Odată, Emil Cioran l-a apostrofat pe Mircea Vulcănescu, în spiritul
"Schimbării la faţă a României", "cu pasiune şi orgoliu", că românii nu
au sfinţi. E drept, în calendare nu erau trecuţi şi, recunoscând,
autorul "Dimensiunii româneşti a existenţei" a adăugat pe dată că ştie
într-un sat uitat de lume o bătrână care a făcut gropi în lutul
cămăruţei sale bătând mătănii şi făcând cu osârdie rugăciuni,
plugărindu-şi sufletul spre rodire duhovnicească. Această atât de
simplă afirmaţie învăluie o concepţie despre sfinţenie într-un orizont
de nespusă discreţie şi delicateţe sufletească, în care îşi află rostul
toţi cei care tânjesc a fi "contemporani cu Dumnezeu".
Semnificativ este cum s-au sfârşit cei doi gânditori: plecat în Franţa,
Emil Cioran a ajuns celebru, a trăit până spre amurgul secolului şi s-a
stins ca român, fără să-şi ceară cetăţenie franceză. Mircea Vulcănescu a
rămas în ţară, a slujit-o cu întreaga-i pricepere şi putere de dăruire,
a fost arestat de comunişti şi a plecat spre Domnul de la închisoarea
din Aiud, împăcat şi îndemnând la împăcare: "Să nu ne răzbunaţi". Primul
a cucerit, în modul său de a fi, lumea şi a rămas singur, al doilea
abia a apucat să ajungă la mijlocul vieţii şi a îmbogăţit numărul
martirilor noştri. Acest adevărat martir şi-a trăit viaţa în ritmul
credinţei creştin-ortodoxe, considerând că în lumea modernă, care şi-a
înmulţit ispitele, singura reacţie potrivită credinciosului este să se
lepede de ea. Privind în urmă, aflăm că aşa făcut-au şi străbunii
noştri, fără zarvă, fără gesturi grandilocvente, spre laudă de sine,
mărindu-se în ochii lumii celei grabnic trecătoare, însă cu frica de
Dumnezeu în suflet. Acea frică sfântă şi sfinţitoare, "început al
înţelepciunii" pentru că Domnul este Judecătorul şi, înaintea Lui,
învaţă o rugăciune, "nu va fi împăratul mai sus decât sluga, că fiecare
din faptele lui ori se va coborî, ori se va înălţa". Acel ţăran, uitat
de noi, dar mărturisindu-ne în faţa lui Dumnezeu, ştia ceea ce mulţi am
uitat, sau o spunem doar să ne fălim că ştim - anume că toate câte le
facem, în faţa lui Dumnezeu le facem şi că ceea ce omul acoperă,
Dumnezeu descoperă, iar ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă.
Menirea omului este a sfinţi locul
Ne întoarcem la Mircea Vulcănescu şi aflăm că anume ceea ce-l face pe
român să făptuiască "nu este că rezultatul atârnă de faptă, ci nevoia de
a se pune în regulă cu rânduiala lucrurilor, de a-şi împlini rostul".
Cam în acelaşi timp, Nichifor Crainic, încredinţând că sfinţenia este
"împlinirea umanului", scria: "Destinul omului în creştinism este acela
de a ajunge un Hristos prin asemănare, adică un fiu adoptiv al lui
Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate, ci prin
participarea lui la natura dumnezeiască". Aşa îşi împlineşte omul rostul
prin iubire de Dumnezeu şi semeni, pentru că ne amintesc străbunii că
menirea omului este a sfinţi locul. Cum? Urmând o "măsură": "a fi mare
nu-i mirare, a fi om e lucru mare", acea "omenie" ce se poate pierde din
nebăgare de seamă şi care îl face vrednic, după cuvântul lui Mircea
Eliade, de acel "cosmos sanctificat liturgic". Şi mai aflăm o limită - a
omului fără Dumnezeu deoarece rostul cel mai adânc al omului este în
Dumnezeu, fără de care totul e "vânare de vânt", rătăcire şi zădărnicie.
După cuviinţă, rânduiala se deprinde din pruncie, când se învaţă ce se
cade să faci şi ce nu, să iei seama la ce se întâmplă cu tine ca să te
faci pământ bun pentru cuvântul Domnului, căci omul după fapte se
cunoaşte, cum pomul după roade. Mai scrie Mircea Vulcănescu că nu fapta
în sine are importanţă, ci semnificaţia de "atitudine în veşnicie".
Însuşită, această atitudine face omul părtaş la veşnicie, după un ritual
ce duce de la vremelnicie la dăinuire spre înveşnicire; de la vieţuirea
pieritoare la cea dăinuitoare. În troparul celor mai mulţi sfinţi
cuvioşi spunem că în fiecare, după firea sa, "cu osârdie s-a mântuit cel
după chip. Că luând crucea ai urmat lui Hristos şi lucrând ai învăţat
să nu se uite la trup că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de
lucrul cel nemuritor…" Evlavia cu totul specială pe care poporul o are
pentru Cuvioasa Parascheva sau Sfântul Dimitrie cel Nou, sărbătoriţi în
această lună, pentru alţi sfinţi cuvioşi, arată deopotrivă o mare
credinţă şi o la fel de mare năzuinţă. Ne rugăm pentru cele de folos
zilelor, care "rele sunt", dar îndeosebi pentru a ne fi sprijinitori ca
să fim vrednici de sfinţia lor, împreună cu ei lucrători. Doar aşa
făcând, toate celelalte "se vor adăuga". Poate părea uimitor faptul că
despre petrecerea pământească a multora dintre sfinţii noştri ştim
puţin, dar păstrăm ca o comoară tainică tot ceea ce este de folos spre o
bună rânduială în rostul sfinţitor. Discreţia lor, şi ea, o mărturie a
iubirii, este izbitor contrastantă cu egoismul şi individualismul
contemporan ce înscrie omul pe o traiectorie fiinţială entropică. Cu
toţii, ştiuţi şi neştiuţi, au urmat îndemnului lui Hristos: "Cel ce vrea
să fie între voi întâiul, să fie tuturor slugă, căci şi Fiul Omului nu a
venit să-i slujească alţii Lui, ci să slujească El…" Ei ştiu şi ne
învaţă că lauda se cuvine doar lui Dumnezeu şi rostul ei e "spre
îndreptarea inimii" pe calea poruncilor Sale. În "Patericul românesc"
şi, mai de curând, în cartea "Chipuri de călugări îmbunătăţiţi",
arhimandritul Ioanichie Bălan ne arată cât de diferite sunt drumurile
către Domnul, că abia "lepădându-ne de noi", asumându-ne crucea şi
urmând lui Hristos ne împlinim ca oameni, fiecare cu o personalitate
unică în unitatea structurii sale de personalitate. Unicitatea ne vine
din pământul din care am fost făcuţi, iar unitatea, din Duhul Sfânt pe
care Dumnezeu l-a suflat peste noi, cum tot prin El comunitatea se face
comuniune sfântă şi sfinţitoare.
"Fără ispite, nici raiul nu ar fi"
Năzuinţa spre o asemenea fiinţare a făcut ca străbunii noştri să tindă a
urma voia Domnului, dăruindu-se Lui, zicând "facă-se voia Ta". O
rugăciune veche din cele ce măsurau trecerea ceasurilor spune: "Doamne
precum porunceşti, Doamne precum ştii, Doamne precum voieşti facă-se în
mine voia Ta". Ţăranul începea ziua însemnându-se cu semnul crucii şi o
rugăciune cât de scurtă, tot aşa cu tot lucrul pentru ca la sfârşit să
aducă mulţumire şi slavă Celui de la care vin "toată darea cea bună şi
tot darul cel desăvârşit". E un fel de a încerca să fii "în lume", fără a
fi "din lume", căutând Împărăţia lui Dumnezeu care se află în fiecare;
cale spre împăcarea cu oamenii şi cu Dumnezeu, în taină şi cu
îngăduinţă, până acolo renunţa la răzbunare pentru a-l "lăsa în plata
Domnului". Între atâtea, e un fel de a fi în lume, ce dă seama de neam
şi om, în care întrezărim înţelegere pentru mult discutata "retragere
din istorie" a poporului nostru despre care vorbea Blaga. La hotarul
dintre realitate şi metaforă, expresia desfăşoară un spaţiu unde
transfigurarea poate însemna binecuvântare sau blestem şi ruga,
împlinire sau ocară. Măsura, concept calitativ, nu cantitativ, este
"ispita" în sensul dat de Mircea Vulcănescu, fără de care, spunea un
bătrân duhovnic, nici raiul nu ar fi. Şi, cum nimic nu e perfect în
lumea amestecată a binelui şi răului, acest fel de a fi în lume are
multe virtuţi şi nu mai puţine vicii, primele întărindu-ne, celelalte
vlăguind duhul şi îmbolnăvind trupul.
La început de eon, trăitorii acestor meleaguri au răspuns chemării
Sfântului Apostol Andrei, încreştinarea făcându-se de jos în sus, fără
să fie impusă, ci asimilată aproape firesc în spiritualitatea
trăitorilor de atunci. Vestea cea bună a ajuns în pământ primitor şi a
rodit "în răbdare", ce vindecă durerea, întăreşte credinţa, face
roditoare iubirea şi de neclintit speranţa. Nu răbdarea care "aşteaptă
la cotitură" spre răzbunare, nici aceea care-şi alina suferinţa
"învoindu-se la păcat", ci aceea a lui Lazăr sau a lui Iov. I. D. Sârbu
scria că această răbdare se aseamănă cu aceea a lui Iov, poporul
aflându-se într-o "stare iovită"; o stare în care inima, în vremuri de
restrişte, de întuneric, şopteşte cu Sfântul Grigorie Teologul: "Doamne,
aprinde lumina Ta cea stinsă în mine". Drumul e greu şi aproape
imposibil de descris, însă avem la îndemână rugăciunea, postul şi
faptele bune, citirea Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi. Aşa, încet
şi în tăcere, refuzând vuietul lumii, avem mereu în faţă comuniunea cu
Dumnezeu, tinzând "să murim lumii pentru a via lui Hristos". Iar când ne
pare de nesuportat, să strigăm cu Sfântul Apostol Petru: "Doamne,
scapă-mă". O va face neîntârziat, pentru că, prin timp, străbunii ne
asigură că Hristos anume s-a înomenit, "să scape lumea asta de rău şi de
păcat". În rest, de-a lungul anilor să spunem cu Blaga: "Când între
lipsă şi prisos/ Ne bucurăm de câte sunt/ Şi cântă pe sub glii un os/
Mai e nevoie de cuvânt"
(sursa:.ziarullumina.ro)
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu