Părintelui care ne-a născut trupeşte pentru viaţa aceasta îi datorăm, desigur, până la moarte, preţuire, recunoştinţă şi dragoste.Însă părintelui care ne-a născut sufleteşte pentru viaţa veşnică i le datorăm, până în vecii vecilor, toate acestea, nespus mai mult.
Spune o veche înţelepciune aşa: Dacă părintele tău trupesc şi părintele tău sufletesc au aceeaşi nevoie de tine şi chiar în acelaşi timp, dator eşti să-l asculţi şi să-l ajuţi mai întâi pe părintele tău sufletesc şi apoi pe cel trupesc...
Pe îndrumătorul adevărat – care ne cucereşte inima pentru Hristos prin dragostea şi puterea Duhului Sfânt Care lucrează prin el – datori suntem să-l urmăm până la jertfa vieţii, cu ascultare şi cu curaj, împotriva tuturor acelora care, prin silnicie şi prin minciună, vor să ne facă robi îngustimii lor.
Căci acel binecuvântat om al lui Hristos vrea să ne facă sufletul slobod, prin Adevăr şi larg, prin Iubire. Iar acei oameni ai lumii vor să ne facă robi, prin prefăcătorie şi înguşti, prin ură...
În acest capitol vreau să-mi aduc aminte cum l-am cunoscut eu trupeşte pe părintele meu sufletesc şi să-mi înşirui aici, cum voi putea mai pe scurt şi mai recunoscător, primele din cele mai puternice amintiri pe care le păstrez despre el.
Despre Părintele Iosif, de când am început să citesc scrierile lui, mi-am făcut o părere atât de înaltă, încât nu era cu nimic mai prejos decât cea despre un mare apostol şi sfânt al lui Dumnezeu...
Această părere am păstrat-o tot timpul vieţii mele şi ea n-a scăzut întru nimic în anii mei petrecuţi cu omul lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, mi s-a statornicit pe totdeauna în locul cel mai înalt al sufletului meu.
De obicei, despre oameni, înainte de a-i cunoaşte, îţi faci o părere foarte înaltă, iar după ce îi cunoşti, această părere coboară mereu, tot mai jos.
Dar cu Părintele Iosif acest lucru nu s-a petrecut aşa niciodată şi în nimeni. În faţa mea, cel puţin, el n-a coborât în nici o situaţie, ci s-a înălţat mereu...
Am fost martor la multe din cele mai intime şi mai omeneşti momente ale lui – dar nici o clipă nu l-am văzut jos...
O, ce deplin încredinţat sunt acum de strălucirea cerească cu care a trecut printre noi acest smerit sfânt al lui Dumnezeu, acest înflăcărat slujitor al Duhului Sfânt!
La 1 ian. 1933, când Oastea împlinea 10 ani de viaţă, Părintele Iosif scria:
„Jubileul meu de 30 de ani, de boli şi suferinţă
O dată cu 10 ani de Oaste, eu îmi serbez şi jubileul meu de 30 de ani de boli şi suferinţe. Sunt 30 de ani de când am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfârşite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că nimic bun nu este în «carnea mea» (Rom. 7, 18), apoi acela sunt eu.
Totul e stricat înăuntrul meu. Cum le spuneam fraţilor de la Bucureşti: O, iubiţii mei fraţi, dacă aţi şti cum trăiesc eu... dacă aţi şti că tot lăuntrul meu este schimbat din firea sa, printr-o grea operaţie pe care o simt clipă de clipă ca pe un ţepuş, v-aţi întreba miraţi: Oare poate trăi un om în chipul acesta? Şi eu trăiesc prin harul lui Dumnezeu.
...Sunt treizeci de ani de când boli nesfârşite rod în corpul meu. Sunt şase ani de când două boli «ce nu iartă» rod în puţinul lut ce a mai rămas din mine. Oameni uriaşi s-ar fi prăbuşit sub greutatea lor şi a muncii istovitoare ce o fac... Şi eu totuşi trăiesc... trăiesc prin dragostea şi iertarea lui Iisus, Cel răstignit pe Crucea Golgotei.
Treizeci de ani de boli şi suferinţe... Mă uit înapoi peste viaţa mea şi văd acest jubileu, frânt în două. În mai bine de jumătatea lui, vedeam în suferinţă un diavol negru, un «blestem», o «soartă vitregă» de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că «diavolul» cel negru era un înger şi «blestemul» era o binecuvântare.
Suferinţa este cea mai scumpă şi mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă trăiesc, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit Cerul cu mine – şi prin ea vorbesc eu cu cititorii mei. Dacă este ceva care place în scrisul Oastei, apoi, acel ceva, Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost «mierea» care a uns cărţile Oastei.
Slăvit să fie Domnul că m-a învrednicit şi pe mine, păcătosul, să pot verifica ceea ce spunea apostolul Pavel: «Pentru aceea noi nu slăbim, ci chiar de s-ar strica omul nostru din afară... cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi» (II Cor. 4, 16). Puterea lui Dumnezeu în slăbiciunile mele se adevereşte. Când sunt slab, atunci sunt tare (cf. II Cor. 12, 9-10).
O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea pământului! Ţine-mă neîncetat «mai lângă Domnul meu», până în clipa când mă vei preda cu totul şi pe totdeauna în braţele Lui...“Ce minunată era înţelepciunea dată de Dumnezeu acestui om atât de plin de prezenţa lui Hristos, încât, în absolut tot ce întâlnea, vedea puternic şi limpede, dintr-o dată, înţelesul cel Ceresc şi Tainic al Adevărului Mântuitor.Începu anul 1935.
Ceea ce nu putuse gândi nimeni din afară izbucni puternic înăuntrul Oastei, chiar din Centrul ei.
A trebuit ca eu să aflu din chiar gura părintelui toată această tragedie pe care o trăia el şi Lucrarea Domnului în aceste zile.
Vrăjmaşii lui, până atunci ascunşi, ieşiseră toţi acum pe faţă. Aţâţătorii la rău, care lucraseră cu multă hărnicie şi vicleşug, reuşiseră să facă din problema statutelor pentru Oaste picătura de fiere .S-a mai spus adevărul că slava lumii aduce trufia, trufia aduce bănuiala, bănuiala aduce gelozia, gelozia aduce ura, iar ura aduce crima...
Ajuns în vârtejul acestora, mintea omului (oricine ar fi el) nu mai judecă şi inima lui nu mai simte. Un întuneric se lasă peste toată fiinţa sa şi pe pământ nu mai este destul loc să mai încapă, împreună cu el, şi omul lui Dumnezeu.
Fiara din omul rău devine atât de nemiloasă încât nu doreşte decât să lovească, să lovească cu toată puterea şi cu toată greutatea sa, să lovească până îl omoară pe cel nevinovat.Căzuse a cincea oară pe masa de operaţie; Părintele Iosif zăcea de cinci ani, din anul 1929, trecând de pe un pat de spital pe altul.Eu n-am nevoie să caut semne ale lui Hristos în vieţile sfinţilor din vechime, căci le-am văzut aievea, atât de viu, în viaţa acestui mare om al lui Dumnezeu.
Acum, când îl vedeam aievea atât de slăbuţ şi bolnav cum era, nu-mi venea să-mi cred ochilor: cum oare a putut şi cum oare poate acest om atât de puţintel la trup să facă o lucrare aşa de mare!...Uscat de dureri şi de muncă, trupşorul lui ajunsese uşor ca al unui copil; aproape că nici nu avea greutate...
Dar semnele lui Hristos, de pe trupul lui, şi roadele Duhului Sfânt în viaţa sa, nu s-ar fi putut vedea nicicând mai strălucite şi mai convingătoare ca în astfel de stări.Eu, care le-am văzut cu ochii mei şi le-am pipăit cu mâinile mele, voi mărturisi cu toată puterea mea şi cu toată conştiinţa mea, până în mormântul meu şi până în faţa lui Hristos, că omul acesta a fost un sfânt al lui Dumnezeu, un martir al Evan-gheliei lui Hristos, un mare preot al Bisericii vii şi un mare binefăcător al omenirii...
Acum vom continua să arătăm, doar cât mai pe scurt, ce trăsături unic de frumoase avea sufletul lui. Şi cât de puternic trăia acest om Sfântul Cuvânt pe care-L mărturisea cu atâta putere altora.
Dragostea, cea dintâi dintre roadele Duhului, de la Gal. 5, 22, era trăsătura cea mai puternică a sufletului său. N-a fost nimeni, dar chiar nimeni, care, apropiindu-se de el, să nu fi simţit de îndată şuvoiul puternic şi dulce al unei iubiri înţelegătoare, sincere, prietenoase şi apropiate. Pe toate zecile de mii, sutele de mii de suflete, aduse de el la Hristos, singură dragostea a fost în stare să le strângă şi să le îngenuncheze la picioarele Crucii. Singură puterea dragostei Duhului Sfânt din el.
Cine a încercat sincer, vreodată, să aducă la Hristos măcar un singur suflet, ştie ce grea este această lucrare... Dar cine a adus sute de mii de suflete?Desigur că lucrarea naşterii din nou a cuiva este o lucrare pe care o fac Cuvântul şi Duhul lui Hristos, dar Domnul Iisus totdeauna Se foloseşte de un om al Său în această lucrare a Sa.
Şi, cu cât unealta este mai sfântă, cu atâta lucrarea va fi şi ea mai sfântă. Astfel de lucrări, pe plan mic, individual, s-au mai făcut şi se fac. Dar o lucrare de această mărime, pe o durată atât de lungă şi într-un număr atât de mare de suflete, este ceva ce nu se petrece la fiecare sută de ani. În Biserica noastră, o astfel de mişcare duhovnicească nu ştim să se mai fi petrecut, din zilele Sf. Ioan Gură de Aur, până acum.
Copilul cuiva moşteneşte totdeauna trăsăturile principale ale părintelui său... Lucrarea Oastei Domnului, dacă are o trăsătură principală, dacă are ceva specific al ei, aceasta este tocmai dragostea – dragostea faţă de Domnul şi dragostea faţă de fraţi.
Singura putere ce ne-a atras pe noi la Domnul, a fost dragostea, trăsătura vieţii părintelui nostru duhovnicesc.
Singura legătură ce ne-a ţinut pe noi uniţi într-o inimă şi un gând, pe această cale prigonită şi lovită, este numai dragostea pe care am învăţat-o prin el.
Singura noastră bucurie pe pământ vine numai din părtăşia dragostei cu Domnul şi cu fraţii, după spusele lui.
Singura noastră comoară, la care ţinem cel mai mult, pentru care ostenim, pentru care luptăm, alergăm, răbdăm şi renunţăm la tot, este numai dragostea pe care n-am găsit-o nicăieri ca aici.
Şi tot dragostea a fost singura noastră răsplată după care alergam.
Dragostea de Hristos, Preadulcele nostru Mântuitor, şi dragostea de fraţii noştri, lângă care ne-am trezit, lângă care am crescut, cu care am mărturisit şi ne-am rugat împreună, am suferit şi ne-am bucurat, am cântat şi am plâns fericiţi.
Bucuria era a doua însuşire sfântă a acestui om sfânt. Bucuria de a primi pe oricine, de a îmbrăţişa orice frate, de a-şi dărui totul spre a-i vedea pe toţi mulţumiţi, am văzut-o şi am simţit-o neîncetat în toate stările lui.
În cele mai grele momente ale încercărilor lui, eu nu l-am văzut nici o singură dată întunecat şi trist. Totdeauna i-am văzut faţa luminoasă şi cuvântul bucuros...
Când noi, cei din jurul lui umblam trişti şi îndureraţi văzând nedreptăţile ce i se făceau, ocările ce i se aruncau, ameninţările ce curgeau asupra lui şi asupra frăţietăţii noastre în Domnul, el avea neschimbate faţa lui bucuroasă şi cuvântul lui curajos.
Aşa era el!
Pacea lui Dumnezeu a fost temeiul şi aurul lui lăuntric şi dorinţa lui pentru cei din afară.
Pentru că pacea lui Dumnezeu îi stăpânea inima, el putea fi bucuros în orice stare şi iubitor cu orice om. Marea lui liniştire lăuntrică venea din ascultarea lui totală de Voia lui Dumnezeu şi din curăţia de conştiinţă cu care îşi împlinea slujba încredinţată lui de Domnul Hristos.De la împlinirea acestei slujbe nu-l putea abate şi nu-l putea opri nimic. Nici boala, nici sărăcia, nici ameninţarea, nici singurătatea, nici împotrivirile, nici izbânzile, nici înfrângerile, nimic şi nimeni.
Pentru pacea lui cu Dumnezeu a căutat totdeauna pacea cu toţi oamenii. Pacea, chiar şi cu vrăjmaşii săi. Pacea, chiar şi cu preţul pagubei sale. Pacea, cu oricare preţ. În afară de preţul adevărului.
În afară de preţul Lucrării Domnului şi al dragostei fraţilor. În afară de preţul conştiinţei şi al misiunii sale.
Numai cu păcatul şi cu făţărnicia nu s-a împăcat niciodată.
Cu acestea două s-a războit cu toată puterea vieţii lui, cu toate armele pe care le-a avut şi cu toate rănile pe care le-a primit în lupta cu ele.
A căzut luptând, dar armele nu le-a depus.
Puterile păcatului l-au călcat, dar nu l-au zdrobit. L-au lovit cu toată cruzimea, dar nu l-au învins. Ele n-au putut să-l ucidă.
El, glasul lui Dumnezeu către noi, n-a murit.
El doar a trecut în veşnicie, acolo de unde glasul lui nu mai poate fi înăbuşit. A trecut ca un biruitor, rămânând în sufletele noastre, în istoria Bisericii vii şi în Cartea Vieţii, cu nimbul nemuritor al unui erou al lui Hristos, dintre eroii cei din rândul cel mai dintâi...
Îndelunga răbdare pe care o avea m-a impresionat totdeauna şi m-a uimit.
Am fost martor la privelişti pe care nu le pot descrie aici.
Mai ales în ultimele luni de viaţă, cu rănile tăieturilor adânci, ale celor două operaţii din urmă, deschise...
Cu trupuşorul sângerând, înfăşurat cu un braţ de vată... când îl purtam pe mâini, nu ştiam de unde să-l prindem ca să nu-l doară. Dar niciodată nu s-a văicărit... Niciodată nu l-am auzit plângându-se. Niciodată nu şi-a pierdut răbdarea.
Un adevărat martir al vremilor noastre...
Numai cine a gustat din cupa durerilor poate să înţeleagă, în oarecare măsură, multele suferinţe ale Părintelui Iosif Trifa. Lăsând la o parte pe cele sufleteşti, mă opresc doar la multele chinuri pe care le suferă trupeşte.
Pulmonar, cu frenicectomie – intervenţie chirurgicală ce se face bolnavilor de piept când nu mai este nici o speranţă de salvare.
La intestine, operat de şase ori, cu răni încă deschise.Nu ştiu cât se poate spune acest lucru despre alţii, dar ştiu cât ar trebui să se spună despre Părintele Iosif.Lăsaţi o lacrimă recunoscătoare şi o rugăciune fierbinte şi pentru acest suflet care a făcut în tăcere şi în ascuns atât de mult pentru Domnul şi pentru fraţi .Aşa s-a născut şi aşa a crescut Lucrarea aceasta a Domnului, în care, nu numai cel dintâi, ci şi până la cel din urmă au jertfit totul, pentru cauza Mântuitorului şi a mântuirii.
De aşa calitate sfântă era Evanghelia ce ni s-a vestit nouă la început. Şi de aşa mare preţ era credinţa acelora de la care am primit-o noi.O singură mărturie vreau să mai adaug,pentru că niciodată nu trebuie să pierdem din vedere nici una din virtuţile în care ne poate fi un atât de înalt exemplu în Hristos acest mare apostol al Său.
Dar dacă în toate cele enumerate mai înainte l-am admirat ca pe modelul unui apostol, cel mai apropiat nouă, şi dacă prin toate acestea i-am putut vedea semnele unui trimis ceresc – mai este unul din aceste semne asupra căruia se va cuveni stăruit mult de tot, – el fiind una din cele mai înalte şi mai vrednice dovezi după care se poate cunoaşte un apostol:
Acest semn, această dovadă, constă în credincioşia, statornicia şi neclintirea de pe temelia încredinţării şi soliei de la început.
El a primit o chemare, i s-a dat o slujbă, a luat o hotărâre, i s-a încredinţat o solie, a îmbrăcat o armură, s-a legat cu o juruinţă... În chip cutremurător el şi le-a simţit toate acestea de la Dumnezeu.Ei bine, nimic nu l-a mai putut clinti din drumul acesta. Nimeni nu l-a mai putut face nici să renunţe, nici să se abată întru nimic de la prima lui încredinţare, de la prima lui învăţătură, de la primul lui drum.El nu s-a putut schimba! Tot iubitor, tot iertător, tot înţelegător faţă de toţi a rămas.
Nu s-a schimbat întru nimic de pe temelia încredinţării lui de la început, zidită puternic pe Jertfa şi Dragostea Crucii lui Iisus cel Răstignit.
Nu a cedat nici o iotă şi n-a ieşit nici cu un fir de păr, din Adevărul primit de la început.
Despre el putem spune întocmai ca despre martorul credincios şi adevărat: „Ce era de la început, ce am auzit, ce-am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii..., aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos“ (I Ioan 1, 1-3).
Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi... Căci numai dacă rămâne în voi ceea ce aţi auzit de la început, veţi rămânea şi voi în Fiul şi în Tatăl (I Ioan 2, 24)...
Aceasta este porunca în care trebuie să umblaţi, după cum aţi auzit de la început... (II Ioan 6).
Atenţie mărită, scumpii mei fraţi ostaşi! Nu-i urmaţi pe cei care vor să vă ducă spre alte „poziţii“, spre alte locuri, spre alte destinaţii! Urmaţi patrula cea adevărată care vă îndrumă să luptaţi şi să apăraţi acolo unde Domnul v-a aşezat de la început.
Începem cu „omul“ şi mereu sfârşim cu „Lucrarea“. Pentru că istoria acestui om al lui Dumnezeu s-a contopit deplin cu istoria Lucrării pe care Dumnezeu a făcut-o prin el. El s-a contopit cu Lucrarea Oastei, ca şi Hristos cu Biserica Sa.
Uriaşa lui putere de muncă ne uimeşte şi astăzi. În numai cincisprezece ani a scris peste o mie de numere de gazete, în câte 8-16 pagini. Fiecare astfel de număr era cât o carte. Şi le-a răspândit în peste zece milioane de exemplare.
A scris peste cincizeci de cărţi, răspândindu-le în peste un milion de exemplare.
A umplut ţara cu Biblii şi a întors la Dumnezeu o nenumărată mulţime de suflete, în viaţa cărora s-a făcut o transformare ca de la întuneric la lumină şi ca de la moarte la viaţă.
A străbătut cu lumina Cuvântului Sfânt până în cele mai îndepărtate locuri ale pământului românesc, răzbind numai prin puterea şi voinţa harului din el.
Fiecare cuvânt al lui, scris sau vorbit, era plin de viaţă şi de putere cerească. O putere tainică te învăluia totdeauna lângă el. O strălucire nepământească îi zâmbea totdeauna din ochi şi o blândeţe plină de pace îi lumina faţa. Cuvântul lui avea nişte aşa duioase inflexiuni de bunătate şi iubire, încât totdeauna îţi izvorau lacrimi ascultându-l.
Cu o minte pătrunzătoare el dezlega îndată orice mister şi găsea înţelesul tainic al oricărui lucru sau eveniment.
Din orice întâmplare scotea un adevăr. Din orice faptă trăgea o învăţătură. Din orice nimic scotea un mărgăritar... Acolo unde nimeni nu vedea nimic, ochii lui descopereau comori.Şi unde păreau ziduri de nepătruns, el totdeauna afla o poartă...
Ce minunat om era! Şi ce inimă mare şi bună avea în el!Da, el n-a fost ca noi, ceilalţi. El a fost ca Dulcele său Mântuitor Care, şi când era legat, i-a zis vânzătorului Său: „Prietene!“...
Aşa era acest om al lui Dumnezeu!...
Slavitsa fie Domnul!
Noi nu te vom uita
Noi nu te vom uita, părinte,
căci glasul tău cel fermecat
pe mii de suflete pierdute
ne-a scos din moarte şi păcat.
Ne-om aminti mereu, părinte,
de glasul şi de scrisul tău,
căci el ne-a-ntors din calea morţii
şi ne-a adus la Dumnezeu.
Te vom iubi mereu, părinte,
şi-n drumul sfânt o să-ţi urmăm,
căci tu ne-ai spus cum pentru Domnul
să suferim şi să luptăm.
Te vom urma mereu, părinte,
pe calea Domnului smeriţi,
căci fără glasul tău, cu toţii
am fi şi astăzi rătăciţi.
Statornici vom iubi Lucrarea
şi glas străin nu vom urma,
ci totdeauna după Domnul
vom merge toţi, pe urma ta.
Vom duce toţi, cât mai departe,
spre Răsărit şi spre Apus,
solia ta, iubit părinte:
Lucrarea Oastei lui Iisus.
Traian Dorz
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu