vor muri si dupa moarte nu mai e nimic si o sa le para rau ca nu si-au facut toate gusturile cat au fost in putere.
Satana ii cumpani vorbele, apoi ii zise:
- Nici cu viclesugul acesta nu vom putea castiga prea mult; caci printre oameni sunt unii rasariti la minte, care
stiu ca este Dumnezeu si ca in dreapta Lui sta rasplata sau pedeapsa dupa fapte Si apoi multi stiu ca sufletul dainuieste si dupa moarte si va merge la judecata cea de pe urma, dupa cum ii invata Scripturile. Cu viclesugul acesta ne pica si noua ceva in gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni multi, ca nisipul marii, sa-i inchid ca pe o turma de prosti in toate pesterile iadului! – racni Satana si tranti odata din copita asa de tare, ca toata droaia dracilor sughita de groaza.
Atunci, din multime se rupse o alta capetenie si, sprijinindu-se tantos in coada, duhni urmatoarea propunere:
- Laudata sa fie grija ta de-a umple iadul nostru cu prosti si destrabalatii pamantului! Am ascultat cu luare aminte viclesugurile tovarasilor nostri despre pierzarea oamenilor, asa de scumpa noua si vazand ca ele nu sunt pe placul intunecimii tale, am nascocit la randul meu un viclesug si mai mare: de ce sa nu laudam pe oameni pt credinta in Dumnezeu in nemurirea sufletului, in judecata de apoi si in rasplata dupa fapte? De ce sa nu le spunem ca si noi ca este un Rai si un iad, care dainuiesc in veacul veacului? Dar, dupa ce le vom spune toate acestea – pe care ei le stiu prea bine – sa le soptim la ureche, o data, de doua ori, de mii de ori: “Nu va grabiti cu POCAINTA oameni buni! Mai e vreme destula! Traiti mai intai dupa cum va vine pofta. Pocainta lasati-o mai la urma! Nu va grabiti!”
Ascultandu-l, ochii Satanei fulgerara de bucurie draceasca. El se ridica trufas de pe jiltul de flacari ca smoala si batand cu laba pe umeri pe diavolul care nascocise acest viclesug, glasul lui tuna o data, de se cutremura tot intunericul iadului:
- Voi, duhuri puturoase ale imparatiei mele, ca gandul risipiti-va pe fata pamantului si, ca o otrava dulce, strecurati in urechile oamenilor soapta cu adevarat dupa numele nostru: “Nu va grabiti cu pocainta, oameni buni, nici cu spovedania cea adevarata. Mai e vreme destula: maine, poimaine, la batranete. Pana atunci, faceti-va datoria catre Dumnezeu si suflet numai asa de ochii lumii. Pentru pocainta adevarata mai aveti vreme, ca doar n-o sa muriti chiar maine!”
Si la porunca Satanei, duhurile iadului se imprastiara cu iuteala gandului pe fata pamantului, sa amageasca pe zabavnicii oameni in minciuna pierzarii cu amanarea pocaintei pe maine, pe poimaine, la batranete.
Vedenia se stinse, si preotul, trudit de soarta credinciosilor sai, intelese, in sfarsit, pricina zabavei lor de a se hotari sa se mantuiasca cu adevarat. De forma si de ochii lumii, ei isi indeplineau datoriile crestinesti, dar, vrajiti de soapta ademenitoare a viclenilor, gaseau ca sfaturile parintelui sunt bune mai mult pentru cei batrani, cat despre ei insisi mai au vreme destula: maine, poimaine, la batranete…
 Iata sfatul de primejdie care-i incalceste pe oameni in rele si-i baga in toate necazurile si in tot intunericul, iar maine, poimaine, ca niste storsi de vlaga, nu mai sunt buni de nimic. Dumnezeu iarta nestiinta, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteala vicleana e acela care-si da cu voia toata tineretea dracilor, ramanand ca lui Dumnezeu
sa-I dea o batranete distrusa.
Nu-i va fi zvarlita si batranetea laolalta cu tineretea?"
  << CINE ARE URECHI DE AUZIT SA AUDA .....!!!>>


.

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

ASCEZA IN LUMINA SFANTULUI DUH

              In cautarea asemanarii cu Dumnezeu..........

În Biserică suntem în căutarea asemănării cu Dumnezeu, într-un proces continuu în care ne confruntăm mereu cu conflictul dintre realitatea noastră căzută şi sublimul chemării şi al scopului nostru ca fiinţe create de Dumnezeu şi membri ai comunităţii de credinţă. Totul ne pare destul de neclar, dar în lumina harului Sfântului Duh şi a Celui numit „Soarele dreptăţii“, totul capătă sens şi strălucire, lepădăm tenebrele iubirii de sine şi ne îmbrăcăm în razele iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.În sânul Bisericii, credincioşii trebuie să urmeze, atât cât le este cu putinţă, modul în care Hristos a trăit pe pământ, să aibă aceleaşi gânduri (cf. I Cor. 2, 16) şi aceleaşi simţăminte ca ale Lui (cf. Filip. 2, 5). Trebuie să dobândească Duhul lui Dumnezeu, să înveţe arta de a trăi după Evanghelie. Însă când ne confruntăm viaţa, faptele, atitudinile şi gândurile noastre cu ceea ce Dumnezeu cere de la noi, devenim conştienţi de eşecul nostru, că poruncile divine depăşesc capacitatea noastră „naturală“ şi constatăm că suntem incapabili de a le împlini cu desăvârşire. În teorie, ştim că cei care împlinesc poruncile Domnului devin asemănători cu El, dar în practică descoperim din ce în ce mai mult lipsa noastră de asemănare.
 Văzându-ne atât de îndepărtaţi de El, stăpâniţi de patimile care ne zdrobesc şi de care nu avem tăria să ne eliberăm, mărturisim slăbiciunea noastră şi admitem că trebuie să fim ajutaţi de o putere dată de sus, care să ne vindece de moartea sufletească ce ne-a cuprins. Ne dăm seama că problema este în noi, căci natura noastră umană de după cădere este contrară voinţei divine în ceea ce ne priveşte; că suntem într-o stare de decădere, în care orgoliul s-a cuibărit în sufletele şi gândurile noastre în aşa măsură, încât ne-a împietrit inimile, făcându-ne neputincioşi în a distinge binele de rău, şi cedăm mereu ideii de a deveni „dumnezei“ fără Dumnezeu.De aceea, pentru a primi de Sus cunoaşterea tainelor lumii spirituale, trebuie să ne angajăm pe greaua, dar binecuvântata cale a ascezei, trebuie să fim determinaţi să ne petrecem viaţa într-un efort ascetic purtat fără odihnă, prin răbdare, atenţie şi renunţare. Dar viaţa ascetică nu trebuie abordată cu orgolioasă încredere în sine, căci dintre toate valurile care se ridică împotriva noastră în timpul călătoriei către „pământul făgăduinţei“, cel mai puternic şi redutabil este cel al orgoliului, căruia ascetul trebuie să-i opună o mişcare contrară, o mişcare de micşorare de sine, de condamnare de sine în toate.
 Pentru a ajunge la o stare de nepătimire, pentru ca patimile să nu mai aibă nici o putere asupra noastră şi ca în inimile noastre să domnească smerenia, iubirea şi pacea Domnului, tradiţia ascetică ne pune la dispoziţie câteva mijloace principale de care ne-am putea servi, îndeosebi practicile ascultării, rugăciunii, postului, amintirii lui Dumnezeu şi amintirii morţii, de o deosebită importanţă în acest sens fiind şi relaţia cu aproapele. Când iubeşti pe cineva îţi împropriezi viaţa sa; şi acest lucru nu poate fi realizat decât dacă există în noi loc pentru celălalt, decât dacă ne golim de tot ceea ce există în noi din omul cel vechi, din patimile sale, din „bogăţiile“ sale, din înaltele sale păreri despre sine însuşi, de dorinţa sa de dominare şi de egoismul său, şi dacă ne îmbrăcăm cu omul cel nou, omul smerit, plin de iubire şi de har.Relaţia cu fratele nostru este strâns legată de relaţia noastră cu Dumnezeu. Într-un anume sens, de noi depinde venirea înlăuntrul nostru a harului Sfântului Duh, precum şi dureroasa Lui plecare. Dacă o pornire de egoism sau de slavă deşartă ne împinge să-l dispreţuim pe fratele nostru, să acceptăm un gând rău la adresa lui ori să ne mâniem pe el, şi dacă cedăm acestui impuls fără a ne gândi, harul Sfântului Duh care era cu noi până în acel ceas ne va părăsi, căci Dumnezeu nu suportă nici o mişcare a orgoliului. Dacă, dimpotrivă, vom fi binevoitori şi cu inima deschisă faţă de aproapele nostru, ajutorul Domnului va fi cu noi: „Nu-l judeca pe fratele tău, nu-l întrista, nici măcar prin expresia feţei tale, şi atunci Sfântul Duh te va iubi şi te va ajuta în toate“ - spunea Sfântul Siluan Atonitul.
 În relaţiile cu ceilalţi, omul cedează adesea patimilor pe care nu a învăţat încă să le stăpânească; el este tentat să-şi impună propriile puncte de vedere, să nu se supună iniţiativelor pe care le poate avea un altul, să se justifice pentru fiecare dintre greşelile sale, toate - acţiuni care dăunează creşterii sale duhovniceşti şi produc îndepărtarea harului. Protecţia şi ajutorul harului vin atunci când ne străduim să cultivăm atitudini smerite faţă de toţi: „Trebuie să legăm în noi înşine patimile, ca nu cumva ele să ne domine pe noi“, ne învaţă Sfântul Siluan; „...trebuie să ne legăm, pentru a nu-i face rău aproapelui nostru. De obicei se caută libertatea pentru a putea face ce vrei, dar aceasta nu este o libertate, ci dominaţia păcatului asupra noastră“.
 Calea noastră ascetică şi chenotică (adică de smerire şi renunţare la sine: refuzând să ne acceptăm aşa cum suntem, începem să resimţim aversiune faţă de noi înşine, să ne urâm şi să ne rugăm ca să fim scoşi din mlaştinile păcatului; ne micşorăm pe noi înşine pentru a ne debarasa de zestrea noastră blestemată - voinţe pătimaşe, neascultări, orgolii de tot felul - pentru a primi moştenirea cea veşnică făgăduită nouă) este presărată cu suferinţe şi numeroase obstacole, atât interne, cât şi externe: în interior, observăm vicleniile şi şireteniile intelectului nostru şi patimile inimii, lucruri care ne ucid, iar la exterior ne lovim de o lume care zace în adâncul tenebrelor şi ostilă duhului de Viaţă dătător. De aceea este necesară căinţa ancorată într-o nădejde fermă în Dumnezeu, căci este evident că ne e imposibil să ne vindecăm - noi şi această lume în care trăim şi pentru pacea căreia ne rugăm - dacă nu ne punem toată nădejdea în El, şi dacă nu-I cerem să ne vindece rănile şi să ne alunge suferinţele; căinţa orientată către noi înşine, pentru că am imitat greşeala lui Adam, şi către lumea întreagă, plângând pentru aceasta, ca să fie ridicată din starea ei de decădere.

(Traducere şi adaptare din limba franceză de Silviu-Anton Lupu, după Sœur Cassiene, De la grisaille de lâascèse à la lumière de l'Esprit, în Buisson Ardent. Cahiers Saint-Silouane L' Athonite, nr. 12, Éditions Le Sel de la Terre, 206, pp. 100-112)
 (Articol publicat în săptămânalul "Lumina de Duminică" din data de 18 august 2013)
                                                   

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

CONVORBIRI DUHOVNICESTI

 

 „Dumnezeu privește cu ochiul milostivirii Sale nu la ceea ce ai fost, nici la ceea ești, nici la ceea ce vei fi, ci la ceea ce dorești să fii”.

Prea Cuvioase Părinte, care credeți că sunt cauzele duhovnicești și sufletești ale timidității?
Sfinții Părinți dau ca pricini ale oricăror patimi trei mari uriași, cum îi numesc ei: uitarea, neștiința și trândăvirea. Eu cred că neștiința este cauza duhovnicească principală a timidității, iar o cauză sufletească a ei, care privește afectele, ar fi iuțimea, ce are oarecare dereglări la timizi. Bărbăția, râvna – acestea sunt folosirea bună a părții acesteia sufletești care se cheamă în limbaj teologic „iuțime”.
Iuțimea le lipsește timizilor?
Este mai puțin prezentă la ei. Dacă este foarte prezentă și folosită în scop rău, ea devine mânie, tiranie. Dacă este mai slabă, e lipsă de bărbăție. Timiditatea e un fel de lipsă de bărbăție, e lipsa curajului de a te angaja în luptă, de a aborda o problemă fățiș. Bărbăția este înțeleasă altfel din perspectivă ascetică, iar dacă ar trebui să‑i găsim o altă expresie, atunci aceasta ar fi „stăpânirea de sine”, în care aflăm mai multe aspecte: hotărâre, demnitate, siguranță, consecvență, devotament. Este o putere, e un dat. Noi toți avem această putere. Este în liberul nostru arbitru datorită căruia putem să alegem – liberi – între bine și rău. Dar de fapt înseamnă că putem să alegem binele! Ni se permite să alegem și răul, dar liberul arbitru ne dă puterea să alegem binele și avem (cel puțin în potență) și capacitatea de a rezista împotriva răului. Deci esența a ceea ce am spus despre stăpânirea de sine constă în această credincioșie față de bine și rezistență împotriva răului.
„Să‑I dăm lui Dumnezeu timp să lucreze cu inima noastră înceată”
Vestea cea bună este că Dumnezeu ne-a dat tuturor puterea de a face aceste lucruri. Dacă pornim la drum cu această credință, și prin urmare dacă nu numai credem în Dumnezeu, ci ne și încredem în El, vom birui. Probabil că mulți ar fi tentați să spună: „Bine, ușor de spus, dar cum să fac asta, de vreme ce eu nu reușesc să găsesc în mine aceste resurse?” Secretul este…răbdarea! Dacă nu vedem aceste lucruri în noi nu înseamnă că nu sunt; înseamnă doar că nu le vedem. Răbdarea le va da acestora răgazul de a ieși la suprafață. Cum spunea Părintele Rafail Noica, trebuie să‑I dăm lui Dumnezeu timp să lucreze cu inima noastră înceată. Deci… răbdare! Multe bunătăți se cuprind în răbdare. Am putea spune că ea poartă în sine însăși Taina mântuirii, de vreme ce Însuși Mântuitorul a zis că cel care va răbda până la sfârșit, se va mântui. Cât despre neștiința amintită mai sus, ea se referă în primul rând la necunoașterea lucrurilor așa cum le-a făcut Dumnezeu.
Necunoaștere?
Da. E vorba de ignoranța pe care o alegi din cauza faptului că nu te interesezi. Acea ignoranță este cauză a foarte multe patimi. În momentul în care nu știi ce rol ai în lume, ce poziție ai tu față de ceilalți, ce poziție ai tu în toată zidirea, de ce ai fost creat, ce poziție are Dumnezeu, în primul rând față de tine, și apoi ceilalți, începi să-ți creezi o lume a ta, care este falsă. Apoi, începi să te cunoști pe tine în mod eronat. Și timiditatea are ca bază această cunoaștere eronată, ca necunoaștere.
„Să faci lucrurile - nu cât de corect, ci cât de frumos poți tu”
Nu știi că Dumnezeu te-a creat din iubire, nu știi că relația ta cu ceilați nu este de concurență, ci este una de frățietate, nu știi că rolul tău în zidirea cea văzută este de împărat, de cunună a creației, nu știi că valoarea sufletului tău este dată de suma celor bune și nu de diferența între cele bune și cele rele, nu știi că acel cuvânt pe care Mântuitorul i-a trimis pe farisei să-l aprofundeze, când le-a zis „Mergeți și învățați ce înseamnă cuvintele: Milă voiesc, iar nu jertfă” arată, de fapt, că ceea ce ți se cere ție nu este un rigorism judiciar, ci este un prisos care se înscrie în tărâmul frumosului. Dumnezeu nu cere de la tine să fii corect, să faci lucrurile corect sau cât mai corect, Dumnezeu cere de la tine să le faci cât mai frumos, cât de frumos poți tu.
Prea Cuvioase Părinte, așa - numitele probleme psihologice pleacă din gânduri incorecte. Cum se depistează acestea și cum pot fi ele corectate și vindecate?
Nu trebuie să avem doar criteriu corectitudinea, ci frumusețea; frumosul și lumina – acestea sunt etaloanele creștinului. Există gânduri luminoase sau gânduri frumoase, gânduri negre sau gânduri urâte. Orice gând care te îndreaptă către auto-înjosire, către auto-distrugere, către o auto-defăimare neproductivă, are clar amprenta întunericului. Pentru că, dacă observăm cu atenție, patimile prin care diavolul încearcă să-l împingă pe om sunt străbătute, ca de un fir roșu, de înjosire. Un gând întunecat este cel care te îndreaptă pe tine însuți împotriva ta, cauți să te înjosești, lovești în tine fără milă. Diavolul caută pe orice cale să-l înjosească pe om; Dumnezeu, dimpotrivă, caută să-i redea demnitatea, și nu orice demnitate, ci pe cea de fiu al lui Dumnezeu.
„Tu vei avea întotdeauna plus în fața valorii tale”
Timiditatea este și ea o fațetă a deznădejdii. Timidul nu cunoaște că Dumnezeu nu-i cere să fie perfect, ci-i cere să fie cât de frumos poate el să fie. Dar el socoate că i se cere mai mult și nu poate să dea sau consideră că nu este apreciat la adevărata lui calitate, drept pentru care ajunge să creadă că nu are nicio calitate. Și dacă ar avea, ce rost ar avea, pentru că nu e de folos la nimeni? Uită însă timidul că valoarea sufletului său este dată de suma celor bune, nu de diferența dintre cele rele și cele bune. Dacă tu ai o sută de păcate și două virtuți, valoarea sufletului tău este plus doi, nu minus nouăzeci și opt. E foarte important. Pentru că răul, întunericul, nu există în sine, ele sunt numai absența luminii, a binelui sau a frumosului. Drept pentru care valoarea, ceea ce vede Dumnezeu la tine și criteriul după care te judecă pe tine Dumnezeu sunt cele bune pe care le ai și întotdeauna tu vei avea plus în fața valorii tale.
„Bunul cel mai de preț al unui om este dorința inimii”
Așadar, aceste gânduri pot fi corectate și vindecate întărind în timid cunoștința faptului că Dumnezeu așa vede lucrurile, și nu invers. Și că fiecare om are o valoare deosebit de mare și nu ar fi fost adus la viață dacă nu ar fi avut un rol foarte bine determinat și, mai ales, dacă Dumnezeu nu ar fi văzut că rolul acesta s-ar fi împlinit.
Dar cred că depinde și de om.
Depinde și de om, dar mai mult de altceva. Zice Sfântul Apostol Pavel: „Drept știind că a lui Dumnezeu este și a voi, și a săvârși, cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră”.  A lui Dumnezeu este și a voi, și a săvârși, după a Lui bunăvoință. Și voința, și aducerea la împlinire a voinței sunt ale lui Dumnezeu. Și atunci omului ce-i rămâne? Dorința, nu voința, căci dorința este voința accentuată. Spune un sfânt părinte că „Dumnezeu privește cu ochiul milostivirii Sale nu la ceea ce ai fost, nici la ceea ești, nici la ceea ce vei fi, ci la ceea ce dorești să fii”. Deci bunul cel mai de preț al unui om este dorința inimii. Și eu spun că timizii au dorințele cele mai înalte.
În ce sens au timizii dorințele cele mai înalte?
Timizii rămân foarte mult în stadiul acesta de visare, pe aproape de idealism, pentru că ei nu îndrăznesc să pună în aplicare niciun vis de-al lor și îl păstrează așa cum este, nealterat. Astfel, dorința lor se păstrează ingenuă, originală, foarte proprie, foarte personală.  Pe când ceilalți, care îndrăznesc să o pună în practică, suferă, evident, numeroase eșecuri și unele biruințe, pe alocuri, biruințe ce sunt deseori doar parțiale. Biruințele modifică cel mai mult o dorință pentru că, nefiind finale, totale, depline, nu pot să îndeplinească întocmai dorința inițială, iar aceasta se modifică puțin câte puțin spre poziția în care oamenii respectivi au reușit să facă ceva. În fața lui Dumnezeu, acestei dorințe modificate îi scade valoarea. Pentru că lucrarea se face, creștinește vorbind, după Dumnezeu: omul pune dorința și Dumnezeu o împlinește; tu numai îi pui dorința ta la picioare și El o face să se  împlinească.
„O vrei perfect? Așteaptă în lumea cealaltă.”
Cu cât intervenim noi în lucrarea lui Dumnezeu, cu atât schimbăm, pervertim rezultatul lucrării. De ce? Pentru că noi, de fapt, pervertim dorința noastră: nu mai este aceea, frumoasă, curată, cum ne-ar plăcea nouă; ea iese din idealism. Idealist ar trebui să fie pseudonimul creștinului, pentru că noi nu ar trebui să facem lucrurile așa cum se poate, ci să vrem să facem lucrurile perfect. Ni se spune adesea că în lumea aceasta nu se poate face nimic perfect. Dar cine te pune să vrei rezolvarea în lumea aceasta? O vrei perfect? Așteaptă în lumea cealaltă. Tu nu abdica de la dorința ta; ea arată frumusețea sufletului tău. Cu cât visul tău e mai frumos și mai înalt, cu atât noblețea sufletului tău este mai mare. Și Dumnezeu pune în aplicare. Iar timizii își păstrează cel mai mult dorința aceasta intactă, pentru că nu au îndrăznit să o scoată afară, la lumină.
Prea Cuvioase Părinte, cum ar trebui să se raporteze creștinul la timiditate?
Creștinul, întotdeauna când se raportează la ceva, trebuie să pună problema dumnezeiește: Hristos cum ar face? Ce ar face Dumnezeu în locul meu? Raportarea sa trebuie să fie în sensul acesta, de a modifica orice în bine: binele, în mai bine, răul în bine. Nu există piedică, nu există criză pentru un creștin pentru că el știe că Dumnezeu este de partea lui și Dumnezeu nu distruge răul, ci îl schimbă în bine. De ce? Pentru că valoarea este dată de bine, nu de rău, și că răul nu poate să existe dacă nu are măcar un pic de bine, să-l țină. Este puțin din Dumnezeu în orice și acea fărâmă sau acel munte de Dumnezeu din orice trebuie accesat întotdeauna. Un creștin trebuie să caute în primul rând sursa binelui în ceea ce vede, să-L caute pe Dumnezeu în tot ceea ce-l înconjoară și găsindu-L, să transforme acel lucru.
Smerenia, un mare potențial al timidității
În timiditate există o mare putere, un mare potențial care este smerenia. Un creștin va trebui să deosebească și să intensifice mult mai mult această smerenie pe care el trebuie să o vadă în lumina lui Dumnezeu. Numai atunci smerenia nu se va mai transforma în deznădejde și în înjosire, ci-l va așeza pe om acolo unde-i este locul, adică la picioarele lui Hristos, însă deasupra creației.
Părinte, timiditatea este asociată și cu o lipsă a îndrăznelii, dar și cu o mare sensibilitate. Cum poate orienta creștinul aceste însușiri spre a lucra pentru mântuirea sufletului?
Mântuirea este, de fapt, șederea veșnic în preajma lui Dumnezeu sau starea de maximă familiaritate cu Dumnezeu. Cum putem noi să orientăm sensibilitatea spre a câștiga o mai mare familiaritate cu Dumnezeu sau cum putem noi orienta lipsa îndrăznelii spre a ne păstra în această familiaritate?
Constantin Noica spunea că la Dumnezeu nu este democrație, ci ierarhie, pentru că democrația are legea ca rațiune, pe când ierarhia are ca lege supunerea. Lipsa de îndrăneală e bună atunci când te păstrează în cumințenie, în ascultare față de cel mai mare, în responsabilitate și în lipsă de duritate și de dorință de stăpânire față de cel mai mic. Dar în momentul în care ai nevoie de ceva ființial sufletului tău, atunci când cel de lângă tine sau cel subordonat  ție are nevoie de tine ca să-i susții problema în fața celor mai mari, atunci îndrăzneala este necesară, iar lipsa acestei îndrăzneli poate să facă rău și ție, și lui.
„Timizii să se așeze în fața lui Dumnezeu ca în fața unui Tată iubitor”
Sensibilitatea, în cea mai mare parte a ei, este bună. Limitele de la care ea devine rea sunt foarte îndepărtate, pentru că Dumnezeu a propus ca iubire desăvârșită, iubirea vulnerabilă. El S-a arătat prima dată ca un copil nou-născut, cea mai vulnerabilă ființă de pe pământ, iar această vulnerabilitate a dus-o chiar și în anii maturității, până la jertfa pe Cruce, S-a lăsat batjocorit și pălmuit și așa mai departe. Deci, iubirea, cu cât este mai autentică, cu atât este mai vulnerabilă. Dar sensibilitatea are totuși o limită. Nici unui părinte nu i-ar plăcea să-și vadă copilul falsificat și prea vulnerabil, lipsit de orice ocrotire. Sensibilitatea trebuie să-i vină ca o podoabă a sufletului, să-l arate pe el așa cum este, nu să-i denatureze calitățile.
Prea Cuvioase Părinte, ce le-ați recomanda credincioșilor timizi pentru a-și armoniza viața interioară și pentru a se integra mai bine în societate, pentru a comunica mai bine cu ceilalți?
În primul rând, i-aș învăța că timiditatea este alcătuită în mare parte din smerenie, lucru care este deosebit de înalt în fața lui Dumnezeu. În al doilea rând, le-aș recomanda să se așeze în fața lui Dumnezeu ca în fața unui Tată care îi iubește mai mult decât oricine. În fața acestui Dumnezeu foarte personal, acolo să învețe mai multe despre ei înșiși. Nu e nevoie să zică nimic, ci doar să stea așa, să-L asculte și să-și asculte inima, în duhul acesta familial. Simpla ședere a lor în fața unui asemenea Dumnezeu, a acelui Dumnezeu pe care ei Îl simt ca fiind un Tată, nu un Judecător, îi va învăța pe ei rațiunea de a exista. Pentru că ei, timizii, înțeleg mai bine decât oricine ce înseamnă o existență foarte personală și ce înseamnă o relație foarte intimă. Acea relație intimă, acea relație foarte personală, s-o caute cu Dumnezeu. Și simpla ședere în preajma lui Dumnezeu îi va învăța ce să facă mai departe. Aceasta este de fapt și rugăciunea.
Ce putere de transformare are rugăciunea în viața timidului?
 Rugăciunea este ceva dincolo de cuvintele rostite, este o întâlnire cu Dumnezeu. Dacă vrei să te rogi, dacă vrei să ai o întâlnire autentică cu Dumnezeu, taci, stai lângă El și după aceea nu te teme, inima o să  spună de la sine ce vrea să spună. Mai apoi vor veni și cuvintele. Bineînțeles, sunt și rugăciunile acestea scrise, care ne învață cum să stăm în fața lui Dumnezeu, dar acestea, dacă nu sunt însoțite de relația aceasta strict personală, intimă cu Dumnezeu, să știi că n-o să te ducă nicăieri.
Hristos a zis: „Iar tu, când vrei să te rogi, intră în cămara ta și închide ușa și roagă-te în ascuns, și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti ție la arătare”. Lucrurile acestea se petrec în ascuns, acolo unde s-a obișnuit timidul să trăiască. Problema lui este că nu mai iese niciodată de acolo.
„Doamne, descătușează iubirea din mine, ca să fie de folos celorlalți”        
Pe un timid l-aș îndruma să ceară de la Dumnezeu, cum zicea un Părinte: „Doamne, dă un sens iubirii mele, descătușează iubirea aceasta pe care Tu ai pus-o în mine și care ești Tu, chipul Tău din mine, descătușeaz-o ca să fie de folos celorlalți. Fă-mă cumva să fiu de folos celorlalți, fă-mă Tu cumva, cum știi Tu, în ce fel știi Tu, ori la vedere, ori nu, dar fă-mă să fiu de folos celorlalți”. Și timidul, dacă în intimitatea lui se roagă și învață că ceilalți pot fi cuprinși și ei în intimitatea lui, fără ca aceasta să-i fie amenințată cu nimic, atunci este salvat și Dumnezeu îl va duce acolo unde trebuie.
Prea Cuvioase Părinte, cum mai poate timidul să-și depășească frica de oameni?
Timidul, în primul rând, trebuie să învețe că el este frumos, că Dumnezeu îl iubește pe el mai mult decât îi iubește pe toți ceilalți la un loc, așa cum numai Dumnezeu poate să o facă cu fiecare om în parte. Această învățătură reiese din pilda Mântuitorului cu oaia rătăcită și cu celelalte 99 pe care le-a lăsat: pentru El, valoarea acelei oi era cât a celor 99 la un loc.
Dacă zice Mântuitorul că tot pământul acesta, cu toată bogăția de pe el, nu face cât valoarea unui suflet, pune într-un taler al balanței aceste lucruri și pe celălalt taler pune sufletul tău: așa vei vedea cât te prețuiește pe tine Dumnezeu. După ce înveți acest lucru, gândește-te că așa iubește Dumnezeu pe fiecare. Și atunci vei vedea că oamenii sunt frumoși, toți oamenii, fără deosebire, și că nu poate să-ți fie frică de ei. Rugăciunea noastră, și a timizilor, în special, sau a celor care se tem de ceilalți oameni, este: „Doamne, dă-mi să văd frumosul din celălalt. Dă-mi să Te văd pe Tine în celălalt,dă-mi să-i văd pe oameni ca pe suflete”.
Părinte, să zicem că un timid își dorește acest lucru, dar  îl  împiedică  faptul că în trecut a acumulat niște răni de la ceilalți.
Rănile acestea se vor vindeca în intimitatea aceea în care el se va ruga lui Dumnezeu, intimitate în care el îi va regăsi pe ceilalți în Dumnezeu. De ce se vor vindeca? Pentru că astfel de răni l-au determinat pe el să ridice niște ziduri care nu pot fi dărâmate decât tot din direcția din care au fost construite, adică din interior. Tot de acolo trebuie să vină și vindecarea. Rugându-se lui Dumnezeu ca unui Tată iubitor, el va învăța că este la fel cu ceilalți, că ceilalți îi sunt frați, fiecare cu bubele lor, cu rănile și necurăția lor. Și atunci se va ruga pentru ceilalți la fel cum se roagă pentru sine: „Doamne, miluiește-l pe acela care ca mine are buba aceasta, ai milă de acela care ca mine trăiește această deznădejde, dă-i iubire aceluia, care ca mine se simte străin și îndepărtat”.
Prea Cuvioase Părinte, ce caracteristici ale societății și culturii în care trăim astăzi pot accentua timiditatea?
Societatea de astăzi se îndreaptă  mult către  autodistrugere pentru că alimentează foarte mult concurența. În pilda fiului risipitor, tatăl îi spune fiului rămas acasă: „Fiule, dar toate ale mele, ale tale sunt. Dar acesta, dacă s-a întors, nu se cuvenea să ne bucurăm și pentru el? Nu te-am lipsit cu nimic pe tine prin faptul că am tăiat vițelul și i-am dat aceea sau cealaltă. Eu oricum dădeam lucrurile acestea”. În fața lui Dumnezeu, indiferent de cât de buni suntem, toți primim același dar, iubirea Lui. Și la fel cum se întristează un părinte când vede că el trebuie să-i demonstreze copilului că-l iubește și că propriul lui copil se străduiește să-i câștige iubirea, la fel se întristează și Dumnezeu: copilul meu trebuie să se străduiască să-mi câștige iubirea? Dar Eu îl iubesc necondiționat. Nu trebuie să facă nimic ca Să-l iubesc, pur și simplu îl iubesc pentru că-i al Meu.
„Un om ajunge timid deoarece vede că nu poate să aibă acces la iubirea celorlalți”
Noi nu trebuie să ne străduim să câștigăm iubirea lui Dumnezeu, ea este un bun deja câștigat. Pornind  de la iubirea Lui, trebuie să câștigăm celelalte, și anume iubirea dintre noi. Un om ajunge timid mai ales pentru că vede că nu poate să aibă acces la iubirea celorlalți sau iubirea lui nu este înțeleasă de ceilalți.
Zic Sfinții Părinți că sfârșitul lumii va veni atunci când nu va mai fi cărare de la om la om; într-acolo se îndreaptă lumea, în lipsa ei de comunicare. Relația este pervertită. Toate patimile sunt fie din cauza lipsei de iubire, fie din cauza iubirii pervertite, a devierii de la iubirea adevărată.
„Societatea ne invită să ne punem măști după cum vor ceilalți”
Știți prin ce face societatea lucrul acesta? Prin ieșirea din realitate, prin ancorarea în virtual. Televizorul, calculatorul, rețelele acestea de socializare nu fac decât să distrugă relația adevărată, reală dintre om și om. Îi creează omului o lume pe care noi o numim virtuală, o lume care îl invită pe acesta să se falsifice oricum vrea și cât vrea el, să-și creeze propria lui imagine, după bunul lui plac, care de fapt este după bunul plac al celorlalți. După cum credem noi că ar vrea cineva să ne vadă, așa ne falsificăm și noi. Societatea ne invită să ne punem măști nu după cum vrem noi, ci după cum vor ceilalți. N-o să rezistăm mult așa.
Soluția este să ne zbatem cu restul de forțe care ne-au mai rămas, să ne construim orice relație, numai reală să fie. În Apocalipsă zice: „O, de-ați fi fost ori fierbinți, ori reci, că pe cei căldicei îi voi scuipa din gura Mea”, adică e de preferat să te cerți cu Dumnezeu decât să fii politically correct cu El. Să nu mai acceptăm orice fel de relație. Mai degrabă te cerți cu cineva decât să-i zâmbești în față și să-l înjunghii pe la spate. Fii așa cum ești. La Pilde este o expresie celebră: „Fiule, dă-mi inima ta”. Dă-mi-o așa cum e, dar dă-mi-o toată.
„Soluția: să ne construim orice relație, numai reală să fie”
Să ne străduim, cu puterile care ne-au rămas, să ne construim o relație viabilă cu ceilalți, dar mai ales cu Dumnezeu. Pentru că cel mai greu cuvânt pe care-l vom putea auzi din gura Sa este „nu te cunosc pe tine”.
Relația va birui întotdeauna, relația salvează lumea. Timizii nu îndrăznesc să se aventureze, să se angajeze într-o relație pentru că ei au fost învățați rău despre regulile după care se formează o relație, le-au înțeles greșit. Viața aceasta pe care o văd ei este una, viața cea reală este alta. Problemele noastre sunt reale. Când ești trist, ce te doare? Capul, oare? Nu, inima te doare. Atunci nu mai căuta medicamente pentru cap, caută medicamente pentru inimă. Or, inima are nevoie de iubire, iar iubirea are nevoie de onestitate și de cel puțin două persoane reale, care să participe la ea.
Prea Cuvioase Părinte, care sunt soluțiile duhovnicești ale aspectelor negative ale timidității?
Părintele Stăniloae avea un cuvânt foarte frumos: „iubirea singură este în stare să vindece orice patimă”. I-am trimis odată o întrebare unui mare părinte: „dacă este așa cum a spus Părintele Stăniloae, spune-mi și mie, cum poate vindeca iubirea o patimă care vine tocmai din deraierea iubirii?” Și am găsit răspunsul: iubirea se vindecă singură. Aceasta este și soluția timidității, ca la orice altă patimă. Și cel mai important lucru în iubire este răbdarea. În iubire este esențial să ai răbdare, mai mult decât în orice altă virtute. Dacă ai răbdare, iubirea va vindeca tot ce este urât în tine, va vindeca chiar și iubirea care nu este iubire în tine; aceasta este soluția.
Și cred că răbdarea îi dă și o trăinicie iubirii, o rezistență.
Da, pentru că răbdarea cerne, lasă să rămână ceea ce este cu adevărat autentic. Răbdarea este focul acela care arde zgura și lămurește aurul. În plus, răbdarea este cea care ajută iubirea să se sedimenteze în inima ta, deoarece iubirea este foarte firavă, foarte gingașă, ca firele de nisip.
Timiditatea nu este o boală în adevăratul sens al cuvântului; este numai o deviere, iar orice deviere tinde să fie îndreptată. Orice deviere parcă te cheamă, parcă te roagă s-o îndrepți, e în firea devierii să facă acest lucru.      
Timizii, dacă stai să te uiți la ei, sunt cei care parcă îi determină cel mai mult pe cei din jurul lor să ia măsuri. Cel care suferă de mânie sau este paranoic nu te poate îndemna să-l vindeci așa cum te îndeamnă indirect un timid. În cazul timizilor e strigătul mut cel mai puternic. Știți de ce? Tocmai datorită acelei sensibilități care cheamă. Acea sensibilitate va atrage întotdeauna. Adânc pe adânc cheamă; timiditatea din el atrage timiditatea din mine. Timizii sunt printre cei mai autentici oameni și au o frumusețe naturală, nefardată. Sincer, eu consider că cel care nu este atins deloc de timiditate, acela nu trăiește, nu e viu.
  
Protos.Hrisostom Ciuciu - Manastirea Putna

(sursa: www.doxologia.ro )

RETETA DE FERICIRE

Sa ne straduim mai mult de a ne apropia de Maica Domnului 

  

  Sa ne amintim si sa nu uitam niciodata toata slujirea Maicii Domnului in planul mantuirii. Ea a fost chemata sa dea Trup de Om lui Dumnezeu si, nascandu-L, ea L-a introdus pe Dumnezeu in familia oamenilor. Ea l-a ajutat pe Dumnezeu sa Se faca Om si sa poata muri si invia din marea Lui dragoste, pentru ispasirea si transformarea noastra si a intregii lumi. Slujirea si darul acesta n-au fost uitate de Mantuitorul Hristos. Indumnezeirea omului, iata marea binefacere pe care, prin Iisus Hristos, omenirea o datoreaza Maicii Domnului.

 

 ***Fericit barbatul care cu evlavie cinsteste pe pururea Fecioara Maria! Fericita este inima celui ce o iubeste cu inflacarare. fericit este sufletul aceluia care se satura de laudele ei. Cu rugaciunile ei va rasari in sufletul lui lumina lui Dumnezeu si Duhul Sfant ii va lumina mintea. Spre pomenire vesnica va fi un asemenea om, de auzul rau nu se va teme inima lui. Va intari Imparateasa cerului intr-insul darul sau si apararea ei si va petrece cu el in vecii vecilor.***(Ps.111 din Psaltirea Maicii Domnului)

  ,,Sa va spun o mica istorioara de la inchisoare. Cineva a fost inchis si a stat 20 de ani in inchisoare, un tanar imbatranit in suferinte. Intr-o ancheta extraordinar de grea, i s-a terminat rabdarea si si-a pus in gand sa gaseasca un mijloc ca sa-si curme viata. Si-a adus aminte insa, ca in tinerete, cand era liber, bunica ii spunea : "Cand ai un necaz mare, sa te rogi Maicii Domnului !".Si-a adus aminte de acest lucru, si spunea el:

"Catre Mantuitorul n-aveam curajul sa ma rog - pentru ca a avut si el greselile lui - dar catre Maica Domnului, care a fost si ea pamanteana ca si noi, m-am rugat !" Scurt.

O rugaciune la disperare: "Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile si presiunile care mi se fac aici! Ajuta-ma!" Se ruga in celula. Si peste cateva clipe vede intrand prin usa inalta a celulei o faptura in alb cu un Prunc in brate: "M-ai chemat ! Am sa te ajut. Fii in pace !" Si a plecat mai departe. Nu l-au mai chemat dupa aceea la ancheta. L-au mutat intr-un alt loc, la Polul Nord undeva, si toata viata lui de dupa aceea - ca a trait inca multi ani in inchisoare - a avut o viata foarte linistita in sufletul lui, desi suferintele din afara erau destul de grele din cand in cand. Maica Domnului l-a ajutat in momentul urmator dupa rugaciunea sa.Aceasta intamplare o stiu de la cel care a patit-o. El mi-a spus-o. Si in inchisoare nu se minte ! In inchisoare spune fiecare ce are curat in inima lui. Mi-a spus bietul om ce a patit si cum i s-a rezolvat problema lui.Asa face Maica Domnului cea "grabnic ajutatoare"! Insa rugaciunea sa fie facuta cu tot dorul, cu toata fiinta, cu toata puterea, cu toata increderea, chiar cand suntem la disperare. Si rugaciunea se implineste in momentul urmator. Nu trebuie timp si rugaciuni prea lungi, uneori. Cateodata, insa, avem nevoie de rugaciuni lungi, ca sa ne potolim noi, sa ne adunam noi, sa ne concentram catre Dumnezeu. Alteori, in momente ca acestea foarte grele, pe loc iti raspunde."

(Parintele Sofian Boghiu)

( sursa: aici )
 ,,....Slava Domnului ca avem o astfel de mijlocitoare catre Tronul Prea Sfintei Treimii! Atat de calda si de apropiata! Caci trebuie sa observam, ca, daca pe Domnul il iubim, ne si temem de El, caci va fi judecatorul nostru nemitarnic, pe Maica Domnului doar o iubim. De ea nu ne temem, caci la judecata o vom avea aparatoare. De aceea cantam adesea "Aparatoare Doamna ... "
    O fericim si o cinstim, dar sa nu uitam cuvantul Domnului spus cand femeia din popor a fericit-o pe Maica Sa: "Fericiti sunt si cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc!" (Lc. 11, 28). O spune si Maica Domnului, ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura ei: "Sa faceti tot ce va va spune El!" (In. 2, 5). Adica ce ne-a invatat El sa facem: sa iubim, sa iertam, sa fim milostivi. Sa nu uitam, iubitii mei, cu fiecare mana de ajutor pe care ne-o intinde, Maica Domnului ne repeta neincetat nemuritoarea ei chemare: "Oameni buni, faceti tot ce v-a zis El sa faceti!". E ca si cum ar zice: fiti aproape de Dumnezeu, fiti aproape unii de altii! in aceasta se cuprinde toata Evanghelia. Alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista. "

    O, Maica Prea Curata, ajuta-ne sa implinim cuvantul Fiului tau si Dumnezeului nostru. Amin!
  (Pr.Constantin Voicescu)