CANTARI DUHOVNICESTI

Duminica la Florii

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

SFANTA MARIA EGIPTEANCA

Pocainta care preschimba iadul in Rai

,,Iată a V – a Duminică din Marea Patruzecime, duminica [care pecetluieşte săptămâna] marilor privegheri şi marilor nevoinţe, săptămâna marilor tânguiri şi suspine, Duminica celei mai mari sfinte între sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca…Patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: “Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.Şi care a fost urmarea? Sfânta a preschimbat iadul ei în rai! L-a biruit pe diavol şi a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul şi cu rugăciunea, cu postul şi cu rugăciunea! Pentru că postul, postul împreună cu rugăciunea, este o putere care biruieşte totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: “Să urmăm Mântuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului”. Prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului… Nu există o altă armă, nu există un alt mijloc.Postul! Iată mijlocul pentru a-l birui pe diavolul, pe orice diavol. Exemplu de biruinţă, Sfânta Maria Egipteanca. Ce putere dumnezeiască este postul! Postul nu este nimic altceva decât să-ţi răstigneşti trupul, să-ţi răstigneşti trupul, să te răstigneşti singur pe tine însuţi.De vreme ce există crucea, biruinţa este sigură. Trupul fostei desfrânate din Alexandria, Maria, prin păcat s-a predat robiei diavolului. Dar când a îmbrăţişat crucea lui Hristos, când a luat această armă în mâinile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este învierea sufletului din morţi. Postul şi rugăciunea deschid ochii omului, ca să se zărească şi să se înţeleagă după adevăr pe el însuşi, să se vadă pe el însuşi. Vede atunci că fiecare păcat în sufletul lui este mormântul lui, mormântul, moartea lui. Înţelege că păcatul în sufletul lui nu face nimic altceva decât să transforme în leşuri toate câte aparţin sufletului: gândurile lui, sentimentele lui şi dispoziţiile lui; un şir de morminte. Şi atunci…, se dezlănţuie din suflet un strigăt jalnic: “Înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acesta este strigătul nostru în această sfântă săptămână: Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă. Astfel ne-am rugat în această săptămână Domnului, astfel de strigăte rugătoare ne-a predat, în Canonul său cel Mare, marele sfânt părinte al nostru Andrei Criteanul.
“Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acest strigăt ne priveşte pe noi toţi, pe toţi câţi avem păcate. Cine nu are păcate? Este imposibil să priveşti în tine însuţi şi să nu afli undeva, în vreun ungher al sufletului tău, să nu localizezi în vreun colţ al lui un păcat poate uitat. Şi… fiecare păcat, pentru care nu te-ai pocăit, este mormântul tău, este moartea ta. Şi tu, ca să poţi să te mântuieşti şi să te înviezi pe tine însuţi din mormântul tău, strigă cu strigătele tânguitoare şi rugătoare ale Marii Patruzecimi: “Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.Să nu ne batem joc de noi înşine, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi. Şi chiar dacă un singur păcat ar rămâne în sufletul tău, şi tu nu te pocăieşti şi nu-l mărturiseşti, ci îl laşi înăuntrul tău, acest păcat te va duce în împărăţia iadului. Pentru păcat nu există loc în raiul lui Dumnezeu. Pentru păcat nu există loc în Împărăţia Cerurilor. Pentru a te învrednici de Împărăţia Cerurilor, îngrijeşte-te să izgoneşti din tine orice păcat, să dezrădăcinezi din tine prin pocăinţă orice păcat. Pentru că nimic nu izbăveşte decât pocăinţa omului. O astfel de putere a dat Domnul Sfintei Pocăinţe.Priviţi! Dacă pocăinţa a putut să mântuiască o femeie atât de desfrânată, cum a fost odată Maria Egipteanca, cum să nu mântuiască şi pe alţi păcătoşi, pe fiecare păcătos, şi pe cel mai mare păcătos şi criminal? Da, Sfânta şi Marea Patruzecime este câmpul de luptă pe care noi, creştinii, cu postul şi cu rugăciunea îl biruim pe diavolul, biruim toate păcatele, biruim toate patimile şi ne asigurăm nouă înşine nemurirea şi viaţa veşnică. În Vieţile sfinţilor şi ale adevăraţilor creştini există nenumărate exemple care arată că, într-adevăr, doar cu rugăciunea şi cu postul noi creştinii biruim pe demoni, pe toţi cei care ne chinuiesc şi vor să ne târască în împărăţia răului, în iad. Chiar, Sfântul Post…! Este postul sfintelor noastre virtuţi. Fiecare sfântă virtute înviază sufletul meu şi sufletul tău din morţi.Rugăciune! Ce este rugăciunea? Este marea virtute care te înviază şi care mă înviază. Sculându-te la rugăciune, n-ai strigat către Domnul să îţi curăţească sufletul de păcate, de orice rău, de orice patimă? Atunci mormintele tale şi mormintele mele se deschid şi morţii înviază. Tot ce este păcătos fuge, tot ce târăşte spre rău dispare. Sfânta rugăciune îl înviază pe oricare dintre noi, când este sincer, când îşi aduce tot sufletul în cer, când tu cu frică şi cutremur spui Domnului: Vezi, vezi mormintele mele, nenumărate sunt mormintele mele, Doamne! În fiecare din aceste morminte, iată sufletul meu, iată-l mort, departe de Tine, Doamne! Spune un cuvânt şi îi înviază pe toţi morţii mei! Pentru că Tu, Tu, Doamne, ne-ai dăruit multe puteri dumnezeieşti ca să ne învieze prin Sfânta Înviere, să ne învieze din mormântul trândăviei.Da, prin păcat, prin patimile noastre, murim sufleteşte. Sufletul moare când se desparte de Dumnezeu. Păcatul este puterea care desparte sufletul de Dumnezeu. Şi noi, când iubim păcatul, când iubim plăcerile trupeşti, în realitate ne iubim moartea, iubim mormintele, mormintele rău mirositoare în care sufletul nostru se descompune.
Dimpotrivă, când ne trezim, când prin fulgerul pocăinţei lovim în inima noastră, atunci…, atunci morţii noştri înviază. Atunci sufletul nostru îi biruieşte pe toţi criminalii săi, îl biruieşte pe creatorul prin excelenţă al tuturor păcatelor, pe diavolul, îl biruieşte cu puterea Domnului Iisus Hristos cel înviat.
De aceea, pentru noi creştinii nu există păcat mai puternic ca noi. Să fi sigur că întotdeauna eşti mai puternic decât orice păcat care te chinuieşte, întotdeauna eşti mai puternic decât orice patimă care te chinuieşte. Cum? – întrebi. Prin pocăinţă! Şi ce este mai uşor decât ea? Întotdeauna poţi înăuntrul tău, în sufletul tău, să strigi: “Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Ajutorul lui Dumnezeu nu te va trece cu vederea. Te vei învia pe tine însuţi din morţi şi vei trăi în această lume ca unul care a venit din cealaltă lume, care a fost înviat şi trăieşte o nouă viaţă, viaţa Domnului celui înviat, înăuntrul căreia există toate dumnezeieştile puteri, aşa încât niciun păcat de acum să nu poată să te ucidă. Poate vei cădea din nou, dar de acum cunoşti, cunoşti arma, cunoşti puterea cu care te înviezi din morţi. Dacă de cincizeci de ori pe zi păcătuieşti, dacă de cincizeci de ori te ruşinezi, dacă cincizeci de morminte îţi sapi astăzi, strigă doar: “Doamne, dă-mi pocăinţă. Mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.Domnul cel Bun, care cunoaşte slăbiciunea şi neputinţa sufletului omenesc şi a voinţei omeneşti, a spus: Vino, frate. Chiar dacă de şaptezeci de ori câte şapte păcătuieşti pe zi, vino iar şi spune: Am păcătuit (Matei 18, 21-22). Domnul asta ne porunceşte nouă, oamenilor slabi şi neputincioşi. Îi iartă pe păcătoşi. De aceea a şi declarat că bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte pe pământ (vezi Luca 15, 7). Întreaga lume cerească priveşte la tine, frate şi soră, cum trăieşti pe pământ. Cazi în păcat şi nu te pocăieşti? Iată, îngerii plâng şi se tânguiesc în cer din pricina ta. Doar ce începi să te pocăieşti, frate, îngerii în cer se bucură şi dănţuiesc ca nişte fraţi ai tăi cereşti…

Iată Maria Egipteanca, marea sfântă de astăzi. Cât de păcătoasă a fost! Din ea Domnul a făcut o fiinţă sfântă ca heruvimii. Prin pocăinţă s-a făcut întocmai cu îngerii, prin pocăinţă a distrus iadul în care se afla, şi s-a suit întreagă în raiul lui Hristos. Nu există creştin neputincios în această lume, chiar dacă îl atacă cele mai groaznice păcate şi ispite ale acestei lumi. Însă este suficient doar ca creştinul să nu uite marile lui arme: pocăinţa, rugăciunea, postul; să se dedea vreunei nevoinţe evanghelice, vreunei virtuţi: fie rugăciunii, fie postului, fie iubirii evanghelice, fie îndurării. Să ne amintim de marii sfinţi ai lui Dumnezeu, să ne amintim de marea sfântă sărbătorită astăzi, de Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, şi să fim siguri că Domnul va fi ajutorul nostru la vreme. Sfânta Maria a experiat atât de mult ajutorul minunat din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încât s-a mântuit din groaznicul ei iad, de groaznicii ei demoni. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi astăzi şi pururea ne ajută în toate virtuţile noastre evanghelice: în rugăciune, în post, în priveghere, în iubire, în îndurări şi în răbdare şi în orice altă virtute. Mă rog să ne ajute întotdeauna şi să ne călăuzească…

De aceea, niciodată să nu oboseşti în lupta şi în războiul cu păcatele tale… În toate greutăţile tale, în cele mai mari căderi ale tale să-ţi aminteşti de acest strigăt al sfintei săptămâni, care are putere să te învieze: “Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.Amin!

Parintele Iustin Popovici

[Traducere (în elină) de către părinţii Sfintei Mănăstiri Cuviosul Grigorie din Sfântul Munte din cartea PASHALNE BESEDE (Omilii Pascale), Belgrad, 1998, iar în româneşte de monahul Leontie după http://www.imkby.gr/greek/sarakosti/week/e_week/eweek_5.htm]

(sursa:http://ruga.ro/)

UN POET CRESTIN ,, TRAIAN DORZ"

TVR Cultural a transmis luni 26 martie 2012, in cadrul emisiunii,,Memorialul durerii", un film documentar despre Oastea Domnului si Fratele Traian Dorz.
Realizator:Lucia Hossu Longhin.
Filmul este realizat cu sprijinul Forumului Civic Crestin ,Presedinte
Ioan Panican.
Vizionare placuta si cu mult folos !


( Partea 1 -http://www.youtube.com/)

( Partea 2 -http://www.youtube.com/)

( Partea 3 -http://www.youtube.com/)

( Partea 4 - http://www.youtube.com/)


SLAVIT SA FIE DOMNUL !

DESPRE MISIONARISMUL SI CULTUL ORTODOX

Un raspuns la nedumeririle multora

(La data de 5 septembrie 2010, în urma invitaţiei Facultăţii de Teologie Protestantă situată într-o suburbie a Seoul-ului, Î.P.S. Ambrozie, Mitropolitul Coreei, a susţinut două conferinţe înaintea unui număr de 35 de studenţi, toţi pastori protestanţi. Temele conferinţelor au fost „Misionarismul” şi „Liturgica”. Redăm mai jos o parte din cele rostite la aceste două conferinţe, socotind că atât subiectele abordate cât şi felul răspândirii mărturiei ortodoxe în Coreea prezintă un interes aparte şi un adevărat folos duhovnicesc.)

-Cum este înţeles misionarismul în Biserica Ortodoxă?
Mai întâi, trebuie precizat că termenul „misionarism” nu exprimă duhul Bisericii Ortodoxe. Îl folosim făcând un pogorământ, deoarece s-a consacrat pe scară largă. În locul lui preferăm termenul „mărturie”[1]. Cuvântul „misionarism” este un produs al teologiei apusene, de aceea nici nu se găseşte în Sfânta Scriptură, în timp ce cuvântul „mărturie” este întâlnit adesea. Propovăduirea Evangheliei nu înseamnă să spun cuvinte frumoase despre Hristos, ci să dau zilnic mărturie despre Hristos prin cuvintele, prin tăcerea mea, prin faptele şi exemplul meu personal. Şi, mai mult, de va fi nevoie, mărturisesc pentru Hristos, adică îmi vărs sângele pentru Hristos, aşa cum au făcut milioane de mucenici şi mărturisitori ai credinţei noastre.
-Ce părere aveţi despre prozelitism?
Noi, în Biserica Ortodoxă, socotim prozelitismul un mare păcat, deoarece nu cinsteşte libertatea omului. Se calcă în picioare acest dar al libertăţii omului, îi subminează şi limitează personalitatea. Prozelitism înseamnă că impun altuia crezul meu, prin mijloace mai mult sau mai puţin permise, în timp ce mărturia despre Hristos înseamnă aceasta: să mă nevoiesc a trăi după poruncile lui Hristos şi, prin cuvintele şi viaţa mea, să reactualizez acel „vino şi vezi” (Io. 1:46) al Apostolului Filip către fiecare bine-intenţionat „Nathanail” – semenul meu. Rezultatele catastrofale ale prozelitismului în aşa-zisele ţări „misionare”, practicat de creştinismul apusean neortodox, pe care le vedem până azi, cred că nu lasă loc nici unei îndoieli că tactica prozelitismului trebuie condamnată definitiv.
-Cum se procedează în Biserica Ortodoxă atunci când cineva urmează să devină misionar?
În Biserica Ortodoxă, slujitorii nu sunt de la sine chemaţi (αυτόκλητοι), ci chemaţi de altcineva (ετερόκλητοι). Altfel spus, nu hotărăşte cineva singur, de capul lui, să lucreze ca misionar, ci Biserica îl trimite. Ascultarea de Biserică este singura cale mântuitoare. Dacă ne aducem aminte, de pildă, cazul Apostolilor Varnava şi Pavel, vedem că Duhul Sfânt i-a ales, iar Biserica, cu rugăciune şi post, i-a trimis la lucrarea de evanghelizare (F.Ap. 13:3). Şi aceştia, când s-au întors la Ierusalim, au vestit Bisericii care i-a trimis „câte a făcut Dumnezeu cu ei” (F.Ap. 15:4). Subiectul acesta are o uriaşă însemnătate teologică în ceea ce priveşte transmiterea dreptei credinţei şi unitatea Bisericii. Dacă fiecare acţionează după capul lui şi mânat de dorinţa sa, atunci se primejduieşte credinţa şi unitatea Bisericii.Îngăduiţi-mi, ajunşi în acest punct, să vă relatez o întâmplare: călătoream odată cu avionul din America în Grecia şi lângă mine s-a nimerit o americancă ce se autointitula „misionar”. Când am întrebat-o de ce a ales ca şi „câmp misionar” tocmai Grecia, ea îmi spuse că îi admiră mult pe greci, ştie multe despre glorioasa lor istorie antică şi, de aceea, are mare râvnă să-i facă… creştini!„Dar ştiţi în ce cred neogrecii?” am întrebat-o. „Desigur! În cei 12 zei ai Olimpului!”, îmi răspunse. „Ştiţi”, îi zic, „că cu 2000 de ani înainte de dumneavoastră un alt apostol, marele Apostol al neamurilor, Pavel, a mers în Grecia şi a propovăduit creştinismul? Şi că de atunci şi până azi grecii au o tradiţie ortodoxă neîntreruptă?…”Aşa ceva – sau poate şi mai rău! – se întâmplă atunci când în spatele fiecărui misionar chemat cu de la sine putere nu se află Biserica, cea care ar fi trebuit să-l trimită.
-Aţi acuzat-o pe doamna din America de faptul că a mers în Grecia pentru misionarism. Dumneavoastră pentru ce aţi venit în Coreea? Oare nu faceţi acelaşi lucru?
Nu, nu fac acelaşi lucru şi nici nu am acuzat-o pe acea doamnă. Am adus în discuţie acest fapt pentru a arăta ce se poate întâmpla dacă lucrarea misionară a fiecăruia nu are temeiuri eclesiologice corecte. Ştiţi mai bine ca mine că în Coreea există milioane de oameni, nu doar necreştini, ci şi fără religie. Pe când în Grecia, ţară cu 2000 de ani de istorie creştină, numărul creştinilor depăşeşte 90% din totalul populaţiei. Dacă Coreea era o ţară creştină, nu m-ar mai fi trimis Patriarhia Ecumenică aici! Ca să fiu mai limpede, daţi-mi voie să adaug următoarele: la Facultatea coreeană unde predau am aflat că părinţii unei studente de-a noastre se află acum în Grecia, ca misionari veniţi cu de la sine putere, nechemaţi şi netrimişi de nimeni. Şi ce loc credeţi că au ales pentru a face prozelitism? Insula Patmos, sfântul ostrov al Apocalipsei, unde urmele Evanghelistului Ioan sunt încă vii. În această insulă, unde au trăit atâţia mari sfinţi, există nenumărate mănăstiri şi biserici, iar credinţa ortodoxă a locuitorilor ei are rădăcini până în epoca apostolică. Se pune întrebarea: ce-i pot învăţa pe locuitorii ortodocşi doi coreeni care au devenit creştini de-abia cu câţiva ani în urmă? Nu socotiţi că nu-i cinstit să încerci să schimbi credinţa unor oameni care au în însuşi ADN-ul lor o tradiţie de 20 de veacuri? Tot aşa cum n-a fost cinstit ceea ce a făcut papismul prin anii ’90, după căderea comunismului în Rusia. Uniaţii au dat de îndată năvală să-i facă pe ruşi, cu viclenie, catolici – ei, care au o tradiţie ortodoxă de veacuri! Dacă vrea cineva să facă misionarism, să se orienteze către ţările necreştine…
-Ce ne puteţi spune despre cum ar trebui să fie un misionar?
Răspunzând la această întrebare esenţială a dumneavoastră, mă voi strădui să zugrăvesc pe scurt care este, teoretic, misionarul ideal. Aceasta, desigur, fără să pretind că ceea ce ar trebui să fie idealul este însoţit întotdeauna şi de fapte. Aşadar, cel ce lucrează ca evanghelizator trimis de Biserică va trebui să aibă drept prototip pe Hristos şi pe cei ce au păşit pe urmele lui Hristos, adică pe sfinţi. Misionarul trebuie, fără doar şi poate, să fie o persoană înzestrată cu multe calităţi, dintre care cea mai de seamă este să fie un luptător împotriva patimilor. Curăţirea pentru dobândirea Duhului Sfânt este primul pas. Şi de la curăţire se ajunge la luminare, şi de aici la îndumnezeire. Nu poţi transmite celuilalt nimic, dacă tu nu ai! Ca să dai mărturie despre Hristos, trebuie neapărat ca tu însuţi să-I fi gustat prezenţa în viaţa ta.
-Care este metoda de misionarism folosită de Biserica Ortodoxă?
În Biserica Ortodoxă urmăm practica Bisericii primare, aşa cum o aflăm în cartea Faptelor Apostolilor. Apostolii, când au văzut că multele griji legate de „slujirea meselor” le răpeau timp preţios din lucrarea lor de căpetenie, au chemat „mulţimea ucenicilor”, le-au spus să aleagă şapte diaconi, apoi le-au comunicat hotărârea luată în ce-i priveşte pe ei înşişi: „Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului” (F.Ap. 6:4). Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă, urmând predaniei apostolilor, pune viaţa liturgică înaintea predicii. Acest fapt se poate observa dacă cineva cercetează adunarea ortodocşilor din biserici şi, respectiv, o casă de rugăciune protestantă. În bisericile ortodoxe se pune accentul pe slujbe, pe închinarea la Dumnezeu şi pe rugăciune, pe când la protestanţi pe predică. De aceea auzim adesea din partea protestanţilor ce au cunoscut Ortodoxia că „la adunările noastre auzim multe cuvinte, pe când în Biserica Ortodoxă ne rugăm mult şi auzim puţine”.Noi, ortodocşii, învăţăm Sfânta Evanghelie (pe care, de altfel, o avem întotdeauna aşezată pe Sfânta Masă, în mijloc, ca să ne amintească că cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie în centrul vieţii noastre de zi cu zi) în trei feluri.Cel dintâi: prin citire. La fiecare slujbă se citesc pasaje sfinte, scripturistice. Mai cu seamă la fiecare Sfântă Liturghie ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, din citirile Apostolului şi Evangheliei şi din predica ce urmează. Al doilea: prin cântare, psalmodie. Minunatele cântări şi imne adânc teologice din închinarea ortodoxă (adică Sfintele Slujbe) sunt în marea lor parte pline de pasaje scripturistice sau inspirate nemijlocit din Evanghelie. Altfel spus, avem textul Sfintei Scripturi „pus pe note”, adică l-am încadrat cu totul în cântările şi imnele bisericeşti. Al treilea fel: prin vedere. „Vedem” Evanghelia în icoanele ortodoxe. Icoanele sunt o Evanghelie „în imagini”. De pildă, dacă ne uităm cu atenţie la icoana Schimbării-la-Faţă, vom constata că iconarul, prin culori şi linii, reeditează iconografic cuvintele evangheliştilor ce descriu minunea Schimbării-la-Faţă a lui Hristos.Concluzionând, putem spune că în cultul Bisericii Ortodoxe avem la îndemână un desăvârşit sistem optico-acustic de învăţare a Evangheliei.
-Aţi spus că în Biserica Ortodoxă cultul, cu tot ce înseamnă el (slujbe, rugăciuni, Liturghie) are întâietate faţă de predică. Totuşi, Apostolul Pavel, în Areopag, doar a predicat.
Apostolul Pavel, vorbindu-le întâia oară atenienilor idolatri, era logic să înceapă cu predicarea „necunoscutului dumnezeu”. Cărui dumnezeu să se fi rugat cu idolatrii? Însă, în alte împrejurări, aşa cum ne învaţă cartea Faptelor, apostolii urmau metoda înfăţişată mai sus –rugăciuni, urmate de propovăduirea cuvântului. Adunările lor aveau în centru, ca prim obiectiv, „frângerea pâinii”, adică Liturghia, şi abia apoi învăţătura.
-Ne-aţi vorbit prin multe exemple despre cultul ortodox şi centrul său, care este, aşa cum aţi spus, Sfânta Împărtăşanie. De ce credeţi că pâinea şi vinul sunt Trupul şi Sângele lui Hristos?
În Biserica Ortodoxă credem că lucrarea cea mai măreaţă ce se săvârşeşte pe pământ este Dumnezeiasca Liturghie. Şi aceasta întrucât în Sfânta Euharistie trăim Cina cea de taină, pentru răscumpărarea neamului omenesc. După cum atunci, în foişorul din Ierusalim, Hristos le-a dat ucenicilor Trupul şi Sângele Său, aşa şi în fiecare Sfântă Liturghie Însuşi Hristos este de faţă nevăzut, ipostatic şi fiinţial, ca jertfă şi jertfitor, şi dă Trupul şi Sângele Său credincioşilor botezaţi, ce sunt în locul apostolilor. Şi, bineînţeles, credem nestrămutat că cei ce primesc Sfânta Împărtăşanie se împărtăşesc cu Însuşi cinstitul Trup şi Sânge al lui Hristos, „spre lăsarea păcatelor şi viaţă veşnică” – nu simbolic, căci Hristos n-a spus ucenicilor la Cina cea de taină „Luaţi, mâncaţi, acesta este ca Trupul Meu”, sau „Beţi dintru acesta toţi, acesta este ca Sângele Meu”, ci „acesta ESTE Sângele Meu” şi „acesta ESTE Trupul Meu”.
-Adică ceea ce facem noi, protestanţii, în cultul nostru, nu înseamnă nimic?
Marea deosebire între închinarea ortodoxă şi cea protestantă constă în faptul că la dumneavoastră se face o reconstituire închipuită, simbolică, a jertfei lui Hristos – o reeditare figurativă a Cinei celei de taină. Dimpotrivă, la Sfânta Liturghie ortodoxă stau de faţă Cina cea de Taină, Răstignirea şi Învierea lui Hristos în chip real, şi Hristos se dă „iarăşi şi de multe ori” spre „mâncare şi băutură” credincioşilor, „Cel ce Se împarte şi nu Se desparte”. Predania aceasta, a săvârşirii Cinei celei de Taină, au primit-o de la Domnul Sfinţii Apostoli, care, la rândul lor, au predat-o ucenicilor lor – şi, astfel, ea se continuă în Biserica Ortodoxă până astăzi, fără întrerupere. În istoria bisericească a Bisericii din vechime se găsesc o mulţime de referinţe din vremea prigoanelor şi a catacombelor, ce mărturisesc râvna celor dintâi creştini şi primejdiile la care se expuneau căutând să ia parte la adunările euharistice şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos.Pentru noi, ortodocşii, e de neînţeles felul în care teologia protestantă interpretează acele pasaje scripturistice ce vorbesc mai mult decât limpede despre Pâinea cea cerească – de pildă, cele cuprinse în capitolul 6 din Evanghelia după Ioan. Hristos a spus la modul absolut: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi eu Îl voi învia în ziua cea de apoi” (Io. 6:54) şi „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine rămâne şi Eu întru dânsul” (Io. 6:56). Aşa cum trupul nostru are neapărată nevoie de hrană şi băutură reală, iar nu simbolică, ca să se menţină în viaţă, astfel şi sufletul nostru are neapărată nevoie de Trupul şi Sângele lui Hristos, ca să nu moară duhovniceşte. Nu putem trăi nici în viaţa aceasta, nici în cealaltă, dacă nu mâncăm şi nu bem Trupul şi Sângele lui Hristos. Poate această afirmaţie va părea gravă! Însă să ne aducem aminte că mulţi dintre ucenici au încetat să-I mai urmeze lui Hristos tocmai când El a stăruit asupra Trupului şi Sângelui Său. Şi, adresându-se celor doisprezece ucenici, le-a zis: „Au doar şi voi vreţi să vă duceţi?” (Io. 6:67). Aceleaşi cuvinte le repetă şi celor ce astăzi vor să fie creştini, dar nu vor să creadă şi să-şi însuşească în întregime învăţătura lui Hristos.
-Omul nu se poate mântui numai cu predica? De ce insistaţi atât de mult pe viaţa cultică?
Lucrarea de mântuire a Bisericii nu este suficientă numai prin predică. Dacă cineva aude cuvântul lui Dumnezeu şi zice „m-am mântuit”, nu înseamnă că s-a mântuit deja! Biserica Ortodoxă, în afara cuvântului lui Dumnezeu, dăruieşte omului şi o viaţă tainică. Omul, luând parte la Tainele Bisericii, se sfinţeşte şi se îndumnezeieşte. Darea Sfintei Împărtăşanii credincioşilor, de pildă, se face „spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică”. Credincioşii, prin intermediul Dumnezeieştii Euharistii, se unesc tainic cu Hristos şi devin „părtaşi dumnezeieştii firi” (II Pet. 1:4). Ce altceva este mântuirea omului mai mult decât aceasta?…
-Ne puteţi explica ce este „taina”?
Este anevoios cuiva să creadă în viaţa tainică a Bisericii dacă nu înţelege mai întâi ce înseamnă cuvântul „taină”. Taina este ceva ce vedem că se săvârşeşte, dar minţii omeneşti îi e cu neputinţă să priceapă CUM se săvârşeşte. Dacă am fi putut pricepe cum are loc Taina, atunci nu ar mai fi Taină, ci un act omenesc obişnuit, de fiecare zi. Spunem, de pildă, că Dumnezeu este în Treime. Vă întreb: cine dintre noi înţelege taina Sfintei Treimi? Trei persoane, o fiinţare! Taina aceasta, judecată prin prisma logicii omeneşti, este iraţională. Dacă este însă privită prin dimensiunea credinţei, atunci nu mai este iraţională, ci supra-raţională – depăşeşte raţiunea omenească. Cine poate pricepe ce este Dumnezeu? Care este, adică, esenţa, fiinţarea lui Dumnezeu? NIMENI! Şi, totuşi, credem în Dumnezeu. Nu pentru că Îl înţelegem, ci pentru că simţim tainic prezenţa Lui şi gustăm cu inima dragostea Sa – putem, adică, înţelege energiile necreate ale lui Dumnezeu, după cum foarte frumos au teologhisit marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, – nu însă şi fiinţarea Lui. Să vedem în Scriptură ce i-a zis Dumnezeu lui Moisì când acesta a cerut de la Dumnezeu să-I vadă Slava: „Eu voi merge înaintea ta cu Slava Mea… Nu vei putea vedea Faţa Mea, că nu va vedea om Faţa Mea şi să fie viu…” (Ieş. 33:18-20). Aşijderea se întâmplă cu toate adevărurile credinţei, ce depăşesc legile firii. „Le vedem fără să le vedem, le cunoaştem fără să le cunoaştem”, deoarece toate sunt acoperite în „dumnezeiescul întuneric” (Sf. Grigorie al Nyssei). Le trăim şi participăm la ele numai cu puterea credinţei. Dacă ne încăpăţânăm să credem doar ceea ce putem cuprinde cu logica şi raţiunea noastră depăşită, atunci ne îngustăm incredibil orizontul duhovnicesc şi, până la urmă, nu putem fi creştini. Deoarece, în ultimă instanţă, „credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11:1). Şi, bineînţeles, credinţa presupune smerenie adevărată, cu care atragem harul lui Dumnezeu, căci „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iac. 4:6). Cel smerit, care se încrede în Dumnezeu mai mult decât în raţiunea lui, cu harul lui Dumnezeu, poate pătrunde Tainele Bisericii.

(Cele două conferinţe, ce au durat mai bine de trei ore, cu o scurtă pauză de 10 minute între ele, s-au încheiat cu următoarele cuvinte ale Mitropolitului Ambrozie:)

,,Înainte de a pleca de la catedră, aş vrea mai întâi să vă mulţumesc pentru invitaţia făcută şi, mai cu seamă, pentru întrebările bine gândite şi de actualitate ce mi-au fost puse. În al doilea rând, îmi cer iertare dacă, eventual, cineva s-a simţit ofensat de răspunsurile care s-au dat. Intenţia mea n-a fost să rănesc pe nimeni, dar întrucât cred că într-un dialog, ca să aducă roade şi să fie de un real folos – şi socotesc că nimeni n-a venit astăzi aici ca să asculte vorbe goale şi să-şi piardă vremea – trebuie negreşit să precumpănească sinceritatea şi dragostea, de aceea v-am spus ce cred, cu limbajul adevărului şi dragostei. Cuvintele „ţinând adevărul în dragoste” (Ef. 4:15) şi „cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face slobozi” (Io. 8:32) au constituit fundamentele scripturistice ale gândirii mele. Şi, la sfârşit, vreau să întăresc, pentru evitarea oricăror răstălmăciri, că n-am spus că noi, ortodocşii, suntem toţi sfinţi! Bineînţeles că avem ca ţintă sfinţenia şi pentru ea ne luptăm. Însă ce face fiecare în viaţa sa personală, Dumnezeu judecă. Ceea ce am încercat să vă spun este că noi, ortodocşii, credem nestrămutat că avem credinţa cea dreaptă. Continuăm credinţa Bisericii celei Una şi nedespărţite a primului mileniu, având în minte porunca apostolică: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile ce aţi fost învăţaţi, ori prin cuvânt, ori prin epistola noastră” (II Tes. 2:15)."

Traducere de:Monahul Gherontie Nica

( După „Πάντα τα έθνη”, periodic misionar, nr.116, oct.-nov. 2010,articol apărut în nr. 28 din revista “Familia Ortodoxă")

[1] În greceşte, explicaţia Mitropolitului Ambrozie are un înţeles mai adânc, deoarece prin cuvântul μαρτυρία („mărturie”) se înţelege totodată „mucenicie”, „martiriu”. Grecescul μάρτυς însemna în primul rând „martor” şi apoi „mucenic”. Deci mucenicii nu erau decât nişte martori, care prin viaţa şi, mai ales, mucenicia lor, dădeau mărturia cea bună pentru Hristos. Ei sunt prototipul „misionarilor” în Biserica Ortodoxă şi numai astfel putem înţelege în dimensiunea lui duhovnicească cuvântul „misionar”. (n.tr.)

DIN CANTARILE OASTEI DOMNULUI

Suflete scoala !



Canta maici de la M-rea Brancoveni-Olt

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

NE VORBESC IERARHII NOSTRI.........

Despre purtarea si puterea Crucii-puterea Jertfei

„Mare este puterea Crucii Tale, Doamne. Că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume; şi a arătat din pescari apostoli şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre”

,,Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că modul în care noi vieţuim creştineşte trebuie să se facă în mod liber. "Oricine voieşte să vină după Mine" înseamnă că Mântuitorul Iisus Hristos nu forţează pe nimeni. Respectă libertatea fiecărui om de a-L urma pe Hristos sau de a nu-L urma. De a-I urma Lui în ceea ce priveşte viaţa sau de a-I rămâne indiferent. De a da sau nu a da un sens vieţii sale . Lepădarea de sine este o lucrare duhovnicească care presupune o luptă cu sine însuşi, cu propriul său egoism şi orgoliu. Lepădarea de sine nu este desfiinţare de sine, ci este o schimbare a modului de a fi şi de a trăi. Este trecerea de la egoism la comuniune. De la o existenţă centrată pe eul propriu la o existenţă ca legătură duhovnicească sau comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, întru iubire smerită. Lepădarea de sine înseamnă deschiderea omului spre comuniunea cu Dumnezeu. În general, omul preocupat excesiv de sine devine egoist şi pătimaş, posesiv, îşi pune nădejdea în propriile sale forţe şi urmează doar binele său egoist. Lepădarea de sine înseamnă deschiderea spre iubirea lui Dumnezeu şi intrarea în comuniune cu El. Când omul se iubeşte pe sine, iubeşte de fapt o existenţă trecătoare şi limitată. Când iubeşte pe Dumnezeu, atunci orizontul vieţii sale se deschide complet, pentru că iubeşte pe Dumnezeu Cel Netrecător şi Nelimitat. Lepădarea de sine înseamnă ieşirea din mormântul propriului orgoliu şi propriului egoism. De asemenea, lepădarea de sine presupune o existenţă jertfelnică, smerită, în care omul se dăruieşte lui Dumnezeu prin rugăciune şi semenilor săi prin fapte bune, săvârşite pentru ei sau în favoarea lor .Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că asumarea Crucii înseamnă recunoaşterea întru smerenie a fragilităţii şi a limitării noastre şi, în acelaşi timp, El ne arată că purtarea Crucii, ca etapă în urmarea lui Hristos, înseamnă să aducem suferinţa, neputinţa, neîmplinirea, limitarea sau fragilitatea vieţii noastre în faţa Lui, ca să nu purtăm Crucea singuri, ci să purtăm Crucea ajutaţi fiind de El. Această prezentare a crucii noastre, a vieţii noastre, în faţa lui Hristos înseamnă cererea ajutorului lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos asumă suferinţa Crucii noastre şi o umple cu prezenţa iubirii Sale milostive, pentru că El mai întâi a purtat Crucea suferinţei şi a făcut din ea scară către bucuria Învierii.Purtarea crucii este o lucrare duhovnicească prin care suferinţa, necazul şi limitarea nu ne duc la disperare, ci la o mai mare apropiere de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că necazul, suferinţa au ca scop apropierea omului de Dumnezeu. Conştiinţa că este limitat, trecător, că nu-şi poate pune nădejdea în propriile sale forţe, ci are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu Cel mult Milostiv şi Atotputernic".(P.F.Daniel,sursa:http://www.ziarullumina.ro)

,,Când rostim cuvântul „Cruce”, gândul ne poartă spre realitatea jertfei, a sacrificiului, a dăruirii de sine pentru altul, a smereniei personale pentru binele comun.La prima vedere, jertfa, sacrificiul, smerenia, într-un cuvânt „Crucea”, sunt realităţi care definesc înfrângerea, neputinţa sau slăbiciunea. Purtătorul de cruce este cel condamnat să-şi ducă resemnat greul vieţii din care adesea lipseşte orice nuanţă de biruinţă sau lumină. Omul sacrificat este cel învins într-o confruntare, cel care nu mai are nici o speranţă. Smeritul este cel deposedat de putere, cel călcat în picioare de stăpânitorii cei tari şi puternici.În contradicţie totală cu cele spuse, Biserica exclamă: „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne”! Mare este, prin urmare, jertfa; biruitor este sacrificiul, plină de putere este smerenia.

Unde este, atunci, adevărul ?

Realitatea înconjurătoare ne arată că mari sunt cei care jertfesc pe alţii pentru interesele lor, nu cei sacrificaţi. Biruitori şi plini de putere sunt cei aroganţi, nu cei smeriţi, stăpânitorii cei mari, nu umilii supuşi.Şi totuşi, Biserica lui Hristos, Adevărul prin excelenţă, afirmă răspicat: „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne. Că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume; şi a arătat din pescari apostoli şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre”.Căutător neliniştit al adevărului, în faţa acestei dileme, genial scrutător în tainele istoriei şi ale fiinţei umane, Dostoievski a concluzionat astfel: „Nu este nici o putere mai mare ca puterea smereniei. Nimeni nu-i poate sta împotrivă”.O privire obiectivă asupra istoriei umane certifică acest adevăr. Autentica tărie, adevărata putere nu le deţin armatele, politicienii, deţinătorii de fabuloase averi. Da, pe termen scurt, armata, politica sau banul decid soarta popoarelor. Experienţa istoriei arată că armatele nu sunt totuşi invincibile la nesfârşit, cârmuitorii popoarelor sunt înlocuiţi unii de alţii, adesea prin crime, iar bunurile materiale nu sunt veşnice.O naţiune nu este puternică prin armata, politicienii şi banii ei. Ţara care are un simţ puternic al familiei răzbate în istorie mult mai uşor decât o ţară militarizată excesiv, dar lipsită de mame cu mulţi copii.Credinţa în Dumnezeu oferă, de asemenea, fiinţei umane o putere, o voinţă de a birui greutăţile vieţii şi ale istoriei mai mult decât cea mai subtilă diplomaţie. Ţara cu multe mănăstiri este, pe termen lung, mai puternică decât cea presărată cu multe cazărmi militare.În faţa unor asemenea tendinţe, Biserica, prin glasul profetic al lui Hristos, cheamă omul contemporan să se îmbrace cu puterea Crucii. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). Această purtare a Crucii, identificată cu puterea blândeţii, răbdării, delicateţei sufleteşti, smereniei, este considerată şi astăzi, ca şi în vremea Sfântului Apostol Pavel, ca fiind „nebunie” şi „sminteală” (1 Corinteni 1, 18 şi 23), adică de neînţeles pentru mulţi. Şi totuşi, ea este „puterea lui Dumnezeu” din care izvorăşte autentica putere a oamenilor, adevărata putere a naţiunilor, singura putere de neînvins a lumii".(I.P.S.Teofan, sursa:http://www.doxologia.ro)

,,Viata aceasta, daca voim sa fim crestini si, mai ales, daca voim sa dobandim Imparatia lui Dumnezeu, trebuie sa o abordam ca pe o cruce, ca pe o lupta si ca pe o jertfa. Pentru ca a nu-ti asuma viata ca pe o cruce si a nu o pune in slujba lui Hristos, poate sa duca implicit la autosituarea de-a stanga Lui, sau fara El, si fiecare dintre noi stim lupta si dorinta noastra de a ne pune la picioarele Sale viata cu lupta ei, cu jertfa ei si cu tot ceea ce intelegem fiecare dintre noi sa lucram, pentru a putea incepe inca de aici de pe pamant sa traim si sa experimentam viata in Hristos si implicit Imparatia lui Dumnezeu .Fericirea sau nefericirea noastra – vrem sau nu vrem – incepe inca de aici. Iar ceea ce se intampla in viata de dincolo nu este decat o continuare fireasca a luptei sau a refuzului nostru de a pune cuvintele si poruncile Mantuitorului Hristos in practica vietii noastre. De aceea, sa ne binecuvinteze Mantuitorul Hristos, Cel ce S-a jertfit pentru noi pe Cruce, cu aceasta intelepciune si intelegere a Crucii, ca sa ne asumam viata aceasta ca pe o lupta si o jertfa in slujba Lui, asa incat sa putem si noi sa gustam Imparatia Lui inca de aici de pe pamant, dar mai cu seama dincolo, in Imparatia Cerurilor, pentru vecii vecilor, Amin”.(P.S.Sebastian,sursa http://www.razbointrucuvant.ro)

FRATELE TRAIAN DORZ SUB PERSECUTIA COMUNISTA

Marturii........

,,În ultima vreme, cercetători ai comunismului românesc situează cazul Traian Dorz în fenomenul disidenţei apărut în anii '70. Evident că este o eroare mare, deoarece se ştie că Traian Dorz a fost un militant ortodox şi lider al "Oastei Domnului", care a căzut victimă organelor de represiune comuniste încă din 1948.

Apoi, tot Traian Dorz şi mişcarea "Oastea Domnului" sunt monopolizate de curente neoprotestante. Aceste mişcări neoprotestante, încă din anii '70, în condiţiile Războiului Rece, atunci când guvernele occidentale monitorizau cu multă atenţie atitudinile religioase şi disidente, îi publicau lui Dorz parte din lucrările sale religioase şi propagau sub sigla "Oastei Domnului". Această încercare de monopolizare a militantismului "Oastei Domnului", în fapt, este o denaturare a adevărului istoric. Traian Dorz este parte a trecutului Ortodoxiei în perioada comunistă, după cum chiar el afirma la 18 iulie 1976, în una din nenumăratele anchete de la Securitate:

""Oastea Domnului", fiind o mişcare duhovnicească, nu urmăreşte alt scop decât cel duhovnicesc - şi acesta este adevărul. După 1948, adică după ce a fost socotită ca ilegală, scopul ei a rămas acelaşi. În ţară ori în străinătate, unde există, ea nu are drept iniţiatori decât pe membrii ei de fapt. Nu există un centru coordonator. Nu există o conducere unitară. Există numai unii fraţi care prin tradiţie sunt priviţi oarecum mai aleşi ca ceilalţi, datorită unei activităţi mai îndelungate pe linia Oastei şi a faptului că au suferit în trecut mai mult pentru credinţa lor. Ei n-au alte statute decât învăţătura ortodoxă".

Pe de altă parte, în condiţiile impuse de regimul comunist, Dorz era conştient că nu mai putea organiza "Oastea Domnului" aşa cum fusese în perioada interbelică, încercând să obţină de la autorităţile statului acordul pentru o manifestare la cote reduse în spaţiul bisericesc ortodox:

"De fapt nici nu se mai urmăreşte reorganiza-rea "Oastei Domnului" în sensul de a se mai crea o asociaţie cu statute şi conducere de sine stătătoare. În cadrul Bisericii Ortodoxe, dacă ni s-ar îngădui un minimum de satisfacţie sufletească duminicile sau în sărbătorile religioase după-masă, sub supravegherea preotului local - am fi mulţumiţi. Toate adunările nu se fac din altă cauză decât din lipsa acestui minim pe plan local, în biserica respectivă".

(Adrian Nicolae Petcu -sursa: Ziarul Lumina)