„Mare este puterea Crucii Tale, Doamne. Că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume; şi a arătat din pescari apostoli şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre”
,,Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că modul în care noi vieţuim creştineşte trebuie să se facă în mod liber. "Oricine voieşte să vină după Mine" înseamnă că Mântuitorul Iisus Hristos nu forţează pe nimeni. Respectă libertatea fiecărui om de a-L urma pe Hristos sau de a nu-L urma. De a-I urma Lui în ceea ce priveşte viaţa sau de a-I rămâne indiferent. De a da sau nu a da un sens vieţii sale . Lepădarea de sine este o lucrare duhovnicească care presupune o luptă cu sine însuşi, cu propriul său egoism şi orgoliu. Lepădarea de sine nu este desfiinţare de sine, ci este o schimbare a modului de a fi şi de a trăi. Este trecerea de la egoism la comuniune. De la o existenţă centrată pe eul propriu la o existenţă ca legătură duhovnicească sau comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, întru iubire smerită. Lepădarea de sine înseamnă deschiderea omului spre comuniunea cu Dumnezeu. În general, omul preocupat excesiv de sine devine egoist şi pătimaş, posesiv, îşi pune nădejdea în propriile sale forţe şi urmează doar binele său egoist. Lepădarea de sine înseamnă deschiderea spre iubirea lui Dumnezeu şi intrarea în comuniune cu El. Când omul se iubeşte pe sine, iubeşte de fapt o existenţă trecătoare şi limitată. Când iubeşte pe Dumnezeu, atunci orizontul vieţii sale se deschide complet, pentru că iubeşte pe Dumnezeu Cel Netrecător şi Nelimitat. Lepădarea de sine înseamnă ieşirea din mormântul propriului orgoliu şi propriului egoism. De asemenea, lepădarea de sine presupune o existenţă jertfelnică, smerită, în care omul se dăruieşte lui Dumnezeu prin rugăciune şi semenilor săi prin fapte bune, săvârşite pentru ei sau în favoarea lor .Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că asumarea Crucii înseamnă recunoaşterea întru smerenie a fragilităţii şi a limitării noastre şi, în acelaşi timp, El ne arată că purtarea Crucii, ca etapă în urmarea lui Hristos, înseamnă să aducem suferinţa, neputinţa, neîmplinirea, limitarea sau fragilitatea vieţii noastre în faţa Lui, ca să nu purtăm Crucea singuri, ci să purtăm Crucea ajutaţi fiind de El. Această prezentare a crucii noastre, a vieţii noastre, în faţa lui Hristos înseamnă cererea ajutorului lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos asumă suferinţa Crucii noastre şi o umple cu prezenţa iubirii Sale milostive, pentru că El mai întâi a purtat Crucea suferinţei şi a făcut din ea scară către bucuria Învierii.Purtarea crucii este o lucrare duhovnicească prin care suferinţa, necazul şi limitarea nu ne duc la disperare, ci la o mai mare apropiere de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că necazul, suferinţa au ca scop apropierea omului de Dumnezeu. Conştiinţa că este limitat, trecător, că nu-şi poate pune nădejdea în propriile sale forţe, ci are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu Cel mult Milostiv şi Atotputernic".(P.F.Daniel,sursa:http://www.ziarullumina.ro)
,,Când rostim cuvântul „Cruce”, gândul ne poartă spre realitatea jertfei, a sacrificiului, a dăruirii de sine pentru altul, a smereniei personale pentru binele comun.La prima vedere, jertfa, sacrificiul, smerenia, într-un cuvânt „Crucea”, sunt realităţi care definesc înfrângerea, neputinţa sau slăbiciunea. Purtătorul de cruce este cel condamnat să-şi ducă resemnat greul vieţii din care adesea lipseşte orice nuanţă de biruinţă sau lumină. Omul sacrificat este cel învins într-o confruntare, cel care nu mai are nici o speranţă. Smeritul este cel deposedat de putere, cel călcat în picioare de stăpânitorii cei tari şi puternici.În contradicţie totală cu cele spuse, Biserica exclamă: „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne”! Mare este, prin urmare, jertfa; biruitor este sacrificiul, plină de putere este smerenia.
Unde este, atunci, adevărul ?
Realitatea înconjurătoare ne arată că mari sunt cei care jertfesc pe alţii pentru interesele lor, nu cei sacrificaţi. Biruitori şi plini de putere sunt cei aroganţi, nu cei smeriţi, stăpânitorii cei mari, nu umilii supuşi.Şi totuşi, Biserica lui Hristos, Adevărul prin excelenţă, afirmă răspicat: „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne. Că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume; şi a arătat din pescari apostoli şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre”.Căutător neliniştit al adevărului, în faţa acestei dileme, genial scrutător în tainele istoriei şi ale fiinţei umane, Dostoievski a concluzionat astfel: „Nu este nici o putere mai mare ca puterea smereniei. Nimeni nu-i poate sta împotrivă”.O privire obiectivă asupra istoriei umane certifică acest adevăr. Autentica tărie, adevărata putere nu le deţin armatele, politicienii, deţinătorii de fabuloase averi. Da, pe termen scurt, armata, politica sau banul decid soarta popoarelor. Experienţa istoriei arată că armatele nu sunt totuşi invincibile la nesfârşit, cârmuitorii popoarelor sunt înlocuiţi unii de alţii, adesea prin crime, iar bunurile materiale nu sunt veşnice.O naţiune nu este puternică prin armata, politicienii şi banii ei. Ţara care are un simţ puternic al familiei răzbate în istorie mult mai uşor decât o ţară militarizată excesiv, dar lipsită de mame cu mulţi copii.Credinţa în Dumnezeu oferă, de asemenea, fiinţei umane o putere, o voinţă de a birui greutăţile vieţii şi ale istoriei mai mult decât cea mai subtilă diplomaţie. Ţara cu multe mănăstiri este, pe termen lung, mai puternică decât cea presărată cu multe cazărmi militare.În faţa unor asemenea tendinţe, Biserica, prin glasul profetic al lui Hristos, cheamă omul contemporan să se îmbrace cu puterea Crucii. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). Această purtare a Crucii, identificată cu puterea blândeţii, răbdării, delicateţei sufleteşti, smereniei, este considerată şi astăzi, ca şi în vremea Sfântului Apostol Pavel, ca fiind „nebunie” şi „sminteală” (1 Corinteni 1, 18 şi 23), adică de neînţeles pentru mulţi. Şi totuşi, ea este „puterea lui Dumnezeu” din care izvorăşte autentica putere a oamenilor, adevărata putere a naţiunilor, singura putere de neînvins a lumii".(I.P.S.Teofan, sursa:http://www.doxologia.ro)
,,Viata aceasta, daca voim sa fim crestini si, mai ales, daca voim sa dobandim Imparatia lui Dumnezeu, trebuie sa o abordam ca pe o cruce, ca pe o lupta si ca pe o jertfa. Pentru ca a nu-ti asuma viata ca pe o cruce si a nu o pune in slujba lui Hristos, poate sa duca implicit la autosituarea de-a stanga Lui, sau fara El, si fiecare dintre noi stim lupta si dorinta noastra de a ne pune la picioarele Sale viata cu lupta ei, cu jertfa ei si cu tot ceea ce intelegem fiecare dintre noi sa lucram, pentru a putea incepe inca de aici de pe pamant sa traim si sa experimentam viata in Hristos si implicit Imparatia lui Dumnezeu .Fericirea sau nefericirea noastra – vrem sau nu vrem – incepe inca de aici. Iar ceea ce se intampla in viata de dincolo nu este decat o continuare fireasca a luptei sau a refuzului nostru de a pune cuvintele si poruncile Mantuitorului Hristos in practica vietii noastre. De aceea, sa ne binecuvinteze Mantuitorul Hristos, Cel ce S-a jertfit pentru noi pe Cruce, cu aceasta intelepciune si intelegere a Crucii, ca sa ne asumam viata aceasta ca pe o lupta si o jertfa in slujba Lui, asa incat sa putem si noi sa gustam Imparatia Lui inca de aici de pe pamant, dar mai cu seama dincolo, in Imparatia Cerurilor, pentru vecii vecilor, Amin”.(P.S.Sebastian,sursa http://www.razbointrucuvant.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu