Ispita mantuirii prin propriile puteri
,,Una dintre cele mai ascunse ispite pe
care diavolul o ridica asupra crestinilor cred ca este aceea de a-i face
sa lupte pentru mantuire de unii singuri. Evident, vorbind despre acest
lucru, nu putem crede ca aceasta ispita ne vizeaza si pe noi, care
marturisim - uneori insa fara a crede cu adevarat - ca fara Dumnezeu nu
putem face nimic.
Adesea, diavolul se ascunde acolo unde
te astepti mai putin; el lucreaza pe cat poate in ascuns, punand la cale
atacuri viclene, asemenea unui dusman experimentat in lupta, care nu
ataca pe fata, ci isi randuieste un plan cat mai ascuns, spre a pierde
pe adversar fara a intampina o prea mare rezistenta. Inselarea este
astfel cea mai buna arma a lui, prin aceasta surpandu-l pe om inca
dintru inceput.
Sfintii Parinti vorbesc deosebit de
inalt despre viata intru Hristos, despre cunoasterea personala a lui
Dumnezeu, despre vederea pacatelor si despre puterea rugaciunii. Din
practica insa, vedem insa cum destul de putini sunt aceia care ajung cu
adevarat sa-L cunoasca personal pe Dumnezeu, sa isi vada cu adevarat
pacatele sau sa dobandeasca o rugaciune statornica si roditoare.
Intrebandu-ma adesea, de ce se
inainteaza atat de greu in viata cea duhovniceasca, privind atat spre
mine, cat si spre multi dintre crestinii de rand sau chiar monahi, am
aflat raspunsul in cuvintele Sfantului Teofan Zavoratul care, talcuind
Psalmul 118, afirma: "Pentru ca ei vor sa ia prin propriile puteri, in
stapanirea lor, ceea ce apartine darului lui Dumnezeu si ceea ce este o
lucrare a harului lui Dumnezeu."
Trebuie sa fim deci cu mare luare
aminte la aceata ispita de a cauta mantuirea de unii singuri, necerand-o
si neasteptand-o de la Dumnezeu, ca pe un dar, precum si este. Astfel,
toate virtutile, precum si mantuirea, sunt daruri de la Dumnezeu, ce
trebuie cerute, intru smerenia inimii. "Mainile Tale m-au facut si m-au
zidit, intelepteste-ma si voi invata poruncile Tale. Deschide ochii mei
si voi cunoaste minunile din legea Ta. Invata-ma bunatatea, invatatura
si cunostinta, ca in poruncile Tale am crezut" (Psalm 118).
Deci, "pentru ca vor sa ia prin
propriile puteri, in stapanirea lor, ceea ce apartine darului lui
Dumnezeu si ceea ce este o lucrare a harului lui Dumnezeu", multi
crestini se afla lipsiti de darurile cele duhovnicesti in pofida a
numeroase nevointe si osteneli.
Este adevarat ca de noi tine a pune
inceput bun vietii noastre, cu vointa puternica si hotarare de a savarsi
cele bune si a ne feri de cele rele. Pentru aceasta nu se cere un
ajutor deosebit de la Dumnezeu, caci, liberi fiind, putem savarsi binele
sau raul, in egala masura.
Daca ne vom obisnui insa cu a face
anumite fapte crestine, fara a intelege ce trebuie sa dabandim prin ele,
si anume pacea gandurilor, linistirea inimii, curatia, smerenia si
dragostea, vom cadea in ispita de a ne limita la mijloace, uitand de
scop. Astfel, apare inselarea ca savarsind in mod sustinut anumite fapte
crestine, sa socotim ca avem ceea ce nu avem insa deloc, adica
impartasirea de Dumnezeu si cunoasterea Lui.
Astfel, netrecand dincolo de savarsirea
faptelor celor bune, crestinul se va limita la acestea, oprindu-se din
nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, care este un dar al Duhului Sfant,
daruit celor cu inima buna, iar nu atat celor care au "o cantitate" mai
mare de fapte bune.
Acela care va intelege ca intalnirea cu
Dumnezeu si dobandirea mantuirii nu se limiteaza la savarsirea unor
fapte, oricat de bune ar fi acestea, acela nu-si va mai intrerupe
cautarea, ci dimpotriva, se va smeri in inima lui si va astepta lucrarea
harului lui Dumnezeu.
"Vazand ca oricat s-ar stradui el sa
lucreze dupa indrumarile batranilor, tot nu se dau pe fata roadele
asteptate, el isi taie orice asteptare de roade de la propria lui
staruinta si-si pune toata nadejdea in Dumnezeu. Cand se va petrece asa
ceva in sufletul celui ce se roaga, abia atunci se va da putinta darului
ca sa lucreze. Atunci, dupa cum spun staretii, in ce priveste ordinea
din afara, ea va ramane aceeasi, dar nu va ramane acelasi lucru in ce
priveste puterea launtrica" (Sfantul Teofan Zavoratul).
Sa ne gandim la un crestin care lupta
cu mania, incercand sa o biruie si sa doabandeasca duhul blandetii. In
cartile ascetice se gasesc toate indrumarile de trebuinta, care ne arata
cum sa ne calauzim spre a ajunge la aceasta. Cel manios isi insuseste
toate acestea si incepe sa lucreze potrivit indrumarilor citite. Dar
pana unde va ajunge el cu propriile sale puteri? Nu mai departe decat
pana la tacerea gurii in vremea supararii, cu o oarecare imblanzire a
supararii insasi; dar pentru ca sa stinga cu totul mania si sa introduca
in inima blandetea, pana aici insa el nu va ajunge niciodata. Una ca
aceasta nu se intampla decat abia atunci cand vine darul si altoieste el
blandetea in inima. Tot asa se intampla si in toate celelalte nevointe.
"Orice rod de viata duhovniceasca ai
cauta, de cautat, tu sa-l cauti cu toata staruinta ta, dar sa nu astepţi
rodul din chiar cautarea aceasta si din silintele tale, ci descopera-ti
tristetea ta inaintea Domnului, fara sa socotesti ceva de partea ta, si
atunci El va face" (Sfantul Teofan Zavoratul).
Inca dintru inceput, Mantuitorul ne-a
spus: "Precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine, daca nu ramane
in vita, tot asa nici voi, daca nu ramaneti in Mine. Eu sunt vita, voi
sunteti mladitele. Cel ce ramane intru Mine si Eu in el, acela aduce
roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 4-5). Pentru
aceasta, numai cerand Domnului cele bune, le vom putea si primi, iar nu
ostenindu-ne singuri. "Descopera Domnului calea ta si nadajduieste in
El si El va implini" (Psalm 36, 5).
Indiferent de virtutile lucrate,
crestinul trebuie sa renunte la orice pretentie si asteptare automata a
roadelor celor duhovnicesti. Fara aceasta renuntare, el nu va cunoaste
niciodata adevarata virtute si nu va putea ajunge la adevarata
cunoastere a lui Dumnezeu. "Israel, urmarind legea dreptatii, n-a ajuns
la legea dreptatii. Pentru ce? Pentru ca nu o cautau din credinta, ci ca
din faptele Legii" (Romani 9, 21-22).
Virtutile, practicate si luate in ele
insele, nasc mandrie, iar aceasta nu mai lasa loc prezentei lui
Dumnezeu. Astfel, crestinul ajunge sa se conduca singur spre mantuire,
ca si cum dobandirea acesteia ar sta in puterea si priceperea lui. "In
har sunteti mantuiti, prin credinta, si aceasta nu e de la voi: este
darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca sa nu se laude nimeni" (Efeseni 2,
8-9).
"Cand unii intreaba: Ce trebuie sa fac
spre a dobandi cutare sau cutare virtute? Se poate raspunde tuturor:
Intoarce-te spre Domnul si El ti-o va da; nu este alt mijloc de a primi
cele cautate." (Sfantul Teofan Zavoratul).
(sursa: www.crestinortodox.ro )
SLAVIT SA FIE DOMNUL!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu