Tu care-ai aflat lumina
fericitei căi,
zboară-n valurile lumii
scapă-ţi fraţii tăi!
Nu lăsa să se-odihnească
trupul tău nicicând,
spune-le de moartea care
va veni curând.
Spune-le de judecata
care va veni,
de osânda şi pierzarea.
Care-o va-nsoţi.
Spune-le de-Acela singur
care i-a scăpa
spune-le să-L cheme astăzi
pân-vor mai putea!
Spune-le cu lacrimi, strigă-i
ţine-te de toţi,
roagă-i, ei se duc la moarte,
nu-i lăsa cât poţi.
Ştii c-a mântuirii haruri
ţie ţi s-au dat
şi pentru-a-ajuta să scape
alţii din păcat?
de pe-a morţii căi,
ce vei spune la-ntrebarea:
“Unde-s fraţii tăi?”
Traian Dorz
,,Fratele meu este viata mea"
“La masă, de lăsata secului, vine vorba de un călugăr, coleg de-al lor, rău bolnav, care se află – după cîte înţeleg – singur într-un loc îndepărtat. Stareţul întreabă dacă s-a dus să-l vadă şi să-l ajute cel căruia i se ceruse s-o facă. Nu numai că nu s-a dus – a fost năpădit de treburi – dar mai şi adaugă o justificare: bolnavul nu e singur, e cu Dumnezeu. Ceilalţi par mulţumiţi de explicaţie şi dau din cap: aşa e, nu e singur, e cu Dumnezeu. Îmi trece prin minte să-l întreb pe cel cu misiunea neîndeplinită: desigur că bolnavul nu e singur, ci cu Dumnezeu, dar dumneata, cuvioase, care cunoşti porunca de a-ţi iubi aproapele şi ai citit parabola samarineanului milostiv şi nu ai dat ascultare poruncii stareţului, domnia ta eşti sigur ca eşti cu Dumnezeu?” (N. Steinhardt, “Jurnalul Fericirii“).
“Sfântul Ierarh Nicolae care, dimpreună cu Sfântul Cassian Romanul, se îndreaptă degrabă şi-nveşmântat în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran, adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Il ceartă însă Cassian: se poate, să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu haine mânjite de noroi sau, mai ştii minune, sfâşiate? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sf. Nicolae, dar nici pe năpăstuitul ăsta nu-l putem lasa la voia întâmplării şi trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una, nici două, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă din greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sf. Cassian, estimp, privind cele ce se întâmplă,dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare. Sosesc amândoi la întâlnire. Sf. Cassian adastă (pe jăratic) de multă vreme când, în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Cassian e uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul, atunci, ce face? Pe Sfantul Cassian îl primeşte cu glacială politeţe, pe Sf. Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi mult protocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – şi încă! Şi vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednicule iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al mult compătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din lumea toată.
Talcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a suflecat mânecile şi şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului. Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutoararea aproapelui aflat în necaz“.
Formalismul nu mantuieste, ca individualismul nu mantuieste, iar implinirea “indatoririlor” religioase in duhul ambitiei si al “succesului” propriu reprezinta o tragica deraiere de la sensul nevointei crestine si de la Duhul lui Dumnezeu, Duh fara de care nu este cu putinta sa intram in Imparatia Cerurilor.Duhul corect, adevarat in care trebuie sa lucram nu este duhul “obligatiei”, al “cuminteniei” rigoriste, ci este duhul “nobletei“, al “marimii de suflet“, al dispozitiei jertfelnice, al “scoaterii pe sine din toate actiunile” si al punerii grijii pentru aproapele – mai ales pentru fratele aflat in suferinta – mai presus chiar decat grija pentru mantuirea proprie. Fiecare dintre noi are o chemare, o responsabilitate de la Dumnezeu pentru ceilalti. Noi toti suntem una. Suntem facuti unii pentru ceilalti, nu suntem “insule“, suntem un trup, ne mantuim sau ne pierdem impreuna, mantuirea si ajutorul celor din jurul nostru depind de noi. Dumnezeu lucreaza prin om: daca noi traim in duh de jertfa nu facem, de fapt, nimic special si minunat decat… ne implinim menirea noastra, ne facem “datoria” de a-L lasa pe Dumnezeu sa lucreze (prin noi) pentru aproapele nostru. Daca noi ne inchidem in noi insine – oricat de “evlavioase” si “binecuvantate” ar fi pretextele pe care ni le oferim – atunci ne facem opaci, impermeabili lucrarii lui Dumnezeu si, astfel, semenii care, in planul lui Dumnezeu, erau in grija noastra raman in suferinta sau in ratacire. A trai pentru tine insuti – chiar si numai pentru mantuirea ta – e deja cel mai mare pacat, pentru ca tradam prin aceasta insusi scopul pentru care Dumnezeu ne-a adus la existenta.De aceea noi trebuie sa fim “sarea pamantului” si “lumina lumii”, pentru ca nu avem alternativa: altminteri vom fi stricaciunea pamantului si intunericul lumii. Ori salvam, vindecam, ajutam si, prin asta ne mantuim, ori pierdem, ucidem, smintim si prin asta ne osandim. A treia cale se vede ca nu prea exista… Cheia e in mainile noastre…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu