CALATORIND CU DUMNEZEU

Intalnirea cu Sfintii

„ Pelerinajul religios este o constantă a umanitătii. El are motivatii multiple si semnificatii spirituale profunde când este trăit intens si înteles corect. Pelerinii sunt oameni care doresc să viziteze si să venereze locurile sfinte biblice, mormintele martirilor, moastele sfintilor, icoane făcătoare de minuni sau locuri unde trăiesc duhovnici smeriti.
 Pelerinajul este un memorial-vizual al locurilor unde s-a arătat în lume iubirea si lucrarea minunată a lui Dumnezeu pentru oameni si prin oameni. Pelerinul vrea să atingă locul sfânt sau moastele sfântului în care si prin care s-a arătat prezenta sfintitoare a lui Dumnezeu, într-un mod deosebit de intens, pentru ca el, pelerinul, să-si intensifice credinta si iubirea sa pentru Dumnezeu.
 Cu alte cuvinte, pelerinajul se face pentru a intensifica rugăciunea si viata spiritual în general.
  Pelerinajul este adesea un act spiritual de multumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El; ca atare, pelerinajul este în sine un act de asceză sau nevointă si o ofrandă de recunostintă.
  Pelerinajul cuprinde si un act de pocăintă pentru păcate, fiind completat cu mărturisirea păcatelor si cu rugăciuni de iertare pentru mântuirea sufletului.
  Pelerinajul poate fi motivat si de o dorintă puternică de a primi ajutorul lui Dumnezeu spre a realiza o lucrare important sau a primi vindecarea de o boală trupească sau sufletească.
 În pelerinaj Dumnezeu si omul se caută reciproc si se întâlnesc în mod spontan si misterios. În acest sens, experienta lui Avraam a devenit o icoană spirituală a pelerinajului.
 Avraam părăseste patria sa, Urul Caldeii, si pleacă departe, către o tară pe care Dumnezeu i-o promite, spre Canaan (Facere 12, 1-5).
 Pelerinajul lui Avraam este răspunsul lui la chemarea lui Dumnezeu. Astfel, în pelerinaj se exprimă un apel al lui Dumnezeu Care caută pe om si un răspuns al omului pentru a ajunge la un loc ales si binecuvântat de Dumnezeu. Legătura tainică dintre răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu si călătoria spre locul promis este credinta. În acest înteles tâlcuieste Sfântul Apostol Pavel pelerinajul lui Avraam din Caldeea spre Canaan. "Prin credintă, Avraam, când a fost chemat, a ascultat de a iesit la locul pe care era să-l ia spre mostenire si a iesit nestiind încotro merge. Prin credintă, a locuit vremelnic în pământul făgăduintei, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac si cu Iacov, cei dimpreună mostenitori ai aceleia si făgăduinte; căci astepta cetatea cu temelii puternice, al cărei mester si lucrător este Dumnezeu" (Evrei 11, 8-10).
 În Canaan, Dumnezeu Se arată în chipul a trei oameni pelerini care vin la Avraam, la stejarul din Mamvri (cf. Facere 18, 1-8), si sunt primiti cu ospitalitate de acesta.
 Astfel, Avraam-pelerinul, stabilit vremelnic în Canaan, devine deodată gazdă pentru Dumnezeu-Pelerinul. În cei trei pelerini de la Mamvri, traditia crestină a contemplate prezenta tainică a trei fiinte ceresti (trei îngeri sau Sfânta Treime).
 Pelerinajul religios este o căutare în lumea aceasta a ceea ce nu este din lumea aceasta: "Împărătia lui Dumnezeu" despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus: "Căutati mai întâi împărătia lui Dumnezeu..." (Matei 6, 33), dar si: "Împărătia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18, 36).
 Dumnezeu-Pelerinul în căutarea omului si omul-pelerin deplin îndreptat spre Dumnezeu se arată în taina lui Hristos (cf. Ioan 16, 28; 12, 32). Fiul lui Dumnezeu Se naste în lume ca Om pe când Maria si Iosif se aflau în călătorie, pelerini în Betleem, apoi călătoresc si locuiesc vremelnic în Egipt. După ce revine în Galileea si creste mai mare, copilul Iisus practică pelerinajul la Ierusalim. Pelerinul în vârstă de 12 ani stie că templul sfânt din Ierusalim este simbolul Casei Tatălui Său din ceruri (cf. Luca 2, 48-50), dar în acelasi timp templul, ca loc sfânt, reprezintă si taina însăsi a lui Hristos (cf. Ioan 2, 19-21), deoarece Fiul este în Tatăl si Tatăl este în Fiul (cf. Ioan 10, 38; 14, 11 si 17, 21), iar în Iisus Hristos "locuieste trupeste toată plinătatea Dumnezeirii" (Coloseni 2, 9).
 Iisus-Pelerinul la Ierusalim, respins dintre oameni, prin Răstignire, revine la ei prin Înviere. Dar Iisus-Pelerinul Înviat nu mai intră în templul de zid al Ierusalimului pământesc, ci din Ierusalimul ceresc al Învierii Sale călătoreste ca un necunoscut spre Emaus, pentru a face din fiecare pelerin o gazdă, un primitor de Dumnezeu. Pelerinajul exterior spre Emaus este însotit de un pelerinaj interior, spiritual, la "locurile sfinte" din Sfintele Scripturi (cf. Luca 24, 27 și 32, 44, 45). Acest pelerinaj încălzeste inimile pelerinilor Luca si Cleopa, pentru că iubirea divină - foc ceresc - le-a atins si le-a deschis inima, iar apoi comuniunea sau împărtăsirea euharistică le deschide ochii sufletului, să-L recunoască pe Cel pe care L-au primit în casa si în fiinta lor.
 El, Hristos-Pelerinul, Se face iarăsi nevăzut (cf. Luca 24, 13-35) tocmai pentru că prin comuniunea euharistică le-a devenit interior, a devenit viata vietii lor, rostul sfânt, sensul ultim si deplin, al existentei umane sfintite în iubirea vesnică a lui Dumnezeu.
 Taina de la Emaus arată că pelerinajul s-a transformat în Euharistie .
 La locurile de pelerinaj vin oameni diferiti din regiuni sau tări diferite. Motivatiile si dorintele lor sunt diferite. Vârstele, starea socială, gradul de cultură, intensitatea credintei, sensibilitatea spirituală - toate sunt diferite.
 Experienta pelerinajului este un prilej de reîmprospătare a vietii spirituale si de întărire a credintei.
 În experienta spirituală a pelerinajului, cei ce au credinta mai slabă au prilejul să o întărească văzând credinta mai puternică a altora; cei ce au răbdare mai putină se întăresc văzând răbdarea altora; cei ce se roagă mai putin si mai superficial se îmbogătesc si se înnoiesc din rugăciunea fierbinte a altora, a tuturor. În pelerinaj suntem influentati de altii si influentăm pe altii prin felul nostru de a fi prezenti acolo. În general sunt oameni însetati de mai multă viată spirituală, pe care nu o oferă totdeauna propria lor parohie sau mănăstire, sau pentru că s-au prea obitnuit cu acestea. Pelerinajul învinge rutina. În pelerinaj Duhul Sfânt trezeste în om o dorintă mai mare de sfintenie, de înnoire a vietii.
 Când pelerinajul este însotit de rugăciuni, de priveghere, de spovedanie, de împărtăsire euharistică, de convorbiri duhovnicesti cu alti pelerini, el este un izvor de bucurie si pace interioară, un prilej de îmbogătire spirituală.
 Pelerinii duc cu ei în lume ce-au primit din întâlnirea cu locurile sfinte, cu sfintii pe care îi cinstesc sau venerează. Catehezele populare făcute cu prilejul pelerinajului, privind viata sfintilor si lucrarea lui Dumnezeu în viata oamenilor, sunt de mare importantă. Rugăciunile pentru bolnavi (Sfântul Maslu), sfintirea apei, mărturisirea păcatelor si iertarea, rugăciunile si privegherile de noapte, cântările si rugăciunile în grup pe drum spre locurile sfinte si spre casă,  ceremoniile liturgice în aer liber - toate acestea fac din pelerinaj o lucrare misionară în care adevărul credintei se armonizează cu frumusetea celebrării pentru a exprima taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni si a iubirii oamenilor fată de Dumnezeu. Taina iubirii si a bucuriei dumnezeiesti împărtăsite oamenilor prin sfinti este trăită în pelerinaj si devine lucrare sfanta.
  Pelerinajul adevărat este o multiplă binecuvântare pentru persoane si popoare mai ales când devine răspuns la apelul-îndemn: "Căutati pacea cu toti si sfintenia fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu" (Evrei 12, 14).  
P.F.Patriarh Daniel   
 (sursa:basilica.ro)

                       SLAVIT SA FIE DOMNUL!

MANASTIRE BANCENI - UCRAINA

O ,,acasa" pentru toti ostasii Domnului de pretutindeni

Dincolo de granita de nord a Romaniei la doar cativa kilometri, pe teritoriul Ucrainei,la doar 20 de km. de Cernauti,pe o colina inverzita, se afla manastirea Banceni, loc de profunda spiritualitate care ii aduna pe romanii din aceasta regiune si din alte parti ale lumii. O biserica de mari dimensiuni cu hramul Pogorarea Sfantului Duh ,strajuieste in mijlocul manastirii. Aici, dar si in celelalte biserici mai mici ale acestui asezamant monahal, se oficiaza slujba in limba romana. Petuniile si muscatele care se revarsa de la cele trei etaje ale corpului de chilii si ale staretiei zugravite in culoarea turcoaz, aleile cu trandafiri de diferite culori, vasele cu flori de la intrarea trapezei, imbogatesc aceasta oaza de liniste de la marginea padurii. Si totusi, linistea aceasta este, in timpul zilei, intrerupta de zgomotul masinilor si al constructorilor. La Banceni se construieste in continuare sub obladuirea Parintelui Staret Mihail Jar (Longhin -numele de arhimandrit), cel care, cu binecuvantarea lui Dumnezeu, a ridicat acest asezamant monahal, format din mai multe cladiri. In partea stanga, sub un pavilion acoperit cu tabla albastra ce te duce cu gandul la cerul senin, se afla Altarul de vara unde se oficiaza Sfintele Liturghii si Adunarile Oastei Domnului . Trapeza pictata ca o biserica poate primi o mie de pelerini ajunsi pe aceste meleaguri. La intrarea in manastire a fost ridicata o clopotnita uriasa care poate rivaliza cu marile clopotnite ale lavrelor din Ucraina. De fapt, este o constructie complexa care adaposteste si un camin spital pentru calugari si un mic muzeu. Manastirea este imprejmuita cu zid ca o cetate .Pe langa Biserica mare la Banceni mai sunt alte Bisericii :una cu hramul ,,Acoperamantul Maicii Domnului" , la subsol o bisericuta cu hramul ,, Sf.Serafim de Sarov", in cimitir una cu hramul ,, Sf. Lazar", la Schitul din vale ,hramul ,,Schimbarea la Fata" iar Biserica cea mai mare si cea mai noua ,sfintita pe 18 septembrie (calendar nou) 2 octombrie (calendar vechi)2011, cu hramul ,,Sfanta Treime".Fratietatea olteana a avut prezent la acest eveniment un reprezentant (o sora),care ne-a adus binecuvantarile si dragostea parintilor si fratilor participanti la aceasta sfintire in numar foarte mare.
Slavit sa fie Domnul!

( mai multe imagini de la Sfintirea Bisericii Manastirii Banceni de catre Patriarhul Kiril al Moscovei pe siteul oficial al Bisericii Ortodoxe Rusesti:http://www.patriarchia.ru/md/db/text/1637320.html
http://www.patriarchia.ru/md/db/text/1638130.html
http://stiri.lacasuriortodoxe.ro/news/lacasuri/2video-inreg-intergala-a-slujbei-20foto-catedrala-manastirii-banceni-din-bucovina-sfintita-de-patriarhul-kirill.html)

CLIPE DE ALEASA TRAIRE DUHOVNICEASCA LA CARACAL

Resfintirea Bisericii ,,Sfantul Vasile"


In ziua de 29 mai 2011 ,Caracalul a fost in sarbatoare, sarbatoare prilejuita de venirea in mijlocul caracalenilor a Pre Sfintitului Parintelui nostru Sebastian -Episcop al Slatinei si Romanatilor .Dupa multa osteneala de renovare si infrumusetare a acestei Sf. Bisericii a venit iata si minunata zi de resfintire .Slujba a fost savarsita de Pre Sfintitul nostru ,inconjurat de un frumos sobor de preoti si diaconi.Alaturi de acestia au fost credinciosii din Caracal si din imprejurimii ,dar si ostasii Domnului din Romanati. Trebuie sa amintim ca Biserica Sfantul Vasile -Bold este si locul de intalnire al Oastei Domnului ,iar parintele Hritcu Laurentiu ,preot II la aceasta Parohie,este indrumatorul nostru duhovnicesc.Sfanta Liturghie s-a savarsit pe o scena in curtea Locasului Sfant,iar predica zilei a fost rosita de Pre Sfintitul Parinte Sebastian .Multumim Lui Dumnezeu ca ne daruieste asemenea clipe de Har ,Il rugam sa ne intareasca pe toti , preoti si popor Oltean, ca sa-I putem fi placuti Lui si sa-I aducem ,slava ,lauda ,in veci.Amin.
Cateva imagini :
(Sf. Liturghie)
(poporul dreptcredincios)
(Sf. Impartasanie) (Pr. Dobre Marian -Brastavat
Pr. Hritcu Laurentiu-Caracal)

(surorile din Traian)



SLAVIT SA FIE DOMNUL!

PELERINI LA MANASTIREA BRANCOVENI

O GURA DE RAI.



Frumoasa manastire Brancoveni se afla la 20 km. de orasul Caracal.Istoricul ne spune ca manastirea a fost refacuta in 1494de boierii Craiovesti. Cel mai vechi document de atestare păstrat este un act de danie din 1583, hrisovul din 1508 de care aminteşte N. Iorga în scrierile sale nemaifiind găsit.

În 1570 jupâniţa Calea, străbunica lui Matei Basarab, construieşte pe locul actualului paraclis o bisericuţă de lemn.

În urma vindecării sale cu apa Izvorului Tămăduirii care mai curge şi astăzi, Matei Basarab reface mănăstirea între anii 1634-1640. Monografia judeţului Romanaţi din 1923 notează: „De sub poala dealului ce se înalţă ca un parapet, izvorăşte în faţa mănăstirii o şuviţă de apă, ce aduce în fiecare an, în ziua Izvorului Tămăduirii, sute de pelerini din satele vecine.

Legenda spune că într-o zi de primăvară, Matei vodă a plecat prin pădurea de sub sat, însoţit de Dună Pietrarul, omul lui de încredere.

„Şi culegând flori şi umplându-se de tină pe mâini a mers de s-a spălat în apa izvorului. Şi ştergându-se cu batista pe dat a băgat de seamă că bubele ce avea de multă vreme pe mâini şi pe care doftorii cei mai de seamă, de surda se trudiseră să i le vindece, se vindecară ca prin minune. Degrabă scoase apoi Vodă şi meşii din picioare, căci şi pe picioare avea răni, şi udându-le în apa tămăduitoare, se curăţi de bube…”

Şi în trecut ca şi astăzi există mărturii că această apă, izvorând din mila Maicii Domnului, aduce alinare sau vindecare suferinţelor trupeşti şi sufleteşti ale celor ce vin aici cu credinţă.

După tămăduirea sa, ca o mulţumire adusă lui Dumnezeu, Matei Basarab împreună cu nepotul său Preda Brâncoveanu, bunicul Sf. Constantin Brâncoveanu, construieşte chiliile şi turnul clopotniţă, casele şi beciurile domneşti care mai dăinuie şi astăzi, zugrăveşte bisericile strămoşilor săi şi ridică ziduri de apărare, dându-i un aspect de fortăreaţă.

Preda Brâncoveanu a fost cel mai mare boier al vremii sale, posesor al unei imense averi şi mare ctitor de mănăstiri. Era cunoscut ca om evlavios şi milostiv cu cei ce aveau nevoie de ajutorul lui. Obişnuia să se trezească la vremea rugăciunilor de noapte şi citea adesea Psaltirea. Lua parte la slujbele de la Sfânta Mănăstire şi cânta la strană. Este ucis la Târgovişte în anul 1658 din ordinul lui Mihnea la III-lea.

După ce şi bunicul din partea mamei Sfântului Constantin Brâncoveanu este ucis datorită intrigilor boierului Stroe Leurdeanu, doamna Stanca şi fiii săi îşi găsesc liniştea la Brâncoveni, în timpul domniei lui Grigoraşcu Ghica. Tânărul Constantin îşi petrece anii adolescenţei sale într-o atmosferă de meditaţie duhovnicească şi este îndrumat în formarea sa erudită de unchii săi Constantin Cantacuzino stolnicul şi spătarul Mihai (care studiaseră la şcolile din Padova şi Veneţia), pe care îi vizitează la moşia lor din Filipeştii de Târg.

În 1674 moare la Constantinopol Barbu, fratele Sf. Constantin Brâncoveanu, şi este înmormântat la mănăstirea Brâncoveni. În 1688 doamna Stanca Brâncoveanu, născută Cantacuzino, mama domnitorului, reînhumează în pronaosul bisericii osemintele soţului său Papa (ucis în anul 1655 la Bucureşti în timpul răscoalei seimenilor nemulţumiţi de hotărârea lui Constantin vodă Cârnul de a le limita privilegiile) şi ale lui Preda Brâncoveanu.După 44 de ani de văduvie curată, adoarme în Domnul, la 66 de ani, doamna Stanca şi este înmormântată lângă Papa şi Preda Brâncoveanu, sub o frumoasă lespede de piatră cu stema familiei Cantacuzinilor, vulturul bicefal. În amintirea celor dragi ai săi care odihnesc aici, Sf. Constantin Brâncoveanu hotăreşte restaurarea mănăstirii. Fiii săi mai mari, Constantin şi Ştefan vor pune piatra de temelie a bisericii mari, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Construcţia ei va dura numai 2 luni, de la 9 iunie la 15 august 1699 când va fi târnosită, deşi pictarea ei va mai dura câţiva ani, până în 1704.A fost o perioada de timp parasita ,azi obstea respecta intru totul randuielile monahale,impletind rugaciunea cu munca.In ziua de 29 aprilie ne indreptam si noi pasii catre aceasta oaza duhovniceasca sa participam la slujba oficiata de Prea Sfintitul nostru Parinte Sebastian si sa luam Apa Tamaduitoare de la Izvorul Maicii Domnului.,,Maica Lui Dumnezeu ,prin apa care se sfinteste astazi ,asculta rugaciunile noastre si ne daruieste implinirea bunelor noastre planuri si cereri cu care poposim adeseori la sfintele manastirii si biserici,inchinand un gand de rugaciune Lui Dumnezeu .De aceea ,si in ziua aceasta sfanta sa o rugam pe Maica Domnului ca ,luand cu totii apa si stropindu-ne fetele noastre sa primim si noi binecuvantare sfanta de la ea ,cea care L-a nascut pe Hristos"(din cuvantul rostit de P.S.Sebastian ).

(mai multe imagini pe:http://www.episcopiaslatinei.ro/2011/05/03/izvorul-tamaduirii-la-sfanta-manastire-brancoveni/)

Hristos a inviat!

MANASTIREA SAMBATA -BRANCOVEANU

Istoricul mânăstirii Brâncoveanu

Înainte de a ne apleca asupra studiului propus, suntem datori să facem o scurtă prezentare a lăcaşului de cult cu o incursiune rapidă prin istoria locului, marcând etapele mai importante care au determinat evoluţia acestuia în timp.

Viaţa monahală făgărăşeană, aşa cum o cunoaştem astăzi pe baza informaţiilor din secolul al XVIII-lea, s-a dezvoltat pe fundamentul unor vechi aşezări mănăstireşti ce au apărut în peisajul ecleziastic local, încă din primii ani ai pătrunderii creştinismului pe aceste meleaguri. Susţinute în permanenţă de boierimea locală, iar mai târziu de domnii Ţării Româneşti, aceste centre au avut o influenţă covârşitoare asupra întregii zone, dovedindu-se prin activitatea lor a fi importante puncte de legătură între românii de pe cele două laturi ale Carpaţilor.

Spre deosebire de ctitoriile impunătoare din ţările româneşti vecine, unde viaţa monahală s-a bucurat de atenţia constantă a păturii înstărite a populaţiei, în Ţara Făgăraşului, cu excepţia Mânăstirii Voievodului Constantin Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, mânăstirile şi schiturile au fost ridicate din evlavia şi dărnicia călugărilor, preoţilor şi a credincioşilor de aici. De aceea majoritatea au fost aşezări modeste, localizate în apropierea satelor, cu o bisericuţă şi o casă ţărănească în jur, construite în general din lemn, arareori din piatră sau cărămidă, în care vieţuiau câţiva călugări, uneori şi călugăriţe bătrâne. În apropierea unor sate existau uneori câte două sau mai multe aşa-numite impropriu mânăstiri, în realitate fiind doar simple schituri.

Fiind lipsite de domeniile considerabile, caracteristice în alte zone, ele au ocolit aproape în întregime interesul documentelor de dinaintea secolului al XVIII-lea, rămânând în conul de umbră creat de neimplicarea lor în segmentele social-economice ale vieţii provinciei .

Amintite într-un mare număr de documente în sec. al XVIII-lea, ele apar în hotarele a 27 de sate, uneori chiar mai multe în cadrul aceleiaşi aşezări.

Ctitoria brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, stă adăpostită astăzi, ca şi odinioară, sub înaltele pridvoare de piatră ale Munţilor Făgăraş, acolo unde lanţul lor se întrerupe parcă într-o uriaşă "poartă de trecere către fraţii de dincolo de munţi". Descifrând cu pasul străbunele poteci dacice, daco-romane şi apoi româneşti, pe unde înaintaşii noştri şi-au trecut turmele, durerile şi bucuriile câte vor fi fost, de o parte şi de alta a Carpaţilor, poate chiar prin această mare trecătoare vor fi venit meşterii pe care Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu i-a chemat să înalţe cunoscuta biserică din Făgăraş odată cu vestita ctitorie de la Sâmbăta de Sus, în vecinătatea palatului unde plănuise să se retragă cu întreaga familie. Tot pe aici au trecut călugării aducând cărţi tipărite în Ţara Românească, când românii din această parte a Carpaţilor erau forţaţi să-şi părăsească legea strămoşească.

Din punct de vedere administrativ Mânăstirea Brâncoveanu este amplasată pe teritoriul comunelor Sâmbăta de Sus şi Drăguş din judeţul Braşov.

Accesul rutier se face de pe DN1 E68 Braşov-Sibiu (Făgăraş spre Avrig 11Km) din comuna Voila, satul Sâmbăta de Jos, spre stânga pe DJ prin comuna Sâmbăta de Sus (15Km) sau din oraşul Victoria pe DF de la baza versantului nordic al Munţilor Făgăraş (10Km).

Cu toate că dovezi indirecte, legate de persoana vornicului Ivaşcu, proprietar al moşiei din Sâmbăta de Sus în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ne pot determina să afirmăm că mânăstirea ar fi mult mai veche decât se credea până acum, primele dovezi concrete le avem la începutul secolului al XVII-lea. Astfel avem menţionarea numelor unor călugări de aici în diferite acte disparate (în special din Urbariile Ţării Făgăraşului). Alte dovezi directe sunt datate în anul 1654, când satul şi moşia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpaţilor. Acesta, se spune că a construit o bisericuţă din lemn pe valea râului Sâmbăta, probabil pentru călugării sihaştri de aici.

În jurul anului 1696, vechea biserică, construită probabil din lemn a fost refăcută în piatră şi cărămidă de domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), menţionat în scrieri drept cel mai vechi dintre ctitorii mânăstirii de la Sâmbăta de Sus. Întrucât vechea inscripţie din vremea lui Constantin Brâncoveanu a dispărut, nu se cunoaşte prea bine anul ctitoriei, ceea ce a dat naştere la mai multe supoziţii. În lipsa inscripţiei originale, data construcţiei mănăstirii poate fi dedusă de pe o însemnare făcută pe un Triod, tipărit la Buzău în 1701, unde se specifică: Acest Triod ni s-a dat de pomană de măria sa vodă Io Constantin B. Brâncoveanu voevod mânăstirii din satul măriei sale de la Sâmbăta de Sus, văleat 7209 (=1701). Este o dată certă, contemporană cu epoca în care s-a construit mânăstirea.

La sfârşitul secolului al XVII-lea Transilvania abia scăpase de atacurile repetate ale principilor calvini, atacuri ce au continuat însă asupra punctului principal de rezistenţă — credinţa ortodoxă — urmărind-se de fapt, deznaţionalizarea românilor.

Pentru întărirea şi salvarea Ortodoxiei de noul pericol, cel al catolicizării, apărut prin trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Habsburgilor (1683), domnitorul Constantin Brâncoveanu a transformat şi reorganizat vechea mânăstire ortodoxă de la Sâmbăta de Sus, cu călugări sihaştri, într-o mănăstire mai mare cu viaţă de obşte (călugări care trăiesc, muncesc şi se roagă împreună), spre a da mărturie în timp despre unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.

Fântâna Izvorul Tămăduirii – cel mai vechi obiectiv, atestat 1500, pare a fi motivul principal pentru amplasarea mânăstirii în Poiana Braniştii.
Deci, când s-a hotărât să reorganizeze mânăstirea de la Sâmbăta, Constantin Brâncoveanu s-a gândit şi la sprijinul pe care-l putea da, prin intermediul acestui locaş ortodox, luptei împotriva unirii cu Roma, realizată în acea vreme prin înşelăciune, cu scopul de a-i dezbina pe români şi a-i stăpâni mai uşor. Nu trebuie să uităm că domnul Ţării Româneşti — considerat la 1699 patronaşu adevărat al sfintei mitropolii din Ardeal — a fost unul din cei mai convinşi şi hotărâţi apărători ai unităţii de credinţă a românilor din Transilvania.

La 5 iulie 1701, Brâncoveanu asigura pe braşoveni că, în urma demersurilor făcute pe lângă Curtea din Viena, a fost anunţat că episcopul Atanasie nu are voie împărătească să facă silă oamenilor pentru a trece la unire.

După aceea, voievodul martir, înfiinţează la mânăstire o şcoală de grămătici, un atelier de pictură în frescă şi o mică tipografie pe care le instalează în noua incintă, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile domneşti.

La Praznicul Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1714 — când domnitorul Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani — a avut loc la Constantinopol martiriul său împreună cu cel al celor patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi al ginerelui său, sfetnicul Ianache.

La 21 iulie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe domnitorului martir, Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache. Sărbătorirea lor este înscrisă în calendarul ortodox sub denumirea de Sfinţii Martiri Brâncoveni şi se face în 16 august.

Mânăstirea a avut din păcate aceeaşi soartă ca şi cea a ctitorului ei. La sfârşitul secolului al XVII-lea, în urma înfrângerii turcilor sub zidurile Vienei (1683) şi intrării Transilvaniei sub "protectoratul" Austriei (9 mai 1688), înceta în Transilvania pericolul reprezentat până atunci de conducerea calvină. Însă o nouă furtună urma să se abată cu furie asupra românilor ortodocşi: catolicizarea. Noua stăpânire catolică a Transilvaniei a început, imediat după preluarea puterii, încercările de atragere a populaţiei româneşti ortodoxe majoritare la catolicism. Schimbarea credinţei strămoşeşti a românilor ar fi condus uşor şi la pierderea identităţii lor naţionale. Între anii 1698-1701 s-a încercat catolicizarea întregii Biserici Ortodoxe Transilvănene prin uniatism. Românii din Transilvania erau la acea oră doar toleraţi în propria lor ţară. Nu li se recunoştea legal existenţa, nici ca neam nici ca naţiune. Pentru a-i atrage la unirea cu Roma, conducătorii catolici de atunci le-au făgăduit românilor ce urmau să se unească cu Roma drepturi egale cu ale populaţiei de religie catolică. Unii dintre preoţii şi credincioşii români, dorind să scape de sărăcie, şi făgăduindu-li-se totodată şi posibilitatea de a-şi păstra după unire cultul, calendarul, precum şi toate datinile lor neschimbate, au acceptat unirea cu Biserica Romei. În acest fel a apărut în Transilvania Biserica Greco-Catolică.

Unul din cei mai de seamă stareţi ai mânăstirii, din secolul al XVIII-lea a fost egumenul Visarion, care a condus mânăstirea aproape 40 de ani, până la distrugerea ei în 1785. Apărător hotărât al Ortodoxiei împotriva tendinţelor de unire, la 1746 egumenul Visarion a alcătuit lucrarea teologico-apologetică intitulată Întrebări şi răspunsuri pentru legea a treia ce s-au izvodit şi s-au numit, adică uniia (=unirea) în Ţara Ardealului. În această lucrare, scrisă într-o formă populară, egumenul Visarion apără credinţa ortodoxă, prezentându-l pe călugărul Visarion Sarai ca pe un om trimis de Dumnezeu să-i mântuiască pe români de "legea eretică a Romei". Afirmaţiile uniţilor din discuţia lor cu ortodocşii sunt combătute cu multă pricepere, utilizându-se dovezi din cărţile de ritual şi din sinaxare. egumenul Visarion este considerat unul dintre cei mai învăţaţi preoţi din epoca sa, iar cartea sa a adus reale servicii apărării şi întăririi credinţei ortodoxe din Transilvania.

În 1751—1752, protopopul unit Constantin Ioanovici din Făgăraş l-a reclamat pe stareţul mănăstirii de la Sâmbăta, Visarion, la consistoriul unit de la Blaj. Egumenul Visarion era acuzat că fusese hirotonit în Ţara Românească, că se amesteca în afacerile preoţilor, că făcea rugăciuni de pomenire, boteza, spovedea şi înmormânta după ritul ortodox. Împreună cu el mai sunt acuzaţi încă 13 preoţi din Sâmbăta de Sus care făceau agitaţie împotriva unirii.

În această atmosferă, vicarul episcopiei unite din Blaj, Petru Pavel Aaron, a făcut o vizită în regiunea Făgăraş şi a încercat să-i convingă atât pe localnici, cât şi pe preoţii şi călugării de la Sâmbăta de Sus despre adevărurile credinţei pe care o propovăduia. Aceştia însă — raporta vicarul Aaron la 19 aprilie 1749 — spre cea mai mare pagubă a sfintei religii unite, cutează a împărtăşi sfintele taine sacramentele tuturor de-a valma. Şi acestora (din Sâmbăta de Sus), ca şi făgărăşenilor, le-am dovedit adevărul, căruia nu au avut ce-i spune decât uzul, mai bine zis abuzul de până atunci şi obiecţia greşită că mitropolitul din Bucureşti ar fi avut odinioară jurisdicţie în această dioceză. Îmi cerură, conform canoanelor, recunoaşterea dreptului de a funcţiona. Le-am promis că le voi acorda după ce vor mărturisi adevărurile sfintei uniri, pe care li le-am făcut cunoscute. Dar ei, ca unii ce sunt supuşi principelui Brâncoveanu, fără prealabila lui înştiinţare, ne mai având ce-mi replica, au declarat că aceasta nu o pot face şi au plecat intimidaţi, îndoiţi şi, desigur, nu fără scrupule. Rămâne deci (stabilit) că aceste două localităţi specificate mai sus, fiind piatră de poticnire, scandal şi pericol suprem. pentru sacra religie unită nu numai în districtul Făgăraş, ci, prin faima lor, şi în locuri mai îndepărtate, înalta secţie catolică trebuie să îngrijească cu religiozitate şi de remedii externe.


În vara anului 1761, generalul austriac Bukow a dispus desfiinţarea mănăstirilor, pe care le considera focare primejdioase de menţinere a conştiinţei ortodoxe în provincia pe care o pacificase prin forţă şi pe ai cărei locuitori încercase să-i oblige — fără succes — să accepte unirea. Ordinul cerea ca mănăstirile de lemn să fie arse, iar cele de zid şi piatră să fie demolate (monasteria ubique comburrantur lignea, lapidea de structantur). În Făgăraş ordinul a fost executat de contele Nicolae Bethlen, căpitan suprem, în iunie 1761.

Mânăstirea Sâmbăta de Sus a fost cruţată de distrugere la 1761, foarte probabil la intervenţia familiei Brâncoveanu, proprietara moşiei şi satului Sâmbăta.

Rămasă singura mânăstire ortodoxă din Ţara Făgăraşului, prestigiul ctitoriei brâncoveneşti a crescut şi mai mult. După cum mărturisea episcopul unit Atanasie Rednic după vizita sa la mânăstire, la 24 ianuarie 1768, întreaga Ţara Oltului ascultă pe călugării din mânăstirea de aici.

Văzând că mânăstirea a scăpat de distrugerea la care au fost condamnate celelalte lăcaşuri similare din Ţara Făgăraşului, ctitorii au luat măsuri pentru înfrumuseţarea ei. Nu ştim ce reparaţii s-au făcut, singura lucrare cunoscută fiind pictarea sfântului lăcaş, realizată de inimosul egumen Visarion cu ajutorul boierilor Brâncoveni, Nicolae şi Manolache, la 1766. Cunoaştem şi numele zugravilor: popa Ionaşcu şi Pană Mihai, care au pictat şi biserica din Avrig (judeţul Sibiu). Pictura era deosebit de frumoasă, împodobită cu mult aur. Ea impresiona încă la sfârşitul secolului trecut, deşi biserica era ruinată.

Ceea ce a uşurat distrugerea mănăstirii a fost faptul că după 1772 (adică în perioada în care mânăstirea era ameninţată cu desfiinţarea) moşia Sâmbăta de Sus ieşise temporar din stăpânirea familiei Brâncoveanu (până în 1802) din pricina neachitării unei datorii care a dus la amanetarea moşiei pe seama negustorului Dumitru Marcu.

Cel care a contribuit cel mai mult la distrugerea mănăstirii a fost episcopul unit Grigore Maior, care a făcut numeroase intervenţii pentru a-şi realiza dorinţa. El condamna cu asprime îndărătnicia călugărilor de la Sâmbăta, care nu numai că refuzau să-şi părăsească credinţa străbună, dar se străduiau să convingă şi pe ceilalţi locuitori să nu o facă. La 26 aprilie 1779, episcopul scria generalului Preiss despre modul cum mânăstirea întreţinea virusul schismatic, iar la 26 iulie revenea cu o nouă scrisoare în care îi comunica generalului că trebuie demolată mânăstirea de la Sâmbăta. În opinia sa, nedistrugerea mănăstirii ar fi scandalizat întreaga ţară a Oltului (se înţelege, pe uniţii din regiune).

Printr-o prea înaltă resolutiune din 12 decembrie 1782, Curtea de la Viena dispunea desfiinţarea în cuprinsul întregii monarhii a tuturor acelor ordine de călugări şi călugăriţe care duc numai viaţă contemplativă, fără a contribui cu ceva plauzibil la binele aproapelui şi a societăţii civile.

Cu toate intervenţiile făcute de boierii Nicolae şi Emanuil Brâncoveanu către guvernul Transilvaniei, mânăstirea nu a putut fi salvată. Distrugerea ei a avut loc în noiembrie 1785.

Dintre toate clădirile mănăstirii, biserica, având ziduri solide, nu a putut fi demolată, ci doar avariată. Ea a rămas în ruină vreme de aproape un secol şi jumătate, când pe zidurile ei ruinate au început să crească arbori. În felul acesta s-a distrus un modest centru de cultură românească şi credinţă ortodoxă, iar locuitorii din jurul mănăstirii au fost strămutaţi în sat şi călugării au trecut desigur munţii în Ţara Românească, unde credinţa strămoşilor nu era persecutată şi socotită de păcat şi crimă pentru mântuire.

Biserica mânăstirii în ruină.
După demolarea clădirilor mănăstirii nu au lipsit încercările de refacere a sfântului lăcaş. În octombrie 1817, călugăriţa ortodoxă Maria Borşoş din Făgăraş a cerut voie împăratului de la Viena să reclădească cu mijloacele sale mânăstirea şi biserica, urmând ca după aceea să locuiască în mânăstire împreună cu alte 10 călugăriţe. Ţinând seama de „înalta resoluţiune” din 1782, Cancelaria Aulică transilvană a respins cererea de refacere a mănăstirii. La 15 noiembrie 1817 împăratul de la Viena a fost de acord cu propunerea Cancelariei, astfel încât mânăstirea a rămas mai departe în trista situaţie în care se afla de la 1785.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, fosta mânăstire a fost vizitată de mitropolitul Andrei Şaguna, care constata că mânăstirea era pustiită ca de vreo 85, 90 de ani. Iată cum arăta mânăstirea parafrazând descrierea rămasă de la marele ierarh: Biserica are patru încăperi: 1. Pridvorul. 2. Tinda. 3. Naosul este împrejmuită de un brâu ornamental şi acoperită de o boltă ce se continuă cu turnul. Această boltă este un zid tare, prin care ploaia nu poate pătrunde în interior. Biserica este zugrăvită de jos până sus în vârful turnului, unde sunt opt ferestre. De acolo atârnă două sfori care dau mărturie că au existat policandre. Icoanele sfinţilor sunt zugrăvite frumos, cununile lor sunt poleite cu aur curat, care luminează biserica. Unele par a fi zugrăvite chiar acum. 4. Altarul, deşi zugrăvit frumos, are bolta surpată. Pe bolta bisericii, împrejurul turnului, au crescut trei brăzişori şi mai mulţi mesteceni. Împrejurul acestei mânăstiri au fost multe chilii.

Înainte de 1889 mânăstirea a fost vizitată de fostul vicar mitropolitan Ilarion Puşcariu, un pasionat cercetător al trecutului Ţării Făgăraşului, care găsea aşezământul ascuns de pădurea de pe câmpul din Lunca Oltului. Biserica mănăstirii, precum se prezintă, este conservată mai întreagă şi numai la intrare şi la altariu este boltitura de sus spartă, iară partea de mijloc, din care se ridică în formă de cupolă turnul bisericii, este mai bine conservată. […] Pridvorul şi tinda sînt de tot mici. Partea din mijloc şi cupola poartă semne învederate despre un stil îngrijit arhitectonic. În altar se vede bine locul de proscomidie, unde sînt numele ctitorilor de pomenit. Înlăuntru şi în afară, (biserica) este zugrăvită frumos de sus până jos. În altar sunt arhanghelii zugrăviţi în mărime naturală în culori vii, desen regulat şi cu aureole în aur strălucitor atât de gros încât se poate rade de pe părete.

Biserica întreagă nu este un edificiu mare, dar proporţionat şi de mult gust. Lungimea bisericii este de 18 metri, înălţimea cupolei din fundament şi până sus asemenea; lăţimea e de 6 metri.

Ilarion Puşcariu descrie mai departe un canal adânc de circa 30 cm şi lat de circa 20 cm, ziduit în jur împrejur, pe dinlăuntrul zidului, care va fi folosit, probabil, pentru a ascunde odoarele bisericeşti în timpul prădărilor.

Exteriorul bisericii, acoperit la anumite locuri cu iarbă şi arbori mici face o impresiune tristă. În jurul bisericii se cunosc încă şi astăzi gropile unde au fost aşezate chiliile călugărilor şi unele morminte.


Citind pomelnicul ctitorilor de la proscomidie, Ioan Turcu arăta mai departe numele ctitorilor (aceiaşi ca în textul lui Şaguna) şi afirma că biserica se va fi construit pe la 1697, de când datează şi biserica lui Brâncoveanu din Făgăraş.

Timp de 140 de ani a fost parasita si uitata, pana cand, mitropolitul Nicolae Balan, in anul 1936, dupa Marea Unire, a ctitorit-o pentru a doua oara. Primul staret al noii manastiri a fost ales parintele Arsenie Boca. Numele binecunoscut al acestui mare crestin si duhovnic nu mai are nevoie de nicio prezentare pentru credinciosii din tara noastra.

Cel de-al doilea ctitor al manastirii a pastrat pictura veche din interior, conservand in acelasi timp, arhitectura deosebita ce se incadreaza in stilul brancovenesc, aparut intre secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, in Tara Romaneasca.

A treia si cea din urma renovare a Manastirii Sambata se datoreaza mitropolitului Antonie Plamadeala, care cu eforturi deosebite a reusit sa obtina o aprobare de la vechiul regim comunist, pentru ca in anul 1985, exact la implinirea a 200 de ani de la distrugerea locasului de cult de catre habsburgi, manastirea sa renasca. Inaugurarea a avut loc in data de 15 august, la sarbatoarea “Adormirii Maicii Domnului”.Un alt mare duhovnic pe care l-a avut Sambata ,a fost parintele Teofil Paraianu si care numea manastirea o ,,tinda a Raiului".În prezent obştea mânăstirii numără în jur de 40 vieţuitori, fiind condusă de părintele stareţ Arhimandrit Ilarion Urs. Bucuria de a vedea astăzi finalizată mânăstirea de la Sâmbăta de Sus este de necuprins în cuvinte. Ea este tot atât de mare pe cât de mare a fost şi efortul depus în condiţiile vremii respective pentru a o ridica, pentru a o face să devină ceea ce este. Mânăstirea, în stadiul actual, este împlinirea dorinţei Domnitorului Constantin Brâncoveanu de a ridica pe aceste meleaguri transilvănene un centru de întărire a credinţei ortodoxe şi a culturii româneşti.(sursa:http://www.manastireabrancoveanu.ro)
Imagini de la manastirea Brancoveanu,in pelerinajul oltenilor din vara anului 2010.

PELERINAJE

Manastirea ,,Sfintii Voievozi",Baia de Arama-ctitorie a Sfantului Constantin Brancoveanu pe meleaguri mehedintene.


Intr-o frumoasa zi de toamna un grup de pelerini olteni isi indreptam pasii spre o manastire cu un trecut zbuciumat .Construita de Sfantul nostru ocrotitor ,Domnitorul si Mucenicul Brancoveanu ,manastirea Baia de Arama a trecut peste toate greutatile vremurilor ramanand in picioare ca o marturie de mare credinta a Sfintilor nostri inaintasi.O manuta de maicute ,sarace dar pline de multa dragoste te intampina de la poarta cu bratele deschise ,bucuroase ca cineva le calca pragul.In ziarul ,,Lumina "al Patriarhiei Romane am gasit un frumos articol despre aceasta manastire pe care il voi arata aici:
,,Aşezată la poalele dealului Cornetul, lângă râul Bulba, mănăstirea cu hramul "Sfinţii Voievozi" a stat mereu în picioare în lupta cu timpul. Astăzi, în amintirea vremurilor de altădată, credincioşii vin la secularul altar cu aceeaşi râvnă pentru a înălţa rugăciune şi pentru a-i pomeni pe cei dragi.

Despre naşterea acestui loc sfânt şi binecuvântat glăsuieşte veche pisanie din pronaos: "Cu vrerea Tatălui şi cu îndemnarea Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh au făcut această sf(ân)tă biserică dumnealui jupânul Cornea Brăiloiul Ban, dimpreună cu dumnealui jupânul Milco Băiaşul, nepot de frate, Pozanu Căpitanul, cu toată cheltuiala dumnealor şi fiind igumen Kir Vasile Arhimandrit, în zilele prealuminatului creştin domn Io Constantin Basarab voievod. Începutu-s-au a se zidi această sf(ân)tă biserică la maiu 22, leat 7202 şi au săvârşit cu toată podoaba ei la maiu, 7, 7211 (1703). Eu mână păcătoasă, pictorul bisericii Neagoe şi Partenie Ieromonah de la Tismana".

La vremea zidirii mănăstirii, târgul Baia de Aramă îşi avea casele răsfirate pe "Valea Oraşului", mănăstirea găsindu-se în spatele unui aniniş care se întindea pe locul actualei pieţe. După tradiţia locală, îndemnul de a ridica aici un aşezământ monahal ar fi pornit chiar de la Constantin Brâncoveanu, care, cu prilejul unui drum de la Cladova la Horezu, ar fi trecut şi pe la Baia de Aramă.

Spre veşnica pomenire a Băieşilor

Demararea îndrăzneţului proiect a avut la bază şi o întâmplare mai puţin fericită. S-a întâmplat ca, tocmai în această perioadă, vătaful minerilor din Baia, Milco Băiaşul, să piardă pe unul dintre feciorii săi. Cu inima zdrobită, boierul a cerut binecuvântarea de la domnul ţării pentru a ridica aici un aşezământ care să amintească peste ani de feciorul pierdut. Evlaviosul Domnitor nu a pregetat şi, în numai câteva săptămâni, şi-a trimis banul, pe Cornea Brăiloiu, pentru a-l ajuta la Milo.

Scrierile timpului pomenesc de o călătorie a lui Constantin Brâncoveanu, în vara anului 1695, de la Cladova la Cerneţi şi apoi la Tismana, iar drumul cel mai scurt între Cerneţi şi Tismana, prin Topolniţa, Balta, Ponoarele şi Baia de Aramă. Aici, domnitorul a poposit la hanul lui Milco Băiaşul, iar în ziua de 11 iunie au hotărât ridicarea bisericii. Datorită timpurilor vitrege, zidirea bisericii a început abia la 22 mai 1699 şi a fost ridicată într-un singur an (1700). Lipsa resurselor financiare a făcut ca sfinţirea bisericii să vină cu câţiva ani mai târziu, la 7 mai 1703.

În ceea ce priveşte toponimul de Baia de Aramă, trebuie ştiut că derivă din străvechea îndeletnicire a localnicilor, atestată documentar încă din vremea domnitorului Mircea cel Bătrân de a lucra în minele de unde se extrăgea arama. Dintr-o hotărnicie a satului Arcani (jud. Gorj), situat la circa 25 de kilometri de Baia de Aramă, din 20 iunie 1776, aflăm că în comuna Brădiceni, aflată în zonă, era un cătun al "Băiaşilor", dispărut mai târziu prin contopire cu Brădiceni.

Închinată Mănăstirii Hilandar de la Sfântul Munte

Istoricul şi geograful român Ion Donat crede că aici a existat o mănăstire mai veche, fiind vorba numai de o refacere a lăcaşului în timpul Sfântului Constantin Brâncoveanu. Din aceeaşi sursă mai aflăm că Schitul Baia de Aramă era închinat, înainte de 1718, Mănăstirii Hilandar de la Muntele Athos. Acelaşi lucru îl afirmă şi părintele profesor Gheorghe I. Moisescu. Nu putem şti cu exactitate de când a fost închinată mănăstirea şi nici de către cine. Este foarte probabil ca acest lucru să se fi petrecut chiar de la temeluirea ei, având în vedere faprul că primul stareţ a fost cuviosul arhimandrit Vasile de la Hilandar. Aşadar, Milco Băiaşul, sârb de neam, ar fi fost autorul legitim al închinării. Dintr-un alt document, scris în anul 1724, reiese că Mănăstirea Baia de Aramă funcţiona ca aşezământ de maici, cu opt vieţuitoare. Această argumentaţie pare să fie lipsită de fundament deoarece pomelnicul cinstitului aşezământ cuprinde numai nume de egumeni, şi nici un alt document nu menţionează numele vreunei stareţe la Baia de Aramă.

Una dintre filele din istoria mănăstirii se leagă de o pricină ivită între egumenia de aici şi cea de la Mănăstirea Tismana, cu privire la stăpânirea moşiei Meriş, care a durat mai bine de 60 de ani. De asemenea, în documentele vremii, se menţionează că la Revoluţia din 1848, alături de pitarul Drăghiceanu Hârgot şi serdarul Petrache Burileanu (boieri din zonă), a participat şi egumenul Gherasim, stareţ al mănăstirii din 1832.

Podoabele şi proprietăţile mănăstirii

Mănăstirea sau Schitul Baia de Aramă (apare în documentele vremii sub ambele titulaturi) a dăinuit până la "secularizarea" din 1863, atunci când, prin hotărâre domnească, a fost transformată în biserică de mir. Din această perioadă, biserica mai păstrează o catagrafie cu un preţios document statistic referitor la raportul istoriei sociale şi culturale a vechii vetre monahale. Astfel, aflăm de aici că biserica deţinea în proprietate mai multe obiecte patrimoniale, unele dintre ele de o valoare inestimabilă. Odată cu trecerea vremii, chiliile de zid care ocupau partea dinspre deal a incintei mănăstireşti s-au dărâmat (la 1894 erau încă în picioare). Stăreţia, devenită casă parohială, a dăinuit până la jumătatea secolului al XX-lea. Se mai păstrează şi azi urme din zidul înconjurător al mănăstirii, ridicat din bolovani groşi şi mortar, probabil la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Biserica dăinuie şi astăzi, slujind nevoilor spirituale ale locuitorilor din Baia de Aramă şi nu numai. Mai precizăm că, prin lucrarea de excepţie făcută de zugravii Neagoe şi Partenie (ultimul fiind ieromonah la Tismana), zidurile bisericii păstrează şi astăzi chipurile ctitorilor săi: Milco Băiaşul, Mara, soţia sa (în 1705 sau 1706, după moartea lui Milco, s-a călugărit, luând numele de Marina), cei patru fii ai lor - Milco, Gheorghe, Nicolcea şi Semen, împreună cu familia marelui Ban Cornea Brăiloiu: soţia sa Stanca şi cei doi fii ai lor, Barbu şi Constantin, şi cu Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti din acea perioadă. În prezent, lăcaşul a redevenit mănăstire de maici, în urma şedinţei Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Olteniei din 29 ianuarie 2008.(sursa:http://www.ziarullumina.ro)

(intrarea in Sf. manastire)

(Biserica manastirii-din fata)

(Biserica manastirii)

(Fantana de la intrare)

(maica stareta Isidora-o monahie plina de multa dragoste si bunatate)

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

PELERINAJE

Manastirea Prislop-un adevarat coltisor de Rai

Manastirea Prislop este asezata intr-o poenita,inconjurata de padure si deal.Se afla la 13 Km.de Hateg,a fost ridicata in a doua jumatate a secolului al XIV-lea de Sf. Nicodim de la Tismana.Al doilea ctitor al manastirii a fost Domnita Zamfira ,fiica domnitorului muntean Moise Basarab,refugiata in Transilvania dupa moartea tatalui sau.Se spune ca Domnita Zamfira era foarte bolnava cand a venit la Prislop si s-a vindecat band apa din izvorul cu puteri tamaduitoare din curtea manastirii. Mormantul ei se afla in pronaosul bisericii.
Avutul cel mai de pret al manastirii este icoana Maicii Domnului facatoare de minuni,daruita in anul 1580 cand s-a terminat reconstructia bisericii.Unul dintre staretii manastirii a fost Sf.Ioan de la Prislop care a fost si mitropolit al Transilvaniei intre anii 1585-1605.El a sihastrit in pestera de deasupra manastirii ,pestera care exista si azi si in care am poposit si noi pelerinii olteni .Manastirea a avut o istorie zbuciumata ,a fost incendiata de generalul Bukow,apoi a fost la greco-catolici pana in anul 1948.Un alt mare staret si tot la fel de sfant ca inaintasul sau a fost si parintele Arsenie Boca care a reorganizat viata duhovniceasca a Prislopului,a pictat Biserica si a reconstruit unele cladiri chiar si o clopotnita unicat.Din 1976 Prislopul este manastire de maici,in 1991 se infiinteaza aici si un seminar teologic de fete.Locuri sfinte pline de credinta si istorie,adevarate oaze duhovnicesti in care sufletele isi gasesc mangaiere.La mormantul parintelui Arsenie ,din cimitirul manastirii ,care este in permanenta plin de flori se inchina zilnic zeci de pelerini.Slavit sa fie Domnul pentru toate.AMIN.(Intrarea principala)

(Biserica manastirii)

(Clopotnita)(Biserica ,staretia,fantana)
(locul de odihna al prislopenilor)

(pestera-locul de nevointa al Sf. Ioan de la Prislop )
(olteni in rugaciune la mormantul pr. Arsenie)

Viata parintelui Arsenie Boca

Parintele Arsenie Boca s-a nascut la 29 septembrie 1910 in tinutul Bradului, la Vata de Sus, judetul Hunedoara. Parintii sai, Iosif si Cristina, il numesc la botez Zian. Face scoala primara in satul natal, liceul in oraselul Brad, pe care il absolva in 1929 ca sef de promotie. Manifesta deschidere spre universalitate, exceleaza la disciplinele reale. A iubit de mic desenul, sculptura si mai ales pictura. Inca de la aceasta varsta este extrem de interiorizat, manifesta inclinatie spre singuratate si spre probleme de religie.

Absolvind liceul, se inscrie la Institutul Teologic din Sibiu, unde isi dezvolta preocuparile sale incat intre colegi purta aureola unui sfant. Retinut si solitar, duce o viata aspra inca de pe acum. Citeste asiduu studii de psihologie, caracteriologie, grafologie, cautand a se adanci in descifrarea tainitelor sufletului. In timpul studiilor de teologie i se lamureste tot mai mult frumusetea chipului vietuirii calugaresti. In 1933 ia licenta in teologie cu teza: “Incercari asupra vietii duhovnicesti”, ce rezuma stradaniile sale de a intelege modul desavarsirii interioare a omului. Descoperindu-i inzestrarea artistica, Mitropolitul Nicolae Balan al Ardealului ii acorda o bursa la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti, unde a studiat cu profesorul Costin Petrescu. In paralel frecventeaza cursuri de medicina, precum si alte cursuri din domeniul culturii si artei.

Insa Dumnezeu l-a chemat sa lucreze in ogorul Lui. La 29 septembrie 1935 este hirotonit diacon celib. Pentru a deprinde tainele vietuirii calugaresti, pe care o ravnea, Mitropolitul il trimite in anul 1939, pentru 3 luni, la Muntele Athos. Diaconul Zian Boca se inchinoviaza la manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, judetul Fagaras, in vara anului 1939, imediat dupa intoarcerea de la Muntele Athos.

Peste aproape un an de zile, in 3 mai 1940, de Izvorul tamaduirii, are loc tunderea sa in monahism, primind numele de Arsenie. La doi ani dupa aceasta, tot de Izvorul Tamaduirii, pe 10 aprilie 1942, Ierodiaconul Arsenie a fost hirotonit intru preot.

In anul 1939, la intoarcerea din Muntele Athos, aduce cu sine cateva manuscrise ale Filocaliei pentru fostul sau profesor de la Sibiu, Parintele Dumitru Staniloae, pe langa care a staruit sa le traduca. Prin aceasta si prin ajutorul acordat la traducere, scriind dupa dictarea profesorului sau, Parintele Arsenie a devenit ctitor de frunte al Filocaliei romanesti. Tot el a realizat si minunata coperta.

(locul de nevointa al Parintelui-chilia din munte)

Asezat in linistea manastirii, cuviosul ieromonah a inceput sa fie cautat de o avalansa de oameni. Fiecaruia din cei ce l-au cercetat le-a adus odihna si inseninare. Povatuirile sale luminau si indreptau vieti. Cuvantul sau, plin de puterea Duhului Sfant, cerceta radacinile durerilor oamenilor si le cauta tamaduirea. Parintele punea foarte mult accent pe viata duhovniceasca, pe constiinta atotprezentei lui Dumnezeu, pe dezvoltarea in fiecare om, in fiecare suflet, a acestei constiinte a atotprezentei lui Dumnezeu. Aceasta constiinta isi are izvorul in Izvorul Vietii, in Hristos euharistic: “Sangele Mielului din Sfanta Impartasanie mai tine sufletul in oase si lumea in picioare”. In fiecare vara, pe timpul vacantelor, multime de studenti si de tineri veneau la Sambata sa asculte predica Ieromonahului de foc.

Vatra Manastirii de la Sambata a ajuns un puternic amvon de propovaduire, o scoala de luminare a poporului, de desteptare din somnul pacatelor, de orientare la o viata curata.

Lucrarea duhovniceasca de la Sambata a taiat o brazda adanca in viata sufleteasca a intinse cercuri de credinciosi, mai ales tineri. Prin ceea ce s-a facut si s-a propovaduit, s-a realizat o vie restaurare a duhului ortodox autentic. Despre aceasta, Parintele Dumitru Staniloae afirma cu admiratie si bucurie: “Parintele Arsenie este un fenomen unic in istoria monahismului romanesc”.

Suspectat ca ar avea legaturi cu legionarii si ca ar face propaganda anticomunista, Securitatea a initiat, incepand cu anul 1943, urmarirea informativa a Parintelui. In perioada 1945-1948 este arestat si anchetat de mai amulte ori. In 1945 este arestat si anchetat la Ramnicu Valcea. Este din nou arestat si anchetat in 1946 la Brasov. In iunie 1948 Parintele este retinut si anchetat la Fagaras, fiind inchis, dupa unele marturii, la Brasov si Jilava.

Pentru a nu mai fi in atentia multimii credinciosilor si a Securitatii, Parintele Arsenie e adus de Mitropolitul Nicolae Balan la Manastirea Prislop, in tinutul Hategului, la 25 noiembrie 1948. Prislopul era intr-o stare jalnica, parasita si amenintata cu daramarea. Numit staret, parintele isi va pune si aici pecetea de ziditor de suflete si ziditor de asezaminte. Noua situatie de la Prislop a impus totodata o afluenta impresionanta de credinciosi.

Dar si aici Sfintia sa a fost cautat de Securitate. Se urmarea sa-i fie aduse o serie de acuzatii menite sa-l denigreze. Una dintre metodele diabolice folosite de Securitate a fost si incercarea de compromitere morala a Parintelui. Inca din 1949 Serviciile Secrete propuneau mutarea sa intr-un loc unde sa nu fie cunoscut de populatie. In acest sens, in iulie 1949 i se interzice sa mai primeasca valurile de credinciosi ce se revarsau spre manastire. Activitatea Parintelui Arsenie ca staret se incheie in 1950, cand Prislopul devine manastire de maici, avand stareta pe monahia Zamfira Constantinescu. Sfintia sa ramane la Prislop ca preot duhovnic.

In noaptea de 15 spre 16 ianuarie 1951, fara nici un ordin si intr-un mod cu totul brutal, Parintele este “ridicat” de autoritati pentru ancheta. Este condamnat pentru un an de zile, fiind dus la Ocnele Mari si apoi la Canal, unde sta noua luni. La 17 martie 1952 este eliberat si, de Bunavestire, se intoarce la Prislop. Despre aceasta perioada marturisea: “Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a oferit aceasta sansa, inchisoarea. Am facut lucrarea Lui. Am iesit mai intarit ca niciodata”.

Odata cu revenirea la manastire, Securitatea a trecut la masuri mai drastice. Se cautau motive pentru trimiterea sa in Justitie. Datorita acestei situatii, Parintele e nevoit sa refuze contactul cu credinciosii, se retrage mai mult in chilie. Numarul pelerinilor scade, iar activitatea in manastire e diminuata. In cele din urma Securitatea va trece la arestarea ieromonahului Arsenie Boca, ca sustinator al Miscarii Legionare si al rezistentei anticomuniste. Aceasta se intampla la 11 noiembrie 1955, fiind condamnat de tribunalul Timisoara la sase luni de detentie, pe care o executa la Jilava si Oradea.

Parintele a ramas ca duhovnic al manastirii Prislop pana in anul 1959, cand, cu constrangerea Securitatii, este caterisit, scos din preotie si indepartat din manastire, prin actul nr. 2407/1959 al Episcopiei Aradului. Tot acum, comunitaea monahala este dispersata si izgonita din manastire. Locul acesteia a fost luat de un Camin de batrani, pana in 1976, cand prin rugaciunea monahiilor locasul revine la slujirea lui Dumnezeu.Dupa ce a fost alungat de la Prislop, Parintele Arsenie si-a inceput pribegia prin Bucuresti. A fost angajat ca pictor la biserica Sfantul Elefterie, iar din 1961 la Atelierul de pictura al Patriarhiei Romane de la Schitul maicilor. Avand desavarsita ascultare calugareasca, nu a voit sa incalce hotararea arhiereasca si nu a mai imbracat vesmintele preotesti, participand doar la slujba, fiind cantaret la strana. Obstea izgonita de la Prislop s-a reorganizat intr-un asezamant ctitorit de parintele Arsenie la Sinaia, unde Sfintia sa si-a avut chilia si atelierul de pictura din 1969 pana in 1989.Iesind la pensie, in 1968 a inceput pictura bisericii parohiale din comuna Draganescu, de langa Bucuresti, la care a lucrat 15 ani. Parintele Arsenie a plecat la Domnul in ziua de 28 nov.1989 ,fiind inmormantat la manastirea Prislop.

(locul de odihna din poenita Prislopului)

(sursa:Asociatia Ieromonah Arsenie Boca-Arad)