,,Un tânăr monah era tare mâhnit că
niciodată nu i se arătase Domnul, în vis sau altfel, că niciodată nu
vorbise măcar cu unul din Sfinţii lui Dumnezeu.
El auzise că Dumnezeu s-a arătat tuturor
fraţilor şi că mulţi fraţi vorbeau zilnic cu sfinţii şi atunci hotărî
să renunţe la călugărie.
A lepădat hainele călugăreşti, apoi în
lume, într-o singură zi s-a îmbătat, a curvit, a participat la jefuirea
unui bogătaş beat apoi a cerut o slujbă unui cârciumar.
Cârciumarul i-a dat o slujbă de ajutor
la bucătărie şi i-a dat şi o cameră. Aici călugărul adormi dar se trezi
la miezul nopţii după obiceiul pe care şi-l făcuse, căci întotdeauna se
ruga la miezul nopţii când era monah.
Şi-a dat seama că poate rugăciunea îl va
ajuta să mai spele din păcatele pe care le-a făcut în acea zi şi s-a
dus într-un colţ îngenunchind. Acolo rugându-se l-a podidit plânsul. Nu a
băgat de seamă la lacrimile care îi curgeau, şi acolo – după atâta
oboseală şi după atâta păcat – adormi din nou. A dormit adânc şi
trezindu-se dimineaţă, a văzut că locul era pătat de sânge acolo unde el
a plâns.
S-a uitat peste tot, chiar şi în
oglindă; şi-a cercetat fiecare parte a corpului. Văzu că nu are nici cea
mai mică zgârietura, că sângele nu era al lui. S-a uitat mai bine şi
iar s-a apropiat de locul unde făcuse rugăciunea şi văzu din nou stropii
de sânge.
Atunci a înţeles că pentru păcatele lui, Hristos plânsese odată cu el, dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sânge."
(Nestemate duhovniceşti 1, Editura Cristimpuri 2010)
(sursa: Aici )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu