ISPITELE OAMENILOR MODERNI

 Sfantul Siluan Athonitul ne invata ,cum sa pastram pacea sufleteasca  in mijlocul smintelilor zilelor noastre......!!!

,, Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul".

,, Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum să o dobândească. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-1 izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi I i-a zis: „Paisie, de voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pre nimenea să urăşti şi să osândeşti, şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu pace în suflet; dară cel ce iubeşte a face voia sa, niciodată va afla pacea. Sufletul ce s-a dăruit voii lui Dumnezeu uşor poartă toată durerea şi toată boala, căci şi în boală el se roagă şi vede pre Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea; Tu ştii cât sunt eu de păcătos şi de neputincios, ajută mie să rabd şi să mulţumesc bunătăţii Tale”. Şi Domnul uşurează boala, şi sufletul simte ajutorul lui Dumnezeu, şi este vesel înaintea lui Dumnezeu şi mulţumitor.
Dacă te ajunge vreo nesosinţă, tu să gândeşti: „Domnul îmi vede inima, şi dacă îi este bineplăcut, bine îmi va fi şi mie, şi celorlalţi”, şi aşa sufletul tău pururea va fi în pace. Dar dacă cineva va cârti: „Asta nu-i aşa, aia nu-i bine”, niciodată nu va fi pace în suflet, măcar de ar şi posti şi mult s-ar ruga.
Apostolii erau întreg dăruiţi voii lui Dumnezeu; aşa se păstrează pacea. Tot aşa şi toţi marii oameni sfinţi au răbdat toate scârbele, încredinţându-se voii lui Dumnezeu.
Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.
Trebuie neclintit să ne amintim că vrăjmaşii înşişi au căzut din mândrie, şi că pe noi tot mereu încearcă să ne mâne pe aceeaşi cale, şi pe mulţi i-au înşelat. Dară Domnul au zis: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”.
„O, Milostiv Doamne, dăruieşte nouă pacea Ta, precum ai dat pacea Sfinţilor Apostoli: «Pacea Mea dau vouă».
Doamne, dă şi nouă a ne îndulci de pacea Ta. Sfinţii Apostoli au primit pacea Ta, şi asupra întregii lumi o au revărsat, şi mântuind norodul, nu-şi pierdeau pacea, şi întru dânşii ea nu se împuţina”.
Slavă Domnului şi milosârdiei Sale, căci El mult ne iubeşte şi ne dă pacea Sa şi harul Sfântului Duh.
Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?
Judecând după Scriptură şi după moravurile oamenilor de astăzi, noi trăim vremile de pe urmă, şi totuşi trebuie păstrată pacea sufletească, fără de care nu ne putem mântui, precum zicea marele rugător al pământului rusesc, Cuviosul Serafim. Câtă vreme trăia Cuviosul Serafim, pentru rugăciunile sale Domnul păzea Rusia; iar după dânsul s-a înălţat un alt stâlp ce ajungea de la pământ până la cer - Părintele Ioan din Kronstadt. Ne vom opri asupra lui: el este de-al vremilor noastre, şi l-am văzut rugându-se, pe când pe ceilalţi nu i-am văzut.
Ne amintim cum după Liturghie, când i-au adus calul şi trăsura şi el se aşeza în ea, norodul 1-a împresurat, cerându-i binecuvântarea; şi într-o astfel de învălmăşeală sufletul îi era neîntrerupt în Dumnezeu, şi într-o astfel de gloată el nu se risipea şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Cum ajungea el la aceasta? - iată întrebarea noastră.
Ajungea la aceasta şi nu se risipea pentru că iubea norodul şi nu înceta a se ruga pentru el Domnului:
„Doamne, dăruieşte pacea Ta lumii Tale”.
„Doamne, dăruieşte robilor Tăi Duhul Tău cel Sfânt, ca El să le încălzească inimile cu dragostea Ta, şi să-i povăţuiască întru tot adevărul şi binele”.
„Doamne, voiesc ca pacea Ta să fie întru tot norodul Tău, pre carele Tu ai iubit până în sfârşit, şi ai dat pre Fiul Tău cel Unul-Născut, spre a mântui lumea”.
„Doamne, dăruieşte lor harul Tău, ca în pace şi în iubire să Te cunoască şi să Te iubească, şi să zică asemenea Apostolilor pre Tabor: Bine este nouă, Doamne, a fi cu Tine”.
Astfel, neîncetat rugându-se pentru norod, el îşi păstra pacea sufletească; noi însă o pierdem, pentru că nu avem în noi dragoste către norod. Sfinţii Apostoli, şi toţi Sfinţii, doreau norodului mântuirea, şi petrecând în mijlocul oamenilor, înflăcărat se rugau pentru ei. Duhul Sfânt le dădea puterea a iubi norodul; şi noi, de nu ne vom iubi fratele, nu vom putea avea pacea.

Să cugete fieştecare la acestea
(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducerea Ierom, Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 335-337)

(sursa :www.doxologia.ro)

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Dragostea

 
Dragostea care nu doare
n-are roadă numai floare
n-are lacrimi, ci-nselare
n-are viață - numai pare.

Dragostea care nu plânge
nu se-aprinde, ci se stinge,
nu se-nalță, ci coboară,
nu învie, ci omoară!

Dragostea ce nu-i fierbinte
nu te crede, ci te minte,
nu e-n soare, ci e-n ceață,
nu-ncălzeste, ci îngheață.

Dragostea ce nu-i curată
nu trezeste, ci îmbată,
nu rămâne, ci trădează,
nu-nălbeste, ci-ntinează.

Numai Dragostea Divină
nu te arde, ci te-alină,
nu te lasă, ci te ține
orice trece si-orice vine.

Numai dragostea frumoasă
legământul nu si-l lasă
și cununa nu-si desparte
nici în viață, nici în moarte!
  
Traian Dorz

ISPITELE OAMENILOR MODERNI

 Comoditatea ,lenea si trandavia

Cine îşi mai imaginează viaţa fără telecomandă? Fără cuptorul cu microunde, fără cafetieră sau să mai trebuiască să meargă pe jos o jumătate de oră pentru a ajunge la un magazin să îşi cumpere pâine?

Suntem atât de "ocupaţi", încât strâmbăm din nas atunci când trebuie să mergem la magazinul din apropiere pentru a cumpăra pâine, când trebuie să ducem gunoiul sau chiar atunci când vine vorba de încălzit mâncarea din frigider. Oricât de agitaţi şi de ocupaţi am fi, nu putem să nu remarcăm că omul zilei de astăzi este unul mai mult decât comod.

Cât de tare nu strâmbăm din nas atunci când se termină bateriile la telecomandă şi suntem nevoiţi să schimbăm posturile televizorului din butoane?

Câţi nu mâncăm tot felul de semipreparate în fotoliul din faţa televizorului pentru a nu ne mai obosi să mergem până în bucătărie şi, în plus, "economisind" timp şi să ne uităm la un film american "bun", la un meci de fotbal ori la o telenovelă abia apărută.

Seara suntem prea obosiţi pentru a ne mai ruga aşa cum ar trebui, pentru că "am avut o zi grea" şi nu mai putem rezista o jumătate de oră în genunchi în faţa icoanelor, aşa că pentru mulţi rugăciunea "Tatăl nostru" rămâne singura rostită pe fugă, însoţită de vreo câteva metanii în timpul cărora pomenim pe cei dragi şi pe cei adormiţi, după care ne aruncăm rapid în pat, pentru că urmează o nouă zi "grea".

Comoditatea este una dintre bolile cel mai des întâlnite la omul modern, deoarece toată evoluţia tehnicii, menită să ne facă viaţa mai uşoară, nu a făcut altceva decât să ne transforme în nişte leneşi, dependenţi de toate aceste maşinării. Nişte sclavi ai lor, care nu îşi mai pot imagina viaţa fără toate aceste ajutoare.

Mergem cu maşina la serviciu, înfruntând blocajele din trafic, când am putea merge cu mijloacele de transport în comun şi am ajunge mult mai repede. Însă suntem prea comozi ca să mergem câteva sute de metri pe jos şi să aşteptăm în staţie autobuzul, tramvaiul ori să mergem "tocmai la metrou".

Şi aproape de fiecare dată zicala "leneşul mai mult aleargă" se adevereşte, deoarece stăm blocaţi în trafic timp preţios, în care am fi putut ajunge cu siguranţă la serviciu cu metroul sau cu un alt mijloc de transport în comun, timp în care am fi citit liniştiţi şi câteva pagini dintr-o carte.

Comoditatea se vede inclusiv la copii, care pe de o parte sunt învăţaţi aşa de părinţii "grijulii" care aduc ceaiul şi mâncarea la pat, le aduc hainele şi îi ajută să se îmbrace şi le fac toate mofturile, dar şi copiii înşişi devin astfel din cauza tehnicii ultramoderne ce a pătruns în casele tuturor. Copiii nu mai joacă fotbal sau alte jocuri care presupun mişcare, ci se joacă în casă în faţa calculatoarelor ori a televizoarelor cu monitoare uriaşe din sufragerie. Aşa pot juca orice joc fără să depună efort sau fără să se murdărească şi, în plus, pot ţine alături şi snackurile, chipsurile sau alte "mâncăruri" moderne.

Comoditatea văzută de medici

Din punct de vedere medical, comoditatea sau lenea este văzută în primul rând ca o deficienţă de dorinţă şi voinţă, însă nu este văzută neapărat o problemă decât după un anumit timp. Medicii consideră că nu este nimic rău în a-ţi fi lene din când în când. Este o reacţie de autoconservare, ţine de instinctul de supravieţuire, fiind o modalitate prin care organismul se protejează în momentele de slăbiciune împotriva efortului psihic sau fizic. Problema însă este atunci când devine repetitivă, când persistă sau, cum spun medicii, când devine "cronică". Atunci apare o lipsă de motivaţie pentru absolut orice, scade randamentul şi apar problemele în interiorul familiei.

În ceea ce priveşte cauzele acesteia, ele sunt multiple, cum ar fi oboseala fizică ori psihică, stresul, căldura, alimentaţia necorespunzătoare sau activităţile monotone şi plictisitoare.

În ceea ce priveşte soluţiile, din punct de vedere medical, specialiştii recomandă o ceaşcă de cafea ori de ceai verde, un energizant sau mişcarea fizică. O oră de alergat, înot sau de gimnastică dă buna-dispoziţie necesară pentru o zi întreagă.

Trândăvirea este o patimă şi trebuie alungată

Toate aceste obiecte create pentru a ne uşura viaţa nu fac altceva decât să ne îndepărteze şi mai mult de Dumnezeu. Devenim mai bogaţi material, deţinem lucruri care ne ajută fizic, însă devenim în acelaşi timp mai săraci din punct de vedere spiritual. Toate aceste înlesniri ne predispun spre trândăvire, tocmai prin confortul pe care îl oferă.

Din punct de vedere spiritual, lenea sau trândăvia este acuzată de toţi Părinţii Bisericii.

Exemplele încep în Sfânta Scriptură, unde Mântuitorul dă mai multe pilde, precum cea a talanţilor, în care sluga vicleană şi leneşă ce nu şi-a înmulţit talantul este alungată. La fel, smochinul neroditor este blestemat să se usuce, ajungând în focul cel nestins.

Apoi, Sfinţii Părinţi au acordat spaţii ample în lucrările sau în cuvintele lor de învăţătură acestei patimi.

Sfântul Efrem Sirul consideră trândăvia pe primele locuri între păcate, celebră fiind rugăciunea sfântului, ce marchează slujbele Postului Mare: "Doamne şi Stăpânul vieţii mele, Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie! [...]", se arată în începutul acestei rugăciuni. Aceasta deoarece trândăvia naşte gânduri rele, iar gândurile rele duc la fapte rele.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune referitor la trândăvie, la lene că "este în firea sufletului să fie fără încetare în mişcare - el neputând suferi repaosul. Dumnezeu a creat fiinţa omenească pentru muncă; a lucra îi este firea, a sta e împotriva firii lui. Să nu judecăm după cei bolnavi, ci să ne gândim la încercările noastre. Nimic nu este mai distructiv ca sedentarismul, ca trândăvia. Pentru aceasta Dumnezeu ne-a orânduit legea muncii". De asemenea, explică şi de ce comoditatea degenerată în trândăvie nu ne este de folos şi care este legătura dintre lenea trupească şi cea sufletească. Tămăduirea acestei patimi sau evitarea ei se poate face în primul rând prin activitate intelectuală, astfel încât mintea noastră să nu aibă vreme să se gândească la lucruri rele, dar şi prin activitate fizică, pentru ca trupul să nu se întoarcă împotriva noastră cu alte patimi.

"Nimic nu este mai distructiv ca sedentarismul, ca trândăvia.

Pentru aceasta Dumnezeu ne-a orânduit legea muncii."

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Silviu Dascalu ( sursa:http://www.ziarullumina.ro/)
 
  Parintii nostri ne invata........

,,In Pateric se spune ca Sfantul Antonie cel Mare , fiind in pustie , a ajuns odata intr-un fel de moleseala , intr-un fel de plictiseala si a zis : ” Doamne , ce sa fac sa ma mantuiesc, ca nu ma lasa gandurile ?”Si atunci a venit un inger in infatisearea de calugar si a stat langa Sfantul Antonie cel Mare si si-a ridicat mainile la rugaciune , apoi s-a asezat si a impletit o funie , dupa aceia iar s-a asezat la rugaciune , si iar a impletit o funie. ” Fa asa si te vei mantui ” .
,,Avva Ilie spunea ca “un batran a ramas intr-o capiste si au venit dracii, zicandu-i lui : du-te din locul nostru ! Iar batranul a zis : voi nu aveti loc. Si au inceput dracii sa-i risipeasca cu totul smicelele lui de finic. Iar batranul sta adunandu-le pe ele. Mai pe urma dracul apucandu-l de mana, il tragea afara.Dar ajungand batranul la usa, cu cealalta mana tinea usa strigand : Iisuse, ajuta-mi ! Si indata a fugit dracul. Si batranul a inceput a plange. Iar Domnul a zis lui : de ce plangi ? Si a raspuns batranul : fiindca dracii indraznesc sa apuce pe om si sa-l necajeasca.Si i-a zis lui : tu te-ai lenevit; caci cand M-ai cautat, ai vazut cum M-am aratat tie !Acestea le zic, caci este trebuinta de multa osteneala si de nu se va osteni cineva, nu poate sa aiba pe Dumnezeu cu sine, caci El pentru noi S-a rastignit"(din ,, Pateric")

”Trândăvia se manifestă atât trupește, cât și duhovniceste. Trândăvia trupească se manifestă prin a irosi această vreme de aur fără a face nimic, în plăceri deșarte, în băutură, jucând table ori cărți, ori în nesăvârșirea unei munci folositoare; iar trândăvia duhovniceasă constă în faptul de a pierde vremea noastră de pocăință cu săvârșirea diferitelor păcate. Dacă lenea trupească ne îndepărtează de unirea cu lucrurile bogăției materiale, lenea duhovnicească conduce de-a dreptul către îmbogățirea în vicii”
 (Arhimandrit Serafim Alexiev, ”Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”)

,,Daca intrebuintam orice sarguinta si iscusinta ca sa scapam de moartea trupeasca, cu atat mai vartos suntem datori sa ne straduim ca sa scapam de moartea sufleteasca, pentru ca cel ce voieste sa se mantuiasca nici o piedica nu are, fara numai negrija si lenea".
 (SfantulAntonie cel Mare)

"Inima iubitoare de placeri, in vremea iesirii i se face sufletului inchisoare si lant; iar cea iubitoare de osteneli ii este poarta deschisa. "
(Sfantul Marcu Ascetul)

,,Fericiti cei ale caror osteneli s-au facut intru cunostinta, caci i-au odihnit de orice povara si ei au biruit reaua lucrare a dracilor, mai ales pa a celor ai lasitatii, care impiedica pe om de la orice lucru bun. Ei cauta sa aduca o lene in mintea care voieste sa staruie in Dumnezeu, incercand sa o departeze de la aceasta cale. Socotesc ca daca este in noi iubirea, rabdare si infranarea, nu vor putea dracii sa faca nici un lucru cu noi, mai ales de va cunoaste mintea ca lenea este cea care le distruge pe toate. Si-o vei dispretui pe ea, daca vei fi parasit toata materia vazuta. Uraste toate cele din lume si toata odihna trupeasca fiindca acestea te fac dusman al lui Dumnezeu, caci precum omul care are un dusman lupta cu el, asa trebuie sa luptam si cu trupul nostru ca sa nu se odihneasca."
 (Filocalia. XI)

 "Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis."

(Radu.Gyr)

A FI OM PRINTRE NEOAMENI....!!!

 Sa fii om !
 ,,Un nume de cinste trebuie purtat cu cinste. Un nume te obligă să fii om ales." 
(P.S.Iustinian Chira)


 ,,Al nostru este a ne stradui sa fim cu adevarat Oameni, pregatiti sa ra­manem oile lui Hristos si printre lupi. Dumnezeu ne trimite lupii ca sa-i iubim si pe ei, pentru ca si ei, vazand viata si credinta noastra, sa-­si doreasca sa ajunga oi ale lui Hristos. Dar, in orice caz, cel mai im­portant e ca noi sa nu ajungem lupi. Acest gand ne va tine si trupes­te, si sufleteste. Iar daca va trebui sa pierim, sa pierim ca Oameni. Ca neoameni sa nu primim nici sa traim, nici sa murim." 
(Patriarhul Pavle al Serbiei)


,,Notiunea romaneasca a omeniei e tot asa de greu de definit ca si notiunea dorului.
A fi „om de omenie” inseamna a fi om adevarat, a fi realizat adevaratele calitati de om.
Omenia inseamna frana in calea tuturor pornirilor care coboara pe cineva de la treapta de om.

Omenia e granita intre om si animalul inconstient sau fiara.
Inseamna a nu fi „porc de caine”, adica obraznic ca un porc sau rau ca un caine, sau amandoua; inseamna a nu fi „lepra” de care oamenii trebuie sa se fereasca, pentru ca aduce o molima in viata lor. „Un caine de om” indica pe cineva care nu mai e om sau care nu mai are din om decat capacitatea de a manifesta cu mai multa abilitate cruzimea cainelui.

„Om de omenie” nu-i o insusire posibil de practicat in izolare, ci e o relatie cu ceilalti, e relatia normala a omului cu semenii sai.

Omul nu e om decat in relatia normala cu semenii sai.

Omenia e contrarul individualismului, al nepasarii de ceilalti, e contrarul chiar al unui individualism prin care nu s-ar fi urmarit interese egoiste, ci simpla nepasare fata de ceilalti sau afirmarea de putere gratuita in stil nietzschean.

„Ma omenesc” fata de cineva inseamna ca ii acord atentiune si cinstire aceluia, ma feresc sa-1 tratez intr-un mod grosolan, asa cum ar merita, poate.

Aceasta nu inseamna ca omenia trebuie sa fie lipsita de putere. Dimpotriva, celui ce vrea sa tina in frau egoismul sau chiar individualismul dornic de acte care uimesc, dar nu folosesc nimanui, i se cere o mare putere.
Dar o si mai mare putere i se cere celui ce adauga la aceasta frana a egoismului sau a individualismului nepasator sau dornic de acte uimitoare, dar nefolositoare, efortul de a-si trai viata cu un folos pentru altii, in slujba altora.
Au fost si la noi unii care au depreciat notiunea romaneasca de omenie, pornind de la dispretuirea nictzscheiana a omului. Ei au vazut in omenie un fel de multumire cu existenta cenusie, umilita, un fel de cersire de mila si de iertare pentru faptul de a exista si de a incomoda in oarecare fel pe cineva. Sensul acesta minor al omeniei ei l-au dedus din expresii ca „un biet om de omenie”, „oameni suntem”.
Nu s-a remarcat insa ca atribuindu-se in mod gresit un caracter general expresiei „un biet om de omenie”, s-a admis implicit ca a fi om de omenie inseamna a accepta situatia de „biet” om, deci cel ce vrea sa scape de aceasta situatie trebuie sa foloseasca metodele necinstite si exploatatoare ale neomeniei, prin care ceilalti au scapat de situatia de „bieti” oameni.

Dispretuindu-se „omenia” acestui biet om, nu s-a bagat de seama ca se adresa acestuia invitatia de a renunta la omenie, de a se folosi de aceleasi metode necinstite si talharesti ale celorlalti pentru a realiza un om superior, chipurile, omului de omenie.

Se pune deci intrebarea: in afara de alternativa „biet om de omenie” sau om necinstit nu mai exista, in conceptia poporului nostru, nici o alta posibilitate? Nu poate exista un om de omenie care sa nu fie un „biet” om in raport cu ceilalti?
Poporul nostru n-a generalizat expresia „biet om de omenie”. Aceasta a folosit-o uneori numai pentru a stigmatiza un mediu care are ca rezultat ca un om de omenie trebuie sa se afle in situatia unui „biet” om. Faptul ca poporul nostru n-a generalizat insa aceasta expresie dovedeste ca in realitate exista oameni de omenie fara a fi bieti oameni, ca deci nu trebuie renuntat la omenie pentru a scapa de situatia unui „biet” om. Chiar in folosirea ei negeneralizata expresia „un biet om de omenie” cuprinde nu atat o nota de dispret pentru un om de omenie, cat o incriminare a unei nedrepte oranduiri sociale, care face posibil ca un om de omenie sa fie un „biet om”.
Depinde apoi de cine foloseste expresia alegerea unuia dintre cele doua sensuri posibile ale ei. Un om cinstit o foloseste indignandu-se pentru situatia de „biet om”, in care e tinuta omenia cuiva; un imoral o foloseste cu o nota de dispret pentru acest „neajutorat” „biet om de omenie”.
„Omenia” nelegata de starea de „biet om” a fost posibila mai ales in trecutul mai indepartat, cand in general majoritatea oamenilor din sat, daca nu toti, erau cinstiti. In timpul mai nou, inmultindu-se smecherii si inselatorii, cel ce refuza metodele acestea poate deveni usor un „biet om”.
Dar aceasta ne arata si calea de iesire din aceasta situatie: sa luptam pentru a ridica din nou din punct de vedere moral nivelul general al societatii.
Era de egalizare sociala pe care o traim a redus distanta sociala si materiala dintre oameni, adica dintre oamenii care apar ca „bieti oameni” fata de altii, care nu sunt in aceasta situatie. Prin aceasta astazi e mai usor ca omenia sa nu mai tina pe cineva in situatia inferioara de „biet om”, in comparatie cu altii, care sunt deasupra acestei stari prin neomenia lor.
In general, „a fi om de omenie” inseamna a si lupta pentru omenie, a lupta prin rusinarea si mustrarea celui care practica acte de neomenie; e o lupta care pentru a ramane lupta a omului de omenie trebuie sa fie bazata totdeauna pe exemplul personal.
Caci omenia nu implica numaidecat o blandete pasiva, ci o blandete care, folosind si asprimea, isi arata la sfarsit iertarea pentru cel care a fost ajutat sa se elibereze din neomenie.
Omenia e un respect, o sfiala de om, o rusine de om de a fi necinstit cu el si cu toti, dar nu de cei ce si-au intinat frumusetea umanitatii cu o murdarie morala. Pe acestia i-a dispretuit poporul nostru si i-a doborat fie prin lupta directa, ca in cazul lui Fat-Frumos, fie, cand nu s-a putut prin lupta deschisa, prin pacaleala care 1-a privat pe individul lipsit de omenie de avantajele lui dobandite prin neomenie si 1-a facut de rasul lumii.
Omenia ca respect de om se acopera in parte cu dreptatea, iar neomenia, cu nedreptatea. Dar cu o nedreptate care nu e identica totdeauna cu respectul legii date, caci si legea poate fi nedreapta, poate favoriza situatii avantajoase pentru unii si dezavantajoase pentru altii.
Prin omenie un om se comporta fata de alt om ca fata de un egal al sau in umanitate, ca fata de un participant la umanitatea sa proprie. Dincolo de legi, raportul de omenie e un raport de la om la om, ca intre partasii aceleiasi umanitati nu intr-un mod strict separat, ci oarecum comun.
De aceea, omul de omenie considera suferinta si jignirea semenului sau ca o suferinta si ca o jignire proprie, pentru ca atinge o umanitate care este si a lui.
Prin omenie, cel ce respecta pe altul respecta o umanitate pe care o poarta si el.
„A se omeni” fata de altul, pe care prin aceasta „il omeneste”, inseamna a-si descoperi si a respecta propria umanitate, descoperind-o si respectand-o pe a altuia, sau a se ridica la nivelul propriei umanitati, ridicand-o pe a altuia.
Manifestand omenia mea, dovedesc ca am descoperit pe celalalt in umanitatea lui; descoperind umanitatea altuia nu se poate sa nu ma ridic la umanitatea din mine. Printr-un singur act descopar umanitatea din amandoi. Este o singura umanitate in amandoi, desi e purtata de doua subiecte.
Prin omenie ne-am descoperit comuniunea in umanitate, in felul acesta nu poate deveni cineva om decat in masura in care descopera pe ceilalti oameni ca oameni si-i trateaza ca oameni. Sunt om in solidaritate cu ceilalti, incercand sa cobor pe altul de la treapta de om, ma cobor pe mine; ridicandu-1 pe altul in constiinta si comportarea mea la starea de om, m-am ridicat pe mine. Realitatea „om” este astfel o realitate corelativa. Posibilitatea mea ca om e legata de grija de altii.
Daca dupa momentul unui act de neomenie a reactionat in mine umanitatea pe care o port, datorita unei suferinte provocate altuia, ma rusinez fata de umanitatea mea, rusinandu-ma fata de umanitatea lui, pentru ca in esenta umanitatea lui e umanitatea mea.
Mi-e rusine ca n-am fost om, pentru ca netratandu-1 pe celalalt ca om, degradandu-1 pe el ca om, m-am degradat pe mine.
Mi-e rusine de un act prin care am jignit deodata umanitatea lui si umanitatea mea. Daca as exista numai eu, nu mi-ar fi rusine de degradarea umanitatii mele.
Umanitatea e data in mai multe persoane, pentru ca in felul acesta sa pot simti rusine si fata de mine jignind pe altul; pot simti rusine pentru jignirea umanitatii mele, intrucat am jignit-o in persoana altuia.
Omenia este, astfel, o sensibilitate la umanitatea comuna, care nu se lasa usor si total inabusita, care reactioneaza, in primul rand, din mine.
Umanitatea mea persista chiar daca ma silesc sa o inabus. Persista si reactioneaza la actele mele de inabusire a ci prin comportarea mea neomenoasa fata de altul.
Omenia este sensibilizarea umanitatii din mine si descoperirea unitatii dintre ca si umanitatea celuilalt. Umanitatea fiind comuna diferitelor subiecte umane, isi afirma si isi activeaza unitatea prin sensibilitatea manifestata in relatia dintre subiectele care sunt purtatorii aceleiasi umanitati.
De aceea, „dreptatea” pe care o implica omenia este nu numai o stare de egalitate exterioara intre doua subiecte despartite, ci si o relatie sau o comunicare afectiva intre purtatorii comuni si deci egali ai aceleiasi umanitati.
Poporul roman manifesta, prin sensibilitatea particulara la ceea ce se cheama omenie, o sensibilitate deosebita la comuniunea in umanitate.
Umanitatea, in el si-a pastrat intr-un mod deosebit de accentuat sensibilitatea comunicanta, sensibilitatea ca mijloc de activare a unitatii sau a comunitatii umanitatii in subiectele diferite in care este ipostaziata.
Poporul roman, punand omenia ca sensibilitate a umanitatii la unitatea ei in varful valorilor imanente, a avut in ea nu numai izvorul tuturor valorilor, ci si garantia unitatii, si prin aceasta a pus un dig puternic in calea individualismului occidental, manifestat fie in reducerea comunitatii umane la treapta unei societati subordonate autoritatii externe a unei conduceri infailibile, fie prin acceptarea haosului de opinii, de ideologii si de tendinte contradictorii, cu incercarea de a pastra o oarecare unitate in planul politic, prin aritmetica democratiei.
Omenia reprezinta pentru poporul roman trezvia deosebita la umanitate si la comuniunea in umanitate; reprezinta activarea acestei comuniuni in umanitate; reprezinta constiinta umanitatii si a comunitatii in ea ca valoare suprema imanenta si criteriul oricarei valori. Dar aceasta inseamna ca in umanitate si in comunitatea in ea este stravezie si.eficace adancimea ultimei taine a existentei.
In sfiala de om, in respectul de om, in rusinea de a nu fi om, exprimate prin omenie, romanul resimte sfiala de taina sfanta a omului. Murdarirea morala, batjocorirea, tararea in noroiul moral a semenilor, atragerea lor la acte inconstiente si cinice inseamna golirea omului de tot ce e sfant in el. Omul acela e capabil de orice. Caci pentru el nu mai exista nimic demn de respect.
Expresia „oameni suntem” poate insemna, de fapt, o ingaduinta reciproca, condamnabila a unor greseli vrute sau nevrute, cand e folosita inainte de savarsirea acelor greseli. Dar cand este folosita dupa savarsirea lor, poate insemna si o intelegere care se abtine de la o implacabila condamnare a celui ce a gresit, chiar daca cel ce acorda aceasta intelegere n-a gresit in acelasi fel.
In acest caz, expresia manifesta constiinta neputintei omului de a se mentine intr-o absoluta impecabilitate. Se manifesta si in aceasta o sensibilitate a comunitatii in umanitate cu celalalt.
Dar expresia „oameni suntem” are si o forma inversa: „doar suntem oameni”, adica ai incredere in mine, caci sunt om, caci suntem oameni si de aceea „vorba-i vorba”. „Om” in aceasta expresie inseamna fiinta cea mai vrednica de incredere.
Deci calitatea de om il obliga pe cineva. Altfel, cade din calitatea de om.
Cuvantul omului trebuie sa fie mijlocul de autoangajare neclintita.
Oamenii sunt fiinte legate intre ele prinlr-o comunitate si intr-un respect reciproc nu numai prin simtire, ci si prin vointa.
Numai respectand pe celalalt ca om sunt si eu om.
„Om” este o notiune corelativa: sunt om intrucat esti si tu om pentru mine, suntem oameni impreuna. Aceasta e o calitate data, dar si o inalta obligatie reciproca, cea mai inalta obligatie reciproca pentru a mentine sau actualiza calitatea celei mai inalte fiinte imanente, pe care o reprezentam fiecare si cu care avem de a face.
Calitatea aceasta nu se mentine si nu se actualizeaza prinlr-o comportare molesita, ci printr-un efort continuu, care reprezinta cel mai incordat eroism moral; n-ai fost „om” cand n-ai sarit in apararea semenului tau, cu mari riscuri pentru interesele tale sau chiar cu primejduirea vietii tale.
Este evident ca a fi „om” include o larga gama de stari si de comportari, de la intelegerea afectuoasa a greutatilor si chiar a greselilor semenului, pana la cea mai lucida intuire si severa implinire a indatoririlor morale fata de acela.
„A fi om la locul lui” exprima .mai mult aceasta severitate fata de sine insusi in implinirea indatoririlor fata de semenul propriu sau fata de colectivitatea din care face parte. Aceasta persista in calitatea de om, nu cade din ea.
Rezulta ca nu e un lucru usor a fi „om”.
Acelasi inteles, cu accentuarea unei note de curaj, e cuprins in expresia „cutare a fost om odata”, adica a pus in relief accentuat umanitatea lui, cum nu se prea intampla la tot pasul.
In raport cu aceste ultime expresii, s-ar parea ca „omenia” pune mai mult in relief nota sentimentala a umanitatii, respectul si blandetea fata de altul, cu ferirea de a face rau, de a nedreptati pe altul, cata vreme „neomenia” ar exprima in ea insasi „cruzimea”, desconsiderarea, calcarea in picioare a celorlalti.
Dar avand in vedere ca pentru respectul, intelegerea, menajarea afectuoasa a altuia e necesara o infranare a egoismului propriu, omenia include si o nota de eroism moral.
Totusi, se poate conchide ca ceea ce se accentueaza in mod deosebit prin „omenie” e nota afectiva, pe cand in expresiile „om la locul lui”, „a fi om odata”, se accentueaza mai mult constiinta severa a propriei datorii fata de altii. Insa ultimele expresii implica si intelesul celei dintai, precum si viceversa.
Se poate spune deci ca prin valoarea imanenta suprema pe care poporul roman o acorda „omeniei” si „omului”, el manifesta umanismul sau profund si prezent in toate starile sale sufletesti si in toate atitudinile sale, am zice in toata fiinta sa.
E un umanism prin care cunoaste si recunoaste intelectual si afectiv valoarea omului ca cea mai inalta valoare imanenta si se angajeaza cu sever eroism moral in respectarea si promovarea ei. E capacitatea intuitiei lucide si afective a acestei valori, ceea ce-i mai mult un program intelectual si moral."
 (Pr.prof.Dumitru Staniloaie)

(din: REFLECTII DESPRE SPIRITUALITATEA POPORULUI ROMAN sursa:http://www.voscreasna.com/)

CRESTINUL IN CONCEDIU

Vacanta, odihna pentru trup si suflet

Societatea ne influenţează stilul de viaţă, iar a fi creştin este o provocare pentru cel ce doreşte să-şi clădească viaţa în jurul lui Hristos. Fiecare gest, răsuflare a fiinţei trebuie să poarte pecetea harului şi fiecare secundă să se măsoare liturgic. Totuşi, secularul se strecoară în cele mai mici gesturi ale existenţei noastre codidiene şi de foarte multe ori ne deformează orizontul duhovnicesc, fapt ce are repercusiuni asupra metodelor de a folosi timpul liber.
Munca, rutina, stresul, nevoia de odihnă sunt elemente de care omul contemporan se loveşte în societate şi cărora a încercat să le găsească o contrabalansare prin „inventarea” vacanţei/concediului. Dacă în secolul XIX-lea vacanţa era un obicei rezervat doar aristocraţiei şi burgheziei, ea a devenit astăzi o necesitate, pentru refacerea fizică şi psihologică a omului din toate categoriile sociale. Ea este recunoscută ca un drept al omului de către autorităţile statului şi este acordat angajaţilor, studenţilor şi elevilor. Vacanţa devine, astfel, cel mai aşteptat moment din an, fiind văzută în general ca o evadare, ca o eliberare din spaţiul şi timpul (serviciu, şcoală etc.) în care ne consumăm existenţa.
Dar cum trebuie să fructifice un creştin acest timp? Pentru un om îmbrăcat în Hristos prin Sfânta Taină a Botezului, timpul (de fapt viaţa întreagă), „poartă cu sine posibilitatea veşniciei”, după cum remarca Părintele Dumitru Stăniloae. Vacanţa creştinului este un moment propice pentru meditaţie, rugăciune, pentru a acorda o atenţie mai mare familiei, încercând să nu o transforme într-un mediu hrănitor patimilor, ca lenea sau îmbuibarea trupului.
Maşinăria comercială este pusă în mişcare pentru umplerea/facerea timpului vacant, a vidului de activitate (lat. vacare înseamnă „a fi vid”) ce îşi intensifică ofertele pentru a satisface nevoia „de altceva” şi „altundeva” a contemporanului. Pentru creştin, timpul este „locul” prefacerii, transfigurării umanului, unde trăim sau murim duhovniceşte.
Chiar dacă vacanţa nu e lipsită de o terapeutică a trupului prin odihnă, creştinul nu abandonează odihna sufletului, odihnă ce nu se va traduce prin încetarea activităţii duhovniceşti, adică absenţa rugăciunii, a meditaţiei, a faptelor bune, ci printr-o intensificare a acestora, ca o prelungire a Tainei zilei a 8-a, a Duminicii, a Învierii, un dar peste dar. Altfel spus, ea nu trebuie să se metamorfozeze într-un mediu hrănitor viciilor, vidând şi mai profund existenţa seculară, ci ea trebuie să fie momentul maxim de fructificare a timpului.
Pentru un creştin vacanţa/concediul poate fi un răgaz propice de a acorda un altfel de timp, o altfel de grijă şi prezenţă familiei. Practic, în sânul familiei creştine există o mulţime de metode de a fructifica timpul, de a-l face să rodească, de a-l transforma în veşnicie. Simplul fapt că un părinte dedică atenţie copilului său vorbindu-i despre frumuseţea raiului, despre măreţia exerciţiului faptei bune, despre bucuria Învierii Domnului, de a-l duce la biserică, poate mişca munţii sufletului din loc, formând caractere nobile din generaţiile viitoare.
Pe de altă parte, chiar dacă nu scăpăm „valului” publicitar şi alegem să ne ducem copiii la mare sau la munte, nu trebuie niciodată să uităm că Dumnezeu şi prin frumuseţile lumii acesteia ne vorbeşte despre raţionalitatea şi finalitatea ei, despre dragostea Lui pentru ea, iar simpla mărturisire şi uimire sinceră a noastră în faţa măreţiei creaţiei divine va rămâne întipărită în inima şi mintea copiilor.
Aşadar, cu paşi mici dar siguri vom putea folosi la maxim timpul lipsit pentru moment de presiunea muncii şi grija zilei de mâine, dându-i taina şi bucuria rugăciunii, lucrându-l asemenea talantului dăruit. Astfel, timpul, interval dintre Alfa şi Omega, va rodi, culegând veşnicie pentru noi şi familiile noastre.
 Ioan Nedelcu 
( sursa:  www.religo.ro )

SFINTII MARTIRII BRANCOVENI , MODELE DE SFINTENIE SI MARTIRAJ

 ,,........Priviti la Hristos,Mantuitorul nostru!"

 ,,Avem pe Brâncoveanu pildă tare,

Căci pruncii lui sub sabie-au căzut;

Ca să păzească fără de schimbare

Credinţa dreaptă-n care s-au născut........"

 “Fiii mei, fiii mei! Iata, toate avutiile si orice alta am pierdut. Sa nu ne pierdem inca si sufletele! Stati tare, barbateste, dragii mei, si nu bagati seama de moarte; priviti la Hristos Mantuitorul nostru, cate a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit! Credeti tare in aceasta si nu va miscati, nici va clatiti din credinta pravoslavnica pentru viata si pentru lumea aceasta! Aduceti-va aminte de Sfantul Pavel, ce zice: ca nici sabie, nici imbulzeala, nici moarte, nici alta orice nu-l va desparti de Hristos, ca nu sunt vrednice muncile si nevoile aceste de aici spre marirea ceea ce o va da Hristos. Acum, dara, o dulcii mei fii, cu sangele nostru sa spalam pacatele noastre!”“Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 35) ".

Sfântul Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în judeţul Olt), într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei Brâncoveanu şi al Stancăi, sora domnitorului Şerban Cantacuzino. În luna februarie 1655 va rămâne orfan de tată şi va fi crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino.

A primit o educaţie aleasă pentru acele vremuri, învăţând, printre altele, greaca, latina şi slavona. Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, Constantin Brâncoveanu a avut patru fii: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi şapte fete: Stanca, Maria, Safta, Ancuţa, Elenca, Bălaşa şi Smaranda. În îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, s-a remarcat prin sprijinul acordat Bisericii, dar şi culturii, fiind un cărturar vestit. Sfântul Constantin Brâncoveanu a înfiinţat numeroase şcoli şi biblioteci care funcţionau pe lângă mănăstiri (“Academia de la Sfântul Sava”, şcolile de la mănăstirile “Sfântul Gheorghe Vechi” şi Colţea din Bucureşti). De asemenea, în timpul domniei sale s-au înfiinţat numeroase tipografii (la Bucureşti 1678, la Buzău în 1691, la Snagov în 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la Târgovişte în 1708) şi au fost ridicate numeroase lăcaşuri de cult. Dintre ctitoriile sale menţionăm Biserica “Sfântul Ioan cel Mare sau Grecesc”, demolată în secolul trecut, biserica Mănăstirii “Sfântul Sava”, demolată în secolul trecut şi Biserica “Sfântul Gheorghe Nou”. Printre alte mănăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod, trebuie amintite: Mănăstirea Horezu, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi şi Mănăstirea Turnu din Târgşoru Vechi (judeţul Prahova).

Martiriul

În ziua de 24 martie 1714 a fost mazilit şi dus la Constantinopol. După un drum de trei săptămâni, Sfântul Brâncoveanu şi cei dimpreună cu el au fost jefuiţi de tot ce aveau asupra lor şi închişi în subteranele de la Fornetta, din Cele Şapte Turnuri (Edicule). De la Cele Şapte Turnuri, ostaticii au fost apoi mutaţi la Bostangi Başa, temniţa de la prima poartă a seraiului, unde erau închişi numai paşii, vizirii şi alţi mari demnitari. Istoricul francez M. Mignot afirmă că muftiul le obţinuse graţierea cu condiţia ca bătrânul voievod să treacă la mahomedanism. Voievodul, ca şi fiii lui, au rămas însă constanţi în credinţa strămoşească. Astfel, la 15 august 1714, Sfântul Voievod a suferit moarte martirică prin decapitare, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi împreună cu sfetnicul Ianache. Trupurile le-au fost târâte pe uliţi şi apoi aruncate în apele Bosforului. Pe ascuns, creştinii din Constantinopol le-au luat rămăşiţele pământeşti şi le-au îngropat în insula Halchi, în biserica Mănăstirii Maicii Domnului, zidită de împăratul Ion Paleologul al II-lea. Sfintele moaşte ale lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse în ţară în taină de doamna Marica abia în 1720, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, şi înmormântate în Biserica “Sfântul Gheorghe Nou”. La 20 iunie 1992 Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat pe Sfinţii Martiri Brâncoveni, stabilindu-le ca zi de pomenire data de 16 august.

(sursa :Gheorghe Anghel, ziarul “Lumina”, 16 august 2011)

  

Franturi de Sinaxar

“În cununa slăvită a neomartirilor de neam românesc, străluceşte între pietrele de căpătâi familia Brâncovenilor. Aceştia au trecut la viaţa cea adevărată, la “casa nefăcută de mână, veşnică, în Ceruri”, mărturisind pe Hristos şi nevrând să se lepede de credinţa creştină în schimbul vieţii pământeşti, la 15 august 1714. Uciderea lor a fost de o cruzime care i-a îngrozit şi pe turci, Constantin Brâncoveanu fiind silit să privească cum pruncii săi de parte bărbătească – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei – şi bunul său prieten şi sfetnic Ianache, au sfârşit ucişi prin tăierea capetelor.

 Domnia îndelungată a lui Constantin Brâncoveanu a fost înainte de toate o pildă de viaţă creştină, sfârşindu-se prin înalta chemare a fiecăruia dintre noi, aceea de a fi martori ai slăvitei Învieri. Nenumărate sunt virtuţile sale pe care le-a lucrat în însăşi familia sa, model, de altfel, pentru supuşii săi. În 1674, prin căsătoria cu Doamna Maria, întemeiază o familie care îl va urma, fiecare în felul său, până la mărturia ultimă. Au fost binecuvântaţi de Bunul Dumnezeu cu unsprezece copii, patru băieţi şi şapte fete. Băieţii toţi, chiar şi mezinul la vârsta sa crudă, s-au alăturat mărturiei tatălui lor primind împreună cu acesta cununa martiriului. Fetele împreună cu doamna Maria, i-au însoţit prin prigonirile îndurate atât în temniţă, cât şi în nevoile surghiunului, având ca întărire ceata sfinţilor mărturisitori cărora li se alăturau şi ele.

 Martiriul lor a avut loc într-un mod plin de însemnătate teologică mergând spre patimă împreună cu Mântuitorul Hristos Care-i întărea prin luminarea înţelesului jertfei lor. În miercurea săptămânii mari a postului Paştilor, când Însuşi Dumnezeul nostru a fost vândut, Sfântul Constantin află de trădarea căreia i-a căzut victimă, patimă care revine parcă prea des în istoria neamului nostru. Vinerea mare este şi pentru întreaga familie a Brâncovenilor drumul dureros spre Golgota, căci este ziua arestării, zi în care profetic, Sfântul Constantin îşi lasă trădătorii în mâna lui Dumnezeu. Duşi la Istanbul, sunt întemniţaţi şi supuşi chinurilor până în ziua de 15 august când poate, nu întâmplător, fericita Maria Brâncoveanu îşi serba ziua numelui, iar iubitul ei soţ împlinea 60 de ani.

 La praznicul Adormirii Maicii Domnului, Mântuitorul Hristos se coboară precum oarecând pentru ridicarea sufletului Maicii Fecioare, să ridice ca pe o jertfă bineprimită sufletele curăţite ale Sfinţilor Constantin cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei împreună cu unchiul lor Ianache. Şi dacă greu i-a fost marelui voievod să-şi vadă odraslele de parte bărbătească ucise cu barbarie de gâdele lui Ahmet al III-lea, poate mai mult a îndurat fericita Maria, cu ale ei fiice, când s-au văzut lipsite de soţ şi tată, de copii şi fraţi. Apele Mării Negre au primit trupurile sfinţilor vrând parcă să le aducă acasă. În ţară va reveni doar voievodul Constantin, sfintele-i moaşte odihnindu-se la biserica Sfântul Gheorghe-Nou din Bucureşti.

 Doamna Maria, văduvită de soţ şi de prunci, a fost condamnată la închisoare pe viaţă, dar cu ajutorul Celui de Sus, la sfârşitul anului 1716 revine în mult-iubita ţară. Toţi aceşti ani a fost chinuită prin temniţe îndurând curajos chinurile mărturisirii. În timpul prigonirii, ivindu-se posibilitatea să fie slobozită spre a reveni acasă şi a avea grijă de trupurile iubitei sale familii, a fost amăgită, pentru că aceiaşi trădători s-au asigurat încă o dată în răutatea lor, că fericita Maria Brâncoveanu va petrece restul vieţii în închisoare şi surghiun. Dar, cum bunul Dumnezeu nu trece cu vederea pătimirile celor bineplăcuţi ai Săi, a rânduit ca fericita să vină în Ţara Românească împreună cu noul domnitor Ioan Mavrocordat. Prigonitorii ei au sfârşit în chinuri groaznice, întărind parcă cuvântul Domnului care zice “a Mea este răzbunarea” (Romani 12, 19).

 Chiar în momentul martiriului Brâncovenilor a avut loc o minune însemnată care tot nu a deschis spre pocăinţă inima cantacuzinilor trădători. La praznicul Adormirii Maicii Domnului în mânăstirea “De-un-lemn”, Doamna Păuna s-a demonizat rămânând multă vreme cu această îndrăcire. În loc să-şi revină întru sine, Ştefan Vodă a încercat să ascundă întâmplarea, săvârşind şi alte crime. Adâncit în răutatea sa, el s-a împotrivit voinţei fericitei Maria de a veni acasă, plătind preţ greu pentru surghiunirea ei. Neîntorcându-se până întru sfârşit, Ştefan Vodă şi tatăl său Stolnicul Constantin, au murit de mâna turcilor cărora vânduseră pe Sfinţii Brâncoveni.

 Tăria acestor sfinţi în faţa morţii şi a prigonirilor pe care le înfruntau nu este întâmplătoare, ci se aşează pe temelia tare a familiei lor în mijlocul căreia stă Maria Brâncoveanu, mamă aleasă alături de pilda celorlalte mame de sfinţi, sfinte la rândul lor. Iar dacă fericita Maria nu s-a învrednicit alături de preaiubitul său soţ de cununa slăvită a muceniciei, a gustat din plin paharul cel amar al chinurilor trăite de sfinţii mărturisitori.

 De aceea, truda binecuvântată de a prezenta lumii martiriul Brâncovenilor se plineşte acum printr-o a doua lucrare dedicată soţiei marelui Domnitor român. Actul prin care Sfânta noastră Biserică a recunoscut în rândul Sfinţilor pe Constantin al Ţării Româneşti şi pe fii săi dimpreună cu Ianache, poate fi întregit cu Maria “Doamnă a toată Ungrovlahia” reunind astfel chipul unei familii pildă, familie de sfinţi.

Pr. Nicolae Tănase 

(din prefata la: ”Doamna Maria Brancoveanu. Tainica Biruinta a lacrimilor“, Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni, Constanta, 2008, pp. 140-141, 153-160).

Rugaciune din Acatistul Sfintilor Brancoveni                                                       

O, Sfintilor martiri Brâncoveni, care, prin intelepte osteneli, comoara sfintei si dreptei credinte pina in sfirsit o ati pazit, si de la Imparatul slavei, Hristos Dumnezeu, nevestejita cununa muceniceasca ati primit! Ce graiuri vom indrazni a va aduce noi, nevrednicii, prin care sa laudam multravnitoarea voastra viata, de buni iconomi si credincioase slugi ale Preasfintei Treimi, precum si sfarsitul vostru vitejesc, de adevarati eroi ai Ortodoxiei, prin care v-ati facut priveliste de multa mirare oamenilor si ingerilor? Cu adevarat ar trebui mai degraba sa iubim noi tacerea, ca unii ce sintem ingreuiati de multe, mari, grele, si nepocaite pacate, si nimic bun nu aflam intru noi, care sa ne apropie de evlavioasele voastre lucrari si de sfintele voastre virtuti, si sa ne dea o cuvioasa indrazneala, spre a indrepta catre voi, cu buna nadejde, smerita noastra rugaciune. Dar unde si catre cine vom putea alerga, daca nu catre Atotputernicul si Atotstiitorul Dumnezeu, Cel minunat intru Sfintii Sai, si catre voi, ca si catre aceia care, calatoria vietii prin valea ispitirii si a plingerii acestui veac inselator bine savirsind, ca aurul trecut prin foc de sapte ori v-ati lamurit, si ati ajuns lacasuri sfintite, in care Tatal, Fiul, si Sfintul Duh Dumnezeu s-au salasluit.O, fericitilor, sfintilor, si bunilor biruitori mucenici Brâncoveni! Cautati dintru inaltimea slavei cerestilor voastre lacasuri catre noi, care in tot ceasul in nenumarate chipuri ne primejduim, si care pentru multa noastra lenevie si mindrie, covirsiti de boli, pagube, necazuri, si de infricosate si negindite nevoi, mai mult decit toti, dupa dumnezeiasca dreptate, am ajuns ticalositi si asupriti. Dar cum oare s-ar fi putut sa nu ajungem pina aici? Voi, intru atita desfatare si avutie paminteasca aflindu-va, in toata viata voastra dorirea nestricacioaselor bogatii ale harului neincetat ati avut, iar noi, desi din mila proniei dumnezeiesti saraci si strimtorati fiind, cuvioasa neiubire de agoniseala defaimind, frumusetile mincinoase si stricacioase ale acestui veac trufas si nestatornic pururea rivnind, mai mult decit femeia cea girbova de ele ne-am pironit, iar cugetarea catre cele ceresti cu totul o am nimicit. Voi, socotind toata slava veacului de acum ca pe un fum, o umbra, si o nalucire de vis amagitor, stapinirea domneasca, multa avere, sanatatea, si insasi viata voastra, pe toate gunoaie le-ati socotit, ca pe Hristos in veci sa-L dobinditi; iar noi, de buna voie, si de nimeni siliti, prin lacomie materialnica in prapastia iubirii de placeri de care rusine este a si grai ne-am pravalit, si mai mult decit necredinciosii si rau credinciosii iubind prostia si nerusinarea patimilor ne-am paginizat. Pentru aceasta, in loc sa ajungem, dupa cuvintul Stapinului, sarea pamintului si lumina lumii, pentru noi se huleste tot mai mult intre neamuri numele cel preasfint si de mare cuviinta al lui Dumnezeu Cel Unul, Singur Adevarat, si in Treime inchinat. Ce raspuns vom da oare Infricosatului, Dreptului, si Nemitarnicului Judecator, caci stim prea bine ca de neinlaturat este pentru fiecare dintre noi moartea, judecata, hotarirea, si dreapta rasplatire, pentru cele care cu gindul, cu cuvintul, si cu fapta am lucrat, si pentru ce la chinurile cele vesnice nicicind cugetind, in primejdia de a ajunge in ele mai jos decit cei care pe Dumnezeu nu l-au cunoscut din dobitoceasca intelegere ne aflam, dupa cum Sfintului Macarie cel Mare i s-a descoperit.Nu ne lasati sa ne netrebnicim mai mult si staviliti alunecarea noastra spre robia lumii, a trupului, si a diavolului, prin sfintele si pururea primitele voastre rugaciuni, o, preafericitilor martiri, rugatorilor fierbinte catre Dumnezeu pentru toata lumea, pentru Ortodoxie, pentru tara si neamul vostru, pentru toti cei ce alearga catre voi cu credinta tare si umilinta nefatarnica. Mijlociti pentru noi toate cele bune si de folos pentru luminarea ochilor mintilor si inimilor noastre celor intunecate de grija vietii de acum, rivna aprinsa si neostoita pentru fapta buna ce v-a insufletit pe voi, dobindirea intru cunostinta a margaritarului celui de mult pret al binecinstitoarei si lucratoarei prin dragoste credinte, pretuirea lui mai mult decit lumina ochilor si decit viata aceasta vremelnica, pina la suflarea noastra cea mai de pe urma. Plecati spre mila si indurare pe milostivul si iubitorul de oameni Dumnezeu, sa ne cheme la El pe toti, sa ne deschida usa luminii Sale spre a ne trezi cu un ceas mai devreme, ca sa voim sa lucram in via si pe ogorul Lui, rascumparind vremea trecuta, pe care rau am cheltuit-o fiind intunecati de nestiinta si biruiti de urite ginduri si de patimi de necinste.Cereti pentru noi si statornicia neclintita si taria de diamant ce ati avut pina ce v-ati dat sufletele voastre, curatite prin botezul singelui, mai stralucitoare decit razele soarelui in miinile Ziditorului tuturor. Ca astfel, invrednicindu-ne si noi partii celei de-a dreapta, dimpreuna cu voi si cu toti sfintii care I-au bineplacut Lui de la inceputul veacurilor, sa-L slavim pe Dumnezeul vietii noastre, pe Tatal, pe Fiul, si pe Sfintul Duh, in nespusa fericire a Imparatiei Sale, in vecii vecilor. Amin.

 

CUGETARI SCURTE

 De la Sfantul Ioan Iacob citire....

Niciodata duhul nostru
  Nu se poate linisti
  Daca nu ne dam silinta
  "Intru Domnul a trai".

 Dupa cum nu tace pruncul
 Cand lipseste maica sa,
  Tot asemenea si duhul
  Nu se poate alina.

  Intru Domnul este pacea,
  Intru el odihna mea,
  Calea cea adevarata
  Si acum si pururea.

  Cand mintea vrea sa zboare
  La Bunul Dumnezeu,
  Atunci vrajmasul tainic
  Ne bantuie mereu.

  Imprastie gandirea
  Ca pulberea in vant
  Si cauta sa traga
  Privirea la pamant.

  Priveliste desarta
  Ne-arata cel viclean
  Ca sa pogoare mintea
  Din "vesnicul liman".

 Piatra nesimtirii mele
 S-a facut ca un mormant
 Care vesnic ma apasa
 Si ma trage la pamant.

  O, de s-ar misca odata
  Piatra sufletului meu
  Ca sa faca loc luminii
  Sfinte de la Dumnezeu.

  Intunerice de patimi
  Inlauntrul meu domnesc,
  Iar vlastarele virtutii
  Toate se ingalbenesc.

“Fraţilor şi surorilor întru Hristos,

 Aceste rânduri le scriu numai pentru cei care nu s’au amăgit de covrigi roşii şi care se feresc de vântul înşelăciunii.
Pentru ceilalţi care au început să dănţuiască „hora Crivăţului” nu mai am nimic de scris. Cine a avut urechi de auzit, acela a căutat să audă strigătul meu şi cine mai are ochi de văzut, poate să vadă cum stau lucrurile… Eu am tunat şi am fulgerat către toţi (prin foile mele) ca să vă feriţi de bătaia vântului de Miază-Noapte.
Iar acum când a început ploaia cu banii roşii, eu nu mai strig la nimeni. Cei statornici în credinţă îşi păzesc paşii de alunecare, iar cei slabi din fire şi dornici de mărire se poticnesc la vale. Mare este taina credinţei, dar puţini o păzesc astăzi neprihănită.
Nu vă miraţi că îndrăznesc să zic vorba asta, că mulţi se botează, însă darul puţini îl păstrează. Când vedeţi pe unii că aleargă singuri spre înşelăciune, atunci să cunoaşteţi că la unii ca aceştia pecetea darului este ştearsă şi uşor se prăpăstuiesc. Atunci sfaturile nu se mai lipesc de ei şi făgăduinţele se calcă fără milă.
Dar noi, fraţilor, să-i lăsăm pe aceştia în „sloboda” lor fericită, să urmăm calea cea strâmtă şi nu vom greşi.
In curtea lui Caiafa de astăzi să nu intrăm (adică în mreaja stăpânirii), căci slugile cele viclene ne ispitesc şi nu cumva să pătimim ca Sfântul Apostol Petru. Lăsaţi să se încălzească la foc slugile cele năimite, iar noi să urmăm pe Domnul ca şi Sfintele Mironosiţe.
În calea noastră stau la pândă vameşii şi fariseii veacului acestuia, dar să nu ne fie frică. „Îndrăzniţi, zice Domnul, Eu am biruit lumea.”
Am auzit că unii dintre cei râvnitori au avut ciocniri de cuvinte, cu ceata noilor dregători. Nu vă tulburaţi fraţii mei, căci abia a început ploaia „covrigilor”. Pe mulţi poate să-i „ude” dacă nu vor fi cu pază şi cele care se văd astăzi, sunt mici faţă de cele ce urmează.
Eu unul vă sfătuiesc pe cei cari urmaţi tradiţiile noastre strămoşeşti, să nu vă tulburaţi şi cu alţii să nu discutaţi.
Biruinţa noastră nu se dobândeşte cu sfadă şi cu pleftureală, ci cu blândeţe şi cu dreaptă socoteală. Din sfadă nu iese decât tulburare şi duşmănie. Războiul nostru este nevăzut şi armele noastre trebuie să fie arme duhovniceşti, şi anume: sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pavăza Credinţei, cu care putem stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse, cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel. Pe cei slabi să-i întărim, iar pe cei vicleni să-i ocolim. Pe cei năimiţi şi pe cei urgisiţi să-i lăsăm în pace, căci sunt acum mărişori şi pot pricepe semnele vremii. Dacă nu se învaţă din păţaniile altora, atunci lăsaţi-i să guste singuri din „covrigii” stăpânirii roşii. Aceşti covrigi sunt vopsiţi cu sângele mucenicesc al fraţilor noştri credincioşi din ţară. Ei pătimesc acum ca robii la munca silnică, iar din sudoarea şi din sângele lor se plămădesc bacşişuri pentru propagandă. Tot ce iese azi din ţară (de după perdeaua roşie) este ca să farmece ochii şi să astupe urechile celor bicisnici şi neştiutori. Nu mai faceţi vorbă cu ei şi nici nu căutaţi să-i pârâţi ori să-i denunţaţi, ci mai vârtos s’ar cădea să-i plângem pe unii ca aceştia, căci nu ştiu sărmanii la care „domnii au slujit şi câtă pagubă vor dobândi”.

Înainte de a încheia rândurile acestea, vă amintesc de cuvântul Scripturii care zice: „Vrăjmaşii omului sunt casnicii lui” şi iată anume pentru ce: când fraţii noştri de o credinţă şi de un sânge se fac coadă de topor, adică unelte ale vrăjmaşului credinţei, atunci vătămarea noastră este negrăit de mare, zice Sf. Apostol Pavel; nu vă plecaţi grumazul sub jug străin. Să stăm bine, să stăm cu frică întru Sfânta credinţă şi să arătăm „Mila Păcii” către toţi, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin”.

(sursa: Sfantul Ioan Iacob Romanul (Hozevitul),3 iulie 1913-+5 august 1960)