TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 7-A DUPA RUSALII

Iisus vindeca doi orbi (Matei 14,14-22)

Evanghelia de mai sus ne spune cum a tămăduit Iisus doi orbi. Astfel de orbi care cerşesc pe la poduri sau pe lângă drumuri sunt şi azi; şi datori suntem cu toţii să-i miluim. Dar, în afară de aceştia, mai sunt şi altfel de orbi: sunt cei orbi cu sufletul. Orbia cea sufletească o fac patimile şi păcatele cele grele. Spre pildă, doi oameni cuprinşi de focul mâniei nu sunt altceva decât doi orbi care nu mai văd şi nu mai judecă nimic. Desfrânatul, de asemenea, este un orb ce nu mai vede nimic curat şi sfânt, ci merge orbeşte înainte pe calea poftelor spurcate ce-i omoară, rând pe rând, sănătatea, viaţa şi sufletul. O şi mai cumplită orbie sufletească face beţia. Beţivul este şi el un orb ce şi-a pierdut cu totul vederea sufletească. Despre acest fel de orbi zicea Psalmistul: că „ochi au şi nu văd…“. Aţi văzut cum pe cei orbi îi duc alţii, de mână sau de bâtă, unde ei nici nu ştiu. Întocmai aşa îi poartă patimile şi păcatele pe oamenii cei stăpâniţi de ele.
Oh! Ce cumplită orbie sufletească este în lumea de azi! Parcă s-au împlinit cuvintele Scripturii, ce zic că „Domnul veacului acestuia (diavolul) a orbit minţile necredincioase, să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos.“ (II Cor. 4, 4). Lumea şi oamenii de azi trăiesc în cumplită orbie sufletească, pentru că n-au primit cu adevărat lumina lui Hristos, Care a venit în lume „să dea orbilor vedere“ şi să-i „lumineze pe cei care şedeau în întuneric şi în umbra morţii“ (Ps. 106, 10).
Iisus este „lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume“ (evanghelia de Paşti). „Eu sunt Lumina lumii – zicea Iisus; tot acela ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12).
Lumina lui Hristos luminează tuturor şi toţi care o primesc pe dânsa cu adevărat „ies din întuneric şi se fac fiii luminii“ (Ioan 12, 36). „Dar osânda aceasta este că Lumina a venit în lume, însă oamenii iubiră mai mult întunericul…“ (Ioan 3, 19). În zilele noastre, lumina iar s-a împreunat cu întunericul şi întunericul a copleşit lumina, pentru că creştinii de azi n-au primit cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi lumina Lui despre care zice evanghelia din ziua de Paşti că „întunericul n-o poate cuprinde pe ea“. „Rodul luminii stă în dreptate, în dragoste şi adevăr“ (Efeseni 5, 9). Însă ce vedem noi azi în lume? Vedem rodul întunericului: ura, nedreptatea, minciuna etc. „Cine zice că este în lumină şi urăşte pe fratele său este în moarte şi întuneric“ (I Ioan 2, 9-11). Într-o astfel de lumină mincinoasă trăiesc cei mai mulţi creştini. Oamenii urăsc lumina pentru că iubesc păcatele şi „oricine făptuieşte rele urăşte lumina, pentru că faptele lui nu sunt văzute şi mustrate…“ (Ioan 3, 20).
Să luăm aminte! Orbia sufletească este cea mai cumplită boală şi nici un alt doctor nu poate tămădui o astfel de boală decât Doctorul, Care i-a tămăduit pe orbii din Evanghelie: Iisus Hristos. Orbii din Evanghelie s au tămăduit prin credinţa lor cea tare, prin încrederea lor în puterea lui Iisus şi prin dorinţa lor cea vie care suspina, zicând: „Doamne, miluieşte-ne!“ Aşa şi noi să cădem înaintea lui Hristos cu credinţă, adică cu încredere în Jertfa Lui cea Sfântă şi Mântuitoare şi cu dorinţa vie de a ne tămădui. O credinţă ce te lasă tot orb şi tot în păcate este o credinţă fără Hristos şi fără putere.
Despre Apostolul Pavel ne spun Scripturile că, în drumul spre Damasc (când era Saul şi mergea să prigonească pe Hristos), i-a ieşit în cale o lumină care l a orbit pentru o clipă şi apoi i-a dat o altă vedere şi alte purtări. Din Saul l-a făcut Pavel şi din prigonitor, apos¬tol. „A fost aceasta o orbire după care a văzut şi a făcut şi pe alţii să vadă“ – zice Sf. Ioan Gură de Aur.
Aşa trebuie, iubite cititorule, să ieşi şi tu din orbia şi robia păcatelor şi a patimilor. „Eu sunt Lumina vieţii, a lumii – zicea Iisus; tot acela ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12). Credinţa şi lumina lui Hristos trebuie să-ţi dea şi ţie alţi ochi şi altă vedere, alte picioare şi altă umblare, altă gură şi alte vorbe, altă inimă şi alte simţuri. O credinţă ce nu te scoate şi pe tine din orbia şi robia patimilor, o credinţă ce nu te întoarce şi pe tine din drumul „Damascului“ păcatului este o credinţă fără Iisus şi fără nici o putere de mântuire sufletească.

Păţania unui medic
Un doctor s-a adresat odată, aşa cam în batjocură, unui preot, cu următoarele vorbe:
– Sfinţia ta te numeşti păstor de suflete; spune-mi, te rog, ai văzut vreodată un suflet?
– Nu, răspunse preotul!
– Dar de auzit, l-ai auzit?
– Nu!
– Dar de gustat, l-ai gustat?
– Nu!
– Atunci, poate că l-ai mirosit?
– Nici aceasta!
– Nici nu l-ai simţit?
– Ba da, l-am simţit! răspunse preotul.
– Va să zică, încheie doctorul cu un aer de învingător, din cele cinci simţuri ce le ai, patru vorbesc contra sufletului şi numai unul pentru suflet! Şi dumneata încă tot mai crezi că este suflet?
Atunci preotul îl întrebă pe doctor aşa:
– Dumneata eşti medic?
– Da!
– Spune-mi, ai văzut dumneata vreodată o durere?
– Nu!
– Dar de auzit, ai auzit-o?
– Nu!
– Dar de gustat, ai gustat-o?
– Nu!
– Atunci, poate ai mirosit-o?
– Nici aceasta!
– Nici n-ai simţit-o?
– Ba da, am simţit-o!
– Iată dar, zise preotul, din cele cinci simţuri ce le ai, patru vorbesc contra durerii şi numai unul pentru ea. Şi dumneata tot mai crezi că este durere?
Doctorul înţelese lecţia şi plecă ruşinat.

Pr. Iosif Trifa ( Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an )

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Iubeste-ti crucea ta

Iubeste-ti crucea ta si-o poarta,
oricât de aspra ti-ar parea,
caci si cea mai amara soarta
cândva ti-o indulcesti cu ea.
Când va veni singuratatea
si prea din greu ti-o vei purta
ca de-al sotiei sân prea-dulce
lipeste-te de crucea ta.

Când, cu puterile sleite,
nici s-o târasti n-ai mai putea,
prin cele mai fierbinti ispite,
mergi aparat de cruce ta.

Când se va napusti furtuna,
si nici un scut nu vei avea,
cu-ncredere, intotdeauna
te-adapostesti sub crucea ta.

Prapastii când o sa te-afunde
si nici un pod nu vei avea,
ea peste ele-ti va fi punte,
si-ai sa le treci pe crucea ta.

Iar când vei merge spre cununa,
Hristos iesi-va-n calea ta,
spunându-ti: "Bine, sluga buna!",
si-n schimbul crucii ti-o va da.

Traian Dorz

STARETA IRINA -CEA BINEVOITOARE DIN MANASTIREA HRISOVALANT

Sfanta care a primit mere din Rai.

Sfanta Irina s-a nascut in Capadocia intr-o familie aristrocata .A avut o soră care s-a căsătorit cu Vardas, fratele Împărătesei Teodora.

Împărăteasa Teodora, care conducea imperiul după moartea lui Teofil ca regentă a fiului ei, a restabilit ortodoxia şi a îndepărtat iconoclasmul. La cea de-a douăzecea aniversare a fiului ei, Împărăteasa Teodora a trimis mesageri să găsească o fată potrivită, rafinată, frumoasă şi virtuoasă pentru a-i fi soţie viitorului imparat Mihail. Venind la Irina, ei i-au oferit şi ea a acceptat să se căsătorească cu Mihail, iar ei (cu o parte din membrii familiei) s-au întors la Constantinopol pentru nuntă.

Pe drumul spre Constantinopol ei au trecut Muntele Olimp, iar Irina a cerut să îl vadă pe pustnicul Ioanichie şi să primească binecuvântările lui. Curăţia interioară a pustnicului i-a permis să prevadă sosirea grupului şi, de asemenea, viitorul Irinei, şi a spus: ,,Bine ai venit, Irina, Slujitoarea Domnului. Mergi la Curtea Imperială cu bucurie pentru ca obstea din Hrisovalant are nevoie de tine".

Irina, minunandu-se de darurile pustnicului ,i-a facut metanie şi i-a cerut binecuvântarea. Ioanichie a ridicat-o, a întărit-o cu sfaturi duhovniceşti şi i-a dat binecuvântarea sa, iar Irina, plină de bucurie şi-a continuat călătoria spre Constantinopol. La sosirea ei, a fost primită cu mare ceremonial de rude, patricieni, senatori şi popor.

Dar, nunta nu a fost să fie: Mihail era deja căsătorit. Irina nu s-a supărat, ba chiar a mulţumit lui Dumnezeu; refuzând multe propuneri de căsătorie cu oamenii iluştrii din Bizanţ, ea s-a stabilit la Mănăstirea Hrisovalant.

Irina a fost impresionată de atmosfera din mănăstire şi de modul de viaţă al obştii aşa de mult încât ea şi-a eliberat sclavele, şi-a dăruit bogăţia şi zestrea cuvenită săracilor şi a intrat în comunitate, îmbrăcându-se cu o haină din pânză de sac cu smerenie si supunere ea a slujit obştea de maici cu voioşie şi împlinind cu grijă şi cele mai de jos şi dispreţuite sarcini, niciodată folosind sofisme în vorbire sau indignări aristocratice.

Stareţa de la Hrisovalant a băgat de seamă că Irina se călăuzea după cuvintele Mântuitorului Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic (Ioan 15:5); Tanara calugarita era admirată de toate pentru ascultarea ei, pentru umilinţă, iubire şi entuziasm; obştea ei a ajuns să spună că are sufletul unui sclav eliberat.

În chilia ei citea vieţile sfinţilor, învăţănd de la Sfântul Arsenie cel Mare rugăciunea lungă de toată noaptea. Irina a cerut binecuvântare ca să se încumete la această rugăciune, iar stareţa, cunoscând smerenia Irinei, i-a dat acceptul îaninte de terminarea primului an de noviciat. Irina era capabilă să stea de dimineaţa până noaptea cu mainile ridicate câteodată rămânând zile întregi nemişcată, spre marea uimire a stareţei.

Irina avea să facă acestea timp de trei ani, mâncarea ei era formată din pâine şi apă, ierburi şi legume; hainele şi le schimba de Sfintele Paşti, şi îl spăla doar ca să-l dea săracilor în timpul Postului Pastelui . Ascultarea ei consta în spălarea toaletelor. Orice gând ne la locul lui sau semne ale ispitelor diavolului erau imediat marturisitr stareţei, urmată de reînceperea canonului Irinei.

După acetea, Irina nu mai trebuia decât să-şi facă crucea ca o apărare de nebiruit împotriva diavolului; cu toate acestea, odată, a fost atât de cuprinsă de îndoială încât s-a aruncat la pământ, vărsând lacrimi de rugaciuni în faţa Domnului, a Sfintei Sale Maicii şi a tuturor Sfinţilor şi Arhangheli (cărora le era închinată mănăstirea).

In cele din urma , a ajuns egumena manastirii,inscaunata fiind de Patriarhul Metodie al Constantinopolului ,dupa ce acestuia i s-a vestit prin cereasca instiintare ca Irina cea nevoitoare era bine-placuta inaintea lui Dumnezeu.Cu cat era mai cinstita de oameni pentru intelepciunea,sfintenia vietii si facerile sale de minuni ,cu atat mai mult ea se smerea. Se socotea una cu talharul nepocait incat, la Impartasirea cu Dumnezeiestile Taine, isi ascundea fata pentru a nu i sa vedea lacrimile.

Unul din darurile Irinei era înainte-vederea. Irina a cerut Domnului darul înainte-vederii pentru a cunoaşte încercările surorilor şi astfel să fie în stare să le sfătuiască. Un inger a venit la ea, spunând :,,Bucura-te, slujnică rodnică a lui Dumenzeu, Domnul m-a trimis pentru că mulţi pot fi salvaţi de călăuzirea lor de către tine. Voi rămâne lângă tine şi îţi voi descoperi cele ce se vor intampla ". El a dispărut, dar a rămas cu ea, revelându-i mereu problemele ascunse ale măicuţelor şi ale tuturor care-i căutau sfatul. Irina a fost capabilă să-şi folosească acest har pentru a îndrepta greselile , niciodată pentru a mustra sau umilii. Aducând mulţumire Domnului, indiferent de câţi îi căutau sfatul, ea a crescut în smerenie.

Sora Irinei, soţia prinţului Varda, şi-a trimis eunucul să o vadă pe Irina. Irina a informat-o de o descoperire ce o avusese de curând cum că prinţul avea să moară în curând la dorinţa Împăratului Mihail, iar însăşi împăratul îşi va pierde foarte curând viaţa şi regatul. Chiar dacă această dezvăluire era confidenţială, Prinţul Varda a aflat totul de la soţia sa; cu toate acestea, datorită mândriei şi necredinţei prinţului Varda, el a ignorat această idee. Aşa cum proorocise sfânta, prinţul Varda a fost ucis în luptă, urmat destul de repede de împărat. Irina a continuat să slujească biserica sub domnia lui Vasile Macedoneanul, succesor la tron.

O fată tânără şi frumoasă a venit la mănăstirea Hrisovalant ca sa devina calugarita . Pentru a o face să renunţe, diavolul l-a instigat pe fostul ei logodnic să caute ajutorul unui vrăjitor din Capadocia. Vrăjile acestuia au făcut ca tanara fecioara să-şi piardă minţile şi să ameninţe că se va înneca. Irina ,adunând obştea laolaltă, le-a explicat situaţia şi a randuit o săptămână întreagă de post, 100 de mătănii zilnic, şi rugăciune neîntreruptă pentru aflarea voii lui Dumnezeu. În cea de a treia noapte, Sfântul Vasile i s-a aratat Irinei, sfătuind-o să o ia pe tanara si sa o trimita la Biserica din Vlaherne, unde Maica Domnului o va vindeca. Luând şi două maici în vârstă cu ea, la sosire au adormit în timpul primei nopţi întregi de priveghere datorită obodeli.

Inaintea-vedere a Irinei a continuat în timp ce dormea: o procesiune de pelerini în haine albe şi aurii i-a apărut, strălucind de o lumină ciudată şi nepământeană, împrăştiind flori şi tămâie în drumul lor. Irina i-a întrebat de ce fac aceasta, ca să i se spună că Maica Domnului trebuie să sosească.Maica Domnului a sosit acolo, înconjurată de grupuri de îngeri, atât de strălucitoare încât nimeini nu se putea uita la ea; ea a mers la bolnavă, apoi a venit la Irina care s-a aruncat pe jos cu mare frică. În timp ce era prosternată, Irina a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i Sfântului Sfantului Vasile să o vindece pe tânăra din Cezareea, spunând:,, Fiul Meu şi Dumnezeu ţi-au dat această putere". După Vecernie, Irina a cerut obştii să-şi ridice ochii şi mâinile către cer şi să strige: ,,Doamne, ai milă"; după multe ore şi multe lacrimi, Sfântul Vasile şi Sfantul Anastasia au vindecat-o pe tanara bolnava.

Nicolae era un bărbat tânăr , cu ascultare la via mănăstirii. El s-a îndrăgostit de o măicuţă, astfel încât a început să piardă nopţile ascultând indemnurile demonilor pentru a afla cum îşi poate satisface pofta. Într-o noapte a căzut inconştient ca urmare a acestui fapt. În dimineaţa următoare, Irina a auzit acestea şi a spus:,, Binecuvântat fie Domnul că a lăsat ca noi să fim ispitite de vrajmasul" şi a dispus ca Nicolae să fie dus în Biserica Sfintei Anastasia astfel încât Irina să nu fie considerată responsabilă de vindecarea lui Nicolae. Cu toate acestea, Sfânta Anastasia i s-a arătat Irinei şi i-a spus să nu se lase pe tânjeală şi să-şi vindece slujitorul.

Irina s-a hotărât să-l lege pe Nicolae într-o cămaşă de forţă de unul din stâlpii bisericii. Imediat după Vohodul Mare ,Nicolae a fost atât de cuprins de furie încât şi-a rupt lanţurile, a alergat la Usile Imparatesti şi a început să muşte din trupul preotului, atât de tare încât Irina a trebuit să-şi părăsească strana şi să-i ordone să rămână nemişcat; o poruncă atât de puternică încât încât el s-a liniştit imediat. El a încercat să se dea înapoi, dar nu mai putea să se mişte.

După Sfanta Liturghie, Irina s-a asezat alături de Nicolae şi s-a rugat Domnului pentru vindecarea lui.După ceva timp, ea s-a ridicat şi i-a poruncit demonului să iasa din tanar ,s-a facut un vuiet mare si astfel Nicolae s-a vindecat.

De mari Sarbatori Crestine ,Irina avea obiceiul să privegheze în curtea mănăstirii, aducând mulţumiri pentru fumuseţea neasemuită a creaţiei. În timpul unei astfel de privegheri, una din măicuţe, care nu putea dormi, şi-a părăsit chilia şi a mers în curte. Măicuţa a fost binecuvântată să o vadă pe Irina nemişcată, cufundată în rugăciune şi ridicată la un metru deasupra pamântului, cu doi chiparoşi aplecaţi până la pământ înaintea ei. După ce Irina şi-a încheiat rugăciunea, ea a binecuvântat copacii şi ei s-au îndreptat.Maica care a vazut aceasta a fost cunoscuta de Stareta Irina care i-a poruncit sa nu descopere aceste pana dupa moartea ei .

Alta data ,printr-un corabier din Patmos caruia i s-a aratat ,Sfantul Ioan Teologul i-a daruit trei mere inmiresmate din Rai. Ea a sadit semintele lor in pamant ,si apoi veacuri la rand s-a stiut in intreg Bizantiul de binecuvantarea roadelor acestor pomi;puterile lor tamaduitoare ,ce le ajuta indeosebi pe femeile sterpe sa nasca copii.

Cunoscandu-si din-nainte ceasul plecari ,Irina va trece la cele veşnice în ziua de după prăznuirea Sfântului Pantelimon .

Irina şi-a petrecut toată săptămâna de dinainte pregătindu-se. Şi-a petrecut toate zilele în rugaciune si post , doar bând apă şi mâncând bucăţele din ultimul măr rămas pe care l-a mâncat pentru că şi-a simţit aproape moartea. Imediat ce a mâncat prima bucăţică de măr orice duşmănie a dispărut din mănăstire, iar mănăstirea s-a umplut de aroma mărului. Într-un moment de îndoială Irina a strigat cu multă siguranţă. Obştea a alergat la ea, iar Irina recăpătându-şi calmul, a spus:

"Astăzi, copiii mei, voi pleca din lumea aceasta şi nu mă veţi mai vedea. Pentru că a sosit vremea să trec în viaţa vesnica. De aceia vă aleg ca maică stareta pe Maria, pentru că ştiu că ea a fost deja aleasă de Dumnezeu. Ştiu că vă va conduce urmând Voia Domnului şi o să vă ţină pe calea îngustă astfel încât să ajungeţi cu toti in Rai. Nu iubiti placerile lumii şi tot ce este al ei, pentru Domnul şi Stăpânul a spus: ,,Nu iubiţi lumea sau cele ale lumii". Dacă cineva iubeşte lumea, nu este dragoste pentru Tatăl în el"(Ioan 12:15)

pentru că toate lucrurile trecătoare sunt nefolositoare. Niciodată nu urmaţi calea trupului ci numai Voia Domnului pentru că El este cel care va dat toate lucrurile pe care apoi voi puteţi să i le înapoiaţi în acea zi."

Şi astfel, după ultimele ei indemnuri şi după ce şi-a numit stareţa care o va înlocui la Hrisovalant, ea şi-a ridicat mâinile şi ochii spre Rai şi s-a rugat astfel:

"Domane Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului celui viu, Bunule Păstor care ne-ai salvat şi hrănit cu Preascump Sângele Tău, pun în Preasfintele Tale Mâini această mică turmă. Ascundea cu umbra aripilor Tale (Psalmul 90), apără-o de ispitele demonilor pentru că a Ta este Împărăţia, Puterea şi Slava şi Ţie îţi mulţumim în vecii vecilor."

După ce a terminat rugăciunea s-a aşezat şi a zâmbit la vederea îngerilor care o întâmpinau, iar faţa ei strălucea. A închis ochii şi a adormit în Domnul.

În timpul privegherii de toată noaptea, erau prezenţi aşa de mulţi oameni – bogaţi şi săraci – încât porţile mănăstirii au putut fi închise doar forţat. În ziua următoare, la înmormântare, mulţimea şi mai mare a fost uimită de frumuseţea Irinei, care avea peste 102 ani. În timpul slujbei şi a înmormântării o mireasmă nemaiintalnita a umplut mănăstirea.Vechea manastire Hrisovalanton a dainuit pana i veacul al XI-lea .Astazi ,din ea se mai gasesc cateva ruine ,in districtul Odirne Kapou din Istambulul modern. O, Manastire noua a fost intemeiata in 1930 ,in nordul Eviei in apropierea satului Ilia , inchinata tot Sfintilor Arhangheli , prin mijlocirea Sfintei Irina care a fost zarita de multi atunci cand se sapau temeliile manastiri.Pe pamanturile manastirii se afla un mar ,despre care maicile de acolo spun ca a crescut dintr-un alt pom,rodit din semintele unuia dintre poamele ceresti daruite Sfintei. Desi moastele Sfintei nu se mai pastreaza ,la manastire se gaseste o Icoana facatoare de minuni a Sfintei Irina ,zugravita in Sfantul Munte la inceputul veacului XX .

Praznuire Sfintei Irina Hrisovalantu se savarseste la 28 iulie,cu ale ei sfinte rugaciune Doamne ,miluieste-ne si ne mantuieste pe noi .Amin.

LUMEA TE OMOARA , FACANDU-TE SA UITI CA VEI MURI!

Fara Dumnezeu , omul este prizonierul propriului mod de viata

S-a schimbat mult lumea in ultimii ani-sau,mai curand,noi ne-am schimbat,adaptandu-ne cu placere sau cu durere noului ritm.Timpul nu mai este acelas si trece asa de repede ,nici lucrurile nu mai au insusirile de odinioara -frumusetea, adancimea si odihna lor.
Totul se datoreaza grabei cu care se desfasoara lucrurile.(.......)
,,Intelepciunea lumii acesteia nu poate sa mantuie lumea .Parlamentele ,guvernele, organizatiile cele mai avansate de pe pamant sunt neputincioase.Omenirea sufera nesfarsit.Singura iesire este de a afla in noi intelepciunea si hotararea de a nu trai dupa ideile acestei lumi,ci de a urma lui Hristos"(Parintele Sofronie de la Essex)
In aceasta noua situatie prin care trece omenirea ,ne vine tot mai greu sa intelegem ce se intampla cu noi si cu lumea in care traim .Ne fuge pamantul de sub picioare ,pierdem reperele ,valorile si sensul pe care acestea ni-l dau.Ceea ce este cu adevarat importanat pentru viata noastra ne devine aproape indiferent .Iar aceasta atmosfera ,din pacate ,se strange tot mai mult in jurul nostru ,ca un fel de vraja ,care ne face sa uitam de unde venim,cine suntem si incotro ne indreptam.(.....)
Nu au trecut decat cateva luni de cand -undeva in Japonia ,la Fukushima, a explodat o centrala nucleara (......) ,potrivit masuratorilor ,radiatia din parculete in care se joaca copiii din Tokio este de mii de ori mai mare decat aceea care cu un an in urma ,era considerata a fii cea de maxima admisa .(......) Pana mai ieri ,lumea intreaga admira ,,miracolul japonez".O tara lipsita de bogatii naturale ,cu un urias risc de cataclisme -tsunami si cutremure-ajunge una dintre cele mai importante forte economice ale lumii. Cine-si putea imagina ca peste noapte ,toate vor fi puse sub semnul intrebarii si ca oamenii de pretutindeni vor avea toate motivele sa deplanga soarta japonezilor?!(.........)
Lumea care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu sau L-a uitat sufera astazi ,sufera mult ,caci duhurile cumplite ale tehnologiilor si ale ideologiilor se razbuna pe omul care le-a dat nastere ,spre a se increde in ele si a le sluji.Aceasta pentru ca lor nu le este proprie dragostea ,ci mai curand indiferenta,confuzia ,haosul si ura.
Numai Dumnezeu iubeste omul ,Dragoste fiind ,dar ,inselati fiind ,ne-am indepartat mult de El.
Ne-am increzut in puterile lumii acesteia ,le-am admirat si am zis in sinea noastra :,,Cine este Dumnezeu?Iata omul si- a construit cu mainile sale o imparatie aici pe pamant !" Vedem insa ca un simplu tsunami ,un accident ,poate face sa se prabuseasca acest turn al mandriei omenesti.
Ce ramane, care este locul unde trebuie sa ne adapostim pentru a nu fi maturati si noi de urgia stihiilor ingatuite de Dumnezeu asupra lumii noastre? Desigur ,departe de imaginile inselatoare ,inlauntrul realitatilor duhovnicesti -numai acolo vom fi paziti si ne vom dobandi pacea .
Numai zidindu-ne viata pe credinta in Hristos, ,, piatra cea din capul unghiului" , nu vom fi luati de valurile care - iata!- se pornesc cu furie peste lume.
Numai impartasindu-ne din harul Sfantului Duh, avandu-L lucrator in sufletele noastre ,vom putea ramane deasupra tulburarilor care se vestesc a veni asupra lunii.Iar harul ,in chip tainic , ne poate darui atat pacea si bucuria ,cat si compatimirea cu intreaga durere a lumii,a omului de peste tot - fratele nostru , zidit de Mana lui Dumnezeu .
Deasupra la tot si la toate se afla Dumnezeu ,Cel ce poate schimba intr-0 clipa tot raul in bine ,Caci El este Acela care ingaduie soarelui sa rasara, ploilor sa cada la vremea lor , aerului sa ne mangaie obrajii si copiilor sa se nasca .De doua mii de ani ,glasul Sau rasuna in inimile celor ce cred si-L urmeaza :,, Veniti la Mine ,toti cei osteniti si impovarati , si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine ,ca sunt bland si smerit cu inima , si veti afla odihna sufletelor voastre .Caci jugul Meu este bun si povara Mea este usoara."(Matei 11:28-30)
Dumnezeu este Realitatea prima si ultima ,desi multi Ii pun la indoiala existenta.
Trebuie sa traim cu adevarat in Hristos , vazandu-le pe cele trecatoare ale lumii acesteia ca pe un vis.(.....) De la Adam si pana astazi , omul are libertatea de- a alege . Asa a bineplacut lui Dumnezeu : sa-l zideasca pe om dupa chipul si asemanarea Sa . Asemanarea depinde , insa , numai de alegerea pe care o facem .
Sa ne ajute Dumnezeu sa nu ne lasam inselati!
,,Nu uitati cuvintele acestea :Dumnezeu v-a dat vreme spre a va zidi vesnica mantuire . Sa nu o risipiti !" ( Parintele Sofronie de la Essex )

Gheorghe Fecioru ( spicuiri din revista ,, Familia Ortodoxa ", nr. 7 (30) din luna iulie 2011, pag. 1-6)

LUMINA SATELOR

Sutasul din Capernaum

Un mai-mare al armatei, la a cărui poruncă tremurau sute de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului!
În faţa Mântuitorului stă un sutaş păgân; stă cu credinţă tare şi cu rugăciune caldă pentru tămăduirea slugii sale. Dar acest sutaş nu stă numai în faţa Mântuitorului, ci stă şi în faţa noastră cu multe învăţături sufleteşti.

Sutaşul stă înaintea noastră, întai ca o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Hristos, în puterea Lui şi ajutorul Lui. Această credinţă a plecat să-L caute pe Hristos şi această credinţă a ajutat la tămăduirea slugii sale.
„Mergi şi cum ai crezut să-ţi fie ţie!”, i-a zis Hristos… ca o învăţătură că şi noi, prin credinţă vie şi tare, putem dobândi toate cele.

„Toate sunt cu putinţă celui ce crede”, a zis Hristos. Sutaşul din Capernaum este pus apoi înaintea noastră ca o pildă de iubire.

Bolnavul pentru care sutaşul umbla pe drumuri şi îi cerea cu lacrimi în ochi tămăduire nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era… sluga, servitorul său. Şi când ne gândim că în acele vremuri slugile se vindeau şi se cumpărau cu bani, adică erau preţuite în rând cu vitele! Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul!

Sutaşul din Capernaum stă apoi înaintea noastră ca o pildă de smerenie. „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu” a zis sutaşul, cu toate că era un domn, un slujitor dintre cei mai mari. Vorbele lui sunt o dovadă de smerenie şi de cunoaştere a stării sale nevrednice şi păcătoase în faţa lui Iisus Dumnezeu.
Iată deci: sutaşul din Capernaum este pus înaintea noastră ca o pildă de credinţă, de dragoste, de nădejde, de smerenie. Sutaşul din Capernaum avea o credinţă adevărată din care, ca dintr- un izvor, au izvorât: iubirea,rugaciunea,smerenia . Un păgân mântuit stă în faţa noastră ca să luăm şi noi pildă de credinţă de la el, să avem şi noi o credinţă care să ne aplece mereu la picioarele Mântuitorului, o credinţă care să ne aplece în rugăciuni şi să trezească în noi dragostea şi smerenia.

Dragă cititorule! Uită- te cu câtă credinţă stă sutaşul în faţa Mântuitorului; şi, luând pildă de la el, îngenunchează şi tu în faţa Mântuitorului cu toate bolile tale sufleteşti şi trupeşti, cu toate necazurile tale, cu toate bucuriile şi durerile tale, cu toate lipsurile şi păsurile tale. Oricât de păgân şi de păgânit ai fi în păcate şi fărădelegi, nu te teme. Mântuitorul te primeşte şi, după ce vei îngenunchea în faţa Lui, te vei minuna însuţi de ce binecuvântare şi de ce bucurie şi mulţumire sufletească vei simţi în viaţa ta.

O, ce lucru minunat văd eu în chipul de mai sus! Un mai mare al armatei, la a cărui poruncă tremurau sute de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului! Ochii mi se umplu de lacrimi când mă uit la chipul de mai sus şi mă gândesc la cei mai mulţi slujbaşi „creştini” de prin cazarme şi birouri care cuprinşi de păcatul trufiei Il înjură pe bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai scump şi sfânt.

Sunt pline satele şi oraşele de slujbaşi care vor să-şi arate puterea lor prin înjurături aspre. Pe vremea ungurilor, ajungea „căprar” şi „fierar” cel ce ştia înjura mai crâncen. Eu am cunoscut un om cuminte, care îndată ce a ajuns birău (primar) în sat, a început să înjure răstit. Sărmanul! în trufia lui, el îşi închipuia că-i mai tare şi mai respectat dacă înjura! El credea că şi înjurătura se ţine de slujbă, ca şi pecetea şi protocoalele.
Sutaşul „păgân” din Evanghelia de mai sus stă ca o mustrare pentru mulţi slujbaşi „creştini” din zilele noastre.

Sutaşul din Capernaum este apoi o învăţătură despre cum să se poarte stăpânii faţă de slugi. Sutaşul îşi iubea sluga ca pe copilul său, şi acest lucru îl spune şi Evanghelia. Sluga, slujnica şi ucenicul trebuie să fie în casa stăpânului ca şi copiii lui (citiţi la Efeseni cap. 6).

Dragă cititorule! Ca şi sutaşul din Capernaum, ai şi tu un bolnav iubit. Acel bolnav este sufletul tău din casa cea trecătoare a trupului, iar boala este păcatul şi patimile cele rele în care ai căzut.

Aleargă şi tu pentru acest bolnav al tău la Mântuitorul, căci numai El singur ţi l poate scăpa şi vindeca. Îngenunchează şi tu în faţa Mântuitorului cu credinţă, cu dragostea şi smerenia sutaşului, şi atunci îndată vei simţi cum bolnavul tău se tămăduieşte, iar casa sufletului tău se umple de o binecuvântare, de o fericire şi mulţumire pe care n ai avut o şi n ai cunoscut o. Încearcă şi vezi!

Preot Iosif Trifa ( Foaia ,,Lumina Satelor",nr.28 din 1925 -articol preluat de pe Forumul Oastei Domnului:http://www.oasteadomnului.ro/forum/viewtopic.php?t=1955)

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 6-A DUPA RUSALII

Despre boli si incercari

Această evanghelie vine la rând – cu mici deosebiri – de trei ori peste an. La fiecare vanghelie, am dat un tâlc separat.
Se potriveşte aici şi tâlcuirea pe care am dat-o la evanghelia cu bolnavul de la lacul Vitezda.
În tâlcul acela am vorbit pe larg despre bolile noastre cele sufleteşti şi despre doctorul sufletelor noastre.
La evanghelia aceasta, vom vorbi acum despre bolile cele trupeşti, despre scopul şi rosturile ce le au în viaţa noastră bolile şi încercările.
Vom spune îndată, la început, că bolile cele trupeşti sunt totdeauna în legătură cu viaţa noastră cea sufletească… sunt întotdeauna în legătură cu cerul, cu Dumnezeu.
Orice boală, orice încercare îşi are un rost al ei, iar acest rost este în mâinile Domnului.
Văzute prin lumina aceasta, bolile cele trupeşti s-ar putea împărţi în trei clase: ele ne vin ca o pedeapsă pentru păcate; ele ne vin să ne trezească din păcat şi ca un ajutor să putem ieşi din păcat; ele vin să ne apere de păcat şi să ne întărească sufletul. Le vom cerceta pe rând.
Întâi bolile cele trupeşti ne vin ca o pedeapsă pentru păcatele noastre. Dându-ne seama de aceasta, să le purtăm cu răbdare, zicând şi noi cu tâlharul de pe cruce: „După dreptate suferim, luând cele vrednice după faptele noastre” (Lc 23, 41).
Dar însemnaţi-vă bine un lucru: bolile şi încercările nu ne vin numai ca o pedeapsă pentru păcat. Mântuitorul nu este un temnicer, ci El este un Doctor; Evanghelia Lui nu este o temniţă de pedepsit, ci este, mai ales, o şcoală mare de îndreptare şi de mântuire a omului.
Boala cea trupească îşi are şi ea scopul ei cel ceresc: trezirea din somnul păcatelor.
Este om pe care cu nimic nu-l poţi trezi pentru Evanghelie. Se încrede în sănătatea lui, în banii lui, în trufia lui şi îşi bate joc de chemările mântuirii. Dar când vine atare boală şi îl doboară la pat, îndată se domoleşte şi începe a-L striga pe Dumnezeu.
În faţa unei uşi încuiate, încerci toate cheile să afli care s-ar potrivi; în faţa unei inimi învârtoşate, încerci multe chei sufleteşti. Încerci chemări dulci şi plăcute, dar, de regulă, numai cheia suferinţelor poate descuia o astfel de inimă.
Dintr-un fier rece nu poţi face nimic. Oricât l-ai lovi cu ciocanul, e o trudă zadarnică. Dar îndată ce-l bagi în foc cedează.
Aşa e şi cel păcătos, după ce întră în focul suferinţelor. Ferice de cei pe care Duhul Sfânt îi trezeşte din somnul pierzării cu acul bolilor şi încercărilor. Vai de cei pe care, în păcatele lor, nu-i tulbură nici o încercare. Dar tot atât de vai va fi şi celor pe care Duhul Sfânt i-a trezit şi pe urmă iar au adormit.
În vreme de boală şi încercare, strigă omul: Doamne, Doamne! Dar pe urmă uită iar de Dumnezeu. Optzeci la sută din cei pe care Duhul Sfânt i-a trezit prin boli şi încercări adorm iar în păcate, după ce a trecut „ziua necazului”. Aceştia vor avea o răspundere mai mare decât cei care trăiesc netulburaţi de încercări.
În al treilea rând, bolile cele trupeşti – şi alte încercări – ne vin din îngăduinţa lui Dumnezeu, să ne apere de păcat şi să ne întărească în cele sufleteşti. Aceasta e şcoala cea mare a suferinţelor şi încercărilor în care Domnul îi cheamă, de regulă, pe toţi cei credincioşi.
Aproape toţi aleşii Domnului din Scriptură au trecut prin şcoala aceasta.
Cei credincioşi, de regulă, au mai multe încercări decât cei necredincioşi. De ce? Pentru că Domnul „îi ceartă pe cei pe care îi iubeşte”.
Bolile cele trupeşti ne vin din îngăduinţa lui Dumnezeu, ca o solie sfântă, să ne apere de bolile cele sufleteşti; ne vin ca un medicament amar ce scoate din noi otrava şi beteşugul cel sufletesc.
Omul cel credincios, omul cel duhovnicesc vede – şi trebuie să vadă – bolile şi încercările printr-o altă lumină de cum le vede omul cel lumesc.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scria că de când a intrat în Oaste a zăcut de trei ori şi oamenii şoptesc că, prin asta, îl ceartă Dumnezeu, pentru că s-a înscris la Oaste.
Asta e o judecată lumească: e judecata unor oameni care nu cunosc binecuvântările ce ni le dă şcoala suferinţelor.
Pe urma unui semănător, două grăunţe se înţelegeau astfel: „Vezi tu, surată, – grăi o grăunţă rămasă neacoperită de pământ – pe tine te-a îngropat grapa semănătorului. Eu mă desfătez acum în lumina soarelui, iar tu zaci îngropată în întuneric!”.
Dar, în clipele când astfel cuvânta, sosi o cioară şi o înghiţi. Grăunţa cea îngropată, în schimb, nu peste mult timp ieşi afară într-un spic frumos de grâu.
Doamne, mai bine ţine-ne îngropaţi în încercări, decât să ne „fure păsările cerului” (Lc 8, 5).
Pentru cei credincioşi, bolile şi încercările sunt o binecuvântare. Când Lazăr din evanghelie s-a îmbolnăvit, surorile lui au alergat la Domnul, vestindu-L: „Iată, acela pe care îl iubeşti este bolnav” (In 11, 3).
„Doamne, iată acela pe care îl iubeşti este bolnav…”; ce vorbe scumpe sunt acestea pentru cei credincioşi!
De regulă, toţi acei pe care Domnul îi iubeşte au încercări, dar aceste încercări sunt pentru ei o binecuvântare.
La vestea surorilor lui Lazăr, Iisus a răspuns: „Această boală nu este spre moarte, ci spre mărirea lui Dumnezeu”.
Pentru cei credincioşi, boala este o binecuvântare. Eu am stat de trei ori în faţa morţii. Medicii clătinau din cap şi aşteptau sfârşitul meu, dar boala mea nu era spre moarte, ci era spre slava lui Dumnezeu şi întărirea vieţii mele sufleteşti.
Din patul meu de suferinţă, Domnul a făcut pe urmă un amvon.
O, binecuvântată şcoală a suferinţelor! În tine L-am aflat eu pe Domnul şi în tine mă întăresc neîncetat şi acum. O Doamne, nu mă lăsa să scap din această şcoală, până nu voi pleca „Acasă”, la Tine!
Suflete dragă, nu te teme de boli şi încercări! Boala e o solie cerească. Ea te aruncă în braţele Domnului.
Ea Îl cheamă lângă patul tău pe Doctorul sufletelor noastre.
Eu, de câte ori am zăcut bolnav, mă gândeam şi îmi ziceam: mai bine bolnav în braţele Domnului, decât sănătos în braţele diavoleştilor patimi.
Orice pahar pe care Domnul ţi-l întinde să-l bei are pe fundul lui şi o miere dulce. Trebuie însă întâi să bei paharul, ca, pe urmă, să simţi această dulceaţă.
Întrebaţi pe cei care au păsări cântătoare închise în colivii şi veţi afla că cele mai multe dintre ele nu cântă decât închise. Cum le dă drumul, nu mai cântă. Boala şi încercarea sunt o binecuvântare ce ne dă glas să-L strigăm pe Domnul şi să ne rugăm cu lacrimi fierbinţi. Cu câtă putere se roagă omul în „ziua necazului”!
Pe timp aspru de iarnă, înaintezi pe drum mai repede. Întocmai aşa, şi pe drumul veşniciei. Păşeşti mai cu spor pe „timp aspru”. O „vreme liniştită” e mai bună, negreşit, dar nu pentru înaintare.
„Eu mi-am recăpătat vederea şi am început să văd, după ce am pierdut un ochi” – grăia un suflet trecut prin şcoala suferinţelor.
„Eu am început să umblu – grăia un altul – după ce am pierdut un picior.”
Încercarea – întristarea, suferinţa – este câinele cel negru al lui Dumnezeu, care stă de pază lângă turma oilor Sale. Când o oaie oarecare iese din turmă, Dumnezeu trimite câinele să o întoarcă înapoi. Cu cât oaia este mai îndărătnică şi neascultătoare – este şi câinele mai rău şi mai supărător.
De cumva acest câine este lângă cineva din noi, o, nu vă luaţi la harţă cu el, ci alergaţi înapoi, la turmă! Orice împotrivire contra lui e zadarnică şi nu foloseşte la nimic.
În zadar umblaţi să-l loviţi şi să scăpaţi de el. Veţi putea scăpa de el numai întorcându-vă înapoi la turmă.
Va veni o vreme când veţi mulţumi lui Dumnezeu că v-a supărat acest „câine rău”.
O, ce şcoală minunată este şcoala suferinţelor! Din când în când, Domnul ne cheamă în ea. Din când în când, Domnul ne opreşte din lucru şi ne cheamă în şcoala suferinţelor.
Când Lazăr s-a îmbolnăvit, surorile lui au alergat după Mântuitorul. Marta cea grijulie şi-a lăsat lucrul şi a alergat şi ea după Mântuitorul.
Aşa trebuie să facă şi „marta” noastră când se îmbolnăveşte „lazărul” nostru (sufletul). Să alerge după Mântuitorul.
La Techirghiol, pe malul mării, am văzut un lucru interesant. Nişte ciobani din Dobrogea îşi strânseseră oile la marginea mării, unde apa era mică şi le silea să intre în apă, să le spele de murdărie.
Oile se opinteau, ciobanii strigau, câinii urlau; gândeai că ce prăpăd e acolo! Oile au intrat numai cu mare silă în apă. Ciobanii le mai îndemnau şi cu beţele.
Dar îndată s-a văzut cât de mult le lipsea oilor această baie. Apa mării s-a înnegrit de necurăţenia de pe ele. Pe urmă, au ieşit din cazna asta curăţite şi spălate frumos.
Aşa face Domnul, Păstorul nostru cel Mare, din când în când şi cu noi. Ne afundă în apele necazurilor, ca să ne curăţim de gunoiul ce s-a strâns pe sufletul nostru.
Noi tremurăm de „apa” aceasta, dar ea este o binecuvântare pentru sufletul nostru.
Primiţi bolile şi încercările ca pe tot atâtea solii cereşti trimise pentru curăţirea şi întărirea noastră cea sufletească. Gândiţi-vă că după Mântuitorul şi învăţăturile mântuirii umbla ceata celor bolnavi, orbi, şchiopi, ologi şi alţi necăjiţi. Gândiţi-vă la «fericirile» pe care le-a predicat El: „Fericiţi sunt cei ce plâng… fericiţi sunt cei ce suferă” etc. Decât cu o sănătate şi cu o „linişte” în braţele păcatelor, mai bine bolnav şi necăjit în braţele Domnului. Un astfel de om nu este nici bolnav, nici necăjit.
O, ce Doctor mare şi bun este Mântuitorul! El a vindecat milioane de suflete şi de bolnavi… El n-a dat niciodată vreo reţetă greşită.
Când Domnul operează în sufletul nostru cu încercări, n-avem de ce să ne temem. Cuţitul Lui taie numai atât cât trebuie. El ştie precis cât de afund să taie.
Eu, când am stat la operaţie, l-am rugat pe medic să nu mă taie prea adânc. „A trebuit să tai -mi-a zis medicul pe urmă – căci altcum nu puteam stârpi răul”.
Când Domnul ne bagă în cuptorul încercărilor, să nu ne temem! Cuptorul e cald, arde, frige, dar termometrul cuptorului este în mâna Domnului. El ştie câte grade putem suporta.
Când trăim o viaţă cu Domnul, bolile şi încercările ne sunt o binecuvântare. Când trăim o viaţă cu Domnul, chiar când vine vremea să intrăm în „apa” cea rece a morţii, nu ne temem. Domnul ne trece îndată din moarte la viaţă.

Pr. Iosif Trifa

( – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

DIN PATERIC.....

Despre patimi si vicii daunatoare si despre nasterea unora din celelalte

,,Înaintea fiecărui păcat diavolii îl conduc pe om spre următoarele patimi: uitarea, mânia cumplită, care este răutatea neomenească şi neştiinţa, ca un întuneric dens. Aceste trei patimi preced fiecare păcat. Căci omul nici un păcat nu poate săvârşi înainte de a face rău prin uitare, mânie sau neştiinţă. Din acestea ia naştere nesimţirea sufletească, ceea ce înseamnă că mintea – ochiul sufletului, se întunecă şi se umple de toate patimile. Înainte de toate se naşte necredinţa. Necredinţa dă naştere iubirii de sine care este şi începutul şi sfârşitul şi rădăcina şi sămânţa tuturor relelor; ea este iubirea iraţională faţă de propriul trup, când peste tot şi în toate lucrurile caută să-şi aleagă pentru sine ceva folositor. Această rădăcină rea a patimilor se dezrădăcinează prin dragoste, milă şi renunţarea la voia proprie.
Iubirea de sine dă naştere egoismului şi iubirii de argint, lăcomiei pântecelui, care înseamnă rădăcina şi cauza fiecărui rău. Din acestea două: iubirea de sine şi iubirea de argint, pătrund în fiecare loc nefericirea şi cumplitele fărădelegi. Atât în rândul mirenilor, cât şi în rândul monahilor, iubirea de argint dă naştere mândriei, din cauza căreia diavolii au căzut din slava cerească.
Mândria dă naştere iubirii de slavă deşartă cu care s-a amăgit. Adam când şi-a dorit să fie ca Dumnezeu şi prin care a adus suferinţa şi blestemul pentru tot neamul omenesc. Iubirea de slavă deşartă dă naştere iubirii de plăceri datorită căreia Adam a căzut şi a fost izgonit din Rai.
Iubirea de plăceri dă naştere lăcomiei pântecelui şi desfrânării. Desfrâul dă naştere mâniei care distruge căldura sufletească şi e dăunătoare pentru fiecare virtute.
Mânia dă putere pomenirii răului care duce la răcirea sufletului. Pomenirea răului dă naştere hulei răutăcioase la adresa fratelui. Hula dă naştere întristării premature ca o rugină care îl mănâncă pe om.
Întristarea dă naştere îndrăznelii nesăbuite. Îndrăzneala dă naştere trufiei care acţionează împotriva virtuţilor.
Trufia dă naştere vorbăriei nemăsurate, iar vorbăria dă naştere clevetelii. Dacă cineva învinge aceste patimi, acela poate fi supus de către altele care sunt: frica, invidia, ura, făţărnicia, necredinţa, linguşirea, cârtirea, semeţia, iubirea lumească, răutatea sufletului, laşitatea, îngâmfarea, obrăznicia, râsul care duce la cădere, deznădejdea în care omul singur se aruncă fără să vadă iubirea de oameni şi mila lui Dumnezeu, care îi mântuiesc pe cei păcătoşi, pentru că nu există pe pământ un asemenea păcat pentru care să nu existe iertare.
Din următoarele şapte patimi – iubirea de sine, iubirea de argint, mândria cu trufia, pomenirea răului, judecata, desfrânarea, deznădejdea, reiese finalul tuturor patimilor. Dacă cineva nu se îndulceşte cu aceste patimi şi le omoară, acela dobândeşte următoarele virtuţi: credinţa, dragostea, postul, înfrânarea, trezvia, rugăciunea, smerenia cu smerita înţelepciune, tăcerea şi dreapta socoteală.
Dacă cineva are numai una din principalele patimi, acela nicidecum nu va reuşi în ceva chiar dacă ar lucra împotriva celorlalte patimi şi ar avea virtuţi şi chiar dacă sângele său s-ar vărsa pentru Hristos, rugăciunea lui nu va fi plăcută lui Dumnezeu."
Doamne Dumnezeule, izbăveşte-ne pe noi cu darul Tău de orice patimi şi ispite în veci. Amin.

Cuviosul Staret Paisie din Moldova ( sursa: www.pateric.ro -cartea ,,Patericul de la Optina")