duminică, 10 februarie 2013

PARINTELE IOSIF TRIFA - O AMINTIRE DE NEUITAT

Aduceri aminte.....!

 "Ca o mare furtunoasă Doamne mi-a fost viaţa
Numai rane mi-a fost trupul, numai lacrimi faţa
Numai singuratici paşii, numai rece locul
Numai în cuptorul crucii mi-a fost dulce focul."

 

,,Cu inima zdrobita si cu sufletul adanc sfasiat,impartasim tuturor fratilor o veste de mare durere: Parintele Iosif Trifa a adormit in Domnul in noaptea spre dimineata zilei de 12 februarie.
Dupa grelele suferinte s-a stins linistit cel ce in viata sa n-a cunoscut odihna,ci numai osteneala si lucrul pt.Domnul si pt.fratii lui.
S-a stins cel ce n-a stiut nimic altceva decat pe Iisus cel Rastignit si Jertfa Lui(1Cor.2,2) si a luptat pana la sange in razboiul cel sfant al Domnului Iisus.
S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca o jertfa vie,sfanta,placuta lui Dumnezeu(Rom.12,1),pt. cauza Lui.
S-a stins cel ce nu s-a crutat pe sine si n-a crutat nimic,ci a pus totul pt. Domnul si Evanghelia Sa,pt. ane face sa fim slujitori ai unui legamant nou,nu al slovei,ci al Duhului(2Cor.3,6)
S-a stins Parintele nostru drag,care ne-a nascut la o viata noua(1Cor. 4,15); cel ce a facut totul pt. Evanghelie si s-a facut tuturor toate,ca sa castige orice suflet pt. Hristos(1Cor. 9,22-23).
S-a stins gornistul Domnului,cel care,vazand primejdia,(Ezechil 33,1-6); a stat neclintit in mijlocul furtunilor si valurilor de pacate ca o straja care ne-a chemat neincetat la Hristos,tinand sus Cuvantul Evangheliei(Filip.2,16); cautand sa aduca pe pacatosi la Izvorul indreptarii si al puterii,la Iisus Mantuitorul.
S-a stins cel ce n-a crutat nimic,ci totul a cheltuit si s-a cheltuit bucuros si pe sine insusi si viata lui pt. Domnul si fratii lui(2Cor.12,15)
S-a stins cel ce L-a iubit mai mult pe Domnul ,Evanghelia si lupta Lui in lume decat pe copilul sau,sanatatea sa si viata sa.
S-a stins cel ce n-a stiut decat un singur lucru: sa sufere,si-a suferit; sa lupte,si-a luptat; sa sune din trambita,si-a sunat.
A crezut, de aceea a vorbit si a scris(2Cor.4,13)
A iubit,de aceea s-a jertfit,stiind ca osteneala in Domnul niciodata nu este zadarnica(1Cor.15,58)
A fost prigonit,barfit,batjocorit,hulit si alungat din toate partile,privit ca un inselator,macar ca totdeauna a spus Adevarul(2Cor.6,8); dar a rabdat totul cu drag,stiind ca robul nu este mai mare decat Stapanul sau(Ioan 15,20).
S-a stins cel ce,de 15 ani de zile,zi si noapte a lucrat si a luptat fara odihna pt. a-L face cunoscut pe Domnul si Cuvantul Lui tuturor celor ce nu-L cunosteau.
A cazut de multe ori in lupta,a primit multe rani,dar nici o clipa nu s-a dat inapoi...Privind mereu tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noatre,la Iisus cel Rastignit(Evrei 12,2); a mers mereu inainte,stropind cu sangele sau campul de lupta al Evangheliei.
S-a stins ca o lumina care se topeste luminand.Pana la sfarsit Parintele Iosif a lucrat mereu ingrijindu-se de copilasii lui,de mantuirea si de viata lor.
A luptat lupta cea buna,si-a ispravit alergarea ,a pazit credinta,acum a plecat la Domnul(IITim.4,7-8),la Dulcele Sau Mantuitor si Mangaietor, pe Care L-a iubit,L-a vestit,pt. Care s-a jertfit.S-a ridicat acolo unde suferintele,loviturile,ocarile,batjocurile si hulele oamenilor nu-l mai pot ajunge.
S-a stins un mare om a lui Dumnezeu, pe care solia chemarii la Domnul l-a aflat in lupta,tinand sus steagul Domnului Iisus.S-a sfarsit tinand sus Cuvantul Vietii(Filip. 2,16).
Dragostea pt. fratii lui l-a facut sa-si dea viata pt. ei(Ioan 15,13); lasandu-ne si noua,celor ce am ramas acest testament al luptei si jertfei pt. Domnul si Cauza Lui.El a putut spune: Urmati-ma pe mine,fratilor,calcati pe urmele mele,intru cat si eu calc pe urmele lui Hristos(1Cor. 11,1 ; Filip. 3,17)
Incolo,fratii mei,...ce ati invatat, ce ati primit si ati auzit de la mine si ce ati vazut in mine faceti! Si dumnezeul pacii va fi cu voi(Filip.4,8-9).
S-a stins dragul nostru Parinte,dar jertfa lui ramane.Lucrarea pe care a savarsit-o este a Domnului.Oastea Domnului este o Lucrare a Domnului.El a pornit aceasta Miscare si El Insusi va avea grija de ea...<>.


 ("Ce este oastea Domnului?",ed.a VI-a,Sibiu,1996,pag.211-212).
(sursa: www.oasteadomnului.ro/forum )

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

luni, 4 februarie 2013

LASATI-MA...........!!!

S-alerg voios......,ca-n ascultarea Lui Hristos,se cere mers in graba.

În orice situaţie şi condiţie, chiar dacă ne-ar merge bine viaţa sau nu, chiar daca avem sau nu avem nimic, totuşi să avem credinta si nadejde mare in cuvântul lui Dumnezeu. Să nu renunţaţi la alergarea credinţei. Viaţa credinţei noastre impune o luptă fără întrerupere. Viaţa de credinţă a creştinilor se aseamănă cu o alergare. Alergarea credinţei noastre nu este de cativa km sau cativa ani de zile, ci până la sfârşitul vieţii. Noi suntem nişte alergători care ne îndreptăm spre Poarta Cerului .Nimic din ale lumii nu trebuie sa ne atraga inapoi din alergarea noastra pentru ca toate necazurile nu sunt altceva decât roade ale îndepărtării noastre de Dumnezeu, ale încrederii pe care ne-am pus-o în confortul şi plăcerile trupeşti ale lumii acesteia.Şansa noastră nu poate fi alta decât să ne întoarcem cu toată inima la Hristos. Trebuie multă răbdare în necazuri şi pocăinţă înainte de a nădăjdui ceva mai bun. Iar dacă vom alege această cale, neîntârziat vom primi răspuns de la Dumnezeu, Care aşteaptă să-I dăm inimile pentru ca El să ni le umple cu bucuria harului Duhului Său celui Sfânt.
 Sa spunem lumii sa ne lase in pace ,noi avem alt drum ,drumul Lui Hristos .Sa fugim pe acest drum cu nadejde ca la finalul lui ne asteapta Hristos sa ne puna pe fruntile obosite Cununa Cea Vesnica.


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )
Lăsaţi-mă s-alerg voios
grăbit spun cui mă-ntreabă
că-n ascultarea Lui Hristos
se cere mers cu grabă.
 
Nu-mpovăraţi umblarea mea
cu tot ce rugineşte
nici cu ce furii pot lua
sau molia-nvecheşte.
 
Nu chinuiţi a mele zări
cu şoaptele lăsate
lăsaţi-mi slobode cărări
virtuţilor curate.
 
Dispreţuiesc tot ce-i deşert,
arunc tot ce mă ţine,
nădăjduiesc şi uit şi iert
şi înţeleg pe-orişicine.
 
Las bătrâneţea-ntârziind
să-şi tragă neputinţa
şi-alerg spre unde strălucind
m-aşteaptă umilinţa.
 
Las tot ce-i căldicel şi las
umblarea cea uşoară,
căci ziua ce mi-a mai rămas
s-apropie de seară.
 
Grăbit lucrez cât pot voios
grăbit spun cui mă-ntreabă:
“Grăbit alerg, — după Hristos
se cere mers cu grabă.” 
Traian Dorz

duminică, 3 februarie 2013

PACATUL


                  Stai pe loc si fa-ti socoteala.....!

“Dar, va zice cineva, dacă păcătuiesc, pentru mine păcătuiesc. Păcatul meu, numai pe mine mă priveşte! Cu neputinţă! Căci tot aşa ar putea zice şi miasma: „Sunt otrăvitoare numai pentru mine!“ La fel ar zice şi holera: „Suflarea mea dătătoare de moarte, e numai pentru mine!“ Dar nu este aşa!
 Cel ce păcătuieşte este un agent al iadului. Necurăţia ta se răspândeşte ca şi mirosul unei mlaştini; ca şi un lepros, tu laşi peste tot urmele necurăţiei ori de ce te atingi. Chiar şi aerul care te împresoară e plin de aburii otrăvitori pe care păcatul tău îi produce.
 Păcatul tău atinge şi pe aproapele tău. El este o sămânţă a stricăciunii. Alţii învaţă de la tine ce văd că faci tu. Unii vor fi la fel cu tine, alţii te vor întrece; chiar dacă au învăţat de la tine numai alfabetul, vor învăţa să citească în cartea iadului, mai bine decât tine. Pilda noastră va înrâuri nu numai pe copiii voştri, ci şi pe toţi cei ce vor veni în legătură cu voi. Păcatul este cea mai bună unealtă pentru împărăţia satanei… Şi oare acesta este un lucru mic înaintea lui Dumnezeu?
 De aceea stai pe loc şi fă-ţi socoteala. Întreabă-te care e scopul creaţiei tale; ce fel de viaţă ai trăit până acum; cât timp ai pierdut; câtă iubire ai călcat în picioare şi câtă mânie dumnezeiască ţi-ai adunat. Trage-te la răs-pundere, – cum ai întrebuinţat darurile? Cât de necredincios ai fost cu cele încredinţate ţie? Ce fel de pregătire ai făcut pentru ceasul morţii şi cum te-ai pregătit pentru ziua cea mare a socotelilor?
 Trebuie să fim pătrunşi de adevărul că Dumnezeu Care este drept, trebuie să urască păcatul. „Tu nu eşti un Dumnezeu căruia să-i placă răul“ (Ps. 5). El nu adăposteşte pe cel rău. Nici pe pământ şi cu atât mai puţin în cer, nimic rău nu va fi răbdat în locuinţa lui Dumnezeu. Cât de proşti am fi noi, dacă am încerca să adăpostim doi oaspeţi, care sunt atât de înverşunaţi unul faţă de celălalt, ca Hristos şi Belial. Putem fi siguri că Hristos nu va locui în odaia inimii noastre, dacă găzduim pe diavolul în- tr-ascuns, în pivniţa gândurilor noastre.
 Regii pământului obişnuiau înainte vreme să aibă în suita lor şi câţiva proşti care făceau nebunii, numiţi bufoni; însă Atotînţeleptul Dumnezeu nu vrea să aibă în palatul Său asemenea nebuni.
 O, voi toţi cei cufundaţi în păcat! Trezi- ţi-vă, treziţi-vă! Treziţi-vă astăzi la glasul duios şi blând al harului, la glasul care vă cheamă astăzi: Veniţi şi luaţi iertare, căci dacă nu vreţi, va trebui să auziţi glasul îngrozitor al trâmbiţei care vă va aduce vestea cea mai grozavă şi mai neplăcută dintre toate veştile care se vor fi auzit vreodată: „Duceţi-vă, blestemaţilor!“. “ 
 Câţi nu păţesc ca acel îmblânzitor de şerpi dintr-un circ, care crescuse încă de mic şi îmblânzise un mare şarpe, cu care da reprezentaţii înaintea publicului.
De vreo 25 de ani se înfăţişa mereu înaintea celor ce veneau la circ.
Sub privirea lui, şarpele îl asculta în cele mai mici lucruri.
Cel din urmă lucru pe care-l făcea acest şarpe era că, la un semn al stăpânului său, se încolăcea în jurul trupului, până deasupra capului.
După ce oamenii izbucneau în aplauze înflăcărate, şarpele se desprindea încet de pe el.
Într-o seară se auzi un pocnet, urmat de un ţipăt pătrunzător; şarpele îşi strânse stăpânul aşa de tare, încât l-a omorât.
Timp de 25 ani, stăpânul se jucase cu el; acum şarpele îi răpuse viaţa. Ani de-a rândul şarpele păruse nevătămător pentru stăpânul său, dar deodată şi-a luat îngăduinţa să lupte cu adevărat cu stăpânul său şi l-a biruit de tot.
Aşa se întâmplă şi cu păcatul.
Te joci cu el ani de zile, poate chiar toată viaţa, şi tocmai când zici că te-ai obişnuit cu el şi că nu mai e nici o primejdie pentru tine, tocmai atunci îţi aduce moartea.
 Nu cumva, cititorule, te afli şi tu în ceata aceasta a celor păcătoşi?
O, suflete dragă, ce har mare ţi-a făcut Dumnezeu, că te-a suferit atât de mult!
Va veni timpul când răbdarea Lui se va sfârşi.
El va zice atunci: Destul! Eu vreau s-o sfârşesc cu vrăjmaşii mei şi să mă scap de ei.
Ce uşor îi va fi Lui să vă arunce deoparte şi să vă dea pieirii veşnice.”

Ioan Marini  
(cuvinte spicuite din cartea ,,Pacatul")

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

luni, 28 ianuarie 2013

ORBIA SUFLETEASCA DE AZI !

   Cea mai cumplita boala

 ,,........Oh! Ce cumplită orbie sufletească este în lumea de azi! Parcă s-au împlinit cuvintele Scripturii, ce zic că „Domnul veacului acestuia (diavolul) a orbit minţile necredincioase, să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos.“ (II Cor. 4, 4). Lumea şi oamenii de azi trăiesc în cumplită orbie sufletească, pentru că n-au primit cu adevărat lumina lui Hristos, Care a venit în lume „să dea orbilor vedere“ şi să-i „lumineze pe cei care şedeau în întuneric şi în umbra morţii“ (Ps. 106, 10).
Iisus este „lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume“ (evanghelia de Paşti). „Eu sunt Lumina lumii – zicea Iisus; tot acela ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12).
Lumina lui Hristos luminează tuturor şi toţi care o primesc pe dânsa cu adevărat „ies din întuneric şi se fac fiii luminii“ (Ioan 12, 36). „Dar osânda aceasta este că Lumina a venit în lume, însă oamenii iubiră mai mult întunericul…“ (Ioan 3, 19). În zilele noastre, lumina iar s-a împreunat cu întunericul şi întunericul a copleşit lumina, pentru că creştinii de azi n-au primit cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi lumina Lui despre care zice evanghelia din ziua de Paşti că „întunericul n-o poate cuprinde pe ea“. „Rodul luminii stă în dreptate, în dragoste şi adevăr“ (Efeseni 5, 9). Însă ce vedem noi azi în lume? Vedem rodul întunericului: ura, nedreptatea, minciuna etc. „Cine zice că este în lumină şi urăşte pe fratele său este în moarte şi întuneric“ (I Ioan 2, 9-11). Într-o astfel de lumină mincinoasă trăiesc cei mai mulţi creştini. Oamenii urăsc lumina pentru că iubesc păcatele şi „oricine făptuieşte rele urăşte lumina, pentru că faptele lui nu sunt văzute şi mustrate…“ (Ioan 3, 20). 

 Să luăm aminte! 
Orbia sufletească este cea mai cumplită boală şi nici un alt doctor nu poate tămădui o astfel de boală decât Doctorul, Care i-a tămăduit pe orbii din Evanghelie: Iisus Hristos. Orbii din Evanghelie s au tămăduit prin credinţa lor cea tare, prin încrederea lor în puterea lui Iisus şi prin dorinţa lor cea vie care suspina, zicând: „Doamne, miluieşte-ne!“ Aşa şi noi să cădem înaintea lui Hristos cu credinţă, adică cu încredere în Jertfa Lui cea Sfântă şi Mântuitoare şi cu dorinţa vie de a ne tămădui. O credinţă ce te lasă tot orb şi tot în păcate este o credinţă fără Hristos şi fără putere.

 Păţania unui medic 

Un doctor s-a adresat odată, aşa cam în batjocură, unui preot, cu următoarele vorbe:
– Sfinţia ta te numeşti păstor de suflete; spune-mi, te rog, ai văzut vreodată un suflet?
– Nu, răspunse preotul!
– Dar de auzit, l-ai auzit?
– Nu!
– Dar de gustat, l-ai gustat?
– Nu!
– Atunci, poate că l-ai mirosit?
– Nici aceasta!
– Nici nu l-ai simţit?
– Ba da, l-am simţit! răspunse preotul.
– Va să zică, încheie doctorul cu un aer de învingător, din cele cinci simţuri ce le ai, patru vorbesc contra sufletului şi numai unul pentru suflet! Şi dumneata încă tot mai crezi că este suflet?
Atunci preotul îl întrebă pe doctor aşa:
– Dumneata eşti medic?
– Da!
– Spune-mi, ai văzut dumneata vreodată o durere?
– Nu!
– Dar de auzit, ai auzit-o?
– Nu!
– Dar de gustat, ai gustat-o?
– Nu!
– Atunci, poate ai mirosit-o?
– Nici aceasta!
– Nici n-ai simţit-o?
– Ba da, am simţit-o!
– Iată dar, zise preotul, din cele cinci simţuri ce le ai, patru vorbesc contra durerii şi numai unul pentru ea. Şi dumneata tot mai crezi că este durere?
Doctorul înţelese lecţia şi plecă ruşinat. "

Preot Iosif Trifa

( Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an - Sursa: Comori Nemuritoare    )

luni, 21 ianuarie 2013

BUCURIA ISIHIEI

 Linistea si tacerea interioara!

Luna inceputului de an civil este luna in care praznuim pe cei mai multi Parinti, traitori intr-o ishie sfanta asezati parca  in calendarul nostru ca modele vrednice de urmat.Este bine si întelept să ne hrănim din vietile Sfintilor  Părinti , pentru a cunoaste atât modul în care functionează patimile, cât si mijlocul prin care ne putem elibera de ele.În teologia creştină, starea de veghe conştientă, lucidă, matură, înţeleaptă, este numită tresvie, sau paza minţii, sau veghe neîntreruptă, sau atenţie.Această stare superioară de veghe este obligatoriu necesară acelui om ce aspiră să ajungă la  îndreptare, îmbunătăţire, desăvîrşire.
 După cum zic Sfinţii Părinţi, dacă omul dinlăuntru petrece în tresvie, este în stare să păzească şi pe cel din afară.Fără isihie, trezvie si sobrietate , nu se poate face nici un progres în viata duhovnicească, spun Sfintii Părinti, referindu-se atât la nivelul personal, cât si la cel obstesc; e nevoie, cel putin, ca inteligenta omului să aibă cunostintă de această cale împărătească, pe care Hristos ne-a daruit-o pentru proslăvirea si contemplarea Preasfintei Treimi. Este foarte de dorit ca în epoca noastră să se încurajeze această cale, care este sfânta isihie a inimii. Slujbele noastre ortodoxe de toată ziua, psalmii si rugăciunile,  au  aceasta menire.  Lumea este deseori orbită de patimi, care pricinuiesc atâtea răni în sufletele lipsite de cale, de pace si de lumină statornică.Isihia este o condiţie a vieţii duhovniceşti. Adevăratul crestin, “deschide Duhului Sfânt”, se desăvârşeşte în isihie.
  Bătrânul Iosif Isihastul de la Muntele Athos zicea: “Atunci când omul îşi curăţeşte simţirile şi îşi păstrează mintea în isihie, inima i se purifică şi primeşte harul şi iluminarea cunoştinţei. El devine întreg lumină; întreg duh; întreg transparent. El va face să curgă râuri de teologie, dacă se va apuca să scrie, şi nu va putea sesiza fluxul rapid care curge difuz şi împrăştie pacea în tot trupul său anulând patimile. Inima se înflăcărează de dragoste dumnezeiască şi strigă: Opreşte, Iisuse al meu, valurile harului că mă topesc ca ceara! Mintea este răpită în contemplaţie, omul este îndumnezeit şi devine unit cu Dumnezeu, şi – ca fierul cuprins de foc – nu se mai recunoaşte”.
 Avva Neofit Pustnicul a proorocit  ca vor fi cu miile cei ce vor urma calea cea de taina a isihiei.     Grele vor fi schimbarile lumii, dar tot asa de minunate vor fi si renasterile spirituale ale multora. Va cobora din munte si din pesteri lucrarea cea de taina a isihiei pana in inima oraselor si multi tineri, aparent nestiutori, se vor trezi cu tarie la o viata de Duh asemanatoare celei din vechime. Minunata va fi aceasta inviere tocmai acolo unde moartea se crede stapana! Duhul Cel Prea Sfant isi va arata puterea mai presus de toate. Lucrarea cea de taina a isihiei va inflori in pustiul multor inimi ce vor deveni apoi ceruri intrupate [...] Lucrarea cea de taina a isihiei va fi taina viitorului lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribila confruntare dintre lumina si intuneric, dintre duhul vietii si al mortii. Dar puterea luminii va fi atat de mare incat va depasi toate legile firesti. ”
 (Testament Avvei Arsenie, in Gheorghe Ghelasie – Isihasm. Dialog in Absolut, Ed. Axis Mundi, Bucuresti)

 ,,Orice creştin trebuie, după datoria chemării sale, să se îngrijească prin orice mijloc şi întotdeauna, să se unească cu Dumnezeu, de care şi pentru care a fost zidit, căci sufletul făcut de Dumnezeu, nimic altceva nu se cuvine să aibă în miezul cugetului său, adică în ţelul său cel din urmă, decât pe Dumnezeu Însuşi, de la care şi-a primit el viaţa şi firea şi pentru care de-a pururi trebuie să trăiască, fiindcă tot ce se vede pe pământ, tot ce este îndrăgit şi dorit de oameni: bogăţia, slava, soţia, copiii – într-un cuvânt, toate cele frumoase, dulci şi iubite în lumea aceasta, nu sunt proprii duhului, ci numai trupului şi, fiind arătări vremelnice, repede vor trece ca o umbră. Pe câtă vreme duhul, ca unul ce după a sa fire este veşnic, îşi poate găsi o pace veşnică numai într-unul Veşnic Dumnezeu, de unde a purces şi unde iarăşi trebuie să se întoarcă. Căci precum trupul; venind din pământ, în pământ iarăşi se întoarce, tot aşa şi duhul, venind de la Dumnezeu, la Dumnezeu se întoarce şi întru El petrece, fiindcă tocmai de aceea a şi fost creat de Dumnezeu, ca de-a pururi să petreacă în Dumnezeu. şi noi de aceea, în această vremelnică viaţă, cu sârguinţă trebuie să căutăm unirea cu Dumnezeu, ca să ne învrednicim să fim cu El şi acum şi în viaţa viitoare, în veci.
 Isihastul este, prin excelenta, cel care asculta. Cel ce se deschide prezentei Celuilalt: "Opriti-va si cunoasteti ca Eu sunt Dumnezeu" (Ps. 45, 10). Dupa Sfantul Ioan Scararul. "isihastul este cel ce striga cu tarie: «Gata este inima mea, Dumnezeule!» (Ps. 56, 10; ).
 Isihast este cel care zice: «Eu dorm, dar inima mea vegheaza» (Cant. 5, 2). Retragandu-se in sine, isihastul patrunde in camara de taina a inimii si stand in fata lui Dumnezeu asculta cuvantul fara de cuvinte al Creatorului sau.
 "Cand te rogi - sfatuieste un scriitor ortodox finlandez - tu, tu insuti, trebuie sa taci (...) lasa rugaciunea sa vorbeasca". Sau, mai exact, lasati-L numai pe Dumnezeu sa vorbeasca. "Omul ar trebui sa ramana mereu tacut si sa-L lase pe Dumnezeu sa vorbeasca". Iata ce incearca sa implineasca isihastul.
 Isihastul poate, mult mai mult decat omul patimas sau materialist, sa aprecieze valoarea fiecarui lucru, pentru ca vede totul in Dumnezeu si pe Dumnezeu in toate.
 Isihastul implineste un act de despartire. Retragandu-se exterior in singuratate, launtric alunga orice gand. Si totusi, efectul acestei despartiri il uneste mai strans cu oamenii, il face profund mai sensibil la nevoile celorlalti, cu o constiinta mai vie a posibilitatilor lor.
 Sfantul Isaac Sirul spune ca e mai bine sa dobandesti curatia inimii decat sa convertesti neamuri intregi. Nu pentru ca apostolatul ar fi de dispretuit, ci vrea doar sa spuna ca atata timp cat un om nu atinge un anumit grad de tacere launtrica, este putin probabil ca va reusi sa converteasca pe cineva. Este ceea ce exprima, intr-o maniera mai putin paradoxala, ucenicul Sfantului Antonie cel Mare, avva Ammona: "Fiindca se nevoiau mai intai mult cu linistirea, aveau puterea lui Dumnezeu salasluindu-se in ei. Atunci, Dumnezeu ii trimitea printre oameni."
 (Episcop Kallistos Ware sursa:crestinortodox.ro)

                             SLAVIT SA FIE DOMNUL!

marți, 15 ianuarie 2013

OASTEA DOMNULUI CORPUL DE ELITA AL B.O.R.

,,......O aratura mai adanca in ogorul Bisericii lui Hristos "

"Oastea Domnului nu vrea să aducă inovaţii în Biserică, ea vrea o arătură mai adâncă în ogorul Bisericii lui Hristos.
În acest sens, ostaşii se străduiesc să unească meditaţia monastică cu acţiunea, cu fapta, în viaţa de toate zilele.
Ei sunt nişte călugări în straie de mirean, care vor să trăiască evlavia creştină acasă, adică în mijlocul lumii, al oamenilor de toate felurile, cu frământările şi ispitele specifice acestui mediu mult mai vast.
Ei îşi impun, în felul acesta, austerităţile vieţii monahale în comportarea şi traiul lor. Nu se îmbată, (alţii dintr-un zel şi mai mare, asemenea recabiţilor din Vechiul Testament, nu folosesc nici un fel de băutură alcoolică), nu fumează, nu înjură, nu participă la petrecerile lumeşti. Adică, aşa cum afirma Părintele Iosif, „vor să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii Ortodoxe"

(Scurt istoric al Miscarii duhovnicesti,,Oastea Domnului" din cadrul B.O.R. a fratilor Moise Velescu si Ghita Precupescu)

 .....Viitorul si Adevarul ne vor da dreptate..!

  "Tocmai această trăire autentic creştină a deranjat comoditatea şi formalismul anumitor „drept-măritori creştini“, care vedeau în Ortodoxie nu un mod de existenţă, ci doar formele exterioare ale unei credinţe golite de conţinut. Un fel de ortodoxie festivă, adică a zilelor de sărbătoare. Când, în realitate, Sf. Biserică ne îndeamnă „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să le dăm “, sau: „Toată ziua să ne învăţăm dreptatea“ lui Dumnezeu.
 Conceptul de bază în transformarea spirituală a omului este naşterea din nou, prin Taina Sfântă a Pocăinţei.
Acest concept, pe care Oastea Domnului are meritul că l-a reactualizat, el fiind existent în doctrina Bisericii noastre, dă o lovitură de graţie celui de-al doilea botez practicat în neoprotestantism.
Învăţătura de la Oaste aprofundează concepţia ortodoxă conform căreia „cel de-al doilea botez“ nu mai are loc prin cufundarea într-o apă materială, ci prin cufundarea în baia lacrimilor de pocăinţă, din care păcătosul iese restaurat spiritual şi moral.
Faptul că în Oastea Domnului se pune accentul atât de mult pe Taina Pocăinţei, i-a determinat pe ortodocşii secularizaţi să-i numească pe aceştia „pocăiţi“, adică sectari. Ca urmare, s-a ajuns la un lucru paradoxal: cei care se străduiau să trăiască Ortodoxia erau numiţi „sectari“, iar cei care se abăteau de la normele ei erau consideraţi „drept-credincioşi“ ai Bisericii străbune.
Dacă e vreo deosebire între ostaşii Domnului şi unii credincioşi din Biserică, aceasta constă doar în faptul că ostaşii s-au hotărât şi luptă să realizeze ortopraxia, adică apărarea şi trăirea la o cotă maximă a învăţăturilor Bisericii-mame, din care toţi facem parte.
De drept, toţi ortodocşii sunt ostaşi – calitate primită prin însăşi Taina Sfântului Botez, aşa cum se cere în rugăciunile rostite de preot la săvârşirea acestei Sfinte Taine...
 E regretabil că o mare parte din ostaşii Bisericii, în fapt, „s-au lăsat la vatră“, renunţând la statutul lor de ostaşi activi. În realitate, rămân „ostaşi ai lui Hristos“ doar cei care se menţin trăitori activi ai angajamentelor asumate la Botez, prin naşi, iar mai târziu, prin trăirea conştientă a acestor angajamente, adică practicând Taina Pocăinţei – naşterea din nou.
 Pe bună dreptate Părintele Iosif scrie: „Da, e adevărat că toţi creştinii au primit prin Botez numele de ostaşi ai lui Hristos şi au primit şi armătura Duhului Sfânt (cea de la Efeseni 6, 11-18). Marea întrebare este însă: rămas-au toţi în tabăra lui Hristos? Păstrează toţi şi se luptă toţi cu armele ce li s-au dat la Botez? S-ar putea oare spune despre cei ce se înjunghie şi se omoară pe la cele cârciume că sunt nişte bravi ostaşi ai Domnului şi au murit în frontul Lui?
S-ar putea oare spune despre cei ce se tăvălesc în toate patimile şi fărădelegile, şi de cele sufleteşti nici nu vor să audă, că sunt nişte ostaşi ai Domnului? Da! Matricola botezaţilor este plină de ostaşi ai Domnului, dar viaţa şi lumea e plină de dezertorii acelei oştiri. Cei mai mulţi sunt dezertori din tabăra Domnului. (...)
Vom spune deci răspicat: Oastea Domnului se ocupă de cei mulţi, mulţi care au dezertat din tabăra Domnului. Din ostaşi cu numele, noi vrem să fim şi să facem şi pe alţii ostaşi de fapt.“
 Apoi, Părintele Iosif arată şi terenul de luptă al Oastea Domnului şi faptul că nu reduce ostăşia doar la cei înrolaţi în această Mişcare:
„Noi n-am spus niciodată că numai cei înscrişi în Oaste ar fi ostaşi ai Domnului. Oastea Domnului cea mare nu stă doar din o mână de oameni, căci atunci ar fi vai şi amar de creştinătate! Ostaşi ai Domnului sunt creştinii cei luptători şi biruitori; cu aceştia noi nu ne ocupăm. Noi ne ocupăm cu dezertorii, cu întoarcerea celor apucaţi în tabăra lui satan (subl. ns.). Toţi cei din Oastea Domnului nu ne ruşinăm să spunem că am fost dezertori; am fost în armata diavolului, dar scumpul nostru Mântuitor ne-a ajutat să scăpăm de acolo şi să redevenim ostaşii Lui. Purtăm acest nume în ciuda lui satan şi luptăm neîncetat să-i răpim şi pe fraţii noştri căzuţi în prinsoarea lui. În tabăra noastră vin cei ce spun plângând că au scăpat din tabăra diavolului. Noi cu aceştia ne ocupăm şi ne întărim unii pe alţii să nu mai ajungem iarăşi în prinsoarea cea rea.“" (ibidem) ".....Avem o mare şi sfântă datorie faţă de Adevăr să spulberăm aceste minciuni oficiale şi interesate şi să denunţăm această conspiraţie făţarnică şi răuvoitoare ţesută în jurul acestei sfinte Lucrări şi împotriva ei de către propaganda răuvoitoare a vrăjmaşului satana, care a procedat şi în cazul Oastei Domnului ca şi în cazul Învierii Mântuitorului Iisus. Când adevărul Învierii a ieşit la lumină, fariseii au dat mulţi bani soldaţilor, să spună că trupul lui Hristos a fost furat din mormânt pe când dormeau ei… Şi s-a răspândit zvonul acesta printre iudei – spune Evanghelia – până în ziua de astăzi (Mt. 28, 11-15).
Exact acest procedeu l-a întrebuinţat satana şi-l întrebuinţează şi astăzi faţă de adevărul Oastei Domnului, atât printre oficialităţile clericale ostile adevărului, cât şi între alţii. Şi foarte mulţi cad victime acestei curse, fără să cerceteze cu bună-credinţă şi seriozitate adevărul cu privire la problema pe care o condamnă fără s-o cunoască. Şi împotriva căreia dau sentinţe vinovate fără măcar a cerceta cât de puţin ce este şi ce vrea în definitiv această Lucrare.
Aceşti oameni – unii dintre ei chiar cu pretenţii mari – îşi permit să facă afirmaţii revoltător de răuvoitoare şi vrăjmaşe, de false şi tendenţioase cu privire la istoria, la originea şi scopurile Oastei Domnului. La cauzele conflictului ivit îndată după începuturile ei între Părintele Iosif Trifa şi mitropolitul de atunci al Sibiului, Nicolae Bălan.
Dar Dumnezeu şi Adevărul vor face odată dreptate atât profetului şi martirului Său prin care a făcut Lucrarea aceasta a Oastei Sale, cât şi acestei Lucrări, care este şi ea tot un profet şi un martir.............................Pentru ca să se vadă odată pentru totdeauna – şi de către prieteni, şi de către duşmani – că atitudinea noastră ca fii ai Bisericii şi ai Neamului acestuia faţă de Biserica noastră şi faţă de Neamul nostru nu depinde de atitudinea acestora faţă de noi. Ci de conştiinţa noastră sinceră şi curată faţă de ele. Şi de credinţa şi legământul nostru sincer şi curat faţă de Dumnezeu, Care ne-a învăţat să iubim şi să respectăm aceste valori în felul cel mai înalt.....................Iată, îndrăznim să spunem un mare şi sfânt adevăr. Dacă mântuirea Neamului nostru şi învierea Bisericii noastre nu vor veni prin Oastea Domnului, atunci să ştiţi că acestea nu vor mai veni niciodată. Aceasta nu este o presupunere, ci este o constatare. Din prăbuşirea spre care merg sigur aceste două valori, Neamul şi Biserica, nu mai există o altă salvare decât Hristos. Hristos vine acum spre Neamul acesta şi spre Biserica aceasta prin Oastea Domnului.
Până ce nu se va vedea clar acest adevăr şi până ce se vor mai căuta alte căi pentru salvare, totul va merge din rău în mai rău. Şi dacă niciodată îndrumătorii de răspundere nu vor vrea să vadă şi să primească acest adevăr, atunci totul va fi pierdut. Altă salvare nu mai există! Cine nu crede asta acum, va constata-o mâine. De aceea s-ar putea ca cei care ne leapădă astăzi ca pe o piatră de poticnire, să vină mâine şi să caute piatra aceasta pentru a o pune în capul unghiului, ca singura pe care să se zidească salvarea celor ce se vor mai putea salva.
Viitorul şi Adevărul ne vor da dreptate…

Veti vedea ! ...."

(,,Zile si Adevaruri istorice" de Traian Dorz)


                        SLAVIT SA FIE DOMNUL!

marți, 8 ianuarie 2013

MARTURISIREA LUI HRISTOS

P.S.Ignatie Muresanul - arhiereu vicar al episcopiei Spaniei si Portugaliei



  Si chemand la Sine multimea, impreuna cu ucenicii Sai, le-a zis: Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul Sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui sau cu sfintii ingeri.

    (Marcu 8,34-38 )


 "Cine vrea sa vina dupa Mine sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie, sa se lepede de sine", si "cel care vrea sa-si castige sufletul, acela il va pierde, si "cel care il va pierde pentru Mine il va castiga", si mai departe, "daca cineva se rusineaza de Mine in mijlocul acestui neam desfranat si pacatos, si Eu fata de Dumnezeu ma voi rusina sa-l marturisesc".De ce Hristos spune "daca cineva se va rusina de Mine, in acest neam pacatos si desfrant, si Eu ma voi rusina fata de el in fata Tatalui celui ceresc si a sfintilor Sai ingeri"? Hristos ne pune in fata unei situatii foarte delicate. Si anume: noi sa dam martuire intr-un context in care este foarte greu sa facem acest lucru. Daca este vorba de un neam desfranat si pacatos, evident, numai cu Hristos si Dumnezeu [acesta] nu traieste. Si Hristos ne spune, ca tocmai intr-un asemenea context, total nefavorabil, total lipsit de motivatie in a da marturie despre El, trebuie sa facem acest lucru. Si anume sa dam marturie despre credinta noastra, despre dragostea noastra fata de El.
 Ori, de cele mai multe ori noi dam dovada de lasitate, de o anumita inerite, suntem foarte slabi, foarte neputinciosi. Si stiti cand noi putem sa ne verificam propia noastra putere de marturisire? Cand este cineva de o alta credinta in jurul nostru, sau o persoana care nu imbratiseaza credinta in Dumnezeu, are alte idei, gandeste altfel. Si tu, cand vezi ca esti in preajma unei asemenea persoane sau in preajma unui grup, care vezi ca este ostil Bisericii, tu nu vei aduce in discutie absolut nimic depsre credinta ta, despre crezul tau, despre dragostea ta pentru Iisus Hristos. De ce? Pentru ca te gandesti ca nu cumva sa fi ironizat, ca nu cumva sa fi persiflat si chipurile denigrat si considerat desuet, invechit, nelamoda, nelazi fata de curentele ideologice ale vremurilor noastre. Si atunci tu taci, foarte tradator, as putea spune desi cuvantul este foarte dur, foarte tare, si nu spui nimic despre credinta in Hristosul tau, in Dumnezeul tau.Ceea ce este si mai trist este in situatiile in care Dumnezeu - Hristos este denigrat, este batjocorit, si tu nu iei atitudine. Si neluand atitudine este ca si cum incuviintezi la acea denigrare, la acel dispret. Este ca si cum tu esti de acord sa fie batjocorit Hristos. Si daca nu avem puterea de a lua aceasta atitudine marturisitoare, de curaj, in fata celor care il denigreaza pe Hristos, in fata celor care batjocoresc credinta, e semn ca inca in sufletul nostru nu este dragote desavarsita pentru El.
 Pentru ca v-am spus, la inceputul cuvantului de invatatura, pe omul pe care-l tu il iubesti foarte tare nu-l lasi ca nimeni sa-i sifoneze imaginea, sa-i mototoleasca identitatea lui; il vei apara, vei lua atitudine si vei spune: nu este asa cum crezi tu. Hai sa te pun in fata unei alte perspective, in fata unei alte viziuni legate de aceasta problematica fata de care tu esti plasat in mod eronat, in mod gresit. Si vedeti, fara ca cineva sa ne impinga de la spate, fara ca sa avem nevoie de o consiliere speciala, in care sa vina cineva si sa ne invete: vezi, fi atent, in momentul in care este jicnita sotia ta, copilul tau, omul pe care il iubesti tu foarte tare, in felul acesta sa actionezi. Nu ai nevoie de niciunfel de lectii, de absolut niciunfel de lectii. Tu vei actiona intr-un mod spontan, instinctiv fata de persoana care vine si-ti livreaza o alta imagine schimonosita, falsa, neadevarata, mincinoasa, depsre omul pe care tu il iubesti.De aceea Dumnezeu in Evanghelia de astazi; eu m-am oprit asupra unui verset, acesta in care Iisus Hristos ne spune: daca voua va va fi rusine sa Ma marturisiti pe Mine, si Mie imi va fi rusine in fata Tatalui celui ceresc si a ingerilor Lui, pentru ca voi nu m-ati marturisit. Si Dumnezeu ne spune ca trebuie sa-L marturisim chiar si acolo unde parca toate datele problemei parca ne-ar impiedica sa-L marturisim.
 Crestinii primelor veacuri, martirii, daca ne gandim, martirii primelor veacuri, ei isi dadeau viata pentru Hristos. Cum de aveau aceasta putere extraordinara de a-si darui propia lor viata ca dar lui Dumnezeu? In primele veacuri crestine, stiti foarte bine, religia crestina era minoritara si majoritari erau paganii. Si ganditi-va, puneti-va intr-o situatie in care eu singur sa fiu crestin, si toti din jurul meu sa fie pagani, adica cei care nu impartasesc crestinismul. Am eu puterea sa vorbesc despre Hristos, pe care eu il iubesc? Sau ma gandesc mai mult la faptul ca voi fi linsat, voi fi poate ucis, imi va fi pusa in pericol viata, si atunici  nu voi vorbi despre crezul meu, despre convingerile mele, despre trairile mele.Primii crestini il marturiseau pe Hristos, intr-un context in care erau foarte constienti ca le este ostil, le este potrivnic acel context. Toate lucrurile in momentul in care ei numai rosteau cuvantul Hristos, rosteau numai faptul ca sunt crestini, toate lucrurile veneau de-a valma si-i zdrobeau. Stiau foarte sigur ca ei vor fi sfaramati si ca viata lor le va fi luata. Se gandeau la faptul ca viata aceasta este o nimica toata in fata vesniciei de a sta cu Dumnezeu, vesniciei de a fi in comuniune cu Dumnezeu. Viata aceasta este o nimica. Dumnezeu intr-o clipita toate ni le poate lua, totul, orice agoniseala si sanatatea nostra, si bruma noastra de munca, totul, intr-o clipita, si ramanem fara nimic. Si atunci iti dai seama ca cel mai de pret lucru, si cea mai frumoasa avere este credinta, este dragostea ta fata de Dumnezeu, si din dragostea ta fata de Dumnezeu se naste si dragostea fata de oameni. Si acestea sunt cele care ramn cu adevarat. De aceea primii crestini aveau aceasta forta, forta inimaginabila pentru noi de a-L marturisi pe Dumnezeu, de a da o marturie despre cel care era in inima lor.
 Acest lucru ni-l cere si Hristos in Evanghelia de astazi: sa-L marturisim. Si-L marturisim pe Hristos prin viata noastra, prin credinta noastra traita. Nu-i suficient sa spui: da, sunt un om credincios, ma gandesc la Dumnezeu din cand in cand. Este o credinta anemica, este ca un om devitalizat, un om care simiti ca are toti muschii lui atrofiati, este oarecum ca si cand sunt blocate toate puterile lui de miscare, nu se poate misca asa cum trebuie daca nu are o credinta traita. Si o credinta traita nu o ai cu gandul. Avantul pe care il ai la rugaciune, venind la Liturghie duminica de duminica, incercand sa faci fapte bune si tot ce este bine placut lui Dumnezeu - si in felul acestea poti sa dovedsti ca ai o credinta traita.Ma gandesc intotdeauna la comparatia in care este un om pe care il iubesti. Esti atent la modul cum vorbeste, esti atent la ceea ce-i place lui, la dorintiele lui, la sensibilitatile lui, si incerci sa tii cont de ele, incerici sa i le implinesti. De ce? Pentru ca-l iubesti. Si nu sunt situatiile deloc nesemnificative in care fiecare dintre noi avem oameni de care ne aducem aminte, de vorbele lor, de cuvintele lor, de comportamentul lor. Si toate acestea pentru noi au constituit un model, un exemplu si spunem: uite omul cutare asta imi spunea el. Si tineai cont de ceea ce spunea el pentru ca il iubeai, il respectai, il primeai in sufletul tau. Acelasi lucru ar trebui sa se intample si cu Dumnezeu. Daca il iubesti pe Dumnezeu, traiesti ceea ce El te invata ca trebuie sa traiesti, ceea ce este in Evanghelie, ceea ce invata Biserica, ceea ce propovaduieste Biserica. Si daca traim credinta acesta ai si forta de a marturisi pe Dumnezeu.Acesta este gandul pe care am vrut sa vi-l pun in suflet legat de Evangheila de astazi, in care Hristos, ne spune ca este foarte important sa marturisim. Marturisirea este un indiciu, este un semn al dragoste pe care noi il avem fata de El. Nu-L marturisim, nu-L iubim. N-avem forta, n-avem curajul de a da o marturie despre El in fata cuiva care poate nu crede in Dumnezeu atunci e semn ca suntem bolnavi de neiubire fata de Dumnezeu.Sunt foarte multe situatii in care auzeam oamnei spunandu-mi: parinte, in autobuze, sau undeva la servici, cand treceam pe langa o biserica, sau eram intr-o situatie de a-L marturisi pe Dumnezeu, nu-mi faceam cruce, imi faceam doar cu limba. N-aveam puterea pentru ca mi-era frica sa nu rada colegii de mine sau cei din preajma mea ca eu imi fac cruce, si chipurile sa creada ca as fi credincios, si in felul acesta sa ma ironizeze. Si stiti ca in felul acesta, intr-o situatie atat de banala e dovedit faptul ca tot suntem niste mici tradatori, tot niste oameni care nu avem coloana vertebrala si nu ne  asumam credinta noastra, care tinde sa devina o chestiune de viata privata. Nu! Este crezul meu!Cand iubesti pe cineva, nu iti este rusine sa iesi cu el de mana pe strada, nu-l vei tine incuiat in casa, in camaruta ta, spunandu-i: stii, stai linisti aici, mie imi este foarte greu sa ies cu tine in oras, poate ca lumea va rade de mine, poate ca voi auzi tot felul de povesti, tot felul de discurtii despre faptul ca am o relatie cu tine. Cand ii vei spune acest lucru persoanei pe care o iubesti, iti va spune: imi pare foarte rau, tu nu ma iubesti, tu nu crezi in mine, tu nu dai doi bani pe mine, daca vrei sa ma tii acasa si nu vrei sa iesi cu mine in societate, si sa ma asumi pe mine. Si nu ca sa ma asumi pe mine, ci sa asumi dragostea ta fata de mine.

Hristos sa ne ajute sa avem puterea sa dam marturie despre El oricand. Si mai cu seama atunci cand nu avem niciun motiv ca sa-L marturisim, cand totul este ostil in jurul nostru, este potrivnic, totusi sa-L marturisim, pentru ca in felul acesta noi ne declinam, dam marturie despre dragostea pe care o avem fata de El.
Amin 

 (Predica rostita intr-o Biserica Romaneasca din Cork Irlanda sursa : corortodox.blogspot.ro )