ODATA INTRATI IN CASA TATALUI SA....

....fim siguri de iertare si sa ramanem statornici intoarcerii

 Fiul cel întors a fost primit cu toată dragostea şi ier­tarea tatălui său. A fost primit cu zgomot mare de ospăţ şi bucurie. Dar, după această primire zgomotoasă, fiul putea cu tot dreptul să se întrebe îngândurat: „Oare nu cumva această bucurie este numai un foc trecător?… Oare ce va zice tata după ce i se va potoli bucuria?… Poate mă va mustra… Ba, poate mă va şi pedepsi…”

– Tată dragă, spune-mi ce va fi cu mine?… Ce va fi cu trecutul meu?… Ce va fi cu viitorul meu?…
– Scumpul meu copil, va fi răspuns tatăl, ce a fost cu tine, tata a uitat… Tata a tras dungă peste toate… Tu eşti iarăşi copilul meu cel scump, tu ai dragostea şi iertarea mea statornică… Tata te-a îmbrăcat cu haina uitării trecutului tău, ţi-a dat în picioare încălţăminte de fiu, iar în deget ţi-a dat inel ce întăreşte din nou legătura dintre mine şi tine.
Fiul cel întors avea, aşadar, o siguranţă deplină despre iertarea şi înfierea sa.

În Orient, slugile nu purtau nici în­căl­ţăminte, nici inel. Le purtau numai stăpânii şi fiii lor. Ine­lul şi încălţămintea erau o mărturie despre iertarea şi înfierea celui întors. Din partea tatălui, fiul primise tot ce putea primi un fiu: dragoste, iertare, sărut, îmbrăţişare, înfiere etc.

Urmează acum să vedem cum stă fiul faţă de dra­gostea şi iertarea tatălui său.
Evanghelia nu ne spune ce s-a întâmplat mai departe cu fiul cel întors. Ea îl lasă în braţele tatălui său; evanghelia îşi curmă istorisirea în sunetele ospăţului de bucurie pentru cel ce mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Dar tocmai din felul cum se gată evanghelia se poate vedea că fiul cel întors a ră­mas până la sfârşitul vieţii sale în braţele tatălui său; în dragostea lui şi iertarea lui.
Fiul cel întors s-a făcut vrednic de dragostea şi iertarea tatălui. S-a purtat mai departe cu adevărat ca unul ce mort fusese şi a înviat la o viaţă nouă. Nu mai era zburdalnicul şi uşuraticul care plecase în lume. El a înce­put o viaţă nouă… N-avea altă bucurie decât să petreacă în dragostea tatălui său şi în ascultare de el.

Vecinii vor fi şoptit (mai bine-zis, batjocorit): „Auzit-aţi măi, pruncul vecinului nostru  s-a întors acasă «pocăit»; nu mai bea, nu mai fumează, nu-i mai trebuie petreceri şi jocuri… Săracul, rău s-a mai scrântit de cap pe acolo pe unde va fi umblat!…”
Dar fiului nu-i păsa de aceste batjocuri. El sorbea dragostea şi iertarea cea dulce a tatălui său.

Înainte de plecare în calea pierzării, fiul îşi avea prietenii lui de chefuri şi petreceri. De bună seamă, nu va fi trecut mult şi foştii lui prieteni de pahar se vor fi apro­piat de el cu şoapta şi ispita: „Bine c-ai scăpat… Vino cu noi să ne mai petrecem… Adu-ţi aminte ce bine ne mai petreceam noi înainte de a te duce în lume… Ţi-ai făcut canonul, hai să mai uităm de necazuri…”.

Dar fiul va fi răspuns aşa: „O, dragii mei prieteni, eu nu mai sunt cel ce petreceam cu voi nopţile. Acela care chefuia şi petrecea cu voi nu mai trăieşte… A murit prin cele ţări străine… Eu sunt un altul… N-aţi auzit că şi tata a zis despre mine că mort am fost şi am înviat?… Eu nu vă mai pot asculta, dragii mei, eu văd acum lumea şi viaţa într-o lumină nouă. Chefurile şi petrecerile sunt acum pentru mine o scârbă şi o nebunie…
„Cu «pocăitul» ăsta nu-i de vorbit”, îşi vor fi zis prietenii; „rău s-a zăpăcit, săracul, pe acolo pe unde a umblat.”

Vor fi râs prietenii de el, vor fi râs vecinii; vor fi râs oamenii, dar lui nu-i păsa de râsul lor. El sorbea dragostea şi iertarea cea dulce a tatălui său. Nici o ispită, nici o plăcere şi nici o hulă nu-l mai puteau scoate afară din casa tatălui său, din dragostea lui şi iertarea lui.

Aşa trebuie să fie şi căinţa şi întoarcerea noastră la Dumnezeu. Fiul cel pierdut este pus în faţa noastră ca o pildă despre adevărata întoarcere la Dumnezeu. Căinţa şi întoarcerea noastră din calea răutăţilor primeşte iertarea şi dragostea Tatălui ceresc. Primeşte sărutul şi îmbrăţişarea Tatălui ceresc, dar la această revărsare de dragoste şi bu­nătate noi trebuie să răspundem cu o întoarcere statornică, cu o schimbare din temelie a vieţii noastre. După primirea cerescului sărut, trebuie să începem o viaţă nouă.

Aceasta este taina cea mare a naşterii din nou (In cap. 3). Prin această taină a trecut fiul cel pierdut şi trebuie să treacă toţi cei care se întorc cu adevărat la Domnul. O întoarcere la Dumnezeu fără această renaştere sufletească n-are nici o putere. „Mulţi se întorc, dar nu la Cel Prea­înalt” (Osea 7,16). O astfel de întoarcere n-are nici o putere.

Într-un sat s-a întâmplat că un ostaş din Oastea Domnului a dezertat de sub steagul Mântuitorului şi, bag-seamă, de bucurie că a „scăpat” de această „cătănie”, s-a îmbă­tat tun. Oamenii râdeau de el şi de ceilalţi ostaşi din co­mună, zicând: „Iată, şi ăsta-i de-al vostru… Şi ăsta-i dintre cei de-ai lui Trifa din Sibiu…”
La asta, un ostaş mai bătrân a răspuns, foarte cu­minte, aşa: „Dreptate aveţi, dragii mei, că acesta-i de-al nos­tru, căci, dacă ar fi fost de-al Domnului, el n-ar fi căzut… Aveţi dreptate că-i de-al lui Trifa, căci, dacă ar fi fost de-al Domnului, el n-ar fi căzut… El s-a întors numai către Sibiu, dar nu către Domnul… Dacă s-ar fi întors cu adevărat la Dom­nul, el n-ar fi căzut”.
Cuminte şi bun răspuns! Numai o întoarcere adevă­rată la Domnul ne dă putere şi biruinţă contra păcatelor.

Să ne gândim apoi că pe fiul cel întors îl ţinea în casă şi aducerea-aminte de trecutul lui şi de suferinţele lui. De câte ori prietenii şi ispitele îl vor fi chemat iar în lume, îşi va fi adus aminte de porci şi de roşcove. Aşa şi noi, de câte ori ne cheamă în lume ispitele, să ne aducem aminte că, vai, amare mai sunt urmările!

Eu, de câte ori simt şoapta ispitelor, mă gândesc la cuţitul doctorului şi la anii pe care i-am petrecut în boli şi suferinţe. La şoapta ispititorului, eu îi răspund: „Ce-i dia­­vole, atâta de prost şi de dobitoc mă crezi tu pe mine, să mă las din nou târât ca slugă la porcii tăi?… Să m-apuc din nou de roşcove?…”
De regulă, toţi cei întorşi la Domnul am gustat din „roşcove”. De câte ori simţim şoapta ispitelor, să ne gân­dim la ele.

Vom spune deci că întoarcerea noastră la Dumnezeu trebuie să fie statornică, trebuie să ne treacă prin taina cea mare a naşterii din nou. 

Pr. Iosif Trifa  (,,Fiul cel pierdut"sursa:comorinemuritoare.ro/)

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

PARINTELE IOSIF TRIFA

Un model in Ortodoxia Romaneasca

 Viziunea Părintelui faţă de preoţie
- A fost convins că preotul trebuie să fie aproape de mirean pentru a-l susţine în urcuşul duhovnicesc comun, TURMĂ ŞI PĂSTOR, în caz contrar misiunea sa se îndeplineşte defectuos şi cu caracter de provizorat.
-  „Puneţi Biblia în mâna poporului!!!” – un îndemn promovat şi susţinut de Părintele Iosif; era convins că slujitorii sfintelor altare trebuie să facă acest lucru pentru a scoate oamenii din bezna neştiinţei şi a ignoranţei. INTERPRETAREA BIBLIEI – ATENŢIONA ÎNSĂ PĂRINTELE – APARŢINE BISERICII PRIN SFINŢII PĂRINŢI. ( A SE CITI Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului p. 246)
- Din scrisoarea trimisă de Părintele Iosif TRIFA profesorului univ. Ioan LUPAŞ:
„…De zece ani port lângă numele meu cuvântul “preot” şi cu fiori mă gândesc la dimineaţa aceea în care numele meu ar apărea fără acest cuvânt, să şterg cuvântul “preot” de lângă numele meu şi să scriu altul în locu-i, hotărât e o soluţie fericită pentru un trai tihnit, dar nu pentru suflet, căci pentru mine cuvântul “preot” înseamnă un har, un dar, o mărire a răspunderii, şi nu o sarcină care se poate lăsa şi schimba oricând. (…) Eu, dragă, vreau să rămân cu această numire sfântă de “preot” şi nu este suferinţă şi nici mizerie, nici durere, putere sau amăgire în această lume care m-ar putea despărţi de ea”. (Biserica şi şcoala,  nr. 37 din 26 sept. 1920)
Spiritul de jertfă al Părintelui
-      Părintele ne-a reamintit, prin exemplul personal, că iubirea înseamnă jertfă continuă; atât cât jertfeşti atât şi iubeşti (Traian Dorz).
-      Astăzi nu mai suntem capabili de jertfă pentru că egoismul este boala societăţii moderne sau post-moderne.
-      Cele 7 operaţii din trupul său firav, ultima dintre ele rămânând deschisă, provocându-i mari dureri.
-      De pe patul spitalului (Sibiu, Geoagiu, Davos -Elveţia) scria, îndemna, sfătuia şi se ruga până la epuizare.
„Ani de zile m-am luptat cu greutăţi, cu mizerii şi cu jertfe pe care singur Domnul de sus le cunoaşte…. Cu pieptul zdrobit scriu mereu, de pe pat cărţi şi foi pentru a putea alimenta fronturile şi tipografia”. (Ostaşul Domnului, 1935, p. 7)
Mărturisirea Părintelui după trecerea a 7 ani de la înfiinţarea „Oastei Domnului”
„Urmează anii în care mi-am măcinat pieptul şi sănătatea, anii în care am creat “Lumina Satelor” şi “Oastea Domnului”. Sunt anii în care băiatul meu mă lăsa întotdeauna seara la masa de scris şi dimineaţa mă afla tot acolo. Sunt cei 7 ani de jertfă pentru lucrul Domnului. Sunt cei 7 ani în care un om plăpând se topea ca o lumină, în râvna şi dragostea lui de a aprinde în popor lumina vieţii şi a aduce suflete pierdute la picioarele Crucii. În aceşti 7 ani am scris o mare parte din tâlcuirile şi cărţile mele”.
Stau gata să plec pe drumul acestei cruci. Vă rog, iubiţii mei, să mă însoţiţi cu rugăciunile voastre în acest drum. Vă rog să vă rugaţi pentru mine, ca Domnul să mă întărească. Şi dacă va fi să cad pe drumul crucii, eu vă rog, iubiţii mei, să nu mă uitaţi. Să nu mă uitaţi căci v-am iubit şi vă voi aştepta pe toţi în Ierusalimul cel ceresc, unde Domnul ne va mângâia pentru toate câte am suferit şi ne va trece în odihna şi bucuria Lui cea veşnică.
Vă salut cu cuvintele apostolului Pavel: “De aceea, preaiubiţii şi doriţii mei fraţi, rămâneţi tari în Domnul” (Filipeni 4,1). Acum se dă examenul cel mare al Oastei şi al ostaşilor. Cu ochii ţintă la Isus Căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre (Evrei 12,2).
Cu El vom birui!
Preotul IOSIF TRIFA, Sibiu
Document publicat în revista “Ostaşul Domnului” nr. 3-4 din 1-15 februarie 1935, redactor pr. Vasile I. Ouatu, Bucureşti
Predica cu fapta a Părintelui Iosif Trifa
„Toţi săracii ştiu şi mărturisesc cum casa mea a fost şi este totdeauna deschisă pentru ajutorul şi lipsurile lor. Calul, carul şi boii mei de câte ori i-au cerut săracii, i-am lăsat fără plată, pentru lipsurile lor. Şi precum casa mea, aşa şi mintea, şi priceperea mea am lăsat-o totdeauna deschisă pentru a da sfat, ajutor şi apărare pentru plângerile văduvelor şi săracilor”. (G.D., 1938, p. 7)
-      Smerenia sa, („în mişcarea Oastei, eu nu sunt altceva decât un vas umil şi slab, de care Domnul s-a folosit în lucrarea sa. Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu”;  “Oastea nu umblă prin opintelile mele ci prin revărsarea Duhului Sfânt”; neţinerea de minte a răului (episodul relatat de Traian Dorz despre întâlnirea Părintelui cu pr. Secaş – duşmanul Părintelui – pe care l-a îmbrăţişat şi i-a urat de bine); sărăcia şi modestia lui (toate averea pusă în slujba Domnului Iisus şi a frăţietăţii).
Iubitor de Adevăr
-      Mai presus de toate, Părintele Iosif iubea adevărul şi era împotriva minciunii sub toate aspectele ei.
-      a ştiut să lupte de fiecare dată când minciuna era ridicată la rang de adevăr. Pentru acest curaj dumnezeiesc, el si-a riscat vocaţia de preot, sănătatea şi chiar viaţa .
-      faţă de toate criticile nejuste şi neargumentate dogmatic, izvorâte din invidie şi ură, Părintele a răspuns: Eu mi-am iubit şi-mi iubesc biserica. Şi nu numai cu vorba, ci şi cu fapta. Eu am făcut bisericii mele tot binele pe care îl putea face un slujitor al ei. Dovadă îmi sunt fraţii ostaşi care umplu bisericile. Eu mi-am iubit şi-mi iubesc biserica, nu cu vorbe goale, ci cu muncă şi cu jertfă. EU SUNT ŞI VREA SĂ RĂMÂN PÂNĂ LA SFÂRŞIT UN DEVOTAT SLUJITOR AL BISERICII.
-      “Credinţa ce am primit, prin lucrarea Oastei Domnului, trebuie să rămână în locul ei natal, adică în Biserică, adică pe Golgota, adică pe stânca Iisus Hristos”.
Moţiunea din 12 septembrie 1937:
„Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii. O.D. nu este altceva decât Ortodoxia; este o familie restrânsă, o comuniune de frăţietate evanghelică, cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii. O.D. nu are nicio pretenţie dogmatică sau canonică..Ea vrea să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii”.

Mărturisitor al lui Iisus cel Răstignit
-      Gazete religioase pentru popor, Lumina satelor (1922), Oastea Domnului (1930), Iisus Biruitorul (1935), pe care le-a condus şi scris aproape integral.
-      Peste 30 de cărţi şi broşuri, numeroase articole publicate în revistele teologice ale vremii.
-     Toate conţineau sfintele îndemnuri („Înapoi la Evanghelie!”, „Înapoi la Iisus cel Răstignit!”, „Înapoi la viaţa primilor creştini!”), care mărturiseau prin cuvinte puţine miezul cel tainic al Ortodoxiei
AFLAREA, TRĂIREA ŞI VESTIREA LUI IISUS HRISTOS CEL RĂSTIGNIT – scopul fundamental al Oastei Domnului – trăit de Părintele Iosif cu însăşi viaţa sa.
-      Scrisul său pătrundea cu adevărat în adâncul fiinţei (adică în inimă – acordul omului cu Dumnezeu), de aceea mulţi oameni făceau cale întoarsă de pe cărările păcatului.
-     ” Să cerem Domnului apa care curge de jos în sus, adică lacrimile noastre de pocăinţă, care se ridică spre cerul lui Dumnezeu” (Părintele Iosif Trifa).
-      „Nu Geneva, ci Hristos!” – un fin observator al vieţii politice interne şi externe. Reuşea de fiecare dată să extragă din puzderia de evenimente înţelesuri adânc duhovniceşti. Adevărată mană pentru aprovizionarea sufletului.
-      Să devenim nişte fermenţi vii în aluatul şi frământătura Bisericii ortodoxe şi în societatea românească – PENTRU ACEST SCOP A TRĂIT, A MĂRTURISIT, A SUFERIT ŞI S-A JERTFIT PĂRINTELE IOSIF TRIFA.
-      “Toată lucrarea mântuirii noastre stă şi va sta numai în Crucea şi în Jertfa lui Iisus Cel Răstignit” (Pr. Iosif Trifa).
-      “Crucea şi Jertfa Lui de pe Golgota a făcut – şi va face – lucrarea mântuirii noastre. Fără această Jertfă toată lupta şi truda noastră este în zadar. Toată lupta noastră şi toată nădejdea noastră pentru mântuire, stă numai în credinţa şi în încrederea noastră neclintită în Crucea şi în Jertfa vie a lui Iisus Cel Răstignit.
-      Noi trebuie să mergem mai departe, să înaintăm spre darul şi lumina Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Lăsaţi dar, lumina şi iubirea Mântuitorului să intre în toată casa voastră şi să lumineze tot sufletul vostru, să vă cureţe de toate păcatele voastre.
-       După ce te-ai îndreptat pe tine, trebuie să îndreptezi pe alţii. Ca un bun ostaş al lui Hristos tu trebuie să te aperi nu numai pe tine de păcate ci trebuie să-i aperi şi pe alţii şi să-i atragi şi pe alţii în fronturile mântuirii sufleteşti.
-      Cel mai mare rău din poporul nostru este că nu-L cunoaştem şi nu-L urmăm pe Iisus Cel Răstignit. Căci dacă L-am avea pe El nu numai că n-am trăi în întunericul păcatelor şi al patimilor, ci am umbla cu toţii în toată curăţia şi bucuria luminii minunate a lui Dumnezeu.
-      În aceasta stă toată taina înnoirii, puterii şi rodirii noastre.
-      De fapt toate aceasta nu sunt o descoperire, ci mai degrabă o redescoperire.
-      Hristos era în mijlocul nostru, dar noi nu-L cunoşteam.
-      Bătea la uşa inimii noastre, dar noi nu-L simţeam.
-      Ne vorbea stând lângă noi, dar noi nu-L auzisem”.

Părintele Iosif – iubitor de neam şi ţară
-      Încă din perioada studenţiei a publicat articole despre viața oamenilor de la țară, a moţilor din care se trăgea (bunicul său fiind un centurion de încredere a lui Avram Iancu; căsătorit cu o nepoată de frate a lui Avram Iancu, Iulia Iancu); a scris în sprijinul moţilor care o duceau  greu sub regimul austro-ungar, a demascat nedreptățile şi împilarea străină etc. Ca preot şi învăţător în satul Vidra de Sus, a continuat munca de publicist și apărător al cauzei moților. A oferit soluţii practice pentru îmbunătăţirea situaţiei acestora.
-      scrisoare adresată de Iosif Trifa, elev al gimnaziului beiuşean la 1 martie 1906 lui  Leon George, un prieten ce studia la Iaşi: „…Străinii până acolo au mers încât şi din acest sărac institut au scos limba românească. (…) Cât despre mine, află că sunt fiu de ţăran român din ţara şi satul lui Iancu şi Horea. Ţinutul în care m-am născut e curat românesc. Deşi în şcoală m-am întâlnit cu o limbă şi o cultură străină, eu am rămas pe lângă dulcea limbă vorbită de moşii şi strămoşii mei, şi pe cale particulară am studiat şi studiez cu plăcere literatura noastră.(…) (Iisus Biruitorul, 1935, nr. 25, p. 3)

„Stau liniştit în faţa lui Dumnezeu, în faţa Bisericii, în faţa Istoriei că nu sunt vinovat de acuzele ce mi se aduc. Mai curând ori mai târziu Bunul Dumnezeu, Biserica, Neamul şi Istoria îmi vor face dreptate.”
ACESTA ESTE PĂRINTELE IOSIF TRIFA!

 Lect. univ. dr.Radu Rominasu 

(Facultatea de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale a Universităţii din Oradea. )
(Articol preluat prin : oasteadomnului.ro/ de  aici.)

PARINTELE IOSIF TRIFA - O AMINTIRE DE NEUITAT

Aduceri aminte.....!

 "Ca o mare furtunoasă Doamne mi-a fost viaţa
Numai rane mi-a fost trupul, numai lacrimi faţa
Numai singuratici paşii, numai rece locul
Numai în cuptorul crucii mi-a fost dulce focul."

 

,,Cu inima zdrobita si cu sufletul adanc sfasiat,impartasim tuturor fratilor o veste de mare durere: Parintele Iosif Trifa a adormit in Domnul in noaptea spre dimineata zilei de 12 februarie.
Dupa grelele suferinte s-a stins linistit cel ce in viata sa n-a cunoscut odihna,ci numai osteneala si lucrul pt.Domnul si pt.fratii lui.
S-a stins cel ce n-a stiut nimic altceva decat pe Iisus cel Rastignit si Jertfa Lui(1Cor.2,2) si a luptat pana la sange in razboiul cel sfant al Domnului Iisus.
S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca o jertfa vie,sfanta,placuta lui Dumnezeu(Rom.12,1),pt. cauza Lui.
S-a stins cel ce nu s-a crutat pe sine si n-a crutat nimic,ci a pus totul pt. Domnul si Evanghelia Sa,pt. ane face sa fim slujitori ai unui legamant nou,nu al slovei,ci al Duhului(2Cor.3,6)
S-a stins Parintele nostru drag,care ne-a nascut la o viata noua(1Cor. 4,15); cel ce a facut totul pt. Evanghelie si s-a facut tuturor toate,ca sa castige orice suflet pt. Hristos(1Cor. 9,22-23).
S-a stins gornistul Domnului,cel care,vazand primejdia,(Ezechil 33,1-6); a stat neclintit in mijlocul furtunilor si valurilor de pacate ca o straja care ne-a chemat neincetat la Hristos,tinand sus Cuvantul Evangheliei(Filip.2,16); cautand sa aduca pe pacatosi la Izvorul indreptarii si al puterii,la Iisus Mantuitorul.
S-a stins cel ce n-a crutat nimic,ci totul a cheltuit si s-a cheltuit bucuros si pe sine insusi si viata lui pt. Domnul si fratii lui(2Cor.12,15)
S-a stins cel ce L-a iubit mai mult pe Domnul ,Evanghelia si lupta Lui in lume decat pe copilul sau,sanatatea sa si viata sa.
S-a stins cel ce n-a stiut decat un singur lucru: sa sufere,si-a suferit; sa lupte,si-a luptat; sa sune din trambita,si-a sunat.
A crezut, de aceea a vorbit si a scris(2Cor.4,13)
A iubit,de aceea s-a jertfit,stiind ca osteneala in Domnul niciodata nu este zadarnica(1Cor.15,58)
A fost prigonit,barfit,batjocorit,hulit si alungat din toate partile,privit ca un inselator,macar ca totdeauna a spus Adevarul(2Cor.6,8); dar a rabdat totul cu drag,stiind ca robul nu este mai mare decat Stapanul sau(Ioan 15,20).
S-a stins cel ce,de 15 ani de zile,zi si noapte a lucrat si a luptat fara odihna pt. a-L face cunoscut pe Domnul si Cuvantul Lui tuturor celor ce nu-L cunosteau.
A cazut de multe ori in lupta,a primit multe rani,dar nici o clipa nu s-a dat inapoi...Privind mereu tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noatre,la Iisus cel Rastignit(Evrei 12,2); a mers mereu inainte,stropind cu sangele sau campul de lupta al Evangheliei.
S-a stins ca o lumina care se topeste luminand.Pana la sfarsit Parintele Iosif a lucrat mereu ingrijindu-se de copilasii lui,de mantuirea si de viata lor.
A luptat lupta cea buna,si-a ispravit alergarea ,a pazit credinta,acum a plecat la Domnul(IITim.4,7-8),la Dulcele Sau Mantuitor si Mangaietor, pe Care L-a iubit,L-a vestit,pt. Care s-a jertfit.S-a ridicat acolo unde suferintele,loviturile,ocarile,batjocurile si hulele oamenilor nu-l mai pot ajunge.
S-a stins un mare om a lui Dumnezeu, pe care solia chemarii la Domnul l-a aflat in lupta,tinand sus steagul Domnului Iisus.S-a sfarsit tinand sus Cuvantul Vietii(Filip. 2,16).
Dragostea pt. fratii lui l-a facut sa-si dea viata pt. ei(Ioan 15,13); lasandu-ne si noua,celor ce am ramas acest testament al luptei si jertfei pt. Domnul si Cauza Lui.El a putut spune: Urmati-ma pe mine,fratilor,calcati pe urmele mele,intru cat si eu calc pe urmele lui Hristos(1Cor. 11,1 ; Filip. 3,17)
Incolo,fratii mei,...ce ati invatat, ce ati primit si ati auzit de la mine si ce ati vazut in mine faceti! Si dumnezeul pacii va fi cu voi(Filip.4,8-9).
S-a stins dragul nostru Parinte,dar jertfa lui ramane.Lucrarea pe care a savarsit-o este a Domnului.Oastea Domnului este o Lucrare a Domnului.El a pornit aceasta Miscare si El Insusi va avea grija de ea...<>.

 ("Ce este oastea Domnului?",ed.a VI-a,Sibiu,1996,pag.211-212).
(sursa: www.oasteadomnului.ro/forum )

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

ORBIA SUFLETEASCA DE AZI !

   Cea mai cumplita boala

 ,,........Oh! Ce cumplită orbie sufletească este în lumea de azi! Parcă s-au împlinit cuvintele Scripturii, ce zic că „Domnul veacului acestuia (diavolul) a orbit minţile necredincioase, să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos.“ (II Cor. 4, 4). Lumea şi oamenii de azi trăiesc în cumplită orbie sufletească, pentru că n-au primit cu adevărat lumina lui Hristos, Care a venit în lume „să dea orbilor vedere“ şi să-i „lumineze pe cei care şedeau în întuneric şi în umbra morţii“ (Ps. 106, 10).
Iisus este „lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume“ (evanghelia de Paşti). „Eu sunt Lumina lumii – zicea Iisus; tot acela ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12).
Lumina lui Hristos luminează tuturor şi toţi care o primesc pe dânsa cu adevărat „ies din întuneric şi se fac fiii luminii“ (Ioan 12, 36). „Dar osânda aceasta este că Lumina a venit în lume, însă oamenii iubiră mai mult întunericul…“ (Ioan 3, 19). În zilele noastre, lumina iar s-a împreunat cu întunericul şi întunericul a copleşit lumina, pentru că creştinii de azi n-au primit cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi lumina Lui despre care zice evanghelia din ziua de Paşti că „întunericul n-o poate cuprinde pe ea“. „Rodul luminii stă în dreptate, în dragoste şi adevăr“ (Efeseni 5, 9). Însă ce vedem noi azi în lume? Vedem rodul întunericului: ura, nedreptatea, minciuna etc. „Cine zice că este în lumină şi urăşte pe fratele său este în moarte şi întuneric“ (I Ioan 2, 9-11). Într-o astfel de lumină mincinoasă trăiesc cei mai mulţi creştini. Oamenii urăsc lumina pentru că iubesc păcatele şi „oricine făptuieşte rele urăşte lumina, pentru că faptele lui nu sunt văzute şi mustrate…“ (Ioan 3, 20). 
 Să luăm aminte! 
Orbia sufletească este cea mai cumplită boală şi nici un alt doctor nu poate tămădui o astfel de boală decât Doctorul, Care i-a tămăduit pe orbii din Evanghelie: Iisus Hristos. Orbii din Evanghelie s au tămăduit prin credinţa lor cea tare, prin încrederea lor în puterea lui Iisus şi prin dorinţa lor cea vie care suspina, zicând: „Doamne, miluieşte-ne!“ Aşa şi noi să cădem înaintea lui Hristos cu credinţă, adică cu încredere în Jertfa Lui cea Sfântă şi Mântuitoare şi cu dorinţa vie de a ne tămădui. O credinţă ce te lasă tot orb şi tot în păcate este o credinţă fără Hristos şi fără putere.

 Păţania unui medic 

Un doctor s-a adresat odată, aşa cam în batjocură, unui preot, cu următoarele vorbe:
– Sfinţia ta te numeşti păstor de suflete; spune-mi, te rog, ai văzut vreodată un suflet?
– Nu, răspunse preotul!
– Dar de auzit, l-ai auzit?
– Nu!
– Dar de gustat, l-ai gustat?
– Nu!
– Atunci, poate că l-ai mirosit?
– Nici aceasta!
– Nici nu l-ai simţit?
– Ba da, l-am simţit! răspunse preotul.
– Va să zică, încheie doctorul cu un aer de învingător, din cele cinci simţuri ce le ai, patru vorbesc contra sufletului şi numai unul pentru suflet! Şi dumneata încă tot mai crezi că este suflet?
Atunci preotul îl întrebă pe doctor aşa:
– Dumneata eşti medic?
– Da!
– Spune-mi, ai văzut dumneata vreodată o durere?
– Nu!
– Dar de auzit, ai auzit-o?
– Nu!
– Dar de gustat, ai gustat-o?
– Nu!
– Atunci, poate ai mirosit-o?
– Nici aceasta!
– Nici n-ai simţit-o?
– Ba da, am simţit-o!
– Iată dar, zise preotul, din cele cinci simţuri ce le ai, patru vorbesc contra durerii şi numai unul pentru ea. Şi dumneata tot mai crezi că este durere?
Doctorul înţelese lecţia şi plecă ruşinat. "

Preot Iosif Trifa

( Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an - Sursa: Comori Nemuritoare    )

DUHUL SFANT SI BISERICA

,,.......Toti s-au umplut de Duhul Sfant"

În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt i-a căutat mai întâi pe apostoli, a căutat casa unde erau adunaţi apostolii. „ Iar când a sosit ziua Cincizecimii, a venit din cer fără de veste un vuiet, ca de vijelie ce trece, şi a umplut toată casa, unde erau adunaţi ei" - apostolii - „şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt" (Faptele Apostolilor 2, 1-4). Aceasta era investire cu dar de Sus a apostolilor, ca să poată împlini porunca Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile!"...
După ce s-au umplut de Duh Sfânt, apostolii au ieşit în faţa mulţimii şi au început să predice mântuirea. Duhul Sfânt a început a lucra şi în sufletul mulţimii. „După ce au auzit cuvintele, (oamenii) au rămas străpunşi la inimă". Duhul Sfânt a ales pe cei credincioşi, i-a făcut „una" şi S-a revărsat peste ei.
„Şi, cei care au primit propovăduirea, stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătură frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni, şi în toate zilele erau aşteptând cu un cuget în biserică şi frângând prin case pâinea, primeau hrană cu bucurie şi cu bunătatea inimii" (Faptele Apostolilor 2, 42; 46). „Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet; un mare har era peste toţi... (Faptele Apostolilor 4, 32-33).
„ Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet; un mare har era peste toţi" - aici a luat fiinţă cea dintâi Biserică a lui Hristos. În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a strâns la un loc, în jurul apostolilor, pe cei care crezuseră în Iisus Hristos şi S-a revărsat peste ei, făcând „una sufletul şi inima lor". Duhul Sfânt a întemeiat cea dintâi Biserică a lui Hristos şi El a organizat-o.
Biserica este lucrarea Duhului Sfânt. „Din temelie până în vârful crucii - zice un Sf. Părinte - biserica este lucrarea Duhului Sfânt". În acest înţeles zice Sf. Părinte Irineu: „Unde este Biserică, acolo este şi Duhul Sfânt şi unde este Duhul Sfânt, acolo se află Biserica şi toate darurile".
„Biserica - zice fericitul Augustin - este casa şi cetatea Duhului Sfânt. Sufletul şi viaţa Bisericii este Duhul Sfânt. «Biserica este trupul lui Hristos» (Efeseni 1, 22). Ceea ce este sufletul pentru corpul omului, aceea este Duhul Sfânt pentru trupul lui Hristos, care este Biserica. Precum nu poate fi corp fără suflet, aşa nu poate fi nici Biserică fără Duhul Sfânt. Ceea ce face sufletul în mădularele corpului, aceea face Duhul Sfânt în Biserică. El face Biserica cea vie şi lucrătoare" (din învăţăturile Fericitului Augustin).
Iisus Mântuitorul a împlinit în lume o întreită chemare: de învăţător, de Preot şi de împărat.
Aceste trei misiuni le împlineşte azi Biserica prin lucrarea Duhului Sfânt:
• Predica din Biserică face parte din chemarea învăţătoare a Bisericii, face parte din testamentul Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile!"...
• Slujbele din Biserică fac parte din chemarea preoţească a Mântuitorului. Aici intră şi Jertfa cea mare a Sângelui - Sf. Liturghie - prin care Hristos, „Preotul cel mare", Se jertfeşte, răscumpărându-ne din blestemul legii cu scump Sângele Său.
• Chemarea împărătească este preamărirea lui Hristos, împăratul împăraţilor, Care ne conduce, prin Duhul Sfânt, spre împărăţia cea Cerească.
În aceste trei chemări se cuprinde taina cea mare a mântuirii neamului omenesc. În aceste trei chemări se cuprind şi cele şapte Taine: Botezul, Mirungerea, Cuminecătura, Mărturisirea, Maslul, Preoţia şi Căsătoria.
Cele şapte Taine sunt lucrarea Duhului Sfânt. Fiecare dintre cele şapte Taine este legată de darul şi harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este administratorul celor şapte Taine. Toate slujbele, toate Tainele, toate lucrările din Biserică sunt lucrarea Duhului Sfânt. „Fără Duh Sfânt - zice un Sf. Părinte - nu sunt nici predică, nici preot, nici slujbă, nici Taină".
Biserica este organul prin care lucrează Duhul Sfânt. Preotul este - trebuie să fie - organul prin care lucrează şi vorbeşte Duhul Sfânt. Cu câtă putere lucrează un astfel de preot!
Nu este în lumea aceasta un alt grai mai puternic decât graiul ce-l spune Duhul Sfânt prin predica preotului, din uşa Altarului.
Nu este în lumea aceasta un învăţător mai puternic decât un preot aprins de focul Duhului Sfânt.
Nu este în lumea aceasta o doctorie atât de sfântă şi dulce ca o Taină administrată de Duhul Sfânt.
În misiunea sa, preotul este - trebuie să fie -organul prin care grăieşte şi lucrează Duhul Sfânt. Un astfel de preot „străpunge inimile" şi aduce suflete la picioarele Crucii. În schimb, preotul-funcţionar nu poate mişca pe nimeni. Predica lui este o predică moartă.
Viaţa şi tăria Bisericii este Duhul Sfânt. Un Sfânt Părinte se ruga pe patul morţii astfel: „Doamne, trimite creştinătăţii Tale pe pământ oameni plini de Duhul Sfânt, trimite Bisericilor Tale oameni plini de Duhul Sfânt!"...
Vom spune însă îndată şi cu apăs că această tărie a Bisericii o ajută şi credincioşii ei. Vom spune că toţi credincioşii Bisericii trebuie să primească darurile pe care le administrează Duhul Sfânt prin Biserică. „Biserica este trupul lui Hristos " - zice Apostolul Pavel, iar „ noi suntem mădularele trupului" (I Corinteni 12, 12).
O Biserică va fi vie, tare şi lucrătoare, când toate „mădularele" ei, când toţi membrii ei stau sub revărsarea Duhului Sfânt, aşa cum a fost în ziua Cincizecimii. „Au nu ştiţi - zice Ap. Pavel -că voi sunteţi casa lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?" (I Corinteni 3, 16). Când fiecare dintre noi va fi o casă a Duhului Sfânt, ce tare şi puternică va fi atunci Biserica!
O Biserică vie şi lucrătoare va fi atunci când Duhul Sfânt lucrează prin toate „mădularele" ei, sau când toate mădularele ei stau sub revărsarea Duhului Sfânt. „Biserica este trupul lui Hristos"; cum ar putea însă acest trup da înainte, dacă unele dintre mădularele lui sunt amorţite şi înţepenite? Aceste mădulare trebuie dezmorţite şi trezite!
Fiecare creştin îşi are locul său şi lumina sa în lucrul cel mare al Evangheliei. Eu mă uit la candelabrul din biserică. Ce predică minunată văd eu în lumânările din acest candelabru! Ele sunt de diferite mărimi; ele sunt aduse de diferiţi credincioşi, dar toate au acelaşi scop şi fac aceeaşi slujbă: luminează.
Uitaţi-vă din depărtare la un candelabru plin cu lumânări aprinse! Luminile lui se văd „una" singură. Sunt mai multe, diferite lumini, dar ele se văd „una".
În viaţa cea creştinească, fiecare creştin îşi are partea sa de lumină.
În Biserica lui Hristos, fiecare creştin îşi are partea sa de lumină, îşi are „lumina" sa.
Puterea unui creştin se măsoară după lumina ce o revarsă şi el în lume. Puterea unei Biserici se măsoară după lumina şi căldura pe care o revarsă în lume şi în suflete. Puterea unei Biserici sunt şi credincioşii cei „aprinşi" cu focul Duhului Sfânt.
Eu admir silinţa oamenilor de a-şi face biserici noi şi frumoase, dar eu aş admira şi mai mult năzuinţa de a-şi face şi Biserică vie, cercetând-o regulat, cu mic, cu mare şi făcând-o să răsune de cântări, slujbe şi rugăciuni. Pe multe locuri ţin oamenii la „cinstea" de a avea biserici pompoase, dar duminica le afli goale.
Ce lucru grozav este să vezi duminica o biserică goală, iar cârciumile şi târgurile pline! Şi ce lucru tot atât de grozav este să-i vezi pe creştini duminică dimineaţa în biserica lui Hristos, iar după amiază în biserica diavolului, în cârciumă! Oare nu este aceasta o grozavă întristare ce I se aduce Duhului Sfânt?...
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Luptaţi şi voi neîncetat pentru întărirea Bisericii lui Hristos! Luptaţi neîncetat să-i scoateţi pe oameni din iadul cârciumilor şi al păcatelor, atrăgându-i în Biserica cea vie a lui Hristos!
Preot Iosif Trifa (din cartea „Duhul Sfânt”)

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

DUHUL SFANT

Un ,,Dumnezeu necunoscut"


Vom începe învăţăturile acestea, spunând că Duhul Sfânt este un „Dumnezeu necunoscut". Creştinii de azi nu cunosc cu adevărat pe Duhul Sfânt.
Cu învăţătura despre Duhul Sfânt, vremile şi creştinii de azi se potrivesc de minune cu o întâmplare pe care o aflăm istorisită în Biblie, la Faptele Apostolilor, cap. 19, vers. 1-2:
„Pe când Apolo era în Corint, Pavel (Apostolul) a coborât la Efes. Aici a întâlnit câţiva ucenici şi i-a întrebat: «Primit-aţi voi Duhul Sfânt, când aţi crezut?». Ei însă i-au răspuns: «Nici n-am auzit măcar că este Duhul Sfânt!» " [Trimiterile folosite în aproape toate cărţile Părintelui Iosif sunt după o traducere a Bibliei pe care noi nu o cunoaştem; de aceea ele nu vor corespunde întocmai cu traducerile actuale. Ţinem mult să reproducem aceste trimiteri în forma folosită de Părintele, respectând în felul acesta originalul cu toate particularităţile lui. (Nota Editurii).]
Erau şi aceştia creştini botezaţi, dar de Duhul Sfânt n-auziseră nimic. Aşa sunt şi cei mai mulţi creştini de azi. Nu cunosc pe Duhul Sfânt; n-au luat încă Duh Sfânt; „nu este duh în gura lor", în inima lor, în viaţa lor şi în faptele lor.
Cred oamenii într-un Dumnezeu, ştiu cum S-a născut şi a murit Iisus Hristos, ştiu şi despre Duhul Sfânt atât cât se spune în Credeu, dar n-au în ei pe Duhul cel de viaţă şi de putere dătător. N-au pe Duhul Sfânt prin Care se revarsă în suflete şi în lume darurile cerului de sus.
Trăim un creştinism ce şi-a pierdut puterea, tocmai pentru că lipseşte din el - din sufletul oamenilor - darul şi Harul Duhului Sfânt. Să cercetăm dar acest „izvor al darurilor" şi al puterii noastre de creştini biruitori!
Ceva despre Taina Sfintei Treimi
Duhul Sfânt este Dumnezeu, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Este a treia Persoană din Sfânta Treime. Toate Scripturile ni-L arată pe Dumnezeu-Duhul Sfânt ca fiind de o fiinţă şi de o putere cu Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. Îl vedem pe Duhul Sfânt la facerea lumii... îl vedem la Botezul Domnului, îl mărturisesc cuvintele Domnului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le pe ele în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh" (Matei 28, 19). Şi cuvintele evanghelistului Ioan: „ Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi Aceştia Trei una sunt" (I Ioan 5, 7). Şi mărturisirea Apostolului Pavel: „Darul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi, cu toţi" (II Corinteni 13, 13). Şi alte multe, multe locuri din Sfânta Scriptură.
Cele trei Persoane din Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt una şi din veşnicie, cu deosebire că Tatăl este fără de început, Fiul este născut mai înainte de veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Cum spune şi cântarea noastră bisericească: „ Cu Duhul Sfânt este cuvântarea de Dumnezeu, unimea cea întreit sfântă; că Tatăl este fără de început, din Carele S-a născut Fiul fără de ani şi Duhul de un chip şi de un scaun, din Tatăl împreună a strălucit" (Antifon glas 8). La facerea lumii erau de faţă toate trei Persoanele din Sfânta Treime.
Dar faţă de mântuirea omului şi a omenirii, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt S-au arătat în timp. Dumnezeu-Fiul a venit la „plinirea vremii". A venit atunci când fusese hotărât din veci să vină. El a venit, ne-a răscumpărat şi, înainte de a Se înălţa la cer, ne-a făgăduit pe Dumnezeu-Duhul Sfânt.
Dumnezeu-Duhul Sfânt a venit şi El la o „plinire a vremii" sale, iar această plinire a sosit după ce Iisus Mântuitorul Şi-a isprăvit lucrarea mântuitoare şi S-a înălţat la cer. „ Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va da vouă, ca să rămână cu voi în veac, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede" (Ioan 14,16). 
Preot Iosif Trifa (din cartea „Duhul Sfânt”)

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

SPRE POARTA VESNICIEI

Sa calatorim cu parintele Iosif la Ierusalim!

,,......ajungem la Betania – satul lui Lazăr, prietenul Domnului, şi al surorilor lui, Marta şi Maria – care nu este departe de Ierusalim...
Întreg satul Betania este astăzi doar o adunătură de câteva case sărace cu oameni săraci. Locul unde a fost casa celor două surori e astăzi doar o ruină de bolovani.
Mă aşez pe o piatră, mă uit şi mă gândesc la cuvintele Mântuitorului, cu Marta şi cu Maria... (Luca 10, 38-42).Pe locul acesta, a fost odată Marta cea zorită cu alergările. Azi totul este o ruină de pietre. Stând aici, pe aceste pietre, strig şi eu cu durere: Marto, Marto... Unde sunt cheile tale, alergările tale, adunătura ta?... Iată, de toate s-a ales praful şi ruina! Însă partea cea bună a Mariei nu se va lua de la ea niciodată...
De aici, de pe ruinele acestea, eu vă întreb şi pe voi : Care parte v-aţi ales voi?... De aici, de pe ruina care a fost cândva casa Martei, eu vă strig şi vouă, tuturor: Luaţi aminte să nu vă copleşească partea Martei, ci să aveţi grijă de partea Mariei, în viaţa voastră! Căci de casele şi ostenelile lumii, praful şi ruina se va alege. Numai partea cea bună a Mariei rămâne după moarte. Oare o ai tu pe aceasta?
Am trecut pe la mormântul lui Lazăr... E o peşteră adâncă şi întunecoasă în care, ca să intri, trebuie să cobori o scară de 20 de trepte, apoi dai de două încăperi. În încăperea din fund a fost mormântul lui Lazăr... La plecare sărut, cu lacrimi fierbinţi, o piatră din mormântul lui, gândindu-mă că şi eu eram odată un «Lazăr» ce murisem în păcate şi Domnul meu m-a înviat la o viaţă nouă..... mergem acum pe acest din urmă drum al Domnului. Îl vom urma, însoţindu-L din Sâmbăta Floriilor şi până la Golgota. Vom duce, sufleteşte, pe cititorii noştri pe urmele Patimilor Mântuitorului, pentru ca să sfârşim cu Jertfa Lui cea Sfântă de pe Golgota...
...De aici, din Betania, a plecat Mântuitorul spre Ierusalim în Duminica Floriilor, în dimineaţa ce a urmat după cina din casa lui Simon-leprosul...
Iată, Mântuitorul nostru stă gata de plecare pe calea cea grea şi sfântă a pătimirii. O, Iisuse, Scumpul meu Mântuitor, mă alătur şi eu sufleteşte acestei gloate, ca un umil însoţitor al Tău.
Învredniceşte-mă, Mântuitorule, şi pe mine să merg pe calea sfintelor Tale Patimi. Învredniceşte-mă, Doamne, şi îmi dă harul Tău, ca să pot atrage şi pe alţii în acest drum al mântuirii noastre sufleteşti...
Convoiul, iată, ajunge în Muntele Măslinilor... Când, venind dinspre Betania, te iveşti în vârful Muntelui Măslinilor, dintr-o dată se vede jos, în faţă, întreg Ierusalimul şi jurul Lui... Poporul mult, ce venise la Praznicul Paştelui în Ierusalim, auzise de tot ce făcuse Iisus în Betania la învierea lui Lazăr. Şi, când a văzut pe Iisus coborând de pe Muntele Măslinilor, s-a umplut de bucurie şi I-a ieşit în întâmpinare, cântând şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate minunile pe care le văzuse...
S-au aflat însă în gloată şi glasuri de farisei care cârteau... şi, până la urmă, glasurile acestea au fost mai puternice...
Poarta prin care a intrat Mântuitorul în Ierusalim era una dintre cele 7 porţi... Prin ea se intra de-a dreptul în Templu. Azi este zidită o moschee pe locul unde a fost Templul lui Solomon. Poarta aceasta nu mai este umblătoare. De sute de ani stă zidită de tot. Tradiţia arabă spune că această poartă s-a închis de la sine – şi că nu se va mai deschide până în Ziua cea Mare a Judecăţii... Se şi numeşte «Poarta Veşnică» sau «Poarta Veşniciei». În Ierusalimul de astăzi este numită «Poarta de Aur».
Un fior sfânt îmi cuprinde inima, auzind aceste tradiţii. Mă aplec în genunchi şi, îmbrăţişând un stâlp din «Poarta Veşniciei», încep să mă rog.
În faţa porţii, cât ţine coasta muntelui, musulmanii îşi îngroapă toţi morţii lor, pentru ca în Ziua cea Mare a Învierii să fie cât mai aproape de poarta vieţii. Un fior sufletesc de groază şi măreţie mă cuprinde, rugându-mă în mijlocul a mii şi mii de morţi care îşi aşteaptă aici Ziua Învierii şi Judecăţii. Parcă Poarta cea mare, cu toate pietrele uriaşe din ea, îmi apasă sufletul cu marea întrebare: Oare sunt şi eu gata pentru Ziua cea Mare şi Înfricoşată a Învierii şi Judecăţii din urmă?...
...Iată şi locul de unde Mântuitorul a profeţit nimicirea Ierusalimului şi sfârşitul lumii. Deschid Noul Testament şi citesc aici, la faţa locului, cele petrecute atunci şi profeţite de Mântuitorul în Matei, cap. 24... Când citeşti astăzi această profeţie, un fior de spaimă te cuprinde şi îţi vine să spui: cu adevărat acele vremi sunt cele de azi...
Iată foişorul unde s-a petrecut Cina cea de Taină... El se păstrează până în ziua de azi. În clădirea aceasta este acum o moschee musulmană, dar cu învoirea arabilor poţi intra în ea. Foişorul este acum o încăpere goală, rece şi neîmpodobită... Se spune că tot aici ar fi şi mormântul lui David...
Aici a stat la masa Cinei celei de Taină şi Iuda.
Să luăm aminte la sfârşitul cel fioros al vânzătorului şi să avem grijă să nu cădem în păcatul vânzării Domnului şi a fraţilor noştri...
Iată şi locul unde s-a ţinut sfatul trădării lui Iuda. Se păstrează şi azi, dincoace de Ierusalim; e în vârful unui deal... Pe locul acesta este acum un pom bătrân şi singuratic, cu crengile uscate şi bătute de vânturi... Totul parcă predică aici despre urmările şi blestemul grozavului păcat al trădării, al lăcomiei de argint, al celui ce primeşte în inima lui pe diavolul...
De aici, iată-ne ajunşi în grădina Ghetsimani... Pe vremea Mântuitorului, muntele Măslinilor şi grădina Ghetsimani erau pline cu păduri de măslini... Azi însă nu mai este aşa... acum sunt pline cu clădiri, cu drumuri, cu garduri moderne... O, cât aş dori să găsesc aici un loc tainic în care să mă pot retrage şi să mă rog...
Iată locul unde S-a rugat Domnul Iisus, în seara Patimilor Sale, cu lacrimi şi cu sudori de sânge, pentru biruinţa mântuirii noastre. Iată aici, aproape de acest loc, stânca unde au adormit ucenicii Mântuitorului. O, ce fior sfânt şi neuitat am avut, rugându-mă în acest loc! Am adus din acest loc un fior ce va rămâne de-a pururi neuitat în sufletul meu şi în inima mea. Pe locul unde S-a rugat Mântuitorul meu cu sudori de sânge, mai mult am plâns decât m-am rugat. Nu puteam altcum.
Stând în locul unde El S-a rugat pentru mine cu sudori de sânge, eu mă simţeam atât de vinovat, atât de ticălos, atât de nerecunoscător, încât faţă de sudorile şi de durerile Lui n-aveam alt răspuns şi alte cuvinte decât lacrimile.
Îmi venea parcă să mă ridic, să mă depărtez cât mai repede din acest loc preasfânt. Însă mă opreau în loc sudorile Lui şi durerile Lui pe care le simţeam cum picură peste ticăloşia vieţii mele iertare, o nespus de dulce şi scumpă iertare...
Văzând piatra unde au adormit Apostolii Domnului, am plâns, aducându-mi aminte de câte ori am adormit şi eu în somnul păcatelor...
Pelerinii care au fost la Ierusalim şi-au adus de acolo tot felul de amintiri, multe cumpărate de pe la negustori... Eu mi-am adus din grădina Ghetsimani o piatră din stânca unde au adormit Apostolii. Pentru mine este o amintire de mare preţ; am pus-o într-o ramă pe peretele casei mele, ca s-o am pururea înaintea ochilor mei. De câte ori Satana se apropie de mine cu ispitele, piatra asta parcă îmi strigă cuvintele Mântuitorului: «Privegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită!...» De câte ori somnul ispitelor şi al păcatelor mă apleacă să adorm, piatra aceasta parcă îmi strigă: «Iosife, iară ai adormit?» De voi tăcea, de voi cerca să tac, piatra aceasta va striga după mine, precum zice Evanghelia (Luca 19, 40).
...Ne plângem mereu că ne biruie patimile şi că nu putem birui patimile, dar eu întreb: oare de câte ori ne sculăm noi noaptea să priveghem în rugăciune? Oare câte nopţi din nopţile vieţii noastre le petrecem noi în rugăciune? Şi câte în... deşertăciuni?
Să mergem mai departe... Iată locul unde a fost prins Mântuitorul. Acest loc este tot în apropierea stâncii unde adormiseră ucenicii... Pe locul prinderii sunt şi azi nişte măslini bătrâni... sunt şase la număr. Măslinii trăiesc foarte mult... Despre cel mai bătrân dintre ei se spune că ar fi fost martor la cele ce s-au petrecut în fioroasa noapte de Joia Mare şi că a văzut pe Mântuitorul. Lângă acest măslin va fi dat Iuda sărutarea cea vicleană Mântuitorului şi pe acest loc a fost prins şi legat Domnul Iisus...
O, ce fior sufletesc am simţit lângă măslinii cei bătrâni din Grădina Ghetsi-mani!... Când vântul adie prin crengile lor, în spatele lor parcă auzi fioroasa istorie a celor ce s-au petrecut aici.
Îngenunchez lângă măslinul cel mai bătrân să mă rog. Un fior îmi străbate sufletul. Poate că eu, nevrednicul şi păcătosul, stau chiar pe locul unde a stat Mântuitorul... Poate că stau pe locul unde a fost Iuda, poate că stau pe locul unde Apostolii au fugit...
Mântuitorul meu, Iisuse Doamne, iartă-mă că de atâtea ori, poate, şi eu am fost în chipul lui Iuda: din gură am vorbit una, iar în inimă am copt alta... Te-am sărutat cu rugăciunea mea, dar cu fapta Te-am vândut...
Dragă cititorule, poate că şi tu stai pe locul lui Iuda... Ridică-te, dragă suflete, şi vino pe locul Mântuitorului!...
Să urmăm pe Mântuitorul la curtea lui Ana... Aici a primit El primele lovituri peste Faţa lui Sfântă...
De la Ana a fost dus la Caiafa, unde a fost cercetat cu ură şi judecat cu nedreptate, scuipat şi bătut...
În curtea lui Caiafa se vede şi astăzi locul unde a fost bătut Iisus. Este azi acolo o mânăstire armeană. Se păstrează şi azi stâlpul de care Iisus a fost legat în timpul când Îl băteau. Cu sufletul înfiorat am îngenuncheat pe acest loc şi, îmbrăţişând piatra sfântă, am început să plâng şi să mă rog. Nu voi uita niciodată fiorul acelui loc. Mi se părea că aud loviturile ce le răbda Mântuitorul... şi batjocurile celor ce-L băteau.
Dar şi mai mult decât acest fior mă pătrundea gândul că Iisus Mântuitorul a suferit această bătaie şi hulă pentru mine, pentru păcatele mele şi mântuirea mea.
O, Dulcele meu Mântuitor, aici ai stat Tu, legat la acest stâlp, ca să mă dezlegi pe mine din lanţurile cumplite ale patimilor şi păcatelor...
De la Ana, Iisus este dus, în zorii zilei următoare, la curtea lui Pilat, legat şi batjocorit ca un făcător de rele. De la unul şi până la altul era o depărtare cam de 3 km. Tot cam atâta fusese şi de la Ana până la Caiafa...
Tot drumul acesta Domnul fusese bătut, împins, batjocorit, huiduit, iarăşi bătut, iarăşi chinuit...
De aici a fost dus la Irod, ca să-L mai batjocorească şi acesta, apoi, a doua oară, din nou, la Pilat... Aici iadul a răscolit toate urile împotriva Lui, ca să-L zdrobească... Dar Domnul nu Se împotriveşte, ci rabdă cu linişte desăvârşită toate cumplitele bătăi şi batjocuri... pentru a ne dobândi nouă mântuirea...“
O, ce răsplată şi ce fericire slăvită îi aşteaptă pe cei credincioşi! Aceştia vor intra pe porţile Ierusalimului Ceresc... şi ceea ce ochii n-au văzut, urechile n-au auzit şi mintea omenească nu poate să-şi închipuie, aceea îi aşteaptă pe cei credincioşi în celălalt Ierusalim.
...Dragă cititorule, noi n-avem locuinţă stătătoare aici pe pământ. Casa şi locuinţa noastră cea adevărată nu sunt casa şi locuinţa aceasta de pe pământ... Noi avem o altă locuinţă... aceea pe care ne-a făgăduit-o Domnul când a zis: «Eu Mă duc să vă pregătesc un loc...» (Ioan 14, 1-14). Domnul nostru Iisus Hristos pe toţi ne-a făcut „moştenitori“ ai Ierusalimului Său cel Ceresc. Ne-a făcut prin Jertfa cea Sfântă a Sângelui Său. Însă, vai, cei mai mulţi oameni îşi pierd această moştenire cerească pentru că nu cred şi nu primesc Jertfa Lui mântuitoare... Cei mai mulţi oameni îşi vând, ca Esau, partea lor de moştenire din Ierusalimul Ceresc, pentru poftele şi ispitele acestei lumi înşelătoare...
Spre acest Ierusalim vă chem cu toată puterea mea pe voi toţi – şi pe tine, dragă cititorule...
Apucaţi chiar acum pe calea cea strâmtă care duce la Ierusalimul Ceresc... Hotărâţi-vă pentru Domnul şi veniţi şi voi, luaţi chiar de acum drumul spre Ierusalimul cel Ceresc! Căci dacă faceţi acest lucru ne vom întâlni odată Acolo cu toţii, să cântăm împreună cu îngerii o cântare cum nu mai ştie nimeni şi cum n-a mai cântat nimeni pe acest pământ...
O călătorie este şi viaţa noastră, o călătorie spre alte tărâmuri, o călătorie spre Ierusalimul cel Ceresc. Toată viaţa noastră este o pregătire pentru această călătorie. Moartea trebuie să ne afle gata, cu toate „documentele“ în rânduială, spre a avea dreptul de a pleca şi intra în Ierusalim... Însă, vai, cei mai mulţi oameni nici nu se gândesc să-şi strângă din vreme actele de lipsă pentru acest mare drum. Şi, astfel, plecarea vine fără de veste pentru ei şi rămân fără dreptul acesta.
În clipele morţii, aşa vor vedea şi cei nepredaţi Domnului, cei nenăscuţi din nou, cei păcătoşi şi necredincioşi. Vor vedea că toţi banii lor, toate bogăţiile, toate lumeştile lor scaune, şi glorii, şi desfătări sunt o deşertăciune şi o zădărnicie. Că sufletul lor are lipsă de altceva ca să poată pleca spre Ierusalimul cel Ceresc.
Iubitul meu, hotărăşte-te azi pentru Domnul, pentru Ierusalimul Ceresc. Şi începe să-ţi strângi îndată „documentele“, faptele cele bune ale credinţei, căci se apropie şi călătoria ta. Să fii gata în ziua aceea, ca să poţi intra pe porţi în Cetate (Apoc. 22, 14).
Slăvit să fie Domnul!

Ierusalim,Cetatea mea

Ierusalim, Cetatea mea,
tot sufletu-mi suspină:
când oare, când te voi vedea,
când oare-n tine voi intra
să cânt în mântuirea ta
pe marea cristalină?

Ierusalim, sfânt dor nestins,
ce dulce va fi-n tine,
când lungul zbucium va fi-nvins,
când Ţelul drag va fi atins,
iar plânsul şters, uitat şi stins
şi zările senine.

O, Rai cu ziduri de topaz,
iubirea mea te cheamă
cu rugăciunile-n extaz,
cu râu de lacrimi pe obraz,
cu dorul să te vadă az',
strigându-ţi: ia-mă, ia-mă!

O, pân-atunci, Ierusalim,
trimite-ne din tine
arvuna Harului sublim
pe care-l cerem şi-l dorim,
biruitori să moştenim
comorile-ţi divine.

Preot Iosif Trifa
(din ,,Istoria unei Jertfe")

PARINTELE IOSIF TRIFA

Omul trimis de Dumnezeu

Părintelui care ne-a născut trupeşte pentru viaţa aceasta îi datorăm, desigur, până la moarte, preţuire, recunoştinţă şi dragoste.
Însă părintelui care ne-a născut sufleteşte pentru viaţa veşnică i le datorăm, până în vecii vecilor, toate acestea, nespus mai mult.
Spune o veche înţelepciune aşa: Dacă părintele tău trupesc şi părintele tău sufletesc au aceeaşi nevoie de tine şi chiar în acelaşi timp, dator eşti să-l asculţi şi să-l ajuţi mai întâi pe părintele tău sufletesc şi apoi pe cel trupesc...
Pe îndrumătorul adevărat – care ne cucereşte inima pentru Hristos prin dragostea şi puterea Duhului Sfânt Care lucrează prin el – datori suntem să-l urmăm până la jertfa vieţii, cu ascultare şi cu curaj, împotriva tuturor acelora care, prin silnicie şi prin minciună, vor să ne facă robi îngustimii lor.
Căci acel binecuvântat om al lui Hristos vrea să ne facă sufletul slobod, prin Adevăr şi larg, prin Iubire. Iar acei oameni ai lumii vor să ne facă robi, prin prefăcătorie şi înguşti, prin ură...
În acest capitol vreau să-mi aduc aminte cum l-am cunoscut eu trupeşte pe părintele meu sufletesc şi să-mi înşirui aici, cum voi putea mai pe scurt şi mai recunoscător, primele din cele mai puternice amintiri pe care le păstrez despre el.
Despre Părintele Iosif, de când am început să citesc scrierile lui, mi-am făcut o părere atât de înaltă, încât nu era cu nimic mai prejos decât cea despre un mare apostol şi sfânt al lui Dumnezeu...
Această părere am păstrat-o tot timpul vieţii mele şi ea n-a scăzut întru nimic în anii mei petrecuţi cu omul lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, mi s-a statornicit pe totdeauna în locul cel mai înalt al sufletului meu.
De obicei, despre oameni, înainte de a-i cunoaşte, îţi faci o părere foarte înaltă, iar după ce îi cunoşti, această părere coboară mereu, tot mai jos.
Dar cu Părintele Iosif acest lucru nu s-a petrecut aşa niciodată şi în nimeni. În faţa mea, cel puţin, el n-a coborât în nici o situaţie, ci s-a înălţat mereu...
Am fost martor la multe din cele mai intime şi mai omeneşti momente ale lui – dar nici o clipă nu l-am văzut jos...
O, ce deplin încredinţat sunt acum de strălucirea cerească cu care a trecut printre noi acest smerit sfânt al lui Dumnezeu, acest înflăcărat slujitor al Duhului Sfânt!
La 1 ian. 1933, când Oastea împlinea 10 ani de viaţă, Părintele Iosif scria:
„Jubileul meu de 30 de ani, de boli şi suferinţă
O dată cu 10 ani de Oaste, eu îmi serbez şi jubileul meu de 30 de ani de boli şi suferinţe. Sunt 30 de ani de când am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfârşite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că nimic bun nu este în «carnea mea» (Rom. 7, 18), apoi acela sunt eu.
Totul e stricat înăuntrul meu. Cum le spuneam fraţilor de la Bucureşti: O, iubiţii mei fraţi, dacă aţi şti cum trăiesc eu... dacă aţi şti că tot lăuntrul meu este schimbat din firea sa, printr-o grea operaţie pe care o simt clipă de clipă ca pe un ţepuş, v-aţi întreba miraţi: Oare poate trăi un om în chipul acesta? Şi eu trăiesc prin harul lui Dumnezeu.
...Sunt treizeci de ani de când boli nesfârşite rod în corpul meu. Sunt şase ani de când două boli «ce nu iartă» rod în puţinul lut ce a mai rămas din mine. Oameni uriaşi s-ar fi prăbuşit sub greutatea lor şi a muncii istovitoare ce o fac... Şi eu totuşi trăiesc... trăiesc prin dragostea şi iertarea lui Iisus, Cel răstignit pe Crucea Golgotei.
Treizeci de ani de boli şi suferinţe... Mă uit înapoi peste viaţa mea şi văd acest jubileu, frânt în două. În mai bine de jumătatea lui, vedeam în suferinţă un diavol negru, un «blestem», o «soartă vitregă» de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că «diavolul» cel negru era un înger şi «blestemul» era o binecuvântare.
Suferinţa este cea mai scumpă şi mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă trăiesc, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit Cerul cu mine – şi prin ea vorbesc eu cu cititorii mei. Dacă este ceva care place în scrisul Oastei, apoi, acel ceva, Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost «mierea» care a uns cărţile Oastei.
Slăvit să fie Domnul că m-a învrednicit şi pe mine, păcătosul, să pot verifica ceea ce spunea apostolul Pavel: «Pentru aceea noi nu slăbim, ci chiar de s-ar strica omul nostru din afară... cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi» (II Cor. 4, 16). Puterea lui Dumnezeu în slăbiciunile mele se adevereşte. Când sunt slab, atunci sunt tare (cf. II Cor. 12, 9-10).
O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea pământului! Ţine-mă neîncetat «mai lângă Domnul meu», până în clipa când mă vei preda cu totul şi pe totdeauna în braţele Lui...“Ce minunată era înţelepciunea dată de Dumnezeu acestui om atât de plin de prezenţa lui Hristos, încât, în absolut tot ce întâlnea, vedea puternic şi limpede, dintr-o dată, înţelesul cel Ceresc şi Tainic al Adevărului Mântuitor.Începu anul 1935.
Ceea ce nu putuse gândi nimeni din afară izbucni puternic înăuntrul Oastei, chiar din Centrul ei.
A trebuit ca eu să aflu din chiar gura părintelui toată această tragedie pe care o trăia el şi Lucrarea Domnului în aceste zile.
Vrăjmaşii lui, până atunci ascunşi, ieşiseră toţi acum pe faţă. Aţâţătorii la rău, care lucraseră cu multă hărnicie şi vicleşug, reuşiseră să facă din problema statutelor pentru Oaste picătura de fiere .S-a mai spus adevărul că slava lumii aduce trufia, trufia aduce bănuiala, bănuiala aduce gelozia, gelozia aduce ura, iar ura aduce crima...
Ajuns în vârtejul acestora, mintea omului (oricine ar fi el) nu mai judecă şi inima lui nu mai simte. Un întuneric se lasă peste toată fiinţa sa şi pe pământ nu mai este destul loc să mai încapă, împreună cu el, şi omul lui Dumnezeu.
Fiara din omul rău devine atât de nemiloasă încât nu doreşte decât să lovească, să lovească cu toată puterea şi cu toată greutatea sa, să lovească până îl omoară pe cel nevinovat.Căzuse a cincea oară pe masa de operaţie; Părintele Iosif zăcea de cinci ani, din anul 1929, trecând de pe un pat de spital pe altul.Eu n-am nevoie să caut semne ale lui Hristos în vieţile sfinţilor din vechime, căci le-am văzut aievea, atât de viu, în viaţa acestui mare om al lui Dumnezeu.
Acum, când îl vedeam aievea atât de slăbuţ şi bolnav cum era, nu-mi venea să-mi cred ochilor: cum oare a putut şi cum oare poate acest om atât de puţintel la trup să facă o lucrare aşa de mare!...Uscat de dureri şi de muncă, trupşorul lui ajunsese uşor ca al unui copil; aproape că nici nu avea greutate...
Dar semnele lui Hristos, de pe trupul lui, şi roadele Duhului Sfânt în viaţa sa, nu s-ar fi putut vedea nicicând mai strălucite şi mai convingătoare ca în astfel de stări.Eu, care le-am văzut cu ochii mei şi le-am pipăit cu mâinile mele, voi mărturisi cu toată puterea mea şi cu toată conştiinţa mea, până în mormântul meu şi până în faţa lui Hristos, că omul acesta a fost un sfânt al lui Dumnezeu, un martir al Evan-gheliei lui Hristos, un mare preot al Bisericii vii şi un mare binefăcător al omenirii...
Acum vom continua să arătăm, doar cât mai pe scurt, ce trăsături unic de frumoase avea sufletul lui. Şi cât de puternic trăia acest om Sfântul Cuvânt pe care-L mărturisea cu atâta putere altora.
Dragostea, cea dintâi dintre roadele Duhului, de la Gal. 5, 22, era trăsătura cea mai puternică a sufletului său. N-a fost nimeni, dar chiar nimeni, care, apropiindu-se de el, să nu fi simţit de îndată şuvoiul puternic şi dulce al unei iubiri înţelegătoare, sincere, prietenoase şi apropiate. Pe toate zecile de mii, sutele de mii de suflete, aduse de el la Hristos, singură dragostea a fost în stare să le strângă şi să le îngenuncheze la picioarele Crucii. Singură puterea dragostei Duhului Sfânt din el.
Cine a încercat sincer, vreodată, să aducă la Hristos măcar un singur suflet, ştie ce grea este această lucrare... Dar cine a adus sute de mii de suflete?Desigur că lucrarea naşterii din nou a cuiva este o lucrare pe care o fac Cuvântul şi Duhul lui Hristos, dar Domnul Iisus totdeauna Se foloseşte de un om al Său în această lucrare a Sa.
Şi, cu cât unealta este mai sfântă, cu atâta lucrarea va fi şi ea mai sfântă. Astfel de lucrări, pe plan mic, individual, s-au mai făcut şi se fac. Dar o lucrare de această mărime, pe o durată atât de lungă şi într-un număr atât de mare de suflete, este ceva ce nu se petrece la fiecare sută de ani. În Biserica noastră, o astfel de mişcare duhovnicească nu ştim să se mai fi petrecut, din zilele Sf. Ioan Gură de Aur, până acum.
Copilul cuiva moşteneşte totdeauna trăsăturile principale ale părintelui său... Lucrarea Oastei Domnului, dacă are o trăsătură principală, dacă are ceva specific al ei, aceasta este tocmai dragostea – dragostea faţă de Domnul şi dragostea faţă de fraţi.
Singura putere ce ne-a atras pe noi la Domnul, a fost dragostea, trăsătura vieţii părintelui nostru duhovnicesc.
Singura legătură ce ne-a ţinut pe noi uniţi într-o inimă şi un gând, pe această cale prigonită şi lovită, este numai dragostea pe care am învăţat-o prin el.
Singura noastră bucurie pe pământ vine numai din părtăşia dragostei cu Domnul şi cu fraţii, după spusele lui.
Singura noastră comoară, la care ţinem cel mai mult, pentru care ostenim, pentru care luptăm, alergăm, răbdăm şi renunţăm la tot, este numai dragostea pe care n-am găsit-o nicăieri ca aici.
Şi tot dragostea a fost singura noastră răsplată după care alergam.
Dragostea de Hristos, Preadulcele nostru Mântuitor, şi dragostea de fraţii noştri, lângă care ne-am trezit, lângă care am crescut, cu care am mărturisit şi ne-am rugat împreună, am suferit şi ne-am bucurat, am cântat şi am plâns fericiţi.
Bucuria era a doua însuşire sfântă a acestui om sfânt. Bucuria de a primi pe oricine, de a îmbrăţişa orice frate, de a-şi dărui totul spre a-i vedea pe toţi mulţumiţi, am văzut-o şi am simţit-o neîncetat în toate stările lui.
În cele mai grele momente ale încercărilor lui, eu nu l-am văzut nici o singură dată întunecat şi trist. Totdeauna i-am văzut faţa luminoasă şi cuvântul bucuros...
Când noi, cei din jurul lui umblam trişti şi îndureraţi văzând nedreptăţile ce i se făceau, ocările ce i se aruncau, ameninţările ce curgeau asupra lui şi asupra frăţietăţii noastre în Domnul, el avea neschimbate faţa lui bucuroasă şi cuvântul lui curajos.
Aşa era el!
Pacea lui Dumnezeu a fost temeiul şi aurul lui lăuntric şi dorinţa lui pentru cei din afară.
Pentru că pacea lui Dumnezeu îi stăpânea inima, el putea fi bucuros în orice stare şi iubitor cu orice om. Marea lui liniştire lăuntrică venea din ascultarea lui totală de Voia lui Dumnezeu şi din curăţia de conştiinţă cu care îşi împlinea slujba încredinţată lui de Domnul Hristos.De la împlinirea acestei slujbe nu-l putea abate şi nu-l putea opri nimic. Nici boala, nici sărăcia, nici ameninţarea, nici singurătatea, nici împotrivirile, nici izbânzile, nici înfrângerile, nimic şi nimeni.
Pentru pacea lui cu Dumnezeu a căutat totdeauna pacea cu toţi oamenii. Pacea, chiar şi cu vrăjmaşii săi. Pacea, chiar şi cu preţul pagubei sale. Pacea, cu oricare preţ. În afară de preţul adevărului.
În afară de preţul Lucrării Domnului şi al dragostei fraţilor. În afară de preţul conştiinţei şi al misiunii sale.
Numai cu păcatul şi cu făţărnicia nu s-a împăcat niciodată.
Cu acestea două s-a războit cu toată puterea vieţii lui, cu toate armele pe care le-a avut şi cu toate rănile pe care le-a primit în lupta cu ele.
A căzut luptând, dar armele nu le-a depus.
Puterile păcatului l-au călcat, dar nu l-au zdrobit. L-au lovit cu toată cruzimea, dar nu l-au învins. Ele n-au putut să-l ucidă.
El, glasul lui Dumnezeu către noi, n-a murit.
El doar a trecut în veşnicie, acolo de unde glasul lui nu mai poate fi înăbuşit. A trecut ca un biruitor, rămânând în sufletele noastre, în istoria Bisericii vii şi în Cartea Vieţii, cu nimbul nemuritor al unui erou al lui Hristos, dintre eroii cei din rândul cel mai dintâi...
Îndelunga răbdare pe care o avea m-a impresionat totdeauna şi m-a uimit.
Am fost martor la privelişti pe care nu le pot descrie aici.
Mai ales în ultimele luni de viaţă, cu rănile tăieturilor adânci, ale celor două operaţii din urmă, deschise...
Cu trupuşorul sângerând, înfăşurat cu un braţ de vată... când îl purtam pe mâini, nu ştiam de unde să-l prindem ca să nu-l doară. Dar niciodată nu s-a văicărit... Niciodată nu l-am auzit plângându-se. Niciodată nu şi-a pierdut răbdarea.
Un adevărat martir al vremilor noastre...
Numai cine a gustat din cupa durerilor poate să înţeleagă, în oarecare măsură, multele suferinţe ale Părintelui Iosif Trifa. Lăsând la o parte pe cele sufleteşti, mă opresc doar la multele chinuri pe care le suferă trupeşte.
Pulmonar, cu frenicectomie – intervenţie chirurgicală ce se face bolnavilor de piept când nu mai este nici o speranţă de salvare.
La intestine, operat de şase ori, cu răni încă deschise.Nu ştiu cât se poate spune acest lucru despre alţii, dar ştiu cât ar trebui să se spună despre Părintele Iosif.Lăsaţi o lacrimă recunoscătoare şi o rugăciune fierbinte şi pentru acest suflet care a făcut în tăcere şi în ascuns atât de mult pentru Domnul şi pentru fraţi .Aşa s-a născut şi aşa a crescut Lucrarea aceasta a Domnului, în care, nu numai cel dintâi, ci şi până la cel din urmă au jertfit totul, pentru cauza Mântuitorului şi a mântuirii.
De aşa calitate sfântă era Evanghelia ce ni s-a vestit nouă la început. Şi de aşa mare preţ era credinţa acelora de la care am primit-o noi.O singură mărturie vreau să mai adaug,pentru că niciodată nu trebuie să pierdem din vedere nici una din virtuţile în care ne poate fi un atât de înalt exemplu în Hristos acest mare apostol al Său.
Dar dacă în toate cele enumerate mai înainte l-am admirat ca pe modelul unui apostol, cel mai apropiat nouă, şi dacă prin toate acestea i-am putut vedea semnele unui trimis ceresc – mai este unul din aceste semne asupra căruia se va cuveni stăruit mult de tot, – el fiind una din cele mai înalte şi mai vrednice dovezi după care se poate cunoaşte un apostol:
Acest semn, această dovadă, constă în credincioşia, statornicia şi neclintirea de pe temelia încredinţării şi soliei de la început.
El a primit o chemare, i s-a dat o slujbă, a luat o hotărâre, i s-a încredinţat o solie, a îmbrăcat o armură, s-a legat cu o juruinţă... În chip cutremurător el şi le-a simţit toate acestea de la Dumnezeu.Ei bine, nimic nu l-a mai putut clinti din drumul acesta. Nimeni nu l-a mai putut face nici să renunţe, nici să se abată întru nimic de la prima lui încredinţare, de la prima lui învăţătură, de la primul lui drum.El nu s-a putut schimba! Tot iubitor, tot iertător, tot înţelegător faţă de toţi a rămas.
Nu s-a schimbat întru nimic de pe temelia încredinţării lui de la început, zidită puternic pe Jertfa şi Dragostea Crucii lui Iisus cel Răstignit.
Nu a cedat nici o iotă şi n-a ieşit nici cu un fir de păr, din Adevărul primit de la început.
Despre el putem spune întocmai ca despre martorul credincios şi adevărat: „Ce era de la început, ce am auzit, ce-am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii..., aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos“ (I Ioan 1, 1-3).
Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi... Căci numai dacă rămâne în voi ceea ce aţi auzit de la început, veţi rămânea şi voi în Fiul şi în Tatăl (I Ioan 2, 24)...
Aceasta este porunca în care trebuie să umblaţi, după cum aţi auzit de la început... (II Ioan 6).
Atenţie mărită, scumpii mei fraţi ostaşi! Nu-i urmaţi pe cei care vor să vă ducă spre alte „poziţii“, spre alte locuri, spre alte destinaţii! Urmaţi patrula cea adevărată care vă îndrumă să luptaţi şi să apăraţi acolo unde Domnul v-a aşezat de la început.
Începem cu „omul“ şi mereu sfârşim cu „Lucrarea“. Pentru că istoria acestui om al lui Dumnezeu s-a contopit deplin cu istoria Lucrării pe care Dumnezeu a făcut-o prin el. El s-a contopit cu Lucrarea Oastei, ca şi Hristos cu Biserica Sa.
Uriaşa lui putere de muncă ne uimeşte şi astăzi. În numai cincisprezece ani a scris peste o mie de numere de gazete, în câte 8-16 pagini. Fiecare astfel de număr era cât o carte. Şi le-a răspândit în peste zece milioane de exemplare.
A scris peste cincizeci de cărţi, răspândindu-le în peste un milion de exemplare.
A umplut ţara cu Biblii şi a întors la Dumnezeu o nenumărată mulţime de suflete, în viaţa cărora s-a făcut o transformare ca de la întuneric la lumină şi ca de la moarte la viaţă.
A străbătut cu lumina Cuvântului Sfânt până în cele mai îndepărtate locuri ale pământului românesc, răzbind numai prin puterea şi voinţa harului din el.
Fiecare cuvânt al lui, scris sau vorbit, era plin de viaţă şi de putere cerească. O putere tainică te învăluia totdeauna lângă el. O strălucire nepământească îi zâmbea totdeauna din ochi şi o blândeţe plină de pace îi lumina faţa. Cuvântul lui avea nişte aşa duioase inflexiuni de bunătate şi iubire, încât totdeauna îţi izvorau lacrimi ascultându-l.
Cu o minte pătrunzătoare el dezlega îndată orice mister şi găsea înţelesul tainic al oricărui lucru sau eveniment.
Din orice întâmplare scotea un adevăr. Din orice faptă trăgea o învăţătură. Din orice nimic scotea un mărgăritar... Acolo unde nimeni nu vedea nimic, ochii lui descopereau comori.Şi unde păreau ziduri de nepătruns, el totdeauna afla o poartă...
Ce minunat om era! Şi ce inimă mare şi bună avea în el!Da, el n-a fost ca noi, ceilalţi. El a fost ca Dulcele său Mântuitor Care, şi când era legat, i-a zis vânzătorului Său: „Prietene!“...
Aşa era acest om al lui Dumnezeu!...
Slavitsa fie Domnul!

Noi nu te vom uita

Noi nu te vom uita, părinte,
căci glasul tău cel fermecat
pe mii de suflete pierdute
ne-a scos din moarte şi păcat.

Ne-om aminti mereu, părinte,
de glasul şi de scrisul tău,
căci el ne-a-ntors din calea morţii
şi ne-a adus la Dumnezeu.

Te vom iubi mereu, părinte,
şi-n drumul sfânt o să-ţi urmăm,
căci tu ne-ai spus cum pentru Domnul
să suferim şi să luptăm.

Te vom urma mereu, părinte,
pe calea Domnului smeriţi,
căci fără glasul tău, cu toţii
am fi şi astăzi rătăciţi.

Statornici vom iubi Lucrarea
şi glas străin nu vom urma,
ci totdeauna după Domnul
vom merge toţi, pe urma ta.

Vom duce toţi, cât mai departe,
spre Răsărit şi spre Apus,
solia ta, iubit părinte:
Lucrarea Oastei lui Iisus.

Traian Dorz

(din ,,Istoria unei Jertfe "ed.O.D. Sibiu ,vol.I,cap.19,pag.266-289)

NE VORBESTE PARINTELE IOSIF...

Despre postul cel adevarat
,,Se sting posturile,se sting rugaciunile ,se stinge privegherea....."

,,Viaţa noastră este o războire neîncetată între „Adam cel vechi” şi „Adam cel nou”; între firea cea veche şi firea cea nouă. În această luptă, Domnul Iisus a venit şi ne-a adus ajutor de biruinţă.Eu îmi închipui firea cea veche în asemănarea imaginilor ce arată inima omului. Patimile cele rele sunt nişte urme din grădina Edenului; sunt nişte dobitoace ale diavolului. Aceste dobitoace au lipsă de „păşune”, de „mâncare”, altcum tânjesc şi amorţesc. Ele trăiesc cu mâncarea ce le-o dăm noi. Când le dăm mâncare, zburdă, iar când nu le dăm, tânjesc. Un om credincios, un om duhovnicesc, nu dă de mâncare acestor dobitoace. El îşi hrăneşte firea cea nouă cu rugăciune şi priveghere, iar pe firea cea veche, cu dobitoacele ei, „o omoară cu foamea”. Pe dobitoceştile patimi le-a pus pe foame, le-a amorţit cu foamea. Un astfel de om a pus la respect firea cea «veche; a amorţit-o, a slăbit-o, i-a luat puterea şi a făcut-o neputincioasă. Un astfel de om îşi apără mereu firea cea duhovnicească prin priveghere şi rugăciune.Cheia mântuirii sufleteşti este tocmai asta: să ne apărăm cu darurile Domnului contra trezirii firii noastre celei vechi. Căci suntem tot mereu în primejdia de a simţi cum se trezeşte în noi firea cea veche, gustul după „carnea” din Egipt.Câinele din noi n-a murit (poftele lumeşti), nici vulpea (viclenia), nici tigrul (mânia), nici porcul (beţia), nici păunul (trufia), nici şarpele (pizma) etc;dar, de câte ori le simţim că se trezesc, trebuie să le punem pe foame, trebuie să le reducem mâncarea, sporindu-ne „mana”, mâncarea cea duhovnicească.In acest înţeles trebuie luat şi postul, ca un ajutor contra trezirii patimilor noastre. Îmbuibarea cu mâncăruri şi băuturi este o hrană pentru dobitoacele firii celei vechi. De hrana asta trebuie să ne ferim nu numai pe timpul postului, ci în tot timpul vieţii noastre. „Precum pământul prea gras şi umed – zice Sf. Ioan Gură de Aur – naşte viermi, aşa şi îmbuibarea cu mâncăruri şi băuturi este cuib cald pentru viermii ispitelor şi poftelor rele.”

Trăim vremuri cu creştini care trăiesc ascultând de şoapta lui satan: «Beţi, mâncaţi, chefuiţi, păcătuiţi… trăiţi-vă viaţa!»…
Se sting posturile, se sting rugăciunile, se stinge privegherea… şi-apoi ne mirăm de ce ne-au biruit răutăţile şi păgânătăţile.În acest înţeles trebuie să adâncim şi învăţătura despre post. Ne trebuie şi aici un post adâncit. Postul nu înseamnă numai schimbarea unor mâncăruri, ci înseamnă întărirea firii noastre celei duhovniceşti şi slăbirea firii celei lumeşti. Postul trebuie să pătrundă şi el acolo, înăuntrul nostru, de unde ies răutăţile şi să ajute la „înţărcarea” lor. Altfel, ce folos că oprim unele mâncăruri să intre în gura noastră, dar lăsăm, cu toată liniştea, să iasă sudalmele, minciunile, hulele etc?Postul nostru trebuie să fie un post permanent, adică să ne ferim în tot timpul vieţii noastre de desfătările şi deşertăciunile acestei lumi, de duhul acestei lumi, de orice fel de „mâncare” (petreceri, beţii, jocuri, desfătări lumeşti) şi celelalte răutăţi prin care se întăreşte „animalul”, firea cea veche din noi.

Postul şi „litera legii” [II Cor 3, 6]

De când eram copil mic în casa părinţilor mei, plugari, îmi aduc aminte de un vecin, un om bătrân şi evlavios, care păzea cu sfinţenie toate posturile şi rânduielile.Avea însă bătrânul şi unele metehne pe care aşijderea le „păzea”…Se întâmpla pe timp de post să dea bătrânul peste atare vas „întinat” cu mâncare „de dulce”… Să-l fi văzut şi auzit atunci: „Trăsnească şi fulgere în voi, muieri, că spurcaţi pe om cu vasele voastre! Nu mai poate ţine omul cu voi nici sfintele posturi!”Şi, de ciudă, bătrânul se repezea drept la cârciumă, unde îşi astâmpăra „mânia”, suduind „pe muieri” şi înghiţind la rachie (astea nu mai erau „spurcate”!). Vedea spurcarea numai în mâncare, dar în sudalmă şi cârciumă ba. Asta este ceea ce se cheamă „litera legii”, pe care o vedem de atâtea ori şi în atâtea feluri şi în post."

Preot Iosif Trifa

Slavit sa fie Domnul!

DESPRE SFANTA CRUCE

Puterea Oastei Domnului este la picioarele Crucii

,,Oastea Domnului este o armată duhovnicească strânsă la luptă contra vrăjmaşului diavol. Taina biruinţelor noastre este în semnul care i s-a arătat cândva şi împăratului Constantin: Crucea Domnului Iisus.

Medalia noastră şi steagurile noastre poartă semnul Crucii, arătând prin aceasta că lupta noastră se reazemă pe puterea Crucii, căci Domnul nostru Iisus Hristos a murit pentru noi pe Cruce şi prin ea ne-a câştigat El şi nouă darul biruinţei...

Îngenuncheaţi la picioarele Crucii, veţi afla tainele mântuirii.
La picioarele Crucii ţi se deschid ochii cei sufleteşti.
La picioarele Crucii afli cu ce mare dragoste te-a iubit Dumnezeu-Tatăl.
La picioarele Crucii auzi cea mai minunată veste care s-a putut auzi cândva în această lume, că Iisus este un Mântuitor al tău, că El a murit pentru tine, pentru iertarea ta.

Jertfa Crucii te face dintr-un om vechi un om nou, dintr un om lumesc un om duhovnicesc.

La picioarele Crucii este puterea Oastei Domnului şi a ostaşilor ei. Dar numai semnul gol al Crucii încă nu înseamnă o putere. Îţi poţi încărca pieptul, hainele şi casa cu semnul Crucii, dar dacă n-ai adevărata înţelegere a Jertfei Crucii Mântuitorului – şi dacă nu trăieşti cu cutremur aceasta – la nici o izbândă nu poţi ajunge.

Crucea este ascultarea lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, de voia Tatălui – şi ea trebuie să fie şi ascultarea noastră de El.

După cum patimile Crucii au fost o slavă pentru Mântuitorul nostru şi după cum lanţurile au fost o pricină de laudă pentru Apostolul Pavel, ori pătimirile o bucurie pentru marti-rii şi sfinţii credinţei noastre, – tot aşa şi semnul Crucii şi purtarea ei trebuie să fie o pricină de laudă sfântă şi de putere biruitoare şi pentru noi, ostaşii Domnului". (Parintele Iosif Trifa)

Crucea-i Ascultarea

Crucea-i Ascultarea Domnului Iisus,
cea mai naltă Jertfă care s-a adus,
Preţul cel mai mare, harul nesecat
pentru izbăvirea lumii din păcat.

Crucea-i Slava Sa,
Crucea-i pacea mea,
din mormânt m-a scos
Crucea lui Hristos,
viaţă mi-a adus
Crucea lui Iisus,
slavă Sus şi jos
Crucii lui Hristos!

Crucea-i Biruinţa Domnului Iisus,
El a-nvins când Singur morţii S-a supus
şi-a zdrobit vrăjmaşul când S-a umilit,
preamărit e Mielul fiindcă S-a jertfit.

Crucea e Iubirea Domnului Iisus,
Sângele Iertării mila ne-a adus,
Jertfa necurmată punte s-a făcut
ca să mântuiască ce era pierdut.

Crucea este Slava Domnului Iisus,
prin ea Şi-a-nălţat El Numele nespus,
Crucea Lui slăvită veşnic va-nsemna
mântuirea noastră şi mărirea Sa.


Slăvit să fie Domnul! ( din cartea ,,Dreptarul invataturii sanatoase " )

IA-TI CRUCEA TA !

Nimeni nu poate ajunge in cer decat pasind dupa Domnul ,pe drumul crucii

,,Fiul Meu, vrei să apuci calea mântuirii? Trebuie să intri mai întâi prin „poarta cea strâmtă“ şi apoi trebuie să apuci „drumul cel îngust“, drumul cel greu, drumul cel plin de cruci, de necazuri de încercări şi lupte!Pe drumul cel îngust ce duce la cer, trebuie neapărat să-ţi duci şi tu crucea ta. Acesta este drumul despre care am zis Eu: „Cel ce vrea să vie după Mine să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vie după Mine“ (Luca 9, 23). Eu am deschis drumul acesta. Şi Eu îi chem pe drumul acesta pe toţi cei ce vor să călătorească spre cer. Nimeni nu poate ajunge în cer decât păşind, după Mine, pe drumul acesta, pe drumul crucii.Uită-te bine spre cer. Şi vei vedea că toţi câţi au ajuns acolo, crucea ca jug au purtat în lumea aceasta. Toţi câţi se bucură azi şi stau în jurul Meu pe scaunul Meu de domnie (Apoc. 3, 21) au purtat în această lume câte o cruce grea. Fiecare cu crucea lui. Fiecare cu suferinţa şi biruinţa lui.

Fiul meu, întreagă viaţa Mea, începând de la naştere şi până la moartea de pe cruce, a fost o cruce grea şi o suferinţă nesfârşită. Şi tu, dragul Meu, umbli după tihnă şi odihnă? Crezi tu oare că vei putea scăpa de ceea ce n-a scăpat nici un suflet care s-a mântuit?

O, dragul Meu, nu este mântuire fără cruce şi suferinţă… Eu însumi am purtat în această lume o cruce grea. Şi după Mine a păşit şiragul cel nesfârşit al sfinţilor şi al tuturor celor care, în viaţă, crucea şi-au purtat şi, prin suferinţă şi luptă, au a­juns să stea cu Mine în cer. Iar tu, fiul Meu, crezi că poţi dobândi cerul fără cruce? Crezi că poţi ajunge în cer pe o altă cale mai uşoară? O, nu te mai ocupa, iubitul meu, cu acest gând… Calea spre cer e numai una singură: calea cea strâmtă, calea crucii. Apucă şi tu, fiul Meu, apucă îndată calea aceasta, gândindu-te neîncetet la cuvintele Mele: „Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vie după Mine“.

Fiul Meu! Toţi oamenii au câte o cruce. Nu este casă în care să nu afli câte un fel de „cruce“. Du-te în casa bogatului şi vei afla acolo „cruci“ cu mult mai mari şi mai grele decât în bordeiul săracului. Numai că cei mai mulţi poartă aceste „cruci“ fără nici un folos de mântuire sufletească. Pentru cei mai mulţi, crucea încercărilor şi necazurilor este un fel de „nenorocire“, un fel de „soartă crudă“, un fel de „făcătură“, un fel de „blestem“. Cei mai mulţi îşi târăsc crucea ca pe un blestem, ca pe o soartă crudă de care nu pot scăpa. Iar neputând scăpa de ea, o târăsc după ei. O poartă de silă şi, dacă ar putea, ar zvârli-o cât colo. O astfel de „cruce“ n-are nimic cu mântuirea sufletului. Cei ce o poartă o poartă în zadar.„Crucea“ aceasta este şi un fel de ruşine. Purtătorii ei se ruşinează de ea. Umblă să-şi acopere faţa, să nu-i vadă lumea. Să nu afle lumea „nenoro­cirea“ şi „pacostea“ ce-a dat peste ei. Să nu afle lumea de „crucea“ din casa lor.Deci, iubitul Meu, nu-ţi târî crucea ca pe un necaz de care nu poţi scăpa. Ci, sus cu ea, pe umeri! Numai o cruce purtată pe umeri poate fi o cruce mântuitoare.

Şi nu te ruşina de crucea ta! Ci, dimpotrivă, te laudă cu ea şi te bucură de ea. Şi spune tuturor pe tot locul că tocmai crucea din casa ta şi din viaţa ta te-a ajutat să afli Crucea şi Jertfa Golgotei Mele.

Poarta-ti crucea in fiecare zi !

Ce te-ai apucat să faci, fiul Meu? Ţi se pare crucea prea grea şi ai pus-o jos?Ţi se pare calea prea lungă şi vrei să faci un popas? Vrei să scapi de purtarea crucii măcar pe o bucată de timp? Dar, o, iubitul Meu, zadarnică îţi este şi încercarea aceasta. Adu-ţi aminte că Eu am spus în Evanghelie lămurit că „oricine vrea să vină după Mine trebuie să-şi ia crucea în fiecare zi (Luca 9, 23). Purtarea crucii este un lucru de fiecare zi, de fiecare clipă. Deodată cu răsăritul soarelui, în fiecare zi, în fiecare dimineaţă, Eu îţi pregătesc, iubitul Meu, crucea pe care trebuie s-o porţi în acea zi.

Tu, iubitul Meu, nu ai dreptul să-ţi dai crucea jos de pe umeri. Eu ţi-am pus-o pe umeri şi numai Eu am dreptul să ţi-o iau jos, atunci când înţelepciu­nea Mea află de bine. Nu merge după Mine acela care din când în când vrea să-şi pună crucea la o parte; vrea să poposească cu ea şi vrea să mai meargă şi fără ea. Nu merge după Mine acela care crede că-şi poate uita de cruce şi de greutatea ei, folosind fel de fel de amăgiri lumeşti.

Fiul Meu, uită-te în lume şi-i vei vedea pe unii oameni care caută să-şi uite de cruce, mergând pe la cârciumi şi desfătări lumeşti. Pe unii ca aceştia îi auzi spunând că vreau „să-şi uite de necaz“. Pe la uşile cârciumilor, ale cinematografelor, ale petrecerilor şi desfătărilor, stau grămezi de cruci. Sunt crucile celor care se duc cu ele acolo „să-şi uite de necaz“.

Crucea ne este punte de trecere la Dumnezeu

Fiul Meu! Multe ţi-am spus despre cruce. Mul­te vei fi auzit şi tu despre cruce. Şi multe vei fi citit. Dar taina crucii o vei înţelege deplin numai în clipa când vei trece de pe pământ la cer.Ajuns la hotarul veşniciei, vei vedea între Mine şi tine, între moarte şi viaţă o prăpastie de foc; o prăpastie îngustă, dar destul pentru a te înghiţi în focul ei… destulă, pentru a nu putea sări peste ea.Şi atunci, în clipa aceea de spaimă, vedea-vei cum deodată crucea Mea se pleacă şi-ţi face punte de trecere la Mine. Crucea Mea va fi puntea ta peste prăpastia morţii; va fi scăparea ta, va fi trecerea ta la Mine, în bucuriile cerului Meu. Şi atunci, simţi-vei că crucea ta s-a topit. Din ea a mai rămas numai un semn, o dovadă că ţi-ai purtat-o cu răbdare şi cu folos de mântuire.

Fiul Meu! Uită-te bine la cruce. Ea seamănă întrucâtva şi cu o cheie. Crucea Mea este cheia care a descuiat cerul şi care descuie cerul şi raiul oricărui suflet care caută şi doreşte mântuirea. Eu am coborât această cheie pe pământ şi am lăsat-o ca pe un dar de mântuire tuturor celor care caută mântuirea. Deci, fiul Meu, prin cruce, la mântuire!"

Preot Iosif Trifa (din cartea ,,Ia-ti Crucea ta",editura Oastea Domnului-Sibiu -http://www.carteadeaur.ro/-)