În percepția comună a lumii, dar și în
spiritul multora dintre cei care decid să se înroleze în regimul
ascetic, liniștea vieții monahale este înțeleasă ca o abandonare a
realității și ca o renunțare la îndatorirea socială a vieții. Este
adevărat că regimul monahal este ales de cele mai multe ori ca un mod de
viață sub presiunea nevoii sufletești de fugă, de ”abandonare”, de
căutare a unei liniști trupești și duhovnicești departe de grijile și
zgomotele lumii. În cazul acesta, omul obosit de viață, deznădăjduit de
iluziile pe care aceasta i le oferă, dezgustat de falsele relațiile
interpersonale, cere ocrotire, liniște și odihnă în brațele regimului
monahal. Dar exact aici există o neînțelegere teribilă pe care, însă,
Isaac Sirul o spulberă prin descrierile sale pătrunzătoare și prin
exemplificările sale caracteristice.
Potrivit Sfântului Issac Sirul, liniștea
monahală sau ascetică nu este o pace sufletească care asigură o relaxare
plăcută, molâie a sistemului nervos și, în general, a spiritului
omenesc. Nu este o lipsă de griji în contextul seducător al unei
indolențe orientale. Este un proces duhovnicesc dinamic ce se
experimentează, cel puțin în prima fază al lui, în spațiul extenuant și
istovitor al încercării și al întristării. În interiorul cuptorului
aprins al lumii lăuntrice circulare se consumă fiecare element sufletesc
negativ și se pregătește cercetarea de sine purificată. În cazul
acesta, omul întâlnește ”absurdul” în înțelesul cel mai profund al
liniștii monahale sau ascetice. Această liniște nu este o abandonare a
celor lumești, care pornește dintr-o dorință inconștientă de
”dezertare”, ci forma cea mai dinamică a vieții de punere în practică și
de exercițiu. Este o isihie „neliniștită”.
Potrivit Sfântului Isaac, ”liniștea
omoară simțurile din afară și trezește pe cele dinăuntru, iar viețuirea
din afară face cele potrivnice acestora, trezește simțurile din afară și
omoară pe cele dinlăuntru”. Liniștea activează lumea lăuntrică a
personalității și o introduce în mod excepțional într-o luptă dificilă
și sângeroasă. De aceea, numai cel care surprinde cu adevărat înțelesul
liniștii, știe în ce lucrare urmează să se angajeze, iar cunoașterea
acesta îl însoțește pe toată durata efortului neîntrerupt pe care-l
depune pentru a experimenta în mod conștiincios neliniștile ascetice ale
”liniștirii”. Așa cum cârmaciul ia aminte la stele pentru a menține
drumul corect al corabiei sale, ”așa ia aminte și călugărul (nota mea:,,si nu numai el ")prin
privirea înăuntru, pe tot drumul călătoriei sale, spre ținta pe care
și-a luat-o în mintea sa în ziua cea dintâi în care a pornit să
călătorească în marea aspră a liniștii, până va afla mărgăritarul pentru
care s-a scufundat pe sine în adâncul neajuns al mării liniștii”.
Despre experimentarea liniștii ascetice,
ar putea spune cineva, că este o încercare primejdioasă de scufundare
continuă în ”adâncul neajuns” al lumii lăuntrice. Este o strădanie
istovitoare ce are loc sub întinderea mării lăuntrice și în vederea
descoperirii mărgăritarului cunoașterii de sine și a cercetării de sine
purificate.
Dar intensitatea și amploarea acestei
strădanii sufletești lăuntrice subliniază faptul că ”intrarea” în
liniște trebuie să fie considerată o chemare cerească. ”A se dedica
cineva lui Dumnezeu este o harismă” și pentru aceasta, ”intrarea ta în
liniște să fie cu dreaptă socoteală. Caută de înțelege lucrarea aceasta
și să nu alergi după nume”. Dorința și râvna pentru liniștea ascetică
trebuie să fie înțelese ca o chemare și o harismă cerească, ca o cale
duhovnicească tainică, deja trasată înaintea picioarelor adevăratului
atlet duhovnicesc, înainte de a porni pe drumul său. Cel chemat ”să
primească pentru mărturia sa nevăzută cununile sfințirii”, prin truda
sufletească de nedescris a pustiei, este chemat la o luptă neîncetată
care duce la cunoașterea de sine și la purificarea sufletească. Nu este,
așadar, destinat să se liniștească, ci să lupte! Însă, pe măsură ce
luptă, se liniștește!
Înțelesul cel mai adânc al căutării
liniștii este cu siguranță întâlnirea liberă și comuniunea cu Dumnezeu.
”Isihastul” nu se odihnește pentru a-și satisface cererea umană de
liniște sufletească. Se liniștește dinamic și energic pentru a păși pe o
cale duhovnicească unică și deosebită care îl va aduce aproape de
Dumnezeu și îl va uni cu ”Mirele Hristos”. Ascetul și monahul care se
dedică purificării și cuceririi lumii lăuntrice, merg astfel pe un drum
legitim de dialog și de unire cu Dumnezeu.
În orice caz, însă, omului străin de cele
duhovnicești îi pare ciudată sublinierea sângeroasă a cuceririi lumii
lăuntrice ca și condiție prealabilă a unirii cu Dumnezeu. Atletul neptic
a ales o cale deosebită, dar și dificilă, de a ”păși” în cer! Probabil
că omul lumesc nu poate să scape ușor de dispoziția critică atunci când
analizează adâncimea și intensitatea lumii lăuntrice în interiorul
căreia ascetul caută mărgăritarul, experimentarea iubirii tainice cu
Dumnezeu.
Cu toate acestea, experiența ascetică a
lumii lăuntrice, în spațiul duhovnicesc al liniștii, este uimitoare și
cutremurătoare pentru duhul nostru distrus de secularism. De aceea,
atunci când ne aflăm în fața ”icoanelor” sufletești și duhovnicești ale
liniștii ascetice, ne bucurăm de priveliștea tainică fără a o putea
înțelege. ”Lucrarea prețioasă a liniștii este limanul tainelor”. Și la
acest liman al tainelor, la experiența tainică a liniștii, admirăm
măreția lumii lăuntrice în interiorul căreia este închis cu adevărat
cerul.
Să ascultăm, desigur, cu smerenie glasul
ascetic: ”Străduiește-te să intri în cămara cea mai dinăuntru a ta și
vei vedea cămara cerească. Căci într-o singură intrare le vei vedea pe
amândouă. Scara împărăției aceleia e înlăuntrul tău, ascunsă în sufletul
tău. Botează-te [spală-te] pe tine în tine însuți de păcat și vei afla
acolo suișuri pe care vei putea urca”.
Această icoană duhovnicească a lumii
lăuntrice a Împărăției lui Dumnezeu este o experiență avansată a
liniștii ascetică, este o izbândă a valorii duhovnicești a cunoașterii
de sine și a cercetării de sine, dobândită prin trudă sufletească de
nedescris și prin încercări ascetice, este o individualizare a
Împărăției lui Dumnezeu prin puterea liniștii și a punerii în practică.
De altfel, cercetarea de sine, intrarea
în cămara lumii lăuntrice, este tocmai o ”cercetare” a celui ce se
osârduiește înlăuntrul liniștii, în Biserica în care locuiește Duhul
Sfânt, adică în adâncimea ce mai intimă a personalității sale. ”Cel ce
cercetează sufletul său în toată clipa își are inima veselindu-se de
descoperiri. Și cel ce-și adună privirea minții înlăuntrul său vede în
ea raza Duhului. Cel ce se scârbește de orice împrăștiere vede pe
Stăpânul înlăuntrul inimii sale. Iată cerul este înlăuntrul tău, de ești
curat, și vei vedea îngerii împreună cu lumina lor.”
Această experimentare a lumii lăuntrice
surprinzătoare reprezintă o cercetare lăuntrică a unității sufletești
absolute și, în același timp, este o satisfacere a dorinței de absolut.
Experimentarea aceasta este deci, o contradicție cutremurătoare cu
singurătatea spirituală a lui Camus și un răspuns pentru omul
contemporan care caută să-și așeze sufletul său pe cele cinci vânturi!
Cel ce se depărtează de sinele său își
înmulțește sfâșierile sale lăuntrice și se silește fără milă să purceadă
pe cale fără ieșire. În schimb, cel care acceptă să intre în „cămara„
sa, să se întoarcă în sinele său, descoperă calea tainică a unității și a
armoniei sufletești și duhovnicești. Dincolo de aceasta, cercetează
taine nedescoperite și de nedescris, pentru că ”celui ce se cunoaște pe
sine i s-a dat cunoștința tuturor. Căci în cunoștința de sine se află
plinătatea cunoștinței tuturor”. De aceea, desigur, ”cel ce s-a
învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să
vadă pe îngeri”. Astfel, cunoașterea și interpretarea lumii
[exterioare] o experimentează în miezul lumii lăuntrice, după ce în
decursul procesului duhovnicesc a realizat unitatea sinelui său. În
acest înțeles ascetic al liniștii, omul contemporan găsește soluția
enigmei lui Camus.
Ceea ce îl tulbură pe Camus și îl face să
trăiască un gol istovitor este ”tăcerea lumii”. Lumea nu îi vorbește.
Fie pentru că nu are nimic să-i spună, fie pentru că nu poate să
vorbească ”despre ea însăși”. Ei bine, tăcerea lumii intensifică
sfâșierile lăuntrice ale lumii interioare, o face să se risipească în
cele cinci vânturi, deoarece căutarea unității, dar și a sensului lumii
risipește forțele sufletului într-o luptă continuă, în lupta lui Sisif.
De aceea, în mitul lui Sisif, Camus vede întregul sens tainic al
absurdului care ”se naște” din contradicția existentă dintre dorința
omului și tăcerea absurdă a lumii”.
O observație atentă a omului modern și a
dorinței sale nesatisfăcute de ”progres” și de ”dezvoltare tehnică” ne
dezvăluie faptul că astăzi omul întruchipează pe mult zbuciumatul Sisif.
Omul lucrează ”obsesiv” la sfâșierea treptată a sinelui său prins în
cursa absurdului. Liniștea constituie o experiență îndepărtată, o
nostalgie, aparținând pauzelor luminoase ale autocriticii ”mecanice”.
Cum ar putea omul să se oprească puțin din alergătura sa sisifică pentru
ca să asculte cu atenție mesajul liniștii ascetice?
Iată o problemă teribil de „neliniștitoare”.
(Ανταύγειες της Πατερικής ερήμου μέσα στο σύγχρονο κόσμο, p. 22-28, Ed. Pournara, Thessalonic 1982)
(Sursa:http://www.pemptousia.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu