Cand zaceam

Când zăceam în grea durere
suspinând în așternut
și m-ai mângâiat Iisuse,
o, atunci, Te-am cunoscut!

Când eram strain și singur
biet copil necunoscut
și-ai venit să stai cu mine
o, atunci, Te-am cunoscut!

În prăpastia pierzării
vinovat când m-am văzut
și m-ai scos pe braț, Iisuse,
o, atunci, Te-am cunoscut!

În pustiul de păcate
când plângeam un fiu pierdut
și-ai venit Tu să mă cauți,
o, atunci Te-am cunoscut!



Când am fost la greu, Iisuse,
când în chinuri m-am zbătut,
când stăteai doar Tu cu mine
o, atunci Te-am cunoscut!

- Dar când am ajuns la bine
și la ușa-mi Te-am văzut
așteptai...dar vai, Iisuse,
atunci nu Te-am cunoscut!

Traian Dorz

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 25-A DUPA RUSALII

Pilda samarineanului milostiv
Ev. Luca X, 25-37

Evanghelia pe care o tâlcuim acum închipuie întreaga istorie a neamului omenesc. În chipul unui Samarinean milostiv şi bun a venit şi Iisus Hristos în lume, tămăduind şi mântuind omenirea cea lovită de moarte prin păcatul strămoşesc. Şi Hristos a venit după ce au trecut pe alături „preotul şi levitul“, adică după ce nici Legea şi preoţii Vechiului Testament, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut să-i dea omenirii bolnave ceea ce îi trebuia: tămăduire şi mântuire sufletească. „Untdelemn şi vin“ a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus Hristos „ne-a spălat cu Sângele Său păcatele noastre“ (Apoc. 1, 5).

Dar să luăm aminte! Iisus este şi astăzi Samarineanul cel Milostiv. O, iubite cititorule, de câte ori şi astăzi ne ies în drumul vieţii tâlharii sufletului nostru: păcatele şi ispitele care ne rănesc sufletul! Uită-te bine, cititorule, uită-te bine că tu eşti omul cel rănit din chipul de mai sus. Păcatul te-a rănit, păcatul ţi-a dezbrăcat sufletul de haine şi te-a lăsat „mai mort fiind“. Nu simţi tu acest lucru? De nu-l simţi, apoi tu eşti un pierdut şi azi; mâine vei muri în păcatele tale. Dar, dacă, cercetându-ţi starea ta sufletească, te vei simţi rănit de tâlharii păcatelor – şi odată cu aceasta vei simţi şi o durere pentru rănile tale sufleteşti şi o dorinţă vie care să-ţi umple ochii de lacrimi şi să-ţi deschidă gura să strigi: „Mântuitorule Doamne, vino şi mă scoate, ridică-mă, Doamne“ – atunci să ştii, iubite cititorule, că aproape de tine este mântuirea ta. Atunci să ştii că, în chipul samarineanului din chipul de mai sus, şi asupra ta Se pleacă Domnul şi Mântuitorul Hristos cu tămăduire şi mântuire sufletească.
O, ce Samarinean milostiv şi bun este nouă Domnul! Dar tocmai această bunătate şi milostivire cere ca şi noi să fim cu milă şi iubire faţă de aproapele nostru. „Mergi de fă şi tu asemenea“ – i-a zis Iisus legiuitorului; şi aşa ne zice şi nouă. Fiecare creştin trebuie să fie, să se facă, mai ales în aceste vremuri grele, un samarinean milostiv pentru durerile, lipsurile şi rănile sufleteşti şi trupeşti ale aproapelui său. Dar, durere! Războiul şi vremurile grele de acum n-au făcut samarineni, ci au umplut drumurile de gheşeftari. Doară niciodată n-au trecut creştinii „pe alături“, pe lângă durerile semenilor, ca acei de astăzi. Lăcomia a umplut lumea de „tâlhari“ speculanţi care dezbracă, din spatele săracilor, al văduvelor şi al orfanilor, cămaşa, ca să facă un „câştig“ din lacrimile şi din suferinţele lor.

Cititorule! Te-a rănit păcatul? Strigă-L pe Mântuitorul, căci numai El te poate scăpa şi tămădui! Legea scrisă îţi arată numai păcatul, dar nu-l poate şterge, aşa precum oglinda îţi arată că eşti murdar, dar nu te poate spăla. Strigă-L pe Mântuitorul, zicând: „Doamne, iată, stau căzut în drumul vieţii. Tâlharii (ispitele şi păcatele) mi-au ieşit în cale şi m-au rănit. Rănile mă dor şi nu este cine să le lege. Puterea mi se scurge şi nu este cine să mă ridice. Fie-Ţi milă de mine, Doamne! Iartă-ă, ridică-mă şi mă ia în «grija» Ta cea sfântă şi mântuitoare!“…

Samarineanul milostiv în zilele noastre…

Un prieten întors din America mi-a povestit multe lucruri interesante. Între altele îmi spunea că, mai ales de când s-au oprit băuturile, America s-a umplut de societăţi creştine care se întrec în lucrul Domnului. Sunt societăţi care au deschis în fiecare gară (staţie) câte o casă de adăpost pentru cei care se îmbolnăvesc pe trenuri sau sunt nevoiaşi şi neajutoraţi (la noi se vor deschide câte două crâşme în fiecare gară). Chiar şi pe trenuri sunt vagoane închiriate pentru rugăciune şi pentru cei bolnavi şi flămânzi.

„Şi eu am fost scris într-o astfel de societate – îmi spunea prietenul. Societatea se chema «Mila creştină», şi noi, membrii ei, făceam o adevărată vânătoare prin oraş să găsim oameni bolnavi şi necăjiţi. Pe cei «vânaţi» nu-i lăsam din mână până nu-i puneam pe picioare. Aveam şi o casă de adăpost şi ne susţineam din cotizaţii şi din fel de fel de colecte. Pe mulţi i-am scăpat nu numai la viaţă, ci i-am adus şi la credinţă şi, din oameni răi şi păgâniţi, am făcut creştini buni şi milostivi“…

Ei, şi de ce spun acest lucru aici? De aceea, pentru că creştinismul nostru de azi a cam uitat Evanghelia samarineanului milostiv. O latură a creştinismului celui dintâi a fost tocmai aceasta: grija şi îngrijirea de rănile trupeşti şi sufleteşti ale „fraţilor“. Epistolele Apostolului Pavel sunt pline de „strângeri de ajutoare pentru fraţi“ (citiţi, spre pildă, II Corinteni capitolele 8 şi 9). Dar în zilele noastre a cam slăbit această latură a vieţii creştineşti. De când eram preot la sate mi-aduc aminte cu fior că am îngropat iarna, de sub un pod, pe doi cerşetori care muriseră acolo, în mijlocul unui popor care avea „fonduri“ mari în casa comunei şi în lada bisericii. Satele şi oraşele noastre sunt pline de crâşme mari şi spaţioase, dar rar unde afli atare spital sau o casă (azil) pentru bătrânii neputincioşi sau atare societate pentru împărţit milă şi ajutor nevoiaşilor.

Să facem pe tot locul astfel de societăţi de milă creştină. Să nu uităm că sunt oameni pe care cu nici o predică nu-i poţi aduce la Mântuitorul, ci numai cu pilda samarineanului milostiv pusă în faptă. O, cum s-ar înmulţi numărul creştinilor adevăraţi când în tot satul s-ar strânge la un loc o ceată de samarineni milostivi şi ar începe a strânge şi împărţi ajutoare – trupeşti şi sufleteşti – celor bolnavi, celor neputincioşi, orfanilor şi tuturor necăjiţilor şi năpăstuiţilor!

Dragă cititorule şi scumpă cititoare! În oraşul Iope era o uceniţă cu numele Tavita; n-avea decât un ac; şi cu acest ac îşi umpluse viaţa de milosteniile ce le făcea, îmbrăcând pe cei goi şi nevoiaşi (Fapte 9, 36). Să nu zici, dar, că tu n-ai cu ce înfăptui pilda samarineanului milostiv!
Preot Iosif Trifa

( – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

DIN CANTARILE OASTEI DOMNULUI

Daca-ti lipseste pacea


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )
versuri-Traian Dorz
canta Sandu Donici

PRIN VALURILE VIETII

Iertarea este calea care duce inainte

Observăm, din ce în ce mai mult în jurul nostru, că relaţiile dintre semenii noştri devin tensionate, din motive aparent lipsite de importanţă. Un gest, un cuvânt sau o privire lasă uneori urme foarte adânci, tulburând apele sufletului. De multe ori, rămânem în urmă, purtând un adevărat dialog imaginar cu persoana care ne-a rănit, în care plasăm toată vinovăţia asupra sa, în cascade de argumente.Prin aceste mecanisme, în mintea noastră, evenimentele şi stările poluante pot lua o amploare foarte mare, disproporţionată. Uitarea nu este o modalitate de rezolvare a acestor situaţii, care pot izbucni din nou la cel mai mic factor declanşator. Zi după zi ajungem să cărăm după noi povara resentimentelor, ajungem să ne antipatizăm semenii, uneori fără să ştim prea bine de ce, şi să trăim stări de tensiune care ne epuizează. Astfel, interacţiunile cu cei din jur pot deveni, în loc de prilej de bucurie, motiv de frustrare, iar sufletul nostru se transformă într-un arc gata mereu să sară. Rănile sufleteşti nu au timp să se vindece, întrucât mereu va apărea ceva care să le facă să sângereze.

Iertarea este drumul către pace

Indiferent de mecanismul psihologic care se ascunde în spatele lor, de factorii declanşatori şi de motivele de amplificare, singura vindecare vine din iertare. Şi asta nu printr-un gest raţional, nu prin înţelegerea motivelor din spatele comportamentului celuilalt, nu prin identificarea scuzele, a circumstanţelor atenuante. Acestea nu ne-ar transforma decât în nişte judecători, ce e drept poate mai blânzi, dar care se autoîndreptăţesc să aprecieze dacă un anumit gest este sau nu scuzabil. Spre deosebire de scuză, iertarea este un gest liber de voinţă, un act de curaj, o modalitate de a vindeca relaţia cu celălalt şi de a ne găsi pacea sufletească. Este cu toate astea un gest foarte greu de făcut, care parcă merge împotriva tendinţei generale - cea de a lupta pentru propria dreptate şi de a-l face pe cel care ne-a greşit să plătească într-o formă sau alta. În societatea noastră, din ce în ce mai competitivă şi mai combativă, acest gest poate părea o nebunie. "Când a făcut asta, când mi-a zis asta, cum să iert? Ce o să creadă despre mine? O să spună că sunt slab/slabă." Uităm astfel că în primul rând noi suntem cei care trăim cu resentimentele noastre, care ne poluează viaţa de zi cu zi şi relaţiile cu cei apropiaţi. Din acest punct de vedere, iertarea este în primul rând un dar pe care ni-l facem nouă înşine. Însă, chiar şi aşa, este extrem de dificil dacă încercăm noi, prin forţele proprii sufleteşti, să iertăm, fără să cerem ajutorul lui Dumnezeu. Vom vedea că fără ajutorul Lui ne poate fi foarte greu să ne iertăm chiar pe noi înşine, motiv pentru care vom găsi că este mai uşor să proiectăm vinovăţia, frustrările, asupra celorlalţi.

Resentimentele, buruienile sufletului nostru

Resentimentele sunt ca nişte plante, nişte buruieni cu rădăcini foarte ramificate şi adânc înfipte în sufletul nostru şi care se hrănesc cu energia şi bucuria noastră de viaţă. Chiar şi tăiate de la rădăcină, aceste "plante" îşi vor găsi resursele în adâncul sufletului, în răni vechi, parţial vindecate, şi vor ieşi din nou la suprafaţă.

Această "buruiană" se înmulţeşte foarte repede, trecând de la un om la altul, prin vorbe şi atitudini, ostile, lipsite de bunăvoinţă, ajungând să distrugă, să pervertească întregul sistem de relaţii sociale. Încercând să ne facem dreptate şi să îl pedepsim pe celălalt pentru răul pe care ni l-a produs, nu facem decât să contribuim la înmulţirea acestei "plante" - adevărat parazit emoţional şi relaţional. Fructele "buruienii", prin aceasta înţelegând satisfacţiile, victoriile obţinute în confruntări şi autojustificări, sunt amare, otrăvite şi fac parte dintr-o logică a violenţei, a lui "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Tot ce putem face este să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea credinţă şi putere pentru a "ierta de şaptezeci de ori câte şapte" şi de a ne feri astfel sufletul de povara şi otrava resentimentelor.

"Am simţit o bucurie profundă în interior"

Din nefericire, nu de puţine ori ne confruntăm cu situaţii în care pur şi simplu nu putem ierta. Abuzuri crude, încercări foarte dure ale vieţii ne închid între nişte ziduri în care supravieţuim cu greu. Este vorba şi despre experienţa cutremurătoare a lui Sarah Shaw, a cărei mărturie o puteţi citi în cartea "Sarah - De la o copilărie supusă abuzului şi din adâncimile disperării suicidare, la o viaţă a speranţei şi libertăţii". În rândurile ce urmează vom reda doar câteva idei din felul în care a lucrat ea iertarea.

"Iertarea era calea ce ducea înainte. Şi, dintre toate motivele care mă determinau să iert, ştiam că cel mai important era acela că eu însămi eram iertată. Dar trebuia să fiu sinceră cu Dumnezeu şi să-I spun că, în mintea mea, ceea ce-mi făcuse tatăl meu părea un păcat mult mai groaznic decât tot ce făcusem eu vreodată şi că nu puteam înţelege cum de merita să fie iertat.În cele din urmă, am învăţat că nu era vorba despre "merit". Nici eu nu meritasem să fiu iertată pentru lucrurile pe care eu le greşisem, dintre care nu în ultimul rând era faptul că-L ignorasem cu totul pe Dumnezeu mulţi ani din viaţa mea. Cum m-aş fi simţit eu să-mi văd copiii întorcându-mi spatele? Adevărul era că eu nu meritam să fiu salvată de pe fundul prăpastiei adânci şi întunecate în care mă aflasem […]M-am rugat: "Doamne, Te rog să mă ajuţi să-i iert necondiţionat pe părinţii mei, la fel cum ai iertat şi Tu, atunci când Tu, care nu săvârşiseşi niciun păcat, ai fost abuzat în cel mai îngrozitor mod posibil şi încă până la moarte."De atunci, zi de zi, Duhul Său cel Sfânt a lucrat în mine, transformându-mă, dăruindu-mi o inimă dispusă să ierte. Dar nu m-am trezit pur şi simplu cu această atitudine, ci de fiecare dată când am simţit durerea şi nedreptatea am strigat din nou la El, rugându-L să mă ajute să iert. Şi, puţin câte puţin, am ştiut că El mă ajuta să fac asta […]Sunt atât de recunoscătoare că nici Dumnezeu şi nici consilierii mei nu m-au forţat să iert. Ei nu mi-au spus: "Eşti creştină, trebuie să ierţi" sau "Nu te mai putem ajuta până când nu ierţi mai întâi." Atât de multe lucruri mi-au fost impuse în copilărie şi am fost atât de privată de a lua propriile hotărâri […]Am iertat pentru simplul motiv că îmi doream cu adevărat calea lui Dumnezeu, mai mult decât îmi doream să persist în neiertarea mea. Şi, cu toate că a fost greu, am simţit o bucurie profundă în interior pe măsură ce Duhul Sfânt m-a ajutat să aleg calea lui Dumnezeu şi să spun "nu" propriei variante."

Psiholog Dan Alecu (sursa:http://www.ziarullumina.ro)

ZILE SI ADEVARURI ISTORICE

Ca sa poti vedea bine inainte,trebuie mai intai sa privesti bine inapoi

,,Ca să te poţi orienta bine în viitor, trebuie mai întâi să ştii trage învăţămintele din trecut.
Şi ca să ştii bine să-ţi îndrumi copiii tăi, trebuie mai întâi să iei seama bine la felul cum ţi-au trăit părinţii. Cine nu ştie să folosească bine învăţămintele trecutului său, acela îşi va neferici sigur viitorul lui.(..............)
Seara de 7 noiembrie 1976. Locul a rămas acelaşi. La data aceasta am plecat şi eu(fr. Traian Dorz), împreună cu încă doi fraţi de la Beiuş şi cu alţii doi de la Vulcana-Pandele – Dâmboviţa. Am ajuns la casa de la Poiana Braşov în seara de 7 noiembrie 1976, aşa după cum se hotărâse. Am mai aflat acolo încă vreo douăzeci de fraţi lucrători din diferite părţi ale ţării, sosiţi înaintea noastră. După noi, au mai ajuns şi alţii, aşa că ne-am adunat în total vreo treizeci şi cinci de fraţi.
Pe la ceasul nouă seara, ne-am aplecat pe genunchi şi, cu o rugăciune fierbinte, am mulţumit Domnului pentru prilejul acesta şi L-am chemat stăruitor, cu lacrimi, pe Domnul Iisus în mijlocul nostru, cu lumina şi călăuzirea Duhului Sfânt. Aşa cum ne rugasem acum treizeci şi opt de ani sub mesteacănul din Aleea Filosofilor, nr. 18, lângă părintele nostru Iosif cu cei cinci sute de fraţi de atunci.
Îl simţeam şi acum pe profetul Domnului şi înaintaşul nostru îngenuncheat şi el împreună cu noi, ca atunci. Pentru că tot la o răscruce mare eram şi de data asta. Şi tot într-o luptă grea ne găseam. Şi tot pentru luarea unei hotărâri la fel de însemnate ne adunaserăm.
Ne-am aşezat apoi cu toţii pe nişte scaune în lungul pereţilor şi prin mijlocul casei, în jurul unei mese lungi, de la fereastră până la uşă. M-am ridicat în mijlocul fraţilor, având în mână «Ecoul» din 12 septembrie 1937, cu toată relatarea întâmplărilor şi a hotărârilor de atunci. Şi mai aveam încă alte două documente scrise la maşină. Unul semnat în original de către Părintele Iosif şi de către noi, cei de la redacţie, librărie şi tipografie, de la Anul Nou 1938. Iar altul tot semnat în original de către toţi fraţii din adunarea Oastei Domnului din Sibiu. Prin amândouă adeveream încă o dată Mitropoliei ataşamentul nostru total, atât faţă de Biserică şi faţă de învăţătura ei, cât şi de scopul Oastei Domnului şi de cauza părintelui nostru Iosif Trifa. După cum o făcuseră toţi fraţii delegaţi la Sfatul Central din 12 septembrie, prin Moţiunea înaintată Mitropoliei, atunci. Aceste două documente originale erau o mărturie în plus faţă de cele scrise pe larg în «Ecoul» şi petrecute atunci. Ele întăreau adevărul prin semnăturile în original, atât a adunării Oastei din Sibiu, cât şi a noastră, a celor de la Centrul de Editură al ei. Le-am adus şi le-am arătat fraţilor prezenţi şi, prin ei, tuturor fraţilor din ţară trei mari adevăruri şi anume:

1. Noi nu suntem începătorii acestei sfinte Lucrări, ci suntem numai continuatorii ei. Nu noi am primit inspiraţia Oastei de la Duhul Sfânt şi nu noi am făcut munca începutului ei, ci alţii au avut de la Dumnezeu lumina, chemarea şi călăuzirea CUM să facă această Lucrare după voia şi planul lui Dumnezeu. Ei AŞA au făcut-o. Noi doar am intrat în lucrul lor, după cum spunea Mântuitorul la Ioan 4, 37-38, căci şi în privinţa aceasta este adevărată zicerea: unul seamănă, iar altul seceră.
Eu – zice Domnul – v-am trimis pe voi să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit. Alţii s-au ostenit, iar voi aţi intrat în osteneala lor. Prin urmare, noi suntem urmaşii acelora care au început această Lucrare. Am intrat în lucrarea lor unii mai de mult, alţii mai de curând. Deci dacă noi suntem schimbul doi ori schimbul trei, luând în primire lucrul început de ei, se cuvenea să privim cu toată cutremurătoarea conştiinţă a răspunderii noastre datoria de a continua exact în acelaşi fel munca lor. Pe temelia slăvită a lui Iisus cel Răstignit, întocmai precum au început şi au lucrat ei până în clipa când noi am venit, iar ei s-au dus…

2. Ca nişte zidari conştiincioşi, noi, urmând zidirea la care am fost chemaţi, trebuie să preluăm de la ei acelaşi dreptar de învăţătură sănătoasă care a fost lăsat Părintelui Iosif de către marii săi înaintaşi: Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi.
Dreptarul acesta l-au folosit ei, având toată grija să nu se abată cu zidirea nici la stânga, nici la dreapta. Având toată grija să se alinieze ei înşişi şi să alinieze şi pe alţii cât mai frumos şi cât mai desăvârşit, după linia acestui sănătos Dreptar.
Nouă ne este acum şi nespus mai uşor, dar şi nespus mai greu decât lor, din cauza lipsei de ascultare a unora dinăuntru. Şi din cauza marilor împotriviri ale altora din afară. Dar şi răspunderea noastră este cu atât mai mare, cu cât Lucrarea pe care ne-au lăsat-o ei era mai frumoasă şi mai curată, atât în număr, cât şi în roade, decât cea pe care ne pregătim noi să o lăsăm celor care vin după noi.

3. Pentru a ne orienta acum bine în viitor, avem nevoie neapărat să stăm aici şi să privim bine în trecut. Să luăm pildă şi lumină de la felul cum au gândit şi au lucrat ei, spre a nu abate nici noi cu nimic Lucrarea Domnului de la drumul şi scopul pe care i le-a vrut şi le-a poruncit Domnul Iisus de la începutul ei. Şi nici să nu clădim noi cumva deasupra lor un alt material şi în alt fel decât cum au făcut ei. Căci Domnul le-a poruncit lor AŞA să facă, după cum au făcut. Şi ei ne-au spus nouă şi ne-au lăsat ca şi noi tot AŞA să facem.
Să luăm deci foarte bine seama la aceste adevăruri acum când noi suntem chemaţi să ne precizăm atitudinea clară şi definitivă faţă de învăţăturile străine care s-au amestecat atât de negativ şi de păgubitor în Lucrarea Oastei Domnului şi în desfăşurarea muncii rânduite de Hristos nouă pentru salvarea Poporului nostru şi învierea Bisericii noastre.

Consfătuirea aceasta trebuie să precizeze acest adevăr şi anume: atitudinea noastră faţă de grupările şi crezurile străine, care în ultimul timp au dat şi dau multe atacuri pentru dezbinarea adunărilor noastre şi de atragere a unor fraţi ai noştri la ei.
Nu urâm pe nimeni! Nu batjocorim credinţa nimănui. Nu dezbinăm adunările lor şi nu vrem să le corupem nici un suflet.
Respectăm fiecăruia dreptul la credinţa pe care şi-o alege. Dar nu mai îngăduim nimănui să se amestece în adunările noastre. Nu mai dăm cuvânt nici unui străin la nici o adunare a Oastei, nici nu îngăduim nici unui frate de al nostru să meargă la ei. Cei ce s-au dus au împrumutat multe rătăciri de la ei şi, venind, au dezbinat cu ele multe suflete de fraţi.
Toţi cei care au făcut până acum aceste greşeli să nu le mai facă, ci să se îndrepte pe calea sănătoasă. Iar cu cei ce nu vor să se îndrepte de bunăvoie, să rupem orice legătură, după cuvântul Sfintelor Scripturi (Tit 1, 10-11 şi 3, 10-11 etc.).
Fraţilor, înainte de despărţirea noastră, dacă suntem cu toţii de aceeaşi părere, veniţi să luăm aici o hotărâre cel puţin asupra a trei puncte mai însemnate din învăţătura noastră pe care încă mai sunt unii dintre fraţi care nu le îndeplinesc, şi anume:

1. Cel puţin o dată sau de două ori pe an, fraţii şi surorile să meargă pentru mărturisire şi împărtăşire la biserică, în cele două posturi: al Naşterii şi al Învierii Domnului.

2. Niciodată şi nicăieri să nu se ţină adunările Oastei în timpul Sfintei Liturghii, ci atunci cu toţii să fim la biserică. În timpul bisericii noi toţi trebuie să fim adunaţi la biserică, şi nu în altă parte.

3. De fiecare dată, rugăciunile noastre personale, familiale sau din adunări să se înceapă cu „Tatăl Nostru“, rugăciunea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care El Însuşi a spus-o şi a poruncit-o apostolilor şi urmaşilor Săi. Iar rugăciunea aceasta să se înceapă totdeauna tot cu cuvintele Domnului Iisus: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“, făcându-se semnul Sfintei Cruci. Încheierea se va face tot aşa, spunându-se: „Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin“.

Să pornim foarte hotărâţi la asta, începând chiar de astăzi, peste tot unde mai sunt astfel de stări, pentru a se alunga de peste tot aceste lucruri străine, strecurate printre noi. Cu răbdare, cu dragoste şi cu rugăciune. Duhul Sfânt ne va ajuta. Dar trebuie să fim hotărâţi şi stăruitori.

Toţi cei prezenţi s-au declarat de acord, iar unii au spus că trebuie să se facă semnul Crucii de către toţi fraţii şi la începutul vorbirii în adunări. Chiar şi de către copii când spun poezii. Totul să se înceapă şi să se termine în chip solemn şi evlavios: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. Aceste mari cuvinte dau de la început o sfântă putere şi creează o stare de înaltă inspiraţie şi solemnitate, atât celui ce vorbeşte, cât şi celor ce ascultă. Şi aceasta este starea din care trebuie ca noi să vorbim şi să ascultăm sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu."

Slavit sa fie Domnul! (sursa:http://www.oasteadomnului.ro/forum/)

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 24-A DUPA RUSALII

Cum invie un suflet din moartea pacatelor?
Ev. Luca 8,41-56

Această evanghelie este plină de învăţătură pentru noi.

Ca şi Iair din evanghelie, şi noi avem o fiică iubită, una-născută: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru.

De multe ori se îmbolnăveşte şi această fiică a noastră, ba de multe ori chiar şi moare. Păcatul este acela care îmbolnăveşte sufletul şi provoacă moarte sufletească.

De această boală şi moarte ne putem şi noi scăpa sufletul, aşa cum şi-a scăpat Iair fata: prin căutarea şi aflarea lui Iisus Mântuitorul.

Pe Iair l-a plecat după Hristos credinţa lui cea tare în puterea şi ajutorul Mântuitorului.Cu această credinţă să-L căutăm şi noi pe Iisus Mântuitorul.

Asta înseamnă, iubite cititorule, să crezi şi să te încrezi într-un Iisus, Mântuitor al tău, Care a murit pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iertarea ta şi învierea ta din păcate.

Ca şi Iair, să alergi cu bolile tale sufleteşti la acest Mântuitor, să cazi înaintea Lui şi să-L rogi, zicând: „Doamne Iisuse, intră în casa mea, căci fiica mea cea scumpă, sufletul meu, s-a îmbolnăvit… este gata de moarte”.

O, ce lucruri minunate face şi azi Iisus în sufletul omului care crede şi se încrede în puterea Lui (în Jertfa Lui cea sfântă) şi cere şi primeşte această putere.
Minunea din evanghelie şi astăzi se întâmplă. Şi astăzi învie la o viaţă nouă acei care Îl caută pe Iisus şi se apropie de El cu credinţa şi cu lacrimile lui Iair.
Ca şi fiica lui Iair din chipul de la pagina 367, aşa învie şi astăzi toţi acei păcătoşi care-L primesc pe Cel ce a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit” (In 11, 25).

Cititorule! Ia seama că şi tu eşti un Iair care ai un bolnav:sufletul tău! De când tot plânge şi se văietă acest bolnav… şi tu stai liniştit şi nepăsător!? De când tot strigă după tine acest bolnav să-L chemi pe Doctorul vieţii, pe Iisus, şi tu n-asculţi rugarea sufletului tău!?

Cititorule! Ia seama că tu ai un mort în casa vieţii tale! Sufletul tău a murit în păcate. Şi tu nu te îngrozeşti? Şi tu nu plângi? Şi tu nu pleci să-L afli pe Iisus?
Uită-te bine, cititorule, uită-te bine la chipul de la pagina 367, căci aşa stă Iisus şi astăzi, cu mâna ridicată, şi strigă fiecărui păcătos: „Scoală-te, fiule, din moartea păcatelor!”. Ascultă bine, ascultă cu luare-aminte, cititorule, căci pe tine te strigă Mântuitorul: „Scoală-te, fiule, din păcate!”. Auzi tu şi asculţi tu glasul Lui?

O, ce mare schimbare s-a făcut în casa lui Iair după ce a intrat Iisus în ea! Moartea din casa lui s-a schimbat în viaţă; plângerea, în bucurie. Aşa se schimbă, iubite cititorule, şi viaţa unui om, după ce L-a primit pe Iisus în casa sufletului său.
Şi eu, cel care scriu aceste rânduri, am fost, iubite cititorule, un mort care a înviat după ce a intrat Iisus în casa sufletului său. Zile întregi ţi-aş putea spune despre minunatele schimbări ce le-a făcut Iisus în viaţa mea şi în sufletul meu, dar oricât ţi-aş spune şi cărţi întregi de aş scrie, n-aş putea să-ţi spun toată bucuria şi toată fericirea ce le aduce Iisus într-un suflet care L-a primit.

Această bucurie „deplină” (In 16, 24) o poate simţi şi avea numai cel care s-a hotărât pentru Iisus şi cel care L-a primit pe Iisus în casa sufletului său.

Fă şi tu aşa, iubite cititorule, şi vei vedea că adevărate sunt vorbele mele!

„Cine s-a atins de Mine?”

Evanghelia aceasta, pe lângă minunea învierii fiicei lui Iair, mai cuprinde şi tămăduirea unei femei bolnave care „s-a atins” de Mântuitorul (citiţi în textul evangheliei această minune).

Să luăm aminte că femeia nu s-a tămăduit din atingerea hainei lui Hristos, ci prin atingerea sufletească a ei cu Hristos. Femeia s-a atins cu credinţă tare în puterea lui Hristos şi de aceea întreabă Iisus: „Cine s-a atins de Mine, căci Eu am cunoscut puterea care a ieşit din Mine?”

Adică, voia să zică Domnul: „Cineva M-a căutat cu credinţă şi încredere în puterea Mea şi de aceea am lăsat să iasă din Mine putere tămăduitoare pentru acela”.
Creştinilor! Atingerea cea sufletească de Hristos face şi azi minuni. În sufletul omului care s-a atins şi se atinge sufleteşte de Hristos se pogoară şi astăzi puterea Lui cea dătătoare de viaţă şi tămăduire.

Precum firul electric, după ce s-a pus în atingere şi în legătură cu centrala electrică, duce prin casele oamenilor lumină şi căldură, aşa şi viaţa unui om, după ce s-a pus în atingere şi legătură cu marele Izvor de viaţă şi lumină – cu Iisus Hristos – se umple de lumină, de tărie şi de dar sufletesc.

Cititorule! Te-ai atins tu cândva de Hristos, ca să simţi ce putere „iese” atunci de la El şi intră în sufletul tău şi în toată viaţa ta?

Preot Iosif Trifa

(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

DIN INVATATURILE SFANTULUI IOAN GURA DE AUR

In desert se tulbura tot muritorul !

,,Vino, creştine, să cântăm viersul de psalm al alăutei lui David şi împreună cu el să facem cunoscută nimicnicia celor omeneşti: „In deşert se tulbură tot muritorul”.

Se tulbură, dar la sfârşit va pieri. Se tulbură, dar mai înainte de a se aşeza este înghiţit. Ca focui se aprinde, dar ca trestia se preface în cenuşă. Ca vârtejul de vânt se înalţă, dar ca praful piere. Ca flacăra focului se aprinde, dar ca fumul se împrăştie. Ca floarea se împodobeşte, dar ca iarba se usucă. Ca norul se răspândeşte, dar ca picătura de ploaie se împuţinează.

Se tulbură, dar prin pofta fără de saţ putreziciune agoniseşte. Se tulbură, dar se duce fără să ia ceva din agoniseala zbuciumului său.

Ale lui tulburările, ale altora bucuriile. Ale lui ostenelile, ale altora avuţiile. Ale lui grijile, ale altora veseliile. Ale lui scârbele, ale altora desfătările. Ale lui blestemurile, ale altora îngrijirile. Ale lui răpirile, ale altora plăcerile. Pentru el suspinul, pentru altul îmbelşugarea. Pentru el lacrimile, pentru alţii banii. El ca în iad se chinuie, alţii se desfătează cu bogăţiile lui şi cântă.

Cu adevărat, „în deşert se tulbură tot muritorul”.

Ce este omul? Împrumut cu dobândă vremelnică a vieţii: datorie fără amânare a morţii; fiară neîmblânzită prin voia ei; către sieşi îşi dă învăţătură; iscusinţă la răutăţi, dibăcie la nedreptate; grăbnicie la strângere de avuţii; nesaţiu la lăcomie; destoinicie la necredinţă; duh mândru; tină obraznică; cenuşă răzvrătitoare; praf îngâmfat; văpaie cu uşurinţă de potolit; lemn lesne putrezitor; iarbă care se usucă degrabă; fire care cu lesniciune piere. Astăzi în bogăţie, mâine în mormânt.

Astăzi îmbrăcat cu profir, iar mâine dus la mormânt. Astăzi în multe avuţii, iar mâine în coşciug. Astăzi cu cei ce-l linguşesc, iar mâine cu viermii. Astăzi este, iar mâine nu mai este. Astăzi se mândreşte, iar peste puţin se tânguie. Nesuferit când este fericit şi nemângâiat in nenorociri. Nu se cunoaşte pe sine, dar cercetează pe cele peste puterile lui. Nu ştie cele de faţă, dar cugetă la cele viitoare. Prin fire muritor, dar cu firea lui cea semeaţă se socoate că-i veşnic. Supus la tot felul de boli, locaş lesne de străbătut de orice fel de patimă, locuinţă bine primitoare a oricărei supărări.

Câte am spus şi totuşi n-am găsit nimic mai potrivit decât cuvintele profetice, care spun: „ În deşert se tulbură tot muritorul”.

Nu se aseamănă oare, creştine, viaţa omului cu marea? Nu suntem oare mai tulburaţi pe uscat decât pe mare? Nu ne izbim unii de alţii mai puternic decât ne izbesc valurile mării? Oare nu ne învârtim încoace şi încolo ca în întunecimea mării? Unul ia celuilalt ogorul, altul răpeşte vecinului slugile. Unul se judecă cu megieşul său pentru apă, altul se luptă pentru aer cu cei din jurul său. Unii se ceartă pentru măsurarea pământului, alţii se măcelăresc pentru zidirea caselor. Unul nu se satură de dobânzi, altul stăruie să ia şi capitalul. Săracul se chinuie, bogatul se tulbură. Cel care n-are se blesteamă că n-are, iar cel care are, vicleneşte. Ocârmuitorul este pizmuit; puternicul este urât; conducătorul trădat. Războaiele vin unele după altele. Zavistiile se ţin lanţ. Pofta nesăţioasă stăpâneşte cu tiranie. Lăcomia împilează, minciuna se înalţă cu mii de laude, credinţa unuia în altul a pierit, adevărul a părăsit pământul, iar prietenia ţine până la sfârşitul mesei.

Pământul nu mai poate să rabde atâtea răutăţi, care au pângărit până şi văzduhul. Din pricina banilor, viaţa a ajuns de nesuferit. Din pricina banilor am vândut stihiile cele libere: drumurile se vămuiesc, pământul se împarte, apele se stăpânesc, aerul se cumpără.

Bogaţii se topesc de grijă, datornicii se vestejesc de grija datoriilor, hrăpăreţii tulbură lumea, iubitorii de arginţi îşi pierd timpul pe judecătorii; negustorii neguţătoresc nenorocirile şi nevoile oamenilor, defăimătorii vând minciuna.

Minţindu-ne unii pe alţii, am desfiinţat jurămintele celelatte şi ştim să ne jurăm numai pe Dumnezeu.

Pentru aceasta proorocul, văzând pe oameni înghesuiţi spre rele, socoteşte nenorocită viaţa noastră şi spune: „În deşert se tulbură tot muritorul”.

- Dar oare, proorocule, numai omul se tulbură? învinuieşti numai făptura cea cuvântătoare?

- N-am găsit, răspunde proorocul, pe nici unul dintre dobitoace sau dintre stihii că se tulbură. Se tulbură apele, dar se potolesc iarăşi. Se cutremură pământul, dar se întăreşte din nou. Se mişcă vânturile, dar se liniştesc iarăşi. Se tulbură orice fiară, dar, dacă se satură, se potoleşte. Se înalţă şi para focului, dar, dacă ard lemnele ce se găsesc acolo, se stinge. Omul însă, care se tulbură din pricina banilor, niciodată nu se potoleşte. I-a luat pe aceia, dar priveşte la ceilalţi, a pus stăpânire şi pe aceia, dar a şi deschis ochii pentru alţii. Se nevoieşte să facă din o sută două şi se sileşte să grămădească lângă aceştia tot pe atâţia. Nu încetează niciodată de a grămădi până va fi grămădit şi sfârşitul lui. Chinuit de setea iubirii de argint, ajunge mai galben decât aurul. Toate a aceastea din pricina bogăţiei, mama a toată răutatea, duşmanul în frânării, vrăjmaşul castităţii, tainicul tâlhar a toată virtutea.

Dar pentru ce învinuiesc bogăţia şi nu învinuiesc pe cei care o au? Însăşi bogăţia este nedreptăţită de bogaţi, căci o leagă şi o ţin în lanţuri. Mi se pare că bogăţia zice bogatului:

- Pentru ce, iubitorule de avuţii, mă înlănţui, pentru ce mă strângi de jur împrejur ca pe un ocnaş? Pentru ce mă îmbrăţişezi şi mă săruţi ca pe un prieten, dar mă legi ca pe un făcător de rele, trimis din minele de aur în mâinile tale? Dacă voieşti să dormi mai uşor decât în vise, lasă-mă să fiu fericită în mâinile săracilor! Bogatul însă răspunde:

- Bogăţia o adun pentru copii, ca să nu ajungă moştenitorii sărăciei!

Bogatul îşi închipuie totul cu de-amănuntul! Nu ştie cele prezente, dar se îngrijeşte de cele viitoare. Nu cunoaşte nevoile sale, dar se îngrijeşte de copii. Nu ştie când moare, dar se sfătuieşte cu privire la moştenitori. Nebune, spune-mi mai întâi sfârşitul tău şi apoi asigură existenţa copiilor tai! Spune-mi mai întâi ce se petrece azi şi apoi te voi crede şi despre cele ce se vor petrece mâine! Pentru ce te înşeli pe tine însuţi şi după moarte? Pentru ce voieşti să fii mort şi batjocorit? Pentru ce hotărăşti tu ceea ce trebuie să facă Dumnezeu? Pentru ce legiueşti tu purtarea de grijă a lui Dumnezeu? N-ai nici o legătură cu cele ce vor veni după tine. Nu poţi fi şi mort şi chivernisitorul celor vii şi judecător dintre morţi, drămăluind ceea ce se cuvine fiecăruia. Pentru ce te trudeşti în deşert, bogatule, şi aduni la bogăţiile tale cele ce se cuvin săracilor? Pentru ce te mânii când ţi se cere din bunurile lor, ca şi cum ai da din ale tale? Săracii nu cer bunurile tale, ci pe ale lor; cer bunurile încredinţate ţie pentru ei şi nu pe acelea care s-au născut o dată cu tine.

Dă ce ai luat şi dobândeşte folosul din datul tău, pentru că ţi s-a făgăduit să dai, nu să iei. Să-ţi fie de ajuns că Dumnezeu îţi întinde dreapta Sa prin sărac!

Cel care plouă din cer îţi cere un bănuţ.

Cel care tună şi fulgeră îti spune-”Miluieşte-Mâ!”.

Cel care îmbracă cerul cu nori îţi cere o haină. Ajungă-ţi că săracii se roagă de tine ca de Dumnezeu!

Ai milă, miluieşte ca să fii miluit! Dar tu nu voieşti să-ţi ridici nici genele. Te roagă şi nu te îndupleci. Dă-le cele ale lor înainte de a veni ziua socotelilor. Dă-le cele ale lor! Vei primi nu după mult timp tot ce dai!

Dumnezeu este tată săracilor. Dă-le cele ale lor şi ia de la Tatăl lor lipsa de grijă. Care este aceasta? “Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici mie aţi făcut” (Matei XXV, 40). Cel care miluieşte pe sărac nu numai că şterge zapisul păcatelor, dar capătă şi mărturisirea ce spune: “Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu” (Proverbe XIX, 17).

Sa dăm deci milostenia împrumut lui Dumnezeu, ca să primim de la El ca răsplată iubirea Sa de oameni. Ce cuvânt preaînţelept! “Cel ce miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu!”. Pentru ce n-a spus: Cel ce miluieşte pe sărac, dă lui Dumnezeu, ci: “împrumută pe Dumnezeu?”. Sfânta Scriptură cunoaşte lăcomia noastră. A băgat de seamă că pofta noastră nesăţioasă spre lăcomie caută înmulţirea averii. De aceea n-a spus: Cine miluieşte pe sărac, dă lui Dumnezeu, ca să nu socoteşti numai că Dumnezeu îţi dă înapoi numai ceea ce ai dat, ci a spus: “Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu “, ca să plece spre milostenie pe iubitorul de câştig la auzul cuvântului “împrumut”.

Cum vrei deci să ai pe Dumnezeu: judecător sau datornic? Datornicul poartă respect celui care l-a împrumutat. Judecătorul însă nu se ruşinează de cel chemat la judecată.

Dumnezeu spune bogatului:

- Dă celui sărac! Dacă n-ai încredere că-ţi va da înapoi din pricina sărăciei lui, ai încredere în Mine din pricina bogăţiei Mele.

- Dar ce câştig dacă Te împrumut prin sărac? îi răspunde bogatul.

- Iţi dau însutit şi viaţa veşnică.

- Că o să mi le dai pe acestea cândva,cer să facem o învoială, pentru că voiesc să-mi întăresc contractul. Spune-mi timpul când ai să-mi plăteşti! Hotărăşte-mi sorocul plăţii!

Ascultă acum, cu luare aminte când şi unde îţi va plăti datoria Cel care S-a împrumutat prin cei săraci.

Când va sta Fiul Omului pe tronul slavei Lui, va pune în dreapta Lui oile, iar la
stânga caprele. Şi va zice celor din dreapta:

- ” Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii”.

- Pentru ce?

-„Am flămânzit şi M-aţi ospătat; am însetat şi Mi-aţi dat de am băut; eram gol şi M-aţi îmbrăcat; în închisoare am fost şi aţi venit la Mine “.

Iar cei care au slujit bine la timp potrivit, care s-au uitat şi Ia nevoile săracilor, dar şi la vrednicia celui împrumutat, vor spune;

- “Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am ospătat sau însetat şi Ţi-am dat de ai băut, Ţie în Care toţi ne punem nădejdea? Sau când Te-am văzut într-o lipsă atât de mare? Când am făcut acestea?”

- ” Întrucât”, va răspunde Dumnezeu, “aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, Mie Mi-aţifăcut”.

Nu este adevărat deci cuvântul ca “Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu ? “.

Şi după cum celor din dreapta le-a dăruit împărăţia cerurilor pentru iubirea lor de oameni, tot astfel şi celor din stânga le hotărăşte chinurile veşnice pentru neomenia lor:

- “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în întunericul cel mai din afară, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei XXV, 34-41).

Dumnezeu n-a spus: Pentru că aţi fost desfrânaţi, pentru că aţi săvârşit adulter, pentru ca aţi făcut mărturie mincinoasă, cu toate că şi acestea sunt rele, dar mai puţin rele decât neomenia şi nemilostenia.

- Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte rele?

- Pentru că nu judec păcatul, ci neomenia. Nu osândesc pe cei care au păcătuit, ci pe cei care nu s-au pocăit. Pentru neomenia voastră vă osândesc, căci, deşi aţi avut un leac atât de mare, milostenia, totuşi v-aţi lipsit de o binefacere atât de mare. Mustru aşadar neomenia voastră, ca rădăcină a toată răutatea şi necredinţa. Laud iubirea de oameni, ca rădăcină a tuturor virtuţilor. Pe unii îi osândesc în focul cel veşnic, altora le dau împărăţia cerurilor. Amin.

Sf.Ioan Gura de Aur (sursa:http://www.ioanguradeaur.ro/)