NE VORBESTE PARINTELE PAISIE AGHIORATUL

Despre smerenie

,,Atunci cand vorbeai cu Staretul, nu te lasa sa te simti mai prejos decat el, pentru ca el insusi nu se credea mai presus decat altii, ci ii vedea pe ceilalti mai presus decat el.
Adevarata smerita-cugetare este probata de Staretul scria intr-o epistola: “Fericiti sunt cei care se bucura atunci cand sunt clevetiti pe nedrept, iar nu atunci cand sunt laudati pe dreptate pentru viata lor virtuoasa. Acesta este semnul sfinteniei.” De aceea se bucura cand auzea clevetiri impotriva sa. Odata, vorbind cu un cunoscut de-al sau despre clevetiri, i-a spus: ” Sa ma defaimezi. Poti sa ma defaimezi?”
Un alt monah de la o chilie invecinata, atunci cand intalnea inchinatori, le spunea:”De ce mergeti la acest Paisie?” Si indata incepea sa-l cleveteasca pe Staret. Desi Parintele Paisie afla toate acestea, nu se mahnea si nici nu cerea explicatii, caci acestea ii placeau mai mult decat laudele. Si nu numai atat, ci ii trimitea si daruri. “ Desavarsirea smereniei sta in a primi cu bucurie invinovatirile mincinoase.” (Sf.Isaac Sirul)
Dar cu toate ca Staretul primea clevetirile fara patima, fatarnicia insa nu o suferea, ci o infiera, precum Domnul biciuia fatarnicia fariseilor cu vai-urile, pe care nu le-a spus altor pacatosi. Odata, s-a intalnit pe drum cu monahul care-l clevetea, dar cand acela s-a dus sa-i puna metanie afisand o evlavie fatarnica si numindu-l “Staretul meu cel sfant”, Parintele Paisie i-a spus: “Alta data sa fii mai sincer.”
Staretul spunea despre smerenie: Nu este de ajuns numai sa alungam gandurile de mandrie, ci sa ne si gandim la Jertfa si binefacerile lui Dumnezeu, precum si la nerecunostinta noastra. Atunci inima noastra, chiar si de granit sa fie, se va inmuia. Cand omul se cunoaste pe sine, atunci smerenia devine pentru el o stare fiereasca. Atunci Dumnezeu vine si se salasluieste in om, iar rugaciunea se rosteste de la sine.” Cunoasterea de sine duce la smerenie si “ i se face temelie si radacina si inceput a toata bunatatea.” (Sf. Isaac Sirul)
Credea cu tarie ca “omul smerit valoreaza mai mult decat toata lumea. Este mai puternic decat toti. Pentru ca monahul (crestinul)sa aiba putere in rugaciune si in nevointa, trebuie sa aiba smerenie, care ascunde inlauntrul ei putere dumnezeiasca. Dar daca are mandrie, se slabanogeste si sufleteste si trupeste. Atunci cand se nevoieste cu smerenie, are putere, chiar daca nu face multa nevointa.”
Odata, vrand sa arate roadele smereniei, Staretul a spus urmatoarele: “Aveam o pisica ce se imbolnavise. Sarmana!… Voia sa vomite, dar nu putea. Vazand-o cum sufera, mi s-a facut mila de ea. Am insemnat-o cu semnul Sfintei Cruci, dar nimic. “Bre netrebnicule, mi-am spus in sinea mea, nici macar o pisica nu poti sa ajuti.” De indata ce m-am smerit, s-a si facut bine.”
Staretul spunea ca “astazi nimeni nu mai cumpara smerenie”. Oamenii nu cunosc valoarea si puterea ei si de aceea nu se straduiesc s-o dobandeasca. Si totusi este atat de necesara, (” Daca Dumnezeu, Caruia ii sta in fire sa mantuiasca, nu l-a mantuit pe om pana ce nu s-a smerit de bunavoie, cum omul, care in mod firesc are nevoie de mantuire, se va mantui sau va mantui fara smerenie?“,(Sfantul Maxim Marturisitorul), incat fara ea nu putem urca la cer. De aceea se si numeste “inaltatoare”. “La cer nu urca nimeni cu urcusul lumesc, ci cu coborasul duhovnicesc (cu smerenia). Cel care se smereste si ia aminte se va amntui. Monahul trebuie sa faca din smerenie o stare fireasca a sa, iar aceasta este absolut necesara mai ales pentru ultima clipa a vietii sale. “
Staretul isi dorea ca si dupa moartea sa sa-l insoteasca smerenia. Odata, inainte de adormirea sa, a spus cuiva: “Atunci cand voi muri sa ma aruncati in rapa de langa satul “Sfanta Parascheva”, ca sa ma manance cainii.” Mai demult spusese: “As vrea ca oasele mele sa se faca negre, pentru ca lumea sa spuna: ” Acesta este renumitul Paisie?” In felul acesta nu o sa ma mai cinsteasca oamenii.”
Pentru a evita manifestarile de pretuire din timpul inmormantarii sale, dar si dupa aceea, isi dorea sa moara si sa fie inmormantat in Sfantul Munte nestiut de nimeni.
Dar atunci cand a primit instiintare de la Dumnezeu ca nu aceasta este voia Lui, s-a supus cu smerenie si si-a infrant ultima sa dorinta. Singurul lucru pe care l-a cerut a fost sa nu fie chemat nimeni la inmormantarea lui. “

(din cartea,, Viata Parintelui Paisie,, Ieromonahul Isaac , Ed.Evanghelismos, Buc.2005)

DE LA IOV ,CITIRE.......

	Sa luam aminte! ,,Inginge-ti deci coapsele ca un viteaz si Eu te voi intreba si tu Imi vei da lamuriri! Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui.
	Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat?
	În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului,
	Cine a închis marea cu porţi, când ea ieşea năvalnică, din sânul firii,
	Şi când i-am dat ca veşmânt negura şi norii drept scutece,
	Apoi i-am hotărnicit hotarul Meu şi i-am pus porţi şi zăvoare
	Şi am zis: Până aici vei veni şi mai departe nu te vei întinde, aici se va sfărâma trufia valurilor tale?
	Ai poruncit tu dimineţii, vreodată în viaţa ta, şi i-ai arătat aurorei care este locul ei,
	Ca să apuce pământul de colţuri şi să scuture pe nelegiuiţi de pe pământ?
	În revărsatul zorilor, pământul se face roşu ca roşiile peceţi şi ia culori ca de veşmânt.
	Cei răi rămân fără noaptea (prielnică lor) şi braţul ridicat este frânt.
	Ai fost tu până la izvoarele mării sau te-ai plimbat pe fundul prăpastiei?
	Ţi s-au arătat oare porţile morţii şi porţile umbrei le-ai văzut?
	Ai cugetat oare la întinderea pământului? Spune, ştii toate acestea?
	Care drum duce la palatul luminii şi care este locul întunericului,
	Ca să ştii să-l călăuzeşti în cuprinsul lui şi să poţi să nimereşti potecile care duc la el acasă?
	Tu ştii bine, căci atunci erai născut şi numărul zilelor tale e foarte mare.
	Unde se risipesc aburii şi se răspândeşte pe pământ vântul de la răsărit?
	Cine a săpat albie puhoaielor cerului şi cine a croit drum bubuitului tunetului,
	Ca să plouă pe un pământ nelocuit şi pe o pustietate unde nu se află fiinţă omenească
	Şi să adape ţinuturile sterpe şi uscate şi să scoată pajişte de iarbă din întinderea pleşuvă?
	Din sânul cui a ieşit gheaţa? Şi cine este cel ce naşte promoroaca din cer?
	Apele se încheagă şi se întăresc ca piatra şi fala mării se face sloi!
	Poţi tu să legi cataramele Pleiadelor sau să deznozi lanţurile Orionului?
	Poţi tu să scoţi la vreme cununa Zodiacului şi vei fi tu cârmaci Carului Mare şi stelelor lui?
	Cunoşti tu legile cerului şi poţi tu să faci să fie pe pământ ceea ce este scris în ele?
	Poţi tu să ridici până la nori glasul tău ca să se sloboadă peste tine potopul ploilor?
	Eşti tu în stare să azvârli fulgerele şi ele să plece şi să-ţi spună: Iată-ne?
	Cine a pus atâta înţelepciune în pasărea ibis sau cine i-a dat pricepere cocoşului?
	Cine poate să ţină cu destoinicie socoteala norilor şi să verse pe pământ burdufurile cerului,
	Ca să se adune pulberea şi să se întărească, iar bulgării de pământ să se lipească laolaltă?
	Tu eşti cel ce aduci pradă leoaicei şi potoleşti foamea puilor de leu,
	Când s-au ascuns în vizuini sau stau şi pândesc ascunşi în hăţişuri?
	Cine are grijă de mâncarea corbului, când puii lui croncănesc la Dumnezeu, de foame, şi zboară încoace şi încolo după hrană?" (Cartea lui Iov- cap.38,3-41)

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 3- A DUPA RUSALII

Despre grijle vietii
(,,Cautati la pasarile cerului si la crinii campului"- Matei 6,22-33)

Luminătorul trupului este ochiul

Zis-a Domnul: „Luminătorul trupului este ochiul. Deci de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Mt 6, 22).
Ce dar mare ne sunt nouă ochii şi vederea! Fără lumina şi vederea ochilor, viaţa noastră cea pământească n-ar avea nici un preţ – ar fi o osândă.

Întocmai aşa e şi viaţa cea sufletească fără ochii sufleteşti şi fără vedere sufletească: o viaţă de osândă, o viaţă trăită în zadar. Şi, vai, e plină lumea de astfel de nefericiţi!
Lumina vieţii este lumina lui Hristos. Această lumină îţi arată rosturile acestei vieţi. Cei care n-au această lumină „ochi au, dar nu văd” (Ps 134, 16). „Răului îi zic bine şi binelui rău, întunericul îl numesc lumină şi lumina, întuneric” (Is 5, 20).
Şi viaţa noastră cea sufletească îşi are un „ochi” al ei: credinţa – inima cea predată Domnului.
Dacă „ochiul” acesta este stricat, toată viaţa cea sufletească a omului este întunecată.
Sunt apoi „ochi” şi „luminători” care au datoria să lumineze şi pe alţii. Şi preotul este un astfel de luminător. Şi învăţătorul este un astfel de lumin

ător. Şi primarul şi oricine are de la Dumnezeu dar de înţelepciune şi lumină este un fel de „ochi”, un fel de „luminător”.
Ce binecuvântare este când aveţi „luminători” şi luminează! Dar, o, cât de rău este când lumina aceasta este stricată!

Nimeni nu poate sluji la doi domni

Zis-a Domnul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va iubi, sau pe altul va urî (…); nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Mt 6, 24).
Am tâlcuit aceste cuvinte de atâtea ori şi în atâtea feluri, prin toate cărţile de la Oastea Domnului. Şi le vom repeta mereu.

O, cum n-am eu glas de trâmbiţă cerească să strig aceste cuvinte ale Domnului, să le audă toţi oamenii!
Cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul şi viaţa de veci tocmai la răspântia aceasta: ei îşi închipuie că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului.
Diavolul pescuieşte cele mai multe suflete tocmai la răspântia aceasta.
Îi înşală satan pe bieţii oameni, şoptindu-le cuvinte ca acestea: „Da’, ce, doar n-o să te faci călugăr!? Ţi-ai făcut datoria şi faţă de suflet. Viaţa îşi are şi ea plăcerile ei. Aşa-i făcută viaţa, că trebuie ici-colea să mai şi înşeli, să mai şi minţi, să mai şi furi, să mai şi înjuri” etc.
Cu astfel de şoapte înşală satan pe oameni să creadă că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lu

i Mamona.
Din înşelăciunea aceasta ies creştinii cei care sunt „nici fierbinţi, nici reci” (Apoc 3, 15). Din înşelăciunea aceasta ies cei care merg şi la biserică şi la cârciumă… ies cei care şi se roagă şi suduie… ies cei care cred în Dumnezeu, dar şi pe diavolul îl ascultă.

A trăi o viaţă adevărat creştinească înseamnă a avea numai un Domn şi Stăpân, înseamnă a-L avea pe Domnul Iisus de Stăpân, Cârmuitor şi Poruncitor peste inima ta şi viaţa ta.
Uitaţi-vă la stupul de albine! Veţi afla acolo o admirabilă pildă sufletească. Albinele nu suferă decât o singură matcă. Pe celelalte le alungă sau le omoară.
Ce pildă minunată pentru noi! Aşa trebuie să facă şi stupul cel sufletesc al vieţii noastre: să nu sufere două „mătci”, să nu sufere doi stăpâni, să nu sufere doi cârmuitori. Să sufere numai o singură „matcă”, numai un singur Cârmuitor, numai un singur Conducător: pe Iisus, Domnul şi Mântuitorul sufletelor noastre. Albinele ştiu ele bine de ce nu suferă două mătci. Pentru că atunci, în stupul lor, n-ar mai fi pace şi linişte, ci tulburare, vrajb

ă şi împerechere.
Dar ceea ce nu fac albinele fac oamenii. Cei mai mulţi oameni îşi închipuie că pot porunci două „mătci” în „stupul” lor cel sufletesc. Îşi închipuie că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului.
De când eram prunc în casa părinţilor, îmi aduc aminte de o întâmplare în care azi văd un adânc înţeles sufletesc.
Avea tata un servitor. Într-o bună dimineaţă îl văd numai că spune foarte îndârjit şi hotărât: „În casa asta porunceşte toată lumea! Eu nu pot sluji la zece stăpâni! Eu m-am băgat slugă numai la u

n stăpân! Unde porunceşte toată lumea eu nu mai pot sluji!”
Sluga era indignată… Şi, poate, avea dreptate. Eu însă mă gândesc azi: oare în cele sufleteşti ascultă sluga noastră numai de un Stăpân?
Aşa-i omul. Se indignează când e vorba să-i poruncească mai mulţi stăpâni, dar în cele sufleteşti nu se indignează.
Ce lucru dureros!
A fi un creştin adevărat înseamnă a o rupe cu lumea, înseamnă a trăi şi a sluji numai Domnului. A trăi o viaţă cu adevărat creştinească înseamnă a te preda cu totul Domnului şi a-I sluji numai Lui.
Istoria spune că vechii romani, la ocuparea cetăţilor inamice, trimiteau vorbă celor asediaţi:
-Cetăţeni ai cetăţii asediate, predaţi-vă! Predaţi-vă pe voi înşivă, predaţi oraşul vostru, pământurile voastre, grădinile voastre, banii

voştri, armele voastre!… Pe scurt, predaţi împăratului roman tot ce aveţi!
Cetăţile răspundeau:

-Predăm totul!
Şi erau îndată încorporate la Imperiul Roman.
Ce icoană minunată! O aşa predare cere şi Regele nostru cel Ceresc.
Suflete dragă, predă-te Domnului cu tot ce ai! Mântuirea sufletului vine numai după ce te-ai predat cu totul Domnului şi ai intrat în stăpânirea şi cârmuirea Lui.

Căutaţi la păsările cerului şi la crinii câmpului

Deci nu vă grijiţi zicând „ce vom mânca sau ce vom bea”, că ştie Tatăl vostru cel Ceresc că trebuinţă aveţi de toate acestea. „Căutaţi la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, şi Tatăl vostru le hrăneşte pe ele” (Mt 6, 26).

„Socotiţi crinii câmpului că nu se ostenesc şi nici Solomon nu s-a îmbrăcat ca unul dintr-aceştia” (Mt 6, 28). „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Mt 6, 33).
Iată o Evanghelie care, celor necredincioşi, li se pare o glumă, un lucru de zâmbit.
Dar ce dulce este această Evanghelie pentru cei care trăiesc o viaţă de copii ai lui Dumnezeu! Când trăieşti o viaţă de copil al lui Dumnezeu, atunci vezi Evanghelia de mai sus cum se împlineşte în viaţa ta. Când eşti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, atunci Tatăl Ceresc are grijă de tine până în cele mai mici amănunte.
Văzut-aţi cum sunt copiii! N-au nici o grijă şi nu cunosc grija vieţii; aşa e şi cu noi când suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu; deodată scăpăm de toate grijile şi necazurile. Tatăl Ceresc le ia asupra-Şi.
Tatăl Ceresc Se îngrijeşte şi de toate lipsurile vie

ţii noastre trecătoare. Minunea cu urciorul văduvei din Sarepta Sidonului şi cu corbul lui Ilie din valea Horeb se întâmplă şi azi în viaţa celor care trăiesc după cuvântul Evangheliei. Tatăl Ceresc umple „urciorul” la vreme şi „corbul” Lui soseşte la timp (cf. III Rg 17, 6).
Când trăim o viaţă de copii ascultători ai lui Dumnezeu, ajutorul Lui ne vine când nici nu ne gândim şi de unde nici nu ne aşteptăm.
Evanghelia cu crinii câmpului şi păsările cerului se împlineşte şi azi. O spune aşa de frumos şi Psalmul 22: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic”… „El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă”.
O, ce Păstor bun este Domnul şi ce păşuni minunate are El! Dar dacă vrei să fii îngrijit de El, trebuie să fii oaia Lui, trebuie să fii în turma Lui şi să as

culţi de El. Aici e taina acestei evanghelii: dacă vrei să scapi de greutăţile şi necazurile vieţii, intră cu adevărat în turma lui Iisus şi te fă cu adevărat o oaie ascultătoare de El.
O, ce viaţă uşoară şi dulce trăieşte cel care este cu adevărat un copil al Domnului şi o oaie din turma Lui!
Dar celor care nu trăiesc această viaţă, evanghelia cu păsările cerului şi crinii câmpului li se pare o glumă, o minciună.
Tot ceea ce spune Evanghelia este adevărat şi se împlineşte. Însă celor care trăiesc o viaţă de creştin mincinoasă li se pare cu neputinţă de împlinit ceea ce spune Evanghelia.
Aici trebuie căutată şi cauza adevărată a greutăţilor, a lipsurilor şi necazurilor de azi. Au pierdut oamenii legătura cea adevărată de fii ai Tatălui Ceresc, de aceea înoată în greutăţi, în lipsuri şi necazuri ce nu se mai termină.
De s-ar ruga oamenii, lui Dumnezeu, şi ar trăi o viaţă de adevăraţi copii iubiţi şi ascultători ai Lui, atunci Tatăl Ceresc îndată i-ar scăpa din toate necazurile şi greutăţile.

Păsările cerului…

Ce predică minunată sunt şi păsările cerului.
Întâi, ele ne predică despre cum grijeşte Tatăl Ceresc de ele. Nici un fel de păsări nu strâng mâncare şi totuşi ele îşi au zilnic hrana lor, atât vara, cât şi iarna.
Şi pentru noi, cele mai alese făpturi ale Lui, oare Bunul Dumnezeu nu Se îngrijeşte tot aşa? „Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât păsările?” Ba da! Numai că noi n-avem destulă credinţă.
„Aruncaţi asupra lui Dumnezeu toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi” (I Ptr 5, 7).
Ce solie dulce! Dar noi n-avem credinţă destulă pentru a o trăi.
„Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni” (Ps 54, 25). „Domnul are grijă de mine” (Ps 39, 23).
Ce încredinţare dulce! Câţi însă o trăiesc?
Dar păsările cerului ne sunt apoi o predică vie şi prin altceva: prin cântările lor. Tatăl Ceresc Se îngrijeşte de ele; dar, în schimb, şi ele Îl slăvesc neîncetat prin cântările lor. Pădurea e cu adevărat o biserică măreaţă ce răsună de cântecele de slavă ale păsărelelor.
Păsările îşi fac regulat cântările şi rugăciunile lor. Îndată ce se trezesc, înainte de a pleca după hrană, păsările îşi fac „Utrenia” lor de dimineaţă. Răsună pădurea de „slujba” lor de dimineaţă.
Şi seara tot aşa. Înainte de a se culca, păsările îşi fac „Vecernia” lor. Răsună pădurea de „slujba” lor de seară. Şi, de aceea, păsările nu duc lipsă de nimic.
Noi însă lucrăm şi asudăm de dimineaţa până seara şi totuşi ducem lipsă de toate. De ce? Pentru că nu „căutăm la păsările cerului”.
Creştinii cei dintâi „căutau la păsările cerului”. Erau şi ei „în fiecare zi în biserică, lăudând pe Dumnezeu” (Fapte 2, 46); de aceea „nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă şi un mare dar era peste toţi” (Fapte 4, 33-34).
Însă creştinii de azi nu mai „caută la păsările cerului”. În câte locuri se strâng creştinii de azi, în fiecare dimineaţă, la biserică, să se roage? Câte biserici şi câte case răsună zilnic de rugăciunile şi cântările noastre de slavă lui Dumnezeu?

„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu!”
Cu aceste cuvinte se încheie evanghelia din această duminică.
Nu cumva să creadă cineva că evanghelia aceasta ne-ar îndemna la lene şi nepăsare de lucru. Munca şi osteneala ni s-au lăsat ca un testament pe care îl predică toate Evangheliile. Ne spune însă evanghelia „să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu” – grija de cele sufleteşti – şi atunci sporul şi binecuvântarea Domnului se vor pogorî peste lucrul mâinilor noastre. Este acesta un adevăr pe care copiii lui Dumnezeu îl cunosc din experienţa vieţii.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi spunea că, de când poartă în buzunarul său Noul Testament în loc de pipă şi alcool, are spor îndoit în lucrul său.
Sporul şi binecuvântarea Domnului se pogoară cu prisosinţă peste lucrul mâinilor noastre când trăim o viaţă de adevăraţi copii ai lui Dumnezeu.
O, ce dulce şi uşoară-i o astfel de viaţă!
Tu, cititorule drag, o cunoşti?

Părintele Iosif Trifa – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.

ISPITA CERTURILOR NEINCETATE DINTRE CRESTINI

,, ....Aş dori să vă fac conştienţi de o ispită care se iveşte tot mai mult astăzi printre noi. E vorba de ispita neîncetatei certe dintre oameni. Din păcate, se vede cum în ultima vreme vrăjmaşul neamului omenesc se îndeletniceşte numai cu învrăjbirea creştinilor, mai ales a unora faţă de alţii, din pricinile cele mai neînsemnate. Oamenii au devenit cu adevărat neobişnuit de agitaţi şi se află tot timpul într-o stare nefirească, inumană a sufletului.

Sigur că da, pe de o parte, psihologia spune că oamenii sunt afectaţi de o astenie accentuată . Însă, pe de altă parte, cauza cea mai importantă e că oamenii au uitat că sunt – mai întâi de toate – creştini, copii ai Părintelui Ceresc; am uitat că suntem unul cu celălalt fraţi şi surori, fiindcă toţi ieşim din aceeaşi cristelniţă a Botezului, toţi am primit pecetea aceluiaşi Duh Sfânt la Sfânta Mirungere, toţi ne împărtăşim din acelaşi Sfânt Potir.

Nu în zadar zice Domnul: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fii ai lui Dumnezeu se vor chema”. Cel ce se împacă cu oamenii săvârşeşte o mare lucrare a faptelor bune. Iar Apostolul Pavel zice: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii”. Însă, cu toate acestea, creştinii ortodocşi cad mereu în aceeaşi cursă: „De care tabără ţii?”, „Ce legătură ai cu un cutare curent?”, „Al cui fiu duhovnicesc eşti?” – oare nu aşa stau lucrurile?

La fel era şi în biserica din Corint. „Ai cui sunteţi? Ai lui Pavel? Ori ai lui Chifa? Ai lui Hristos? Ai lui Apollo?” Ce zice Apostolul? „Oare S-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel?” Cu adevărat, nu este de folos unui creştin să se alăture vreunei tabere. Toţi suntem ai Domnului şi Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Şi tu, şi eu suntem creştini. Suntem părtaşi Lui. Suntem aleşi de Dumnezeu dintre toate neamurile Pământului. Suntem aleşii lui Dumnezeu. Suntem preoţie împărătească. Suntem nişte oameni pe care Dumnezeu ne-a despărţit de întuneric şi ne-a adus la minunata lumină a dumnezeieştii iubiri.

Pentru ce ne purtăm ca şi cum am trăi în cumplitul duh de răzvrătire al acestei lumi? Pentru ce slujim diavolului, cel ce dezbină, şi nu lui Hristos, Cel ce uneşte? Pentru ce socotim a fi dreptul nostru să urîm şi să ne mâniem, să bârfim neîncetat şi să făurim scandaluri? Pentru ce socotim a fi dreptul nostru să fremătăm de indignare?

Aşa ceva nu-i pe placul Domnului. Aşa ceva e de fapt de la Satana, care vrea să-i dezbine pe creştini şi să nimicească pacea. Nu uitaţi că soarta lumii şi a ţărilor în care trăim nu stă la cheremul ateilor. Ce pot face ei? Să înţelegeţi că un astfel de om e în întuneric şi sub înrâurirea diavolului. E firesc să-i urască şi să se mânie pe cei din altă tabără; la nimic altceva nu te poţi aştepta de la ei. Dar ceea ce-i într-adevăr uimitor e că oamenii, în loc să-şi amintească că suntem datori să trăim în pace, încep să aducă acel cumplit duh de răzvrătire al lumii în Sfânta Biserică. Aceasta vine, în chip vădit, din gura diavolului. El anume este cel ce ne însuflă cu ideile sale viclene şi groaznice de a ne dezbina între noi.

Nu putem trăi precum cei ce sunt fără Hristos – Domnul a zis: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. Însă, aşa cum zice Apostolul, „dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi”.

Cu adevărat diavolul vrea acum să-i dezbine pe creştini şi apoi să nimicească toate lucrurile însemnate pentru creştini, care contează pentru ei. Din pricina creştinilor ţine Dumnezeu lumea. Din pricina creştinilor dă Domnul pace neamurilor. Când apar războaiele? Atunci când creştinii uită de unitatea lor, atunci când se întovărăşesc cu cele ale lumii acesteia…"

Parintele Daniil Sisoev

(Aceasta este ultima predică rostită de Părintele Daniil Sisoev, un preot binecunoscut pentru lucrarea sa misionară în rândul musulmanilor şi a numeroaselor secte din Rusia. Oamenii care l-au cunoscut mărturisesc că părintele dintotdeauna era foarte direct, fapt pentru care era iubit de tineri, iar la propovăduirea lui veneau şi atei convinşi, care în scurt timp se convingeau de puterea Adevărului. Mulţi credeau, mulţi se converteau. În seara zilei de 19 noiembrie 2009, Părintele Daniil s-a învrednicit a-L mărturisi pe Hristos cu însăşi viaţa sa, primind cununa muceniciei când un fanatic islamist, purtând o mască, a intrat în biserica,,Sf Ap. Toma"din sudul Moscovei şi l-a împuşcat înaintea Sfântului Altar).

(Material apărut în nr. 21 din 2010 in revista “Familia Ortodoxă”).

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Pastor

A fi păstor adevărat înseamnă a avea iubire,
iar nu dorinţă de câştig,
nu-asprime, ci simţire,
nu a mâna din urma lor pe oi,
ci-a le atrage,
a cerceta durerea lor nainte să te roage…

A păstori, nu-a apăsa,
a-i păstori cu hrană
cu bunătate cântărind şi-ndemnuri, şi dojană,
a-i păstori frumos pe toţi
de orice vârstă-a vieţii,
crescându-i cu trăirea ta, a faptei şi-a poveţii.

A-i creşte,-nseamnă-a te jertfi
în munca necurmată,
în rugăciuni, în plâns, în post
şi-n pildă-adevărată.

Hristos te roagă,
ca atunci pe Petru,
mai în urmă:
– De Mă iubeşti cu-adevărat,
să-Mi paşti întreaga turmă!

Deci numai dacă-L poţi iubi pe El şi turma-I toată
aşa te fă păstor, altfel mai bine niciodată!
Şi nu uita că păstoreşti nu turma ta-n viaţă,
ci turma Lui, de care dai răspuns în Sfânta-I Faţă.

Deci dacă nu te porţi aşa, lua-Şi-va turma ţie
ca altuia mai bun s-o dea…
– Fii treaz la datorie!

Traian Dorz

OASTEA DOMNULUI - TAINA INVIERII IN BISERICA

,,Dorinta Oastei a fost sa fie o miscare a Invierii,sa scoata pe oameni din stricaciunea morala ,din stricaciunea patimilor,din moartea pacatului care se arata in multe feluri in viata noastra si in jurul nostru....
Care este biruinta Oastei,duhovniceste? Biruinta asupra pacatului.
Lupta noastra ,spune Sfantul Apostol Pavel ,nu este cu trupul si cu sangele,ci cu puterile ,cu duhurile rautati din vazduhuri.Lupta noastra este o lupta duhovniceasca .Si cand am biruit pacatul din noi ,simtim puterea invierii(....)
Oastea Domnului este o lucrare de innoire ,de inviere,de trecere de la stricaciune la imbunatatire.De la iubirea de frumuseti trecatoare ,la iubire de frumuseti netrecatoare.Intre Oastea Domnului si monahismul ortodox exista atatea asemanari,lupta duhovniceasca este aceiasi numai ca ostasi sunt in general oameni casatoriti iar cei din manastire sunt monahi.Sa devenim prieteni;familiile ostasilor sa devina o Betanie ,ca si o manastire,dar cu cei care sunt in lume.
....Este o mare nevoie astazi ,intr-o lume a mortii,a stricaciunii si a pacatului sa aratam puterea Invierii.
Oaste Domnului ,ca o taina a invierii in Biserica este de folos Bisericii cand aduce duhovniceste marturia puterii Invierii lui Hristos in viata noastra,ca ridicare a noastra din stricaciunea patimilor,din stricaciunea pacatelor si innoirea vietii.
Doresc sa va spun ca sunteti de mare folos atunci cand aparati dreapta credinta.Avem o multime de tendinte sectare in Biserica ,in interiorul Oastei ,in interiorul monahismului,in interiorul parohiilor.Multi oameni nu stiu sa foloseasca libertatea spre mantuire.Si pe multi libertatea i-a dus la ratacire.Au fost oameni care au pastrat un echilibru psihic si duhovnicesc in timpul dictaturii.Si cand a venit mai multa libertate n-au stiut cum s-o administreze .De aceea Sf. Ap. Petru spune sa nu folosim libertatea ca acoperamant al rautatii,adica cu pretextul libertatii sa ne invrajbim,sa rupem unitatea frateasca a Bisrericii.Oaste Domnului trebuie sa fie o Oaste care militeaza pentru unitatea Bisericii.Avem o multime de sate afectate de sectari, sunt unele de care nici n-au mai auzit romanii in istoria lor,atatea nascociri dracesti.Deci peste tot Biserica este amenintata de schisma ,dezbinare,cum spune istoricul Eusebiu al Cezareei,in secolul IV.Pentru ca diavolul [diabolos],inseamna dezbinatorul.Si simbolul credintei [symbolos]inseamna cel ce aduna.
Ei bine ,in tot timpul ,portile iadului,care sunt puterile infernale demonice,caute sa dezbine Biserica .Insa noi avem credinta si nadejde in cuvintele Mantuitorului Care a spus:,,Biserica Mea ,nici portile iadului n-o vor darama".(...)
In al doilea rand ,misiunea Oastei este mare pentru unitatea familiei.Unitatea Bisericii ,in primul rand;in al doilea rand unitatea familiei.Familia crestina este astazi supusa la atatea ispite si atatea forte ale dezbinarii:saracie,criza economica,influente desantate de tot felul,sub pretextul modernismului ,vin toate prostiile :si din Rasarit si din Apus, si din Nord ,si din Sud ca sa destrame familia crestina.
Oastea Domnului pune accent pe unitatea familiei;iubirea dintre sot si sotie ,dintre parinti si copii.
In al treilea rand ,Oastea Domnului este de mare folos Bisericii atunci cand arata iubirea si unitatea frateasca prin opera filantropica(...)
As vrea sa spun si despre cantarile de la Oaste ca sunt deosebit de frumoase,fiind foarte concentrate.....Acestea toate la un loc sunt o contributie la viata intregii noastre Bisericii,pentru ca ce este frumos si de valoare devine pentru toata lumea un tezaur duhovnicesc,o comoara."

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

P.F.Parinte Daniel -Patriarhul B.O.R.
(spicuiri din cuvantul de invatatura ,la Adunarea O.D. din Iasi <<Prea Fericitul Parinte Daniel era atunci Mitropolit al Moldovei>> /aprilie 1999 /sursa:,,Iisus Biruitorul"nr.20 din 10-16 mai 1999)

Troparul Sfinţilor Români

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

SFINTII NEAMULUI ROMANESC

,,Multe ţinuturi ale lumii s-au învrednicit să-i facă Raiului belşug de suflete alese, care pururea se împărtăşesc de neînserata lumină a lui Dumnezeu. Întru aceasta, nici hotarele neamului românesc n-au fost mai sărace decât altele. Din duhul poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata drepţilor; din sângele lui s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morţii; sub altarele lui s-au mucenicit mădulare care, prin suferinţă, au mărturisit puternicia duhului întru Hristos; prin munţii lui s-au mântuit sihaştri în luminată cuvioşie, mistuindu-se în rugăciune, post şi priveghere; şi nu pe puţine din scaunele vlădiceşti s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur şi nestemate a preţuirii celei de obşte, şi-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfinţeniei.

Slavă lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a ruşinat în faţa altor seminţii lipsindu-ne de rugători apropiaţi. Deşi aceştia, împreună cu toţi sfinţii, mijlocesc pentru noi în limba îngerilor, cea mai presus de orice limbă, ei cu osârdie ne pomenesc pe noi, purtătorii graiului în care, aici, L-au mărturisit pe Hristos.

Cu toate că au chipuri duhovniceşti, mai presus de orice chip al sângelui şi al cărnii, ei sunt acolo iconarii chipurilor noastre, ca unii ce s-au desăvârşit în templele Duhului Sfânt. Şi cu toate că sălăşluiesc în cetatea luminii, cea mai presus de orice împărăţie, ei cu osebire ne priveghează, ca nişte străjeri neadormiţi ai cetăţii lor celei pământeşti.

Prin sfinţii lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu şi se întregesc în Dumnezeu, aşa cum culorile curcubeului purced din soare şi se întregesc în soare. Şi precum roua pământului răsfrânge soarele şi-i arcuieşte lumina pe boltă, desfătându-ne, aşa sfinţii cerului îl răsfrâng pe Dumnezeu Cel nevăzut şi-I arcuiesc slava peste veacuri, mântuindu-ne cu puterea Lui.

Slavă lui Dumnezeu că şi pe pământul ţării noastre a revărsat îmbelşugată ploaie de har, din care s-a brobonit roua cea mântuitoare a sfinţilor noştri."

I.P.S.Bartolomeu Anania