TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINCA SF. GRIGORIE PALAMA(A 2-A DIN POST)

Despre bolile sufletesti

Un adânc înţeles este în această evanghelie.
Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta înseamnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui. El trebuia mai întâi scăpat şi tămăduit de boala aceasta sufletească şi apoi de cea trupească. Tămăduirea omului trebuie să plece dinăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească. Cealaltă, din afară, e numai trecătoare şi nu-l poate pierde pe om.

Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi este de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav; câtă vreme patimile şi năravurile cele rele sunt cuibărite în tine.

Şi, iarăşi, boala cea adevărată este boala sufletului. De multe ori boala cea trupească ajută sănătatea şi tămăduirea sufletului. Boala cea adevărată e boala cea sufletească. Adevăraţii bolnavi sunt cei bolnavi cu sufletul, sunt cei care pătimesc în ologie şi orbie şi slăbănogie sufletească. O, e plină lumea de slăbănogi cu sufletul! Numai că lumea la astfel de bolnavi le zice „viteji”. După judecata lumii eşti sănătos şi viteaz când te îmbeţi, când sudui, când chefuieşti, când te ţii la rând cu toate modele şi păcatele lumii. Eşti un „slăbănog” când te laşi batjocorit, când te laşi smerit şi umilit. După judecata lumii, eşti un suflet „bolnav” când te cuprinde râvna pentru Evanghelie şi pentru mântuirea sufletului.

Păcatul îmbolnăveşte sufletul. El face rană în suflet şi o tot măreşte.
Boala cea sufletească se dezvoltă întocmai ca aceea trupească. Începe cu o rană mică, cu o durere uşoară, şi, dacă nu umbli să o tămăduieşti, ea tot creşte mereu, până ce aruncă sufletul la pat; ne strică ochii cei sufleteşti şi urechile şi picioarele cele sufleteşti. Pătimaşii, beţivii, desfrânaţii, zgârciţii etc. sunt tot atâţia slăbănogi şi ologi care nu se pot ridica de jos, nu pot umbla pe picioarele lor cele sufleteşti.

Eu am cunoscut un om care n-avea putere să treacă pe lângă vreun birt fără să nu intre înăuntru „la un pahar”.
O, lumea aceasta este plină de astfel de slăbănogi care abia se mută de ici-colo! Ah, lumea aceasta este un spital uriaş, plin cu fel de fel de schilodenii, ologii, slăbănogii şi alte boli sufleteşti.
Boala cea sufletească este o boală cumplită pe care numai Iisus Mântuitorul o poate tămădui. Şi Domnul îndată ne tămăduieşte, dacă ne apropiem de El cu credinţă, cu căinţă şi cu dor de mântuire sufletească.
Minunea din Capernaum se petrece şi azi în sufletul şi în viaţa celor care se apropie de Iisus Mântuitorul şi Tămăduitorul bolilor noastre sufleteşti şi trupeşti. Oameni pătimaşi şi ticăloşi în cele rele se ridică dintr-o dată sus şi încep „a umbla”.

Când îl primesc cu credinţă adevărată pe Iisus Mântuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El.

În Oastea Domnului sunt destui care au zăcut ani de zile în ologie sufletească, şi azi „umblă pe picioarele lor”. Din nişte stricaţi şi slăbănogi cu sufletul s-au făcut nişte vestitori ai Domnului, încât se miră lumea de ei, aşa cum se mirau gloatele de slăbănogul cel tămăduit.

Ah, ce grea e boala ce te ţine la pat! Zaci numai două-trei zile şi abia apuci să te mai ridici. Dar sărmanul suflet al celor păcătoşi, care zace o viaţă întreagă? Când te ridici după o boală lungă, ce dulce îţi vin ridicarea şi umblarea! Această bucurie o are şi sufletul când scapă de boala păcatului, când începem să umblăm în căile Domnului.

Toţi suntem bolnavi cu sufletul, toţi trebuie să ne apropiem de marele Doctor şi Tămăduitor. Dar puţini sunt cei care caută tămăduirea cea sufletească. Cei mai mulţi stau liniştiţi în ologia şi orbia cea sufletească. Nu le trebuie sănătate şi tămăduire sufletească. Nu se îndură să-şi lase patimile şi năravurile cele lumeşti, ca să ia tămăduire sufletească. Sunt oameni care poartă o viaţă întreagă grele beteşuguri sufleteşti şi se bagă în pământ cu ele. Alţii, numai de pe patul morţii, trimit în toate părţile după doctor. Alţii ar dori să se vindece de patimile cele rele, dar nu ştiu să se apropie de Domnul.
- Am încercat, părinte, să mă las de beţie – îmi spunea un om – dar n-am putut!
I-am răspuns: – Apropie-te, dragă suflete, mai întâi de Domnul şi ia putere de la El! Altfel, faci întocmai ca un bolnav ce ar încerca să se ridice din pat înainte de a se vindeca.
Alţii, iarăşi, nu pot străbate până la Domnul. Îi împiedică vuietul şi vălmăşagul acestei lumi.
Pe slăbănogul din evanghelie l-au adus patru inşi la Mântuitorul, altfel nu s-ar fi tămăduit. Aici vine datoria noastră să-i ajutăm pe cei bolnavi cu sufletul să se apropie de Mântuitorul.
Iubiti ostasi din Oastea Domnului si toti care ati luat tamaduire sufleteasca de la Doimnul,nu uitati ca datoria voastra este sa ajutati sufletele bolnave a se apropia de Mantuitorul!Aduceti-va aminte ca , la invierea lui Lazar,Mantuitorul a pus pe cei din jurul sau sa dezlege picioarele celui inviat. Mortul era inviat, dar ,,mainile si picioarele lui erau legate cu fasii de panza". ,, Dezlegati-l pe el si il lasati sa mearga!"-a zis Iisus celor din jurul Sau(Ioan 11,44)
Domnul trezeste la viata suflete bolnave , dar lumea, cu legaturile ei, le impiedica mersul.Aici e datoria noastra :prin orice greutati, sa strabatem cu cei bolnavi , aducandu-i la Domnul.Toti care am luat tamaduire sufleteasca de la Domnul sa plecam prin lume si sa aducem neincetat suflete bolnave la Domnul, la picioarele Crucii Sale, ca sa ia tamaduire.

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne:
„Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!”

Părintele Iosif Trifa

din "Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an"

SUNT STARUITOR ,NU MA ABAT DIN CALE

,,Cei mandri m-au batjocorit peste masura,dar de la Legea Ta nu m-am abatut"(Psalmul 118,51)


Mandria este pacatul cel mai grav al omului,pentru ca ea sta la originea caderii noastre.Diavolul insusi s-a folosit de aceasta arma pentru caderea cea dintai si a deschis astfel in noi rana pacatului.
Deci divolul a pierdut minunata sa natura dintai din cauza mandriei.Condamnat sa primeasca o pedeapsa pe masura crimei comise,a incercat sa-l prinda drept complice pe om ,pentru a transfera in el, mai apoi, rodul pacatului sau,facandu-l astfel si partas raului.
Cum se face pentru a tine departe ,,virusul"mandriei?Psalmistul zice:,,Nu ma abat de la Legea Ta"
Pentru ca singura Legea Lui Dumnezeu poate infrange ,, virusul"mandriei.
Sunt multi care se lasa cuprinsi de fiorul victoriilor celor mandri.Si sunt ispititi nu numai dintre aceia aflati departe de credinta,ci sunt si dintre aceia care cunosc in profunzime poruncile cele mai exigente continute in Sfanta Scriptura.Acestia vad ca persoanele ce se abat de la lege,tradandu-o, sunt in lumea aceasta sufocati de bogatie.Se comporta ca niste ,,arbitri ai nedreptatii",sunt aroganti si dispretuiesc pe cei credinciosi,se pornesc impotriva acelor oameni care,purtandu-se dupa prescriptiile Legii dumnezeiesti in frica de Dumnezeu,smeresc inima lor.Se poarta asa chiar scolitii intr-ale duhului, promovati ,incununati cu laude si,peste toate,dispunand de mari puteri in cunoastere!
Devin o mare tulburare pentru acestia ceilalti ,carora le sunt la indemana ,,reusitele"ce par cu atat mai multe cu cat mai grave sunt calcarile de lege comise de ei,vazand cum, din contra, oamenii drepti sufera saracie,pierderea fiilor lor,ori de-a dreptul neputinte vecine cu iadul.Se intampla astfel ca se incepe a se gandi ca Dumnezeu loveste in dreptii Sai si se pierde din vedere adevarul principal, prin intermediul caruia intelegem ca grija pentru rasplatirea faptelor noastre bune pastreaza nu in vremea aceasta,ci in viitor.Dar sunt putini aceia care sunt in stare sa inteleaga acest adevar.
Intelegem si noi ca nu este corect sa iesim in fata cu asemenea expresii:,,Unde este providenta Lui Dumnezeu?Si unde este dreptatea Sa?Acest ingamfat traieste in abundenta si acest arogant e bogat,acest ,, fara Dumnezeu"este fericit si plin de putere.Pe cand iata, acel drept zace in descurajare si mizerie, lipsindu-i si strictul necesar pentru a trai.Ba mai grav,pe acesta din urma il imbrosca nelegiuitul cu insulte,insolentul acela calcandu-l in picioare.In sfarsit e un marginalizat.Un nimeni!Acest soi de ispite nu e usor de invins, cu atat mai putin cu cat tu nu reuseste sa-ti arunci privirea ta asupra adevaratei realitati si nu te lasi inteleptit de poruncile divine.
Pana si Psalmistul era temator si ,in sufletul lui, suferea si se indoia , fiindca nu intelegea soarta acestor apropiati ai lui.Zice si el:,,Si ma framantam sa pricep aceasta , dar anevoios lucru este inintea mea!Pana ce am intrat in locasul cel sfant a Lui Dumnezeu si am inteles sfarsitul celor rai:
intr-adevar , pe drumuri viclene i-ai pus pe ei si i-ai doborat cand se inaltau.Cat de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins ,au pierit din pricina nelegiuirii lor.Ca visul celui ce se desteapta, Doamne, in cetatea Ta chipul lor de nimic l-ai facut".(Ps. 72,16-20)
Psalmistul a putut vedea , cu duhul profetic ce-i era daruit , si a inteles ce ,,biruintele"nelegiuitilor in veacul acesta sunt asemeni unui vis, dintre acelea in care se pot scufunda linistiti,fiindca ei dorm.Dar visul dispare fara de greutate;acelora care credeau ca beau, acum le este sete;acelora care benchetuiau,acum le este foame;din visul acela nu le ramane nimic consistent sau intreg.Si cu adevarat dorm si viseaza aceia care traiesc in usuratate :sunt treji pentru cele ale lumii.Si sunt adormiti pentru cele ale Lui Dumnezeu.
,,Dar de Legea Ta nu m-am abatut"sunt cuvintele Psalmistului.Asa se poate exprima un om in care straluceste nu numai harul celui care se poarta bine,ci si curatia celui care drept a gandi, in cele mai adanci ale constiintei,si nu a pus la indoiala judecata Lui Dumnezeu.

Sf. Ambrozie al Mediolanului
(din,,Viu va fi sufletul meu" Colectia Patristica, ed. O.D. Sibiu-2000 ,traducere de pr. C-tin Necula)

PELERINAJE

Manastirea ,,Sfintii Voievozi",Baia de Arama-ctitorie a Sfantului Constantin Brancoveanu pe meleaguri mehedintene.


Intr-o frumoasa zi de toamna un grup de pelerini olteni isi indreptam pasii spre o manastire cu un trecut zbuciumat .Construita de Sfantul nostru ocrotitor ,Domnitorul si Mucenicul Brancoveanu ,manastirea Baia de Arama a trecut peste toate greutatile vremurilor ramanand in picioare ca o marturie de mare credinta a Sfintilor nostri inaintasi.O manuta de maicute ,sarace dar pline de multa dragoste te intampina de la poarta cu bratele deschise ,bucuroase ca cineva le calca pragul.In ziarul ,,Lumina "al Patriarhiei Romane am gasit un frumos articol despre aceasta manastire pe care il voi arata aici:
,,Aşezată la poalele dealului Cornetul, lângă râul Bulba, mănăstirea cu hramul "Sfinţii Voievozi" a stat mereu în picioare în lupta cu timpul. Astăzi, în amintirea vremurilor de altădată, credincioşii vin la secularul altar cu aceeaşi râvnă pentru a înălţa rugăciune şi pentru a-i pomeni pe cei dragi.

Despre naşterea acestui loc sfânt şi binecuvântat glăsuieşte veche pisanie din pronaos: "Cu vrerea Tatălui şi cu îndemnarea Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh au făcut această sf(ân)tă biserică dumnealui jupânul Cornea Brăiloiul Ban, dimpreună cu dumnealui jupânul Milco Băiaşul, nepot de frate, Pozanu Căpitanul, cu toată cheltuiala dumnealor şi fiind igumen Kir Vasile Arhimandrit, în zilele prealuminatului creştin domn Io Constantin Basarab voievod. Începutu-s-au a se zidi această sf(ân)tă biserică la maiu 22, leat 7202 şi au săvârşit cu toată podoaba ei la maiu, 7, 7211 (1703). Eu mână păcătoasă, pictorul bisericii Neagoe şi Partenie Ieromonah de la Tismana".

La vremea zidirii mănăstirii, târgul Baia de Aramă îşi avea casele răsfirate pe "Valea Oraşului", mănăstirea găsindu-se în spatele unui aniniş care se întindea pe locul actualei pieţe. După tradiţia locală, îndemnul de a ridica aici un aşezământ monahal ar fi pornit chiar de la Constantin Brâncoveanu, care, cu prilejul unui drum de la Cladova la Horezu, ar fi trecut şi pe la Baia de Aramă.

Spre veşnica pomenire a Băieşilor

Demararea îndrăzneţului proiect a avut la bază şi o întâmplare mai puţin fericită. S-a întâmplat ca, tocmai în această perioadă, vătaful minerilor din Baia, Milco Băiaşul, să piardă pe unul dintre feciorii săi. Cu inima zdrobită, boierul a cerut binecuvântarea de la domnul ţării pentru a ridica aici un aşezământ care să amintească peste ani de feciorul pierdut. Evlaviosul Domnitor nu a pregetat şi, în numai câteva săptămâni, şi-a trimis banul, pe Cornea Brăiloiu, pentru a-l ajuta la Milo.

Scrierile timpului pomenesc de o călătorie a lui Constantin Brâncoveanu, în vara anului 1695, de la Cladova la Cerneţi şi apoi la Tismana, iar drumul cel mai scurt între Cerneţi şi Tismana, prin Topolniţa, Balta, Ponoarele şi Baia de Aramă. Aici, domnitorul a poposit la hanul lui Milco Băiaşul, iar în ziua de 11 iunie au hotărât ridicarea bisericii. Datorită timpurilor vitrege, zidirea bisericii a început abia la 22 mai 1699 şi a fost ridicată într-un singur an (1700). Lipsa resurselor financiare a făcut ca sfinţirea bisericii să vină cu câţiva ani mai târziu, la 7 mai 1703.

În ceea ce priveşte toponimul de Baia de Aramă, trebuie ştiut că derivă din străvechea îndeletnicire a localnicilor, atestată documentar încă din vremea domnitorului Mircea cel Bătrân de a lucra în minele de unde se extrăgea arama. Dintr-o hotărnicie a satului Arcani (jud. Gorj), situat la circa 25 de kilometri de Baia de Aramă, din 20 iunie 1776, aflăm că în comuna Brădiceni, aflată în zonă, era un cătun al "Băiaşilor", dispărut mai târziu prin contopire cu Brădiceni.

Închinată Mănăstirii Hilandar de la Sfântul Munte

Istoricul şi geograful român Ion Donat crede că aici a existat o mănăstire mai veche, fiind vorba numai de o refacere a lăcaşului în timpul Sfântului Constantin Brâncoveanu. Din aceeaşi sursă mai aflăm că Schitul Baia de Aramă era închinat, înainte de 1718, Mănăstirii Hilandar de la Muntele Athos. Acelaşi lucru îl afirmă şi părintele profesor Gheorghe I. Moisescu. Nu putem şti cu exactitate de când a fost închinată mănăstirea şi nici de către cine. Este foarte probabil ca acest lucru să se fi petrecut chiar de la temeluirea ei, având în vedere faprul că primul stareţ a fost cuviosul arhimandrit Vasile de la Hilandar. Aşadar, Milco Băiaşul, sârb de neam, ar fi fost autorul legitim al închinării. Dintr-un alt document, scris în anul 1724, reiese că Mănăstirea Baia de Aramă funcţiona ca aşezământ de maici, cu opt vieţuitoare. Această argumentaţie pare să fie lipsită de fundament deoarece pomelnicul cinstitului aşezământ cuprinde numai nume de egumeni, şi nici un alt document nu menţionează numele vreunei stareţe la Baia de Aramă.

Una dintre filele din istoria mănăstirii se leagă de o pricină ivită între egumenia de aici şi cea de la Mănăstirea Tismana, cu privire la stăpânirea moşiei Meriş, care a durat mai bine de 60 de ani. De asemenea, în documentele vremii, se menţionează că la Revoluţia din 1848, alături de pitarul Drăghiceanu Hârgot şi serdarul Petrache Burileanu (boieri din zonă), a participat şi egumenul Gherasim, stareţ al mănăstirii din 1832.

Podoabele şi proprietăţile mănăstirii

Mănăstirea sau Schitul Baia de Aramă (apare în documentele vremii sub ambele titulaturi) a dăinuit până la "secularizarea" din 1863, atunci când, prin hotărâre domnească, a fost transformată în biserică de mir. Din această perioadă, biserica mai păstrează o catagrafie cu un preţios document statistic referitor la raportul istoriei sociale şi culturale a vechii vetre monahale. Astfel, aflăm de aici că biserica deţinea în proprietate mai multe obiecte patrimoniale, unele dintre ele de o valoare inestimabilă. Odată cu trecerea vremii, chiliile de zid care ocupau partea dinspre deal a incintei mănăstireşti s-au dărâmat (la 1894 erau încă în picioare). Stăreţia, devenită casă parohială, a dăinuit până la jumătatea secolului al XX-lea. Se mai păstrează şi azi urme din zidul înconjurător al mănăstirii, ridicat din bolovani groşi şi mortar, probabil la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Biserica dăinuie şi astăzi, slujind nevoilor spirituale ale locuitorilor din Baia de Aramă şi nu numai. Mai precizăm că, prin lucrarea de excepţie făcută de zugravii Neagoe şi Partenie (ultimul fiind ieromonah la Tismana), zidurile bisericii păstrează şi astăzi chipurile ctitorilor săi: Milco Băiaşul, Mara, soţia sa (în 1705 sau 1706, după moartea lui Milco, s-a călugărit, luând numele de Marina), cei patru fii ai lor - Milco, Gheorghe, Nicolcea şi Semen, împreună cu familia marelui Ban Cornea Brăiloiu: soţia sa Stanca şi cei doi fii ai lor, Barbu şi Constantin, şi cu Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti din acea perioadă. În prezent, lăcaşul a redevenit mănăstire de maici, în urma şedinţei Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Olteniei din 29 ianuarie 2008.(sursa:http://www.ziarullumina.ro)

(intrarea in Sf. manastire)

(Biserica manastirii-din fata)

(Biserica manastirii)

(Fantana de la intrare)

(maica stareta Isidora-o monahie plina de multa dragoste si bunatate)

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

OMUL - CEA MAI MINUNATA FAPTURA

,,Te laud ca sunt o faptura asa de minunata!...."(Ps. 138,19)


Ce mare si adevarat cuvant-,,Te laud ca sunt o faptura asa de minunata"-rostit de Sf. Prooroc si Psalmist David si apoi spus si de catre noi,de pe paginile sfintei Psaltiri!Omul cea mai minunata faptura de pe pamant ,singurul care poarta chipul si asemanarea Lui Dumnezeu si inzestrat cu minte si libertate ,dar aproape singurul nerecunoscator fata de Ziditorul sau.
Ce daruri minunate ,cat har a revarsat si revarsa Dumnezeu asupra acestei minunate fapturi!
Cati talanti si cata putere-,,putere sa calcam peste serpi si peste balauri"-,dar vai noua!,cat de nerecunoscatori suntem si vrem sa fim! Pacatele zilelor noastre au intrecut orice inchipuire si totusi Dumnezeu ne ingaduie , ne vrea ai Lui , ne doreste, pentru ca ne iubeste.El vrea sa fim cu El si sa ne putem bucura impreuna cu El.
Glasul Lui de atata timp ne cheama,, Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si eu va voi odihni pe voi" si totusi este neascultat de atatia ani .Ajutorul Lui ne este oferit permanent ,numai ca noi nu-L dorim .
Adevarat este proverbul romanesc,,Fara Dumnezeu nu poti trece nici pragul,dar cu El treci si marea nevatamat",dar de multi nesocotit.Cu Dumnezeu poti face totul , fara El nimic.El e ,,Calea , Adevarul si Viata"noastra. Drumul nostru, calea noastra ar trebui sa fie Calea Lui, presarata - e adevarat- cu suferinte, dar si cu multe bucurii. ,, Viata in lume este un drum al Crucii si un binemeritat canon pentru pacatele noastre"spun Sfintii Parinti,dar , dupa rastignire, vine si invierea.Rugaciunea si rabdarea sa ne fie aripi in zborul nostru catre cer . Fiind crestini,calea pe care o avem de urmat este calea Crucii,a purtarii Crucii, a Crucii de fiecare zi. In varful Taborului se ajunge greu ,dar ce bucurie acolo ne asteapta Insusi Domnul nostru Iisus Hristos.
,,A-L urma pe Hristos este o lucrare anevoioasa , ce dureaza intreaga viata, dar pe cat este de grea , pe atat e de dulce. Cine a mai facut ce a facut Domnul Hristos?A omorat moartea prin Invierea Lui , ne-a adus viata vesnica.Oricat de triste si oricat de mari ar fi problemele zilnice sa saltam de bucurie, caci ,,Hristos al meu a inviat si nu va fi nici o problema".( Par. Porfirie)
Cu cat este mai grea crucea pe care o purtam , cu atat e mai mare sfintenia pe care o dobandim . Suferinta si greul sunt adevarate comori pentru omul credincios , pentru ca il fac rabdator si smerit.Atunci cand in momentele grele ne pastram linistea sufleteasca , aratam in mod practic ca-L iubim cu adevarat pe Dumnezeu.Sfintii 40 de mucenici ,atunci cand au fost aruncati in lacul inghetat , strigau:,,Greu e gerul , dar ce dulce-i Raiul!".Si prin rabdare au devenit adevarate fapturi minunate care isi lucrau asemanarea cu Dumnezeu.
Sa-L urmam pe Dulcele Mantuitor cu dragoste si rabdare!El ne doreste numai binele ,oricat de mari ar fi necazurile si supararile.Sa-L urmam recunoscatori si rabdatori, constienti ca Domnul ne poarta de grija si ne cunoaste ca suntem fapturi atat de minunate si totusi atat de nerecunoscatoare!

Vino, Doamne Iisuse Hristoase,si intra in sufletele noastre, imprastiind intunericul nostru cu Lumina Ta!Amin.
Tufis Dorin
(articol publicat in ,,Iisus Biruitorul" nr, 50 din 4-10 dec.2006)

FERICITII NOSTRI INAINTASI

PREOTUL VLADIMIR POPOVICI


Parintele Vladimir Popovici a vazut lumina zilei in orasul Chisinau - Basarabia ,la 6 februarie 1896, din parintii:preot Vasile Popovici si Eufrosina. Amandoi parintii erau de o mare credinta , cinste si evlavie,implinindu-si toate indatoririle sfintei lor slujbe in cel mai frumos fel,spre slava si voia Lui Dumnezeu. Tatal Ceresc i-a binecuvantat cu 11 copiii,pe care i-au crescut cu multa grija in dragostea si frica Lui Dumnezeu.
La nasterea celui de-al 11-lea copil ,preoteasa Eufrosina a murit fiind inmormantata in satul Mereseni-Lapusna unde era sotul ei preot atunci,a fost jelita cu multa durere de toti dar mai ales de fiul Vladimir care era micut dar care o iubea nespus. Plecarea mamei l-a facut pe micutul Vladimir sa doreasca nespus Imparatia Cereasca unde era plecata mama lui.
A terminat Seminarul Teologic din Chisinau in anul 1917,dupa care a intrat ca invatator in com. Tibirica-Orhei iar dupa moartea tatalui sau in anul 1918 a fost numit preot in locul acestuia in parohia Lulova.
Parintele Vladimir a fost ca un tata pentru fratii lui mai mici ramasi de acum orfanii de ambii parinti dar si-a indeplinit si datoriile preotesti cu toata dragostea si credinta.
Aparitia Oastei Domnului in anul 1923 a insemnat pentru parintele Vladimir ,cat si pentru sotia sa ,rasaritul unei lumini ceresti.Inca din anul 1924 s-a abonat la foaia ,,Lumina Satelor"de la Sibiu pe care a indragit-o si de care s-a atasat cu toata inima atat de ea cat si de cel care o edita parintele Iosif Trifa. Ce frumos isi aminteste parintele intruna din scrierile sale despre acele zile:,,Viata noastra , a amindoura , se desfasora in acesta admosfera inoita si sfintita de Duhul Sfant , intr-un fel lin si fericit .Crestem amindoi in Domnul ,viata noastra era ca o cantare noua Lui Dumnezeu ,eram parca nepamanteni , in dragostea dintai care iubea mai presus decat orice pe Dumnezeu si pe semeni. Domnul Se coborase in noi cu Imparatia Lui .Parohia noastra ,Glingeni,era umbrita de Duhul Sfant".
Imbolnavire sotiei sale Eufimia si internarea ei in sanatoriul Geoagiu i-a dat prilejul sa-l intalneasca acolo pe par.Iosif, care era si el internat pentru tratament .Aceasta cunoastere i-a apropiat mai mult ,legandu-i pentru totdeauna intr-o partasie care s-a facut din ce in ce mai fierbinte,mai puternica si mai frumoasa...........
Pe langa articole si insemnari publicate saptamanal in reviste,parintele Vladimir a mai scris si brosurile:,,Iertarea" , ,, Rolul preotului ca pastor de suflete" , ,,Dragostea dintai" , si ,,Cartea Preotiei".
In toamna anului 1934, scumpa si credincioasa lui sotie Eufimia ,a trecut la Domnul , lasandu-l cu inima indurerata si singuratica pe pamant pe totdeauna.Mult a plans-o sotul ei iubit ,apoi a asezat-o pentru odihna ,pana la Inviere, in pamantul lor natal de la Glingeni ,aproape de Casa Domnului pe care a iubit-o si a impodobit-o ea cu drag.
La inmornantarea parintelui Iosif a alergat din Basarabia , si a ajuns cu cateva minute inainte de coborarea sicriului in mormant. A fost un moment zguduitor si de neuitat .Timp de 45 de ani parintele Vladimir a venit pe 12 februarie la Sibiu pana in anul 1983 cand avea 90 de ani si nu a mai putut veni.
Dupa refugierea sa din Basarabia a fost timp de 11 ani preot in com. Strambeanude langa Targoviste.Dupa 1957 a slujit 20 de ani in parohiile Sag si Tusa din jud. Salaj pana in 1976 cand s-a pensionat.Dupa 1976 s-a mutat in Cluj la o nepoata in familia careia si-a dus ultimii anii din viata . Atrecut la Domnul in ziua de 28 martie 1984, la Cluj si a fost inmormantat in cimitirul din Manastur.La incheierea insemnarilor acestora , transcriem un ultim cuvant din partea parintelui Vladimir rostit in Duminica Rusalilor a anului 1983.
,,Inchei aceasta biografie a mea cu nesfarsite multumiri Sfintei Treimi:Tatalui , Fiului si Sf. Duh, rugandu-ma ca cei ce ne vor urma sa afle aici o frumoasa pilda de slujire in Oastea Domnului si in Biserica noastra ,hrana necesara pentru a duce lupta sfanta a mantuirii tot inainte. Ma voi bucura nespus de mult daca indemnurile acestea vor ajunge pana la inima cititorului, ca sa-l hotarasca pentru Domnul intr-un chip definitiv si statornic .Domnul Duhul Sfant sa va trezeasca in sufletele moarte si amortite de pacat o viata vie. ...
La sfarsitul vietii mele imi indrept privirea si inima cu o fierbinte multumire spre Dumnezeul meu , rugandu-L sa binecuvinteze pe toti fratii mei din Oastea Domnului , de peste tot. Eu ii imbratisez pe toti cu o dragoste fierbinte in Hristos ,Domnul si Mantuitorul nostru ,rugandu-i din suflet:iertati-ma iubitilor, iertati-mi tot ceea ce v-am putut gresi ca un om pamantean in lumea aceasta , ca sa capatam cu totii acea pace dumnezeiasca ce s-a vestit la Nasterea Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, cand a zis :,,Pe pamant pace , intre oameni bunavoire....".Iar pe toti cei ce citesc aceasta biografie ii rog smerit si fierbinte sa se roage catre Domnul Iisus pentru mine si pentru sotia mea, porumbita mea cea neuitata.
Slavit sa fie Domnul nostru Iisus Biruitorul pentru toate. Amin. Amin. Amin.
Al vostru - parintele Vladimir".
SLAVIT SA FIE DOMNUL!
(din cartea ,, Fericitii nostri inaintasi"de Traian Dorz, ed. O.D.-Sibiu,2009)

LA UMBRA RACOROASA A SF. LITURGHII

Canta P.S.Sebastian-parintele nostru
( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la Radio Oastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit
aflat în colţul din stânga-jos. )

LA UMBRA LUI HRISTOS

O , ce fericita este calea credintei:calea credintei cand il cauti pe Domnul cu tot dinadinsul(Prov.8,17)!
O, ce fericita este calea Lui Hristos pe care ne-am ales-o noi! Ea este:
- calea cea ingusta care duce la viata vesnica (Matei 7 ,14)
-calea adevarului(2 Petru 2 , 2)
-calea cea dreapta (2 Petru 2 ,15 )
-calea neprihanirii (2 Petru 2, 21 )
-calea mantuirii ( Luca 13 , 29)
-calea cea noua si vie , pe care ne-a deschis-o Domnul (Evrei 10 , 2o)!
Slavit sa fie Domnul Iisus , caci El ne-a izbavit de sub puterea intunericului si ne-a stramutat in Imparatia dragostei Lui......O , si ce bine este in aceasta Imparatie a dragostei si a luminii! In aceasta primavara a sufletului , inundata in toate luminile fericirii,si in toate mirosurile dumnezeiesti din Tara vesniciilor.Precum asa de minunat se descrie la Cantarea Cantarilor 2 , 10-13;,,Scoala-te, iubito si vino frumoaso!Caci iata ca a trecut iarna ;a incetat ploaia,si s-a dus.Se arata florile pe camp,a venit vremea cantarii....
O, primavara a Domnului-primavara plina de farmec nespus ,farmec ceresc!...
O, stare fericita a sufletului, care se aseaza la picioarele Domnului , si-I asculta cuvintele Lui- ce este oare mai presus de tine....?
Iata ,a sosit acum si primavara mult asteptata....In pribegia mea prin lume, m-am oprit putin ....... si gandul ma duce la cuvintele minunate ale Sf. Scripturii,din Cantarea Cantarilor 2 , 3-4 ),,Ca un mar intre copacii padurii,asa este prea iubitul meu intre tineri. Cu asa drag stau la umbra lui, si rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele.El m-a dus in casa de ospat, si dragostea era steagul fluturat peste mine"
,,Cu asa drag stau la umbra lui....". O ,ce fericita stare de odihna si multumire deplina!
,,La umbra lui......"inseamna -la umbra Lui Hristos... Da , numai la umbra Lui , si la nimic altceva. Nici la umbra faptelor noastre ;nici la umbra unor invataturi,fie ele cat de adevarate;nici a unor oranduiri,oricat de insemnata ar fi ele. Toate acestea , negresit, isi au locul si pretul lor , dar nu ne putem aseza la umbra lor, caci facand asa , le vom gasi ca si curcubetele lui Iona, cu umbra lui, care,,intr-o noapte s-a nascut si intr-o noapte a pierit"(Iona 4,6-10 ).Nu , ci noi vom sta la umbra Lui Hristos: a Lui Hristos singur,-a Lui Hristos totdeauna....
,,Si rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele...."O, ce fericita dulceata si desfatare este rodul Lui Hristos!- ,,Cand urmez invataturile Tale, ma bucur de parca as avea toate comorile"- scrie psalmistul..
Oranduirile Tale sunt prilejul cantarilor mele in casa pribegiei mele. Ma scol la miezul noptii sa te laud...Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele....!
O, sa ingaduim cu dragoste Domnului Iisus , ca El sa ne duca in casa Lui de ospat. Si sa aflam, ca steagul fluturat peste noi este dragostea Lui ...Si sa fim incredintati, ca sufletul nostru nu poate fi fericit decat in Casa Lui de ospat si la Umbra Lui .......Amin.

Pr.Vladimir Popovici (articol publicat in ,,Iisus Biruitorul" nr. 16-17 din 1 mai 1947)