ASCEZA IN LUMINA SFANTULUI DUH

              In cautarea asemanarii cu Dumnezeu..........

În Biserică suntem în căutarea asemănării cu Dumnezeu, într-un proces continuu în care ne confruntăm mereu cu conflictul dintre realitatea noastră căzută şi sublimul chemării şi al scopului nostru ca fiinţe create de Dumnezeu şi membri ai comunităţii de credinţă. Totul ne pare destul de neclar, dar în lumina harului Sfântului Duh şi a Celui numit „Soarele dreptăţii“, totul capătă sens şi strălucire, lepădăm tenebrele iubirii de sine şi ne îmbrăcăm în razele iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.În sânul Bisericii, credincioşii trebuie să urmeze, atât cât le este cu putinţă, modul în care Hristos a trăit pe pământ, să aibă aceleaşi gânduri (cf. I Cor. 2, 16) şi aceleaşi simţăminte ca ale Lui (cf. Filip. 2, 5). Trebuie să dobândească Duhul lui Dumnezeu, să înveţe arta de a trăi după Evanghelie. Însă când ne confruntăm viaţa, faptele, atitudinile şi gândurile noastre cu ceea ce Dumnezeu cere de la noi, devenim conştienţi de eşecul nostru, că poruncile divine depăşesc capacitatea noastră „naturală“ şi constatăm că suntem incapabili de a le împlini cu desăvârşire. În teorie, ştim că cei care împlinesc poruncile Domnului devin asemănători cu El, dar în practică descoperim din ce în ce mai mult lipsa noastră de asemănare.
 Văzându-ne atât de îndepărtaţi de El, stăpâniţi de patimile care ne zdrobesc şi de care nu avem tăria să ne eliberăm, mărturisim slăbiciunea noastră şi admitem că trebuie să fim ajutaţi de o putere dată de sus, care să ne vindece de moartea sufletească ce ne-a cuprins. Ne dăm seama că problema este în noi, căci natura noastră umană de după cădere este contrară voinţei divine în ceea ce ne priveşte; că suntem într-o stare de decădere, în care orgoliul s-a cuibărit în sufletele şi gândurile noastre în aşa măsură, încât ne-a împietrit inimile, făcându-ne neputincioşi în a distinge binele de rău, şi cedăm mereu ideii de a deveni „dumnezei“ fără Dumnezeu.De aceea, pentru a primi de Sus cunoaşterea tainelor lumii spirituale, trebuie să ne angajăm pe greaua, dar binecuvântata cale a ascezei, trebuie să fim determinaţi să ne petrecem viaţa într-un efort ascetic purtat fără odihnă, prin răbdare, atenţie şi renunţare. Dar viaţa ascetică nu trebuie abordată cu orgolioasă încredere în sine, căci dintre toate valurile care se ridică împotriva noastră în timpul călătoriei către „pământul făgăduinţei“, cel mai puternic şi redutabil este cel al orgoliului, căruia ascetul trebuie să-i opună o mişcare contrară, o mişcare de micşorare de sine, de condamnare de sine în toate.
 Pentru a ajunge la o stare de nepătimire, pentru ca patimile să nu mai aibă nici o putere asupra noastră şi ca în inimile noastre să domnească smerenia, iubirea şi pacea Domnului, tradiţia ascetică ne pune la dispoziţie câteva mijloace principale de care ne-am putea servi, îndeosebi practicile ascultării, rugăciunii, postului, amintirii lui Dumnezeu şi amintirii morţii, de o deosebită importanţă în acest sens fiind şi relaţia cu aproapele. Când iubeşti pe cineva îţi împropriezi viaţa sa; şi acest lucru nu poate fi realizat decât dacă există în noi loc pentru celălalt, decât dacă ne golim de tot ceea ce există în noi din omul cel vechi, din patimile sale, din „bogăţiile“ sale, din înaltele sale păreri despre sine însuşi, de dorinţa sa de dominare şi de egoismul său, şi dacă ne îmbrăcăm cu omul cel nou, omul smerit, plin de iubire şi de har.Relaţia cu fratele nostru este strâns legată de relaţia noastră cu Dumnezeu. Într-un anume sens, de noi depinde venirea înlăuntrul nostru a harului Sfântului Duh, precum şi dureroasa Lui plecare. Dacă o pornire de egoism sau de slavă deşartă ne împinge să-l dispreţuim pe fratele nostru, să acceptăm un gând rău la adresa lui ori să ne mâniem pe el, şi dacă cedăm acestui impuls fără a ne gândi, harul Sfântului Duh care era cu noi până în acel ceas ne va părăsi, căci Dumnezeu nu suportă nici o mişcare a orgoliului. Dacă, dimpotrivă, vom fi binevoitori şi cu inima deschisă faţă de aproapele nostru, ajutorul Domnului va fi cu noi: „Nu-l judeca pe fratele tău, nu-l întrista, nici măcar prin expresia feţei tale, şi atunci Sfântul Duh te va iubi şi te va ajuta în toate“ - spunea Sfântul Siluan Atonitul.
 În relaţiile cu ceilalţi, omul cedează adesea patimilor pe care nu a învăţat încă să le stăpânească; el este tentat să-şi impună propriile puncte de vedere, să nu se supună iniţiativelor pe care le poate avea un altul, să se justifice pentru fiecare dintre greşelile sale, toate - acţiuni care dăunează creşterii sale duhovniceşti şi produc îndepărtarea harului. Protecţia şi ajutorul harului vin atunci când ne străduim să cultivăm atitudini smerite faţă de toţi: „Trebuie să legăm în noi înşine patimile, ca nu cumva ele să ne domine pe noi“, ne învaţă Sfântul Siluan; „...trebuie să ne legăm, pentru a nu-i face rău aproapelui nostru. De obicei se caută libertatea pentru a putea face ce vrei, dar aceasta nu este o libertate, ci dominaţia păcatului asupra noastră“.
 Calea noastră ascetică şi chenotică (adică de smerire şi renunţare la sine: refuzând să ne acceptăm aşa cum suntem, începem să resimţim aversiune faţă de noi înşine, să ne urâm şi să ne rugăm ca să fim scoşi din mlaştinile păcatului; ne micşorăm pe noi înşine pentru a ne debarasa de zestrea noastră blestemată - voinţe pătimaşe, neascultări, orgolii de tot felul - pentru a primi moştenirea cea veşnică făgăduită nouă) este presărată cu suferinţe şi numeroase obstacole, atât interne, cât şi externe: în interior, observăm vicleniile şi şireteniile intelectului nostru şi patimile inimii, lucruri care ne ucid, iar la exterior ne lovim de o lume care zace în adâncul tenebrelor şi ostilă duhului de Viaţă dătător. De aceea este necesară căinţa ancorată într-o nădejde fermă în Dumnezeu, căci este evident că ne e imposibil să ne vindecăm - noi şi această lume în care trăim şi pentru pacea căreia ne rugăm - dacă nu ne punem toată nădejdea în El, şi dacă nu-I cerem să ne vindece rănile şi să ne alunge suferinţele; căinţa orientată către noi înşine, pentru că am imitat greşeala lui Adam, şi către lumea întreagă, plângând pentru aceasta, ca să fie ridicată din starea ei de decădere.

(Traducere şi adaptare din limba franceză de Silviu-Anton Lupu, după Sœur Cassiene, De la grisaille de lâascèse à la lumière de l'Esprit, în Buisson Ardent. Cahiers Saint-Silouane L' Athonite, nr. 12, Éditions Le Sel de la Terre, 206, pp. 100-112)
 (Articol publicat în săptămânalul "Lumina de Duminică" din data de 18 august 2013)
                                                   

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

,,HRISTOS A INVIAT ,BUCURIA MEA ...!"

   Dialog duhovnicesc......cu parintele Arsenie Muscalu ,duhovnicul Manastirii Cornu-Prahova

1966 × 923 - blog.farmacianaturii.ro

Învierea Domnului este împlinirea aşteptării neamului omenesc de la Adam până la ultimul om care se va naşte pe faţa acestui pământ, toţi supuşi inexorabilei morţi. Bucuria acestui praznic înseamnă nu doar începutul unei noi, eterne vieţi, ce ni se deschide cu putere nouă, ci şi începutul unei noi vocaţii umane. Devenim făptură nouă, trimisă într-o lume orfană de Dumnezeu pentru a vesti biruinţa lui Hristos, pentru a vesti că totul ne este deschis înainte.

„Hristos a înviat, bucuria mea!“ era salutul cu care Sfântul Serafim de Sarov întâmpina pe orice om care-i călca pragul. Părinte Arsenie, cum ajungem să trăim această bucurie şi ce ar trebui să dăm în schimb?

Viaţa Sfântului Serafim ne spune ceva despre aceasta. Întotdeauna întrebările care încep aşa: „cum să facem?“ comportă un oarecare risc. Pentru că vedeţi, mereu avem înclinaţia să transformăm în reţetă anumite lucruri. Totuşi, viaţa Sfântului Serafim şi vieţile sfinţilor ne dezvăluie că plinătatea aceea a bucuriei, a dragostei nu poate fi trăită fără curăţirea de patimi. Noi avem nevoie să dăm în schimb alegerea noastră. Pentru că avem de făcut o alegere. Voia noastră cea bună o avem de dăruit. Sfântul Petru Damaschin spune că nu avem ce să-i aducem lui Dumnezeu decât alegerea noastră şi paza dumnezeieştilor porunci, dar Sfântul simte nevoia să adauge: „dar mai bine zis, aceste porunci ne păzesc pe noi“. Apropo de reţete. Ce să aducem noi lui Dumnezeu?

  Şi cum putem înţelege că porunca lui Dumnezeu ne păzeşte pe noi? În clipa în care alegem să ne lepădăm de egoism, în momentul în care alegem să ascultăm de Dumnezeu, primim tot de la El puterea de a împlini porunca. Adică, în împlinirea poruncii dumnezeieşti lucrează deja harul. Fiindcă porunca dumnezeiască este dincolo de puterile omeneşti. Omul, cu simplele lui puteri, nu se poate apropia de porunca dumnezeiască. Dar omul aduce lui Dumnezeu alegerea lui liberă. Asta da, asta e jertfa pe care o aduce omul lui Dumnezeu. Apoi trăieşte conlucrarea aceasta cu harul dumnezeiesc. Totuşi, ca să ajungi la bucuria pe care o trăia Sfântul Serafim, încât să simtă cu atâta plinătate, cu atâta intensitate bucuria Învierii lui Hristos şi prezenţa fiecărui om să o trăiască ca pe o mare bucurie, înseamnă să fi înviat tu însuţi. Şi asta, numai ca urmare a biruinţei asupra patimilor, asupra păcatului.

Pentru mulţi Paştile sunt o sărbătoare care vine şi trece. Nu avem puterea să ţinem harul şi bucuria. Ce e de făcut? 

Aşa se întâmplă. Cântăm „Hristos a înviat!“, simţim bucuria, harul sărbătorii, dar nu trec bine câteva zile şi ne comportăm sau trăim ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Ne întoarcem întrucâtva la ale noastre. E un semn că ceea ce trăim la Paşti e din altă lume. La Înviere trăim un har, o lumină, o viaţă care nu sunt de aici. Iar noi avem inerţia asta. Suntem greoi. Nu ne putem păstra la înălţimea sărbătorii. Mereu ne înecăm. Şi apare iarăşi întrebarea: Ce e de făcut? Am reţinut un răspuns al unui duhovnic contemporan, cu aşezare duhovnicească, arhimandritul Zaharia de la Essex, care şi el a fost întrebat: „Ce să facem ca să păstrăm harul?“ Părintele spune: „Nu putem să păstrăm harul, dar putem să năzuim spre el.“ Pentru că, trăindu-l, apoi pierzându-l, nu putem să fim ca şi când nu l-am trăit. Putem să năzuim spre a-l redobândi. În viaţa noastră, prin atingerea de noi a harului dumnezeiesc rămâne o urmă a harului şi putem să năzuim la recâştigarea lui. Asta putem să facem. Harul nu-l vom putea păstra. Harul e o milă dumnezeiască. Trăim atunci ceva din preaplinul dragostei dumnezeieşti, după măsura credinţei şi a dragostei noastre. Dar pierdem acel har. Părintele Sofronie de la Essex tot aşa le spunea ucenicilor înainte de Paşti: „Iată, vor veni Sfintele Paşti, vom trăi bucuria Învierii, vom cânta Hristos a înviat!, apoi poate ne vom întoarce la amărăciunile noastre.“ Îndemnul părintelui era: „Răbdaţi asta!“ Părintele nu le spunea că ar putea să fie altfel. „Răbdaţi asta şi veţi putea să mergeţi din nou în căutarea harului!“ Numai aşa dobândim un reper după care să ne ghidăm viaţa noastră.

  Cu mic, cu mare cântăm în toată perioada Penticostarului „Hristos a înviat“. Dar în Noul Testament citim că Dumnezeu-Tatăl L-a înviat pe Fiul Său din morţi. „Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi…“ (Fapte 3, 26). Cum explicaţi?

Întrebarea asta mă surprinde. Învierea Domnului este pentru noi mărturia dumnezeirii lui Hristos. Pentru că tocmai prin puterea Lui dumnezeiască S-a ridicat din morţi. Poate Apostolul Petru spune aceasta pentru a arăta unitatea Fiului cu Tatăl. Fiindcă înfăţişarea smerită a Mântuitorului, care a luat trup omenesc, făcea ca cei de pe pământ să nu primească cu uşurinţă dintr-odată adevărul despre dumnezeirea Lui. El însuşi, spun Părinţii Bisericii, când a făcut mari minuni, le-a săvârşit cu stăpânire. De exemplu, la învierea lui Lazăr, i-a spus acestuia: „Lazăre, vino afară!“ Dar când a făcut minuni mai mici, să zicem, la înmulţirea pâinilor în pustie, de pildă, a invocat pe Tatăl, a mulţumit, apoi a frânt pâinea. Poate că şi Apostolii, dorind să conducă pe oameni la adevărul Învierii lui Hristos, nu au exprimat acest lucru la început în mod direct.

Învierea constituie răspunsul lui Dumnezeu la greşeala primilor oameni care au ales moartea în locul vieţii. Vorbiţi-ne despre Hristos cel Răstignit şi Înviat, Cel pe care părintele Stăniloae L-a numit „omul tare“, în sensul că a rezistat ispitelor şi durerii. Cum e Hristos cel Răstignit „omul cel tare“? 

Cred că în multe feluri putem vedea o tărie în răstignirea Domnului. Gândiţi-vă aşa, la noi ca oameni. Poate vulgarizăm puţin. Noi ca oameni să fim necăjiţi de cineva şi să ne stea la îndemână o putere enormă pe care să o putem pune în lucrare împotriva celui care ne supără. Ce tentaţie mare ar fi pentru noi să ne folosim de acea putere, dacă nu să-l lovim, măcar să-l oprim să ne facă rău!

  Pe de o parte, este biruinţa lui Hristos asupra diavolului, dusă până la sfârşit. Domnul l-a învins pe diavol fiind ispitit în pustie, când l-a atacat faţă către faţă, cu întreita ispitire. Acesta L-a încercat pe Hristos atunci mai ales cu privire la porunca iubirii şi ascultării faţă de Tatăl.  

  Acum, la Răstignire, Hristos a fost încercat pentru porunca iubirii faţă de aproapele şi diavolul a stârnit împotriva lui Hristos acel val de ură. Pentru că ura aceea o simţi ca fiind dincolo de orice manifestare omenească. Cum a răspuns Hristos la toate acestea? „Vine stăpânitorul lumii acesteia şi nu află în Mine nimic“ (Ioan 14, 20). Nici măcar o mică înclinaţie de a răspunde răului cu rău. La tot răul care I S-a făcut. Şi răul a mers până la moarte. Hristos a putut să dăruiască lumii porunca iubirii faţă de aproapele fiindcă El a împlinit-o până la capăt.

  Da, putem să vorbim în dreptul lui Hristos de o tărie, dar cred că este o tărie a dragostei. E biruinţa dragostei lui Hristos în răstignire. Nu se împotriveşte răului până la a se întrista şi a se mâhni pe Cruce pentru pierzarea celor care-I fac Lui rău. Pentru că făcându-I rău se pun pe ei în primejdie. Domnul plânge pentru pierzania lor. Până şi pe Cruce caută ceva pentru îndreptăţirea lor: „Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac“. Cu alte cuvinte „Ai de ce să-i ierţi. Poţi să-i ierţi pentru că nu ştiu ce fac“. Adică şi pe Cruce Hristos are grijă de oameni. Aceasta este forţa, puterea Lui. Acum este El „omul tare“. Chiar şi pe Cruce El nu este biruit de suferinţă, de grija de Sine, de a răspunde răului cu rău, ci de grija pentru ei.

  Încă mai mult, noi oamenii Îl răstignim pe Hristos, Îl omorâm, iar El se foloseşte de acest prilej ca să ne ofere Trupul şi Sângele Lui. Atât de mare, de puternică, atât de tare este dragostea Lui. Nu numai că lipseşte de aici osânda, fiindcă „nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El“ (Ioan 3, 17), dar ne întâlnim şi cu binele. Deci eu, omul, Îl răstignesc pe Domnul, iar El ca răsplată se foloseşte de această întâmplare ca să-mi dăruiască Trupul şi Sângele spre hrană. În Răstignire se vede într-adevăr biruinţa lui Hristos, tăria dragostei Lui.

  Care ar fi mesajul Învierii pentru oamenii de azi, ştiind că învierea bucură, dar şi responsabilizează? Unii ar dori să moară de tot şi să nu mai învieze.

Viaţa de astăzi aşa pare. Este o viaţă cam fără bucurie. O viaţă din ce în ce mai tristă. Pare că dispare bucuria de a trăi. Sau se împuţinează, păleşte această bucurie. Învierea transmite bucurie,  bucuria vieţii veşnice care se revarsă peste oameni.

  Avem pentru ce să trăim. Hristos este bucurie şi este Viaţă. Că se întâmplă uneori ca oamenii să trăiască în deznădejde, care vine probabil din şubrezenia credinţei noastre, asta e altceva.

„Sfârşitul lumii va veni dintr-un mare căscat de plictiseală“, mărturisea un teolog român contemporan. Întrebarea pe care un francez şi-o punea privind în jur, „Á quoi bon?“ e definitorie pentru societatea de azi.

Da. Avem nevoie să redescoperim bucuria de a trăi. Părintele nostru duhovnic Macarie, de la Mănăstirea Pasărea, ne vorbea despre cum trăia sărbătorile în satul natal pe când era copil. Nu vedeai în sat vreun om trist, posac. Şi erau săraci. Anii imediat de după al Doilea Război Mondial. Cu multă foamete. Dar toţi erau într-o inimă, într-un gând. Spunea părintele: „împărţeam cu toţi ceilalţi sărăcia“, aducându-şi aminte cu cât efort tatăl lui păstra o sticlă cu vin pentru sărbători de Crăciun sau de Paşti. Nu aveau mai mult. Dar în toată sărăcia asta trăiau o veselie care le înfrumuseţa sărbătorile. Astăzi, într-o oarecare măsură, sărbătorile parcă şi-au pierdut din gust. Nu mai au aceeaşi plinătate de bucurie.

  Bucuria de a ne vedea unul cu celălalt, de a ne întâlni, de a ne spune „Hristos a înviat!“, Adevărat a înviat!“ parcă azi nu mai e aşa de intensă.

  În aceste condiţii, cum putem face din Învierea lui Hristos învierea noastră? Simţim o delăsare…

Da. Avem nevoie de o înviorare a credinţei. Avem nevoie de un suflu. Viaţa în credinţă este o viaţă cu suflu, o viaţă insuflată. Trebuie să câştigăm această insuflare.

  Dumnezeu dă fiecăruia în mod propriu cum să găsească insuflarea asta. Şi dacă o dobândim, să o şi păzim. Aţi văzut cum se spune despre cineva care doreşte foarte mult ceva. E pasionat de ceva. De pictură, spre exemplu. Acela, şi când mănâncă, are un album lângă el şi se uită acolo, gândindu-se cum să mai tragă o tuşă.

  La fel stau lucrurile şi în credinţă. E nevoie să păstrăm insuflarea şi cred că diavolul are o tactică a lui în timpurile noastre. Nu sunt ispite vizibile, ci mici, mărunte, care te toacă. Şi simţi aşa că, pe nesimţite, nu mai ai vlagă, eşti cu bateriile pe zero.

  Înviorarea credinţei vine pentru fiecare în mod diferit. Pentru unii lecturile duhovniceşti aduc prospeţime. Alţii iubesc slujbele bisericeşti şi de acolo îşi iau putere. Alţii au înclinaţii serioase pentru rugăciunea particulară. Avem nevoie de insuflare şi de atenţie. Să urmărim unde sunt descărcările de ajungem cu bateiile pe zero. 

Sunt momente în care, deşi ne facem rugăciunea, nu simţim că primim putere. Rămânem străini de ceea ce facem. Cum se câştigă prezenţa în rugăciune?

Cineva se exprima referitor la absenţa noastră lăuntrică din ceea ce facem cam aşa: putem citi rugăciuni fără să ne rugăm, putem mânca de post fără să postim. E adevărat. Practicăm lucrurile credinţei fără suflul credinţei. Se întâmplă ceva. Mă gândesc că poate fi folositor şi să ne dăm seama de această stare de lucruri şi să nu ne împăcăm cu ea. Citim nişte rugăciuni fără să ne rugăm de fapt. Şi atunci trebuie să schimb ceva. Mă opresc. Nu mai citesc rugăciunea. Stau. Întâi stau puţin şi mă gândesc: ce sunt eu, cine sunt eu, ce fac eu, înaintea cui stau?, pentru a-mi trezi conştiinţa şi a fi prezent în lucrul pe care am de gând să-l fac. 

  Unii Părinţi recomandă un astfel de moment pentru a trezi un suflu al rugăciunii. Adică să nu te apuci imediat să te rogi, ca şi cum ţi-ai face o datorie, aceea de a-ţi citi rugăciunea, după care îţi vezi de treaba ta. Nu. Stai un moment. Stai puţin. Să te linişteşti. Să-ţi dai seama ce vrei să faci. Să-ţi vii în simţire. Apoi te poţi apuca de rugăciune. De dorit este să faci o rugăciune care corespunde stării tale. Se poate ca rugăciunea citită să nu-ţi ofere ceea ce ai nevoie tu în momentul acela. Poate mai potrivit ar fi atunci să te rogi cu propriile cuvinte. Aşa este atunci, altă dată va fi altfel. 

  Cred că părintele Rafail Noica povestea o întâmplare cu un părinte care, ajuns seara acasă, nu putea să se roage. Pentru că există şi ispita aceasta. Şi atunci nu poţi să îţi zici decât: îmi citesc rugăciunile şi mă culc. Dar părintele nu s-a putut împăca cu situaţia asta şi a început să se plimbe prin casă zicând în sinea lui: „Doamne, iartă-mă, dar nu pot să mă rog!“ Şi se zbuciuma în sufletul lui. Omul nu se împăca nici să se culce aşa, nici să se roage mecanic. După ce a stat aşa o jumătate de oră, brusc, un asemenea duh de rugăciune l-a cuprins, încât, pe urmă, rugăciunea nu-l mai lăsa să se culce.

  Ce minunat când omul este sincer! Adică când se ia în serios în ceea ce face. Dumnezeu îl ia în serios. Armonia pe care o căutăm şi o dorim este taina lui Dumnezeu. Fiecare om se realizează deplin în ceea ce el are unic. Doar atunci se simte el însuşi. Dar, pe de altă parte, păstrându-şi unicitatea, omul rămâne în armonie cu toţi ceilalţi, cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura. Dacă omul se împlineşte în Dumnezeu, nu are cum să fie altfel. Este bine cunoscută comparaţia cu centrul cercului din care pornesc mai multe raze. Cu cât razele se apropie mai mult de centru, cu atât distanţa dintre ele scade şi se unesc în acel punct. La fel se întâmplă şi cu noi, oamenii aflaţi în căutarea lui Dumnezeu.

  De Paşti, după un post de şapte săptămâni, creştinii caută împărtăşirea euharistică cu Hristos. În ce ar consta pregătirea pentru Sfintele Taine?

A te împărtăşi cu vrednicie, scria undeva părintele Alexander Schmemann, înseamnă să te împărtăşeşti înţelegând ce faci. Să prinzi sensul împărtăşirii şi al pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie. Starea firească a lucrurilor este împărtăşirea permanentă. Dar noi suntem destul de departe de ea şi nu o putem recupera cu uşurinţă. Nu înseamnă că noi, dacă ne vom împărtăşi în fiecare zi, am recuperat practica Bisericii primare. Departe de noi gândul acesta. Doar imităm mecanic ceva fără să avem duhul şi înţelegerea celor din vechime.

  Părintele Schmemann spunea că un preot venerabil a fost întrebat cum mai poate un om trăi creştineşte în lumea de astăzi. Şi răspunsul a fost acesta: „Oricine poate trăi creştineşte dacă va avea gândul că la sfârşitul săptămânii trebuie să se împărtăşească. Trăindu-şi viaţa ca pentru împărtăşire.“ Poate spunem lucruri mari, dar când te apuci să le faci, să le trăieşti, atunci reuşeşti să vezi cât împlineşti din ele. Trebuie să fim conştienţi de vremurile în care trăim, în ce lume am deschis ochii. Să nu uităm că ne-am născut după Nietzsche. Şi numai în secolul trecut, omenirea a trecut prin două războaie mondiale, fratricide.

  Dacă ne gândim cât de mult s-au schimbat lucrurile faţă de când eram eu copil, acum 30 de ani, ce tensionată este viaţa acum faţă de atunci…..!!!

(art. preluat de : AICI  )

                                                   

                                

HRISTOS A INVIAT !

IN URCUSUL SPRE INVIERE AVEM NEVOIE DE ............

 ....o calauza duhovniceasca iscusita ,de un duhovnic .

Odată cu începerea Triodului, cea mai frumoasă şi intensă perioadă liturgică a anului bisericesc, noţiunile de „post“, „pocăinţă“, „spovedanie“, „duhovnic“ se întâlnesc tot mai des.
 Cu toate acestea, există unii care, întrebaţi dacă se spovedesc la vreun preot, afirmă: „La ce-mi foloseşte mie duhovnicul? De ce mi-ar trebui un îndrumător duhovnicesc? Eu Îi mărturisesc lui Dumnezeu tot ce am pe suflet! De aceea consider inutilă spovedania şi implicit duhovnicul. Oare Dumnezeu nu aude ce-I spun eu în faţa icoanei sau în biserică? De ce-ar fi nevoie de o terţă persoană care să-I repete ceea ce I-aş putea dezvălui direct?“ Sunt raţionamente înşelătoare, cărora le cad pradă mulţi semeni. Aşadar, care este rolul duhovnicului în viaţa noastră?O privire succintă peste dumnezeiasca Scriptură ne va lămuri că Mântuitorul Hristos a instituit Sfânta Taină a Spovedaniei prin faptul că El Însuşi a săvârşit-o întâi în timpul activităţii Sale pământeşti asupra multor oameni ce-şi arătau credinţa în El cerându-I ajutorul, mărturisindu-şi păcatele, primind apoi de la Duhovnicul desăvârşit dezlegarea lor, odată cu îndemnul de îndreptare a vieţii. După terminarea misiunii Sale în lume, când s-a apropiat vremea Înălţării la cer, a dat Sfinţilor Apostoli puterea de a asculta mărturisirea păcatelor semenilor şi de a le acorda iertarea. Darul acesta este de fapt puterea  Lui Însuşi lucrând în ei: „luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“ (Ioan 20, 22-23). Ca urmare firească a lucrării Sale mântuitoare împlinite, prin cuvintele adresate discipolilor, iar prin ei în mod direct tuturor urmaşilor acestora, episcopi şi preoţi, Mântuitorul Hristos le-a dăruit o putere nemărginită, învestindu-i cu prerogativa de a deschide şi pătrunde în sufletele celor ce-şi clădesc sfinţenia prin pocăinţă. Spun dumnezeieştii Părinţi că Domnul a instituit Taina Mărturisirii sau a Spovedaniei pentru ca omul să nu deznădăjduiască din pricina neputinţei lui, ci să caute sprijin în afară, la Dumnezeu, la preot, căci cel izolat de păcat nu-şi poate găsi ajutor în sine, în fiinţa sa neliniştită şi bolnavă, ci numai în afară, în altă persoană. Dar să nu omitem esenţialul: nu duhovnicul iartă, dezleagă păcatele, ci Însuşi Hristos, prin graiul şi mâna preotului. Părintele oficiant al sfântului sacrament spune într-o rugăciune din rânduiala slujbei: „iată, fiule, fiică duhovnicească, Hristos stă de faţă nevăzut, primind a ta mărturisire cea cu umilinţă… iar eu sunt doar un martor ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte vei spune“.
 Trecând peste aspectul doctrinar al Tainei Sfintei Spovedanii, nevoia unui îndrumător duhovnicesc se justifică şi prin faptul că nu ne cunoaştem niciodată cu adevărat pe noi înşine, aşa după cum afirma părintele Dumitru Stăniloae: „prin altul mă cunosc nu numai ca ceea ce sunt, ci şi ca ceea ce pot să fiu şi trebuie să fiu. Şi mă cunosc ca atare când mă mărturisesc“. Ne vine greu, dar trebuie să recunoaştem că puţini dintre noi au capacitatea să se judece conştiincios, imparţial, fără a-şi oferi eventuale circumstanţe atenuante pentru păcatele săvârşite. După mărturia Sfântului Vasile cel Mare, lucrul cel mai greu dintre toate pare a fi cunoaşterea propriei fiinţe în toată complexitatea ei. Or, tocmai prezenţa unui duhovnic în viaţa noastră ne permite să ne vedem fiinţa neajutată de posibilele încercări de cosmetizare, căci, dacă eu nu mă cunosc pe mine decât prin celălalt, atunci cu atât mai mult voi izbuti a mă descoperi total prin intermediul preotului duhovnic în care sălăşluieşte Hristos prin Duhul Sfânt.
 Peste toate acestea, un verset din dumnezeiasca Scriptură zice: „Doamne, învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu“ (Psalmul 142). Se pune întrebarea: cum aflăm voia lui Dumnezeu? Cum ne dăm seama dacă un lucru Îi place sau nu? În timpurile biblice au trăit oameni care primeau mesaje de la Cel Atotputernic prin mijlocirea unei inspiraţii directe. Contemporanii vieţii pământeşti a Fiului lui Dumnezeu au auzit pe Însuşi Cuvântul vorbind. Apoi, au fost Sfinţii Părinţi insuflaţi şi inspiraţi de Duhul Sfânt. Bunăoară, Sfântul Simeon Noul Teolog recunoştea existenţa unor persoane învăţate direct de Dumnezeu: „cei mai de seamă părinţi au avut drept învăţător nu un om, ci pe Dumnezeu şi conştiinţa lor, şi s-au făcut luminătorii lumii“. Astăzi, acest mod de a înţelege nemijlocit voia lui Dumnezeu se întâlneşte mult mai rar. Însă, orice om dornic de mântuire trebuie să ştie dacă direcţia sa de mers îl conduce într-adevăr către Dumnezeu, să înveţe cum să se ferească de primejdiile ori cursele ce-l înconjoară, să cunoască în fiecare moment ce să facă spre a împlini voia Cerescului Tată. Desigur, Sfânta Scriptură ne oferă nemijlocit această posibilitate. Dar ce face un începător într-ale duhovniciei, deoarece capacitatea sa de a reflecta şi înţelege limpede cuvântul Domnului încă poate fi viciată de lipsa unei vieţi spirituale autentice. De aceea, pe lângă dumnezeiasca Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, toţi avem nevoie de o călăuză iscusită, de duhovnic, care, înzestrat cu acest dar, să suplinească lipsa de plenitudine a discernământului duhovnicesc celor ce dorim să ne spovedim. Necesitatea unui duhovnic care să aducă lămuriri în privinţa voii lui Dumnezeu este cu atât mai mare cu cât voia proprie a omului captiv încă în mrejele păcatului se împotriveşte voii lui Dumnezeu, căci, după avva Pimen, „voia omului este un zid de aramă între el şi Dumnezeu şi o piatră de poticnire“. Deci cum vom înţelege voia lui Dumnezeu ori cum o vom căuta, de vreme ce păcatul, înşelându-ne, ne îndeamnă să ne încredem în noi înşine, ghidându-ne după voia noastră de multe ori pervertită? Tocmai din această perspectivă, prezenţa duhovnicului în viaţa credinciosului are taman menirea de a-i arăta voia lui Dumnezeu, starea lui în raport cu aceasta, precum şi calea, mijloacele de a ajunge la comuniunea, prin iubire şi smerenie, cu Dumnezeu. Duhovnicul, prin Taina Spovedaniei, aduce în sufletul creştinului liniştea, luminarea, mulţumirea şi bucuria reîntâlnirii cu Dumnezeu.

Aşadar, avem mare  nevoie de duhovnic căci prin el îl găsim pe Hristos. Nu există nici un moment când cineva, în orice stare s-ar găsi, să se poată lipsi de un povăţuitor duhovnicesc, deoarece Cartea Sfântă glăsuieşte: „cei care n-au cârmuitor cad ca frunzele“ (Pilde 11, 14). 

Pr.cuv.Arhimandrit Mihail Daniliuc

(Sursa:  ziarul,, Lumina")

DE ASTAZI A INCEPUT URCUSUL SPRE INVIERE

  .....Sa ne pregatim intrand prin usile pocaintei !

Începând cu Duminica vameşului şi a fariseului, calendarul ortodox consemnează intrarea în perioada premergătoare Paştilor.Dumnicele de dinaintea Lasatului de post sunt o pregătire spirituală, care ne  ,,antrenează" pentru luptele duhovniceşti ale perioadei Postului Mare. Astfel, odată cu pilda vameşului şi fariseului, Sfinţii Părinţi ne învaţă că temelia urcuşului duhovnicesc şi garanţia lui este virtutea smereniei. De asemenea, prin cântările ei, Biserica ne îndrumă la limanul pocăinţei, prin aceste imne care ne vor însoţi până la Florii: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul întinat; ci, ca un Îndurat, curăţeşte-mă cu mila milostivirii Tale".
 Duminica fiului risipitor, a doua a Triodului, sporeşte încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, care aşteaptă întoarcerea acasă a fiecărui fiu rătăcit. Condacul acestei zile spune: De la părinteasca slava Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, întru răutăţi am risipit bogăţia pe care mi-ai dat-o. Pentru aceasta glasul celui risipitor aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi. În acelaşi spirit, la Utrenia acestei duminici se cânta Psalmul 136, al înstrăinarii, cântat de evrei în captivitatea babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. Acest psalm exprimă plânsul omului depărtat de casa Tatălui ceresc, pus în faţa luptei decisive cu păcatul şi cu patimile. El va fi cântat şi în ultimele două duminici dinaintea Postului .
 Sâmbăta pomenirii morţilor este menită să ne aducă aminte de filosofia cea adevărată, care este cugetarea la moarte. Sfinţii Părinţi ne cheamă să ne rugăm Dreptului Judecător pentru veşnica fericire a tuturor celor adormiţi din veac în dreapta credinţă, pregătindu-ne astfel pentru tema duminicii care urmează, a înfricoşătoarei judecăţi.
Duminica lăsatului sec de carne ne pregăteşte spre dobândirea fricii de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, punându-ne înainte priveliştea Judecăţii de Apoi. Urmează Săptămâna brânzei, care este o pregătire liturgică şi duhovnicească pentru Postul Mare. Miercuri şi vineri în această săptămână se pune slujba Postului, cu rânduiala tricântărilor (triodia) şi cu metaniile mari, însoţind rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Gustăm deja din atmosfera Păresimilor. Această săptămână se încheie cu Sâmbăta asceţilor, în care cerem rugăciunile tuturor Sfinţilor Cuvioşi şi ale Cuvioaselor Maici care sunt exemple vii de nevoinţă trupească şi spirituală, ca să ne învrednicim şi noi a urma vieţii lor iubitoare de osteneli.
Duminica lăsatului sec de brânză ne aminteşte de izgonirea lui Adam din rai. Motivul căderii protopărinţilor în păcat este, în principal, nepăzirea poruncii postului, iar noi, prin contraexemplul lor, suntem chemaţi să ne întoarcem la comuniunea cu Dumnezeu prin postul care tocmai urmează să înceapă. Un tropar din canoanele Utreniei spune: Vino, ticălosul meu suflet, de plângi astăzi, pentru cele ce s-au făcut cu tine, aducându-ţi aminte de goliciunea cea dintâi din Eden, prin care ai fost scos din desfătare şi din bucuria cea neîncetată. Sfinţii Părinţi ne spun că tema izgonirii lui Adam din rai, legată de Duminica lăsatului sec de brânză, reprezinta şi o transpunere în cult a ,,expulzării" temporare a penitenţilor în afara bisericii, care, odinioară, avea loc în această duminică. Aceştia trebuiau să rămână în afara uşilor bisericii (ca, oarecând, Adam în faţa uşilor încuiate ale Edenului) şi să-şi plângă păcatele până la sfârşitul Postului Mare, când erau reintroduşi în ea împreună cu cei care încă nu făceau parte din comunitatea bisericească. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie, referindu-se la tema acestei duminici: „Să luăm aminte că, aşa cum Adam, după călcarea poruncii, a fost izgonit din rai şi din desfătarea, şi din petrecerea împreună cu îngerii şi a ajuns gol şi departe de faţa lui Dumnezeu, aşa şi noi, păcătuind, ne despărţim de Biserica robilor Săi Sfinţi şi dezbrăcăm prin păcat veşmântul dumnezeiesc pe care l-am îmbrăcat botezându-ne şi care, precum credem, este Hristos (Galateni 3, 27)".
Cu Duminica izgonirii lui Adam din rai se încheie perioada pregătitoare, a doua zi, luni, începând Postul Mare. Vecernia din seara acestei Duminici cuprinde un ritual al iertării, iertare pe care creştinii şi-o cer unii de la alţii, şi-o dau unii altora la intrarea în Postul Mare. 
 Postul Mare începe în lunea care urmează după Duminica izgonirii lui Adam din rai (sau Duminica lăsatului sec de brânză).
Luni şi marţi din prima săptămănă a Postului Mare sunt zile aliturgice datorită ascezei totale (post negru) a monahilor în aceste două zile. Stricteţea postului e mai mare faţă de celelalte săptămâni. La Pavecerniţa Mare din primele patru zile se adaugă Canonul Sfântului Andrei Criteanul, preluat din joia săptămânii a V-a şi împărţit în patru secţiuni. În tot Postul Mare, rugăciunile au un pronunţat caracter penitenţial şi au un fundament biblic mai evident.
Sâmbetele Postului Mare au o rânduială specială, dat fiind că în aceste zile este permisă comemorarea sfinţilor şi stricteţea ascezei, se relaxează puţin, ca şi în duminici. Prima sâmbătă a Postului Mare este numită Sâmbăta Sfântului Teodor Tiron şi este legată nu de pomenirea propriu-zisă a lui (care e pe data de 17 februarie), ci de „minunea colivelor" făcută de el în Postul Mare . Următoarele trei sâmbete: a II-a, a III-a şi a IV-a sunt dedicate pomenirii morţilor. Sâmbăta a V-a a Postului Mare este numită şi Sâmbăta Acatistului Născătoarei de Dumnezeu. Originea sărbătorii Acatistului se datorează eliberării minunate a Constantinopolului de asediul perşilor, în anul 626. Acest Acatist a fost, o vreme, imnul poporului bizantin.
  Prima duminică a Postului Mare, a Ortodoxiei, era numită în vechime (până în sec. al XI-lea) a proorocilor Moise, Aaron, David şi Samuel. Denumirea actuală vine de la sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, instituită de patriarhul Metodie al Costantinopolului la 11 martie 843, pentru a fi sărbătorită în fiecare an în prima duminică a Postului Mare. Atât Apostolul cât şi Evanghelia se referă la vechea prăznuire a profeţilor Vechiului Testament, în frunte cu Moise.
 Duminica a II-a din Postului Mare este dedicată Sfântului Grigorie Palama. La Liturghie se citeşte despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Pomenirea Sfântului Grigorie Palama († 1359) ca apărător al isihasmului are o importanţă duhovnicească foarte profundă pentru acest post, în care suntem chemaţi să ne rugăm cât mai mult şi să încercăm bucuriile unei vieţi duhovniceşti, de credinţă, liniştire a minţii şi curăţie.
 Duminica a III-a din Postului Mare este închinată Sfintei Cruci, pe de o parte, prin mutarea în această zi a sărbătorii din 6 martie, a Aflării Cinstitei Cruci, şi pe de altă parte, pentru apropierea jumătăţii Postului, moment în care Crucea Domnului se prezintă celui ostenit de nevoinţă ca un popas răcoritor şi dătător de noi puteri sufleteşti.
 Duminicile a IV-a (a Sfântului Ioan Scărarul) şi a V-a (a Cuvioasei Maria Egipteanca) ne pun înainte pilda de nevoinţă a acestor doi Sfinţi, pomeniţi în această perioadă (Sfântul Ioan la 30 martie, iar Cuvioasa Maria pe 1 aprilie). Aceşti doi sfinţi ne însufleţesc cel mai mult în această perioadă a Postului Mare - Sfântul Ioan Sinaitul, prin lucrarea sa, Scara, ne îndeamnă să purcedem pe calea virtuţilor, iar Sfânta Maria Egipteanca, prin viaţa sa de pocăinţă, este un exemplu de îndreptare şi de sfinţire a conduitei. 
 Întreaga Săptămână a patimilor este o meditaţie la pătimirile Domnului, dar şi la ultimele fapte şi învăţături date de El. Pe de altă parte, aceasta este o perioadă de intensificare a eforturilor noastre duhovniceşti în vederea unei pregătiri mai bune pentru praznicul Învierii. De aceea, este numită şi Săptămâna Mare încă din sec. al IV-lea, în Constituţiile Apostolice, iar acest epitet a trecut la toate zilele acestei săptămâni. Inclusiv postul din această săptămână, începând cu Sâmbăta lui Lazăr şi până în Sâmbăta Mare, este văzut şi trăit ca un post mai special, de pregătire pentru Paşti şi o continuare firească şi mai intensă a Postului Mare de 40 de zile, încheiat în vinerea dinainte de Florii.
Acest timp al Triodului, prin urcuşul lui ascetic, liturgic şi mistic, ne ajută să păşim pe calea vieţii duhovniceşti. De multe ori, noi uităm scopul existenţei noastre pământeşti, ne pierdem în „grijile cotidiene" şi revenim la vechiul mod de vieţuire, ce nu mai are ca scop primordial „căutarea mai întâi a împărăţiei lui Dumnezeu şi a dreptăţii Sale". Pr. Schmemann spunea despre această revenire la viaţa lumească: „Cu adevărat, trăim ca şi când El n-ar fi venit niciodată. Acesta este singurul păcat adevărat, păcatul păcatelor, nesfârşita tristeţe şi tragedie a noastră. Dacă pricepem aceasta, atunci putem înţelege ce este Paştile, de ce este nevoie de post şi ce implică acesta. Pentru că abia atunci înţelegem că tradiţiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele şi slujbele sale, există, întâi de toate, cu scopul de a ne ajuta să ne recăpătăm vederea şi gustul acestei vieţi noi, pe care atât de uşor o risipim şi o înşelăm, pentru a face pocăinţă şi a ne întoarce la ea". Bineînţeles, căutarea împărăţiei lui Dumnezeu este „calea cea strâmtă" ce se parcurge cu efort şi renunţări şi, de cele mai multe ori, alegerea ei nu este lucru uşor. Soluţia ce ne este dată de Biserică pentru „deschiderea ochilor" noştri spre aprecierea cum se cuvine a darului făcut nouă de către Fiul lui Dumnezeu, la Învierea Sa ca om, este Postul Paştilor.
  
Protos. Chiril Lovin

(sursa:	,,ziarullumina")
	SLAVIT SA FIE DOMNUL!