ISTORIOARE DUHOVNICESTI

 Lacrimile lui Hristos

,,Un tânăr monah era tare mâhnit că niciodată nu i se arătase Domnul, în vis sau altfel, că niciodată nu vorbise măcar cu unul din Sfinţii lui Dumnezeu.

El auzise că Dumnezeu s-a arătat tuturor fraţilor şi că mulţi fraţi vorbeau zilnic cu sfinţii şi atunci hotărî să renunţe la călugărie.

A lepădat hainele călugăreşti, apoi în lume, într-o singură zi s-a îmbătat, a curvit, a participat la jefuirea unui bogătaş beat apoi a cerut o slujbă unui cârciumar.

Cârciumarul i-a dat o slujbă de ajutor la bucătărie şi i-a dat şi o cameră. Aici călugărul adormi dar se trezi la miezul nopţii după obiceiul pe care şi-l făcuse, căci întotdeauna se ruga la miezul nopţii când era monah.

Şi-a dat seama că poate rugăciunea îl va ajuta să mai spele din păcatele pe care le-a făcut în acea zi şi s-a dus într-un colţ îngenunchind. Acolo rugându-se l-a podidit plânsul. Nu a băgat de seamă la lacrimile care îi curgeau, şi acolo – după atâta oboseală şi după atâta păcat – adormi din nou. A dormit adânc şi trezindu-se dimineaţă, a văzut că locul era pătat de sânge acolo unde el a plâns.

S-a uitat peste tot, chiar şi în oglindă; şi-a cercetat fiecare parte a corpului. Văzu că nu are nici cea mai mică zgârietura, că sângele nu era al lui. S-a uitat mai bine şi iar s-a apropiat de locul unde făcuse rugăciunea şi văzu din nou stropii de sânge.

Atunci a înţeles că pentru păcatele lui, Hristos plânsese odată cu el, dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sânge."

(Nestemate duhovniceşti 1, Editura Cristimpuri 2010)

(sursa: Aici )

ISTORIOARE DUHOVNICESTI

  Caruta goala !

Într-o dimineaţă un băiat împreună cu tatăl său se plimbau prin pădure. La un moment dat, tatăl s-a oprit, a stat câteva secunde ascultând, apoi îşi întrebă feciorul:
- În afară de ciripitul păsărelelor, mai auzi şi altceva?
Băiatul după câteva secunde, îi răspunse:
- Aud zgomotul unei căruţe…
- Aşa este, spuse tatăl. Este o căruţă goală.
Copilul întrebă:
- Cum de ştii că este o căruţă goală, dacă încă nu o putem vedea?
Iar tatăl îi răspunse:
- E foarte uşor să ştii când o căruţă este goală, e din cauza zgomotului. Cu cât este mai goală, cu atât face mai mult zgomot.

  În viaţa de zi cu zi când vedem o persoană care vorbeşte prea mult, întrerupând conversaţia celorlalţi, dovedindu-se inoportună, lăudându-se cu ceea ce posedă, simţindu-se atotputernică şi dispreţuindu-i pe cei din jurul ei, trebuie să ne amintim ca: “Cu cât este mai goală căruţa, cu atât mai mult zgomot face”.

 

Smerenia constă în a trece sub tăcere virtuţile noastre şi de a le permite altora să le descopere.

Nu uitaţi că există oameni atât de săraci, încât nu au nimic altceva decât bani.

Nimeni nu este mai gol la suflet, decât cel care este plin de sine însuşi.

Să fim ca ploaia liniştită şi blândă, care pătrunde în tăcere până la adâncimea rădăcinilor, hrănindu-le.

LUMINA SAU INTUNERIC?

 Linistirea si vindecarea 

 ,,Oamenii isi cauta linistirea si vindecarea lor prin spitale,sanatorii,locuri de odihna.....Si uneori li se pare ca o afla.Dar salvarea si vindecarea adevarata atat pentru trupul ,cat si pentru sufletul omului se afla numai intr-un singur loc :la Golgota,la picioarele Crucii Mantuitorului nostru Iisus Hristos.Acolo Domnul nostru Iisus Hristos ,purtand pacatele noastre,cauza bolii si nelinistii noastre ,ne-a castigat singura noastra salvare .Vindecand sufletul nostru ,El ne vindeca si trupul .Cele mai multe boli trupesti au cauza in boli sufletesti.Hristos le vindeca totdeauna.
 Insa numai daca venim cu adevarat la El.......Pacatul este cancerul vazut sau ascuns ,care duce totdeauna la pierzare pe acel care-l are si caruia nu i-l opereaza Hristos ,Rascumparatorul,singurul Vindecator al acestei ucigatoare boli.
 Hristos ,Binefacatorul nostru ,cere consimtirea vointei noastre la orice vindecare a noastra .
-Vrei sa te faci sanatos?intreaba El.
Fara vointa ta puternica ,Dumnezeu nu-ti face nimic.
Voiesti deci sa te mantuiesti - si te vei mantui! 

Traian Dorz ( din ,,Margaritarul ascuns)

 Orbul si lumanarea

 ,,Intr-o noapte intunecoasa ,un orb mergea pe drum ,avand pe umar un urcior plin cu apa si tinand in mana o lumanare aprinsa .
Un tanar ingamfat ,care-l intalni ,fu mirat vazand pe acest orb ce-si lumina calea cu o lumanare .
-Nerod ce esti,-isi zise el-la ce-ti foloseste aceasta lumanare?Noaptea precum si ziua,intunericul ca si lumina ,nu sunt acelas lucru pentru tine?
Ba da ,-ii raspunse orbul - dar eu nu duc aceasta lumanare pentru mine, ci pentru un ingamfat ca tine ,ca sa nu ma lovesti si sa-mi spargi ulciorul"

Preot Iosif Trifa ( din ,,600 de istorioare")

Geme inima din mine

Geme inima din mine
Ca un brad izbit şi frânt
Prinde pieptul să-mi suspine
Şi să strig de-amar îmi vine.

Mă-nfior şi mă-nspăimânt
Mă-ngrozesc şi eu de mine
Unde sunt!

Doamne, eu sunt singur iara,
Pier în fapte păgâneşti,
Însă lacrimi îmi izvoară
Şi căinţa mă doboară.

Te caut să mă găseşti
Te-am pierdut Iisuse iară
Unde eşti?

Amăgit de şoapte rele
Am călcat al Tău Cuvânt
Şi atras spre rău de ele
M-am pierdut în neguri grele.

Ca spre-adâncuri de mormânt,
Nu văd soare, nu văd stele -
Unde sunt!

Teama morţii mă pătrunde,
Cat spre slăvile cereşti
Şi privesc spre văi afunde,
Strig şi nimeni nu-mi răspunde.

Tu, ce-n Ceruri locuieşti,
Doamne, nu mi Te ascunde
Unde eşti?

Orbii cum doresc lumină
Muţii cum doresc cuvânt
Sufletu-mi aşa suspină
După dragostea-Ţi ce-alină.

Chinul sufletului frânt,
Doamne scapă-mă din tină
Unde sunt!

Robul Tău cu dor Te cheamă
Soare-al dragostei cereşti,
Tu-mi eşti Tată bun,
Tu mamă,
M-ai iubit ca orice seamă.

Chiar şi-aşa mă mai iubeşti
Ia-mă şi pe mine, ia-mă
Unde eşti.

Traian Dorz

ISTORIOARE DUHOVNICESTI

       ,,Arata-mi ,te rog urmele cuielor!"


 O ISTORIOARĂ din ţările Răsăritului spune că, odată, necuratul, voind să-l ispitească pe un pustnic, luă o înfăţişare de om smerit şi sfânt şi bătu de intrare la uşa pustnicului.
- Cine-i? strigă pustnicul, deschizând uşa.
- Păi, fiule, nu mă cunoşti?... Uită-te bine la mine!...Eu sunt Domnul Iisus Hristos.
Dar pustnicul nu se lăsă tulburat de această recomandare, ci îi zise liniştit:
- Se poate. Dar, dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, te rog să-mi arăţi urmele cuielor!...
Necuratul, când auzi aceste vorbe, o rupse ruşinat la fugă.

E uşor să te recomanzi cuiva că eşti cineva. E uşor a te recomanda creştin, dar cu faptele a da dovadă că eşti păgân. E uşor a te recomanda un ostaş al Domnului; însă trebuie să te recomanzi şi prin faptele tale.
Un creştin adevărat trebuie neapărat să poarte şi urmele cuielor, urmele răstignirii lui împreună cu Domnul Iisus.
Să poarte urmele smereniei Lui, urmele dragostei Lui, urmele răbdării Lui, urmele bunătăţii şi ale milei Lui.
Fraţii mei! Să trăim astfel ca toţi să vadă în viaţa şi faptele noastre urmele cuielor, urmele Evangheliei, urmele Scumpului nostru Mântuitor şi Izbăvitor. 
Preot Iosif Trifa  (din ,,600 istorioare religioase")

 ( În vestirea mântuirii sufleteşti, pildele şi istorioarele îşi au şi ele, însemnătatea lor. Se citesc cu plăcere şi rămân în sufletul şi inima cititorilor şi ascultătorilor. De multe ori o pildă poate face, cât o predică întreagă. Ţinând seama de acest lucru, am aflat de bine să strâng la un loc istorioarele mele, să le completez şi să le trimit prin ţară, ca pe nişte spice sufleteşti.)

ISTORIOARE DUHOVNICESTI

Cei patru fii

Un om avea patru fii. Acesta a vrut sa dea o lectie copiilor lui pentru a nu judeca lucrurile pripit.
Pe cel mai mare l-a trimis sa studieze un pom in timpul iernii. Pe al doilea in timpul primaveri, pe al treilea vara iar pe mezin toamna. Apoi sa se intoarca fiecare si sa spuna ce au observat.
Primul a venit foarte trist si a spus ca este un copac mort, cu crengi urate si negre de la care nu te poti astepta la nimic bun.Al doilea fiu a venit si foarte indiferent a descris un pom cu niste muguri maroni care apoi au inflorit, dar pe care nu le-a prea vazut bine pentru ca trebuia sa se intoarca .
A venit si al treilea fiu si plin de entuziasm a descris acelasi pom ca fiind foarte frumos, plin de frunze de un verde deosebit iar florile lui care imprastiau atata mireasma s-au transformat in niste mere mici si placute la privit. O adevarata binecuvantare pentru mediul inconjurator.Mezinul sosi si el:
- Tata acest pom este o comoara. Toti trecatori intind mana si-i culeg fructele ca apoi sa binecuvinteze pe Dumnezeu pentru roadele lui gustoase care le-a potolit setea si foamea.
- Dar cum este posibil, nu v-am trimis pe toti la acelasi pom? intreba tatal. Cum este posibil sa vorbiti atat de diferit despre acelasi pom?
- Pomul a fost acelasi, spuse mezinul, doar ca perioadele vizitelor noastre a fost diferite.
- Da fiule, asa este. Si omnul se aseamana cu acest pom. Nu se poate sa judeci pe cineva dupa o anumita perioada.
Toti trecem prin felurite perioade in viata dar nu putem cantari fericirea dupa o anumita perioada.
Deci nu putem lasa ca vicisitudinile unei perioade sa umbreasca bucuria viitoare.
Daca renunti la iarna vei pierde promisiunea primaverii, frumusetea verii si bogatia toamnei.

ISTORIOARE DUHOVNICESTI

Cum poti cara cu folos apa intr-un cos de nuiele

De câte ori nu se întâmplă, când ne aflăm într-o biserică la slujbă sau când deschidem acasă cartea de rugăciuni, ca gândurile să ne zboare în altă parte?! Ele o iau pur şi simplu razna, încât ne trezim că slujba se apropie de sfârşit sau că paginile cărţii s-au terminat, iar noi n-am reţinut mai nimic.
Aşa a păţit pe vremuri şi călugărul Ilarion, pomenindu-se că la un moment dat nu-i mai rămânea nimic în minte din toate predicile şi citirile din biserică. Gândindu-se că probabil trece printr-o perioadă de oboseală, i-a mărturisit toate acestea stareţului mănăstirii, rugându-l să-i îngăduie ca o vreme să nu mai participe la toate slujbele şi poate astfel îşi va odihni mintea şi va putea iarăşi să se concentreze la rugăciune.
Stareţul l-a privit cu luare aminte şi i-a spus:
– Părinte Ilarioane, du-te în grădină şi ai să găseşti acolo două coşuri de nuiele. Sunt cam murdare, fiindcă s-a cărat cu ele bălegar de la grajduri. Alege unul şi timp de trei zile să cari cu el apă de la izvor şi să uzi răsadurile de varză.

Călugărul Ilarion şi-a privit nu fără mirare stareţul, dar fiindcă ascultarea e una din îndatoririle de căpătâi ale monahului, n-a prididit să îndeplinească porunca.

După trei zile, stareţul s-a dus în grădina mănăstirii şi l-a găsit pe Ilarion posomorât. În tot acest timp cărase apă, făcând drumul de la izvor şi până la răsadniţă, dar de fiecare dată ajungând cu coşul gol. Bine că plouase, altminteri răsadurile s-ar fi uscat de tot!...
– Ei, părinte Ilarioane, unde sunt cele două coşuri de nuiele? – l-a întrebat stareţul.
– Aici, preacuvioase – mormăi înciudat călugărul.
– Şi nu vezi nici o diferenţă între ele? – l-a mai iscodit stareţul.
– Ba da, a răspuns luminat călugărul: cel cu care am încercat să car apa e curat, celălalt e murdar.
Atunci stareţul l-a bătut uşor pe umăr şi a adăugat:
– Aşa se întâmplă şi cu mintea, părinte Ilarioane. Ţi se pare că nu reţine, dar auzind cuvintele din predică ori de la slujbă, ele te curăţă pe dinlăuntru chiar fără să bagi de seamă...
De atunci, când bătea toaca pentru slujbă, părintele Ilarion era cel dintâi care se îndrepta spre sfânta biserică.

CE A CERUT COPILASUL IISUS?

Pacatele tale!

,,Se spune ca fericitul Ieronim, pe cind traia in Palestina si se nevoia la pestera de la Bethleem, unde s-a nascut Mintuitorul nostru, a avut de Craciun o vedere minunata. I s-a aratat Domnul Iisus Hristos ca un prunc si l-a intrebat: ”Ieronime, acum cind toti Imi daruiesc cite ceva, tu ce-Mi vei darui?” “Virtutea si rugaciunile mele”, i-a raspuns fericitul Ieronim. “E foarte bine, dar altceva Imi mai daruiesti?” “Inima mea, sufletul meu si chiar pe mine insumi!” “Si aceasta o primesc, dar Eu doresc si altceva de la tine!” “Ce altceva as putea sa-Ti dau, Doamne?”, a intrebat nedumerit, iubitorul de Hristos. “Daruieste-Mi pacatele tale!”. Fericitul Ieronim, cu inima infrinta, a inceput sa plinga. El a intrebat printre lacrimi: “Si la ce-Ti trebuie, Doamne, pacatele mele?” “Vreau sa le iau asupra Mea!”

Ati auzit? “Da-Mi pacatele tale!” Iisus Hristos doreste pacatele noastre. Tot ce e rau in noi ,Hristos este gata sa ia asupra-Si si sa ne scape de ele.Dar in schimb ,si noi trebuie sa luam lumina din Lumina Lui si viata din Viata Lui.Cititorule !Da-ti pacatele tale Copilasului Iisus si ia de la El lumina si viata!"

O MINUNE A SFANTULUI SPIRIDON

Din Proloage......

,, O foamete mare cuprinse-se toata tara Ciprului. Dar bogatii cetatii, care erau vanzatori de grau, se bucurau de scumpete si graul, nu mai aveau in cetate unde sa au inceput a vinde mai scump graul cel strans de multi ani, dar cand s-a ispravit mai cumpere. Insa, aceasta a randuit Dumnezeu, pentru pacatele noastre, smerindu-ne pre noi, ca toate cu judecata si cu purtare de grija le face.
Deci, era in cetatea Trimitundei un oarecare vanzator de grau, nesatios pentru iubirea de arginti si toate cele din launtrul sau, erau flamande de lacomie. Acesta, strangand cu negutatorie, de prin ale parti, multime de grau si aducandu-l cu corabia in cetate, nu vrea sa-l vanda cu acel pret cu care se vindea in cetate, ci l-a strans in hambare, pana cand se va mari foametea in cetate, pentru ca sa-l vanda mai scump si sa castige avere multa. Si, facandu-se foamete mare si, din zi in zi, ingreunandu-se traiul, a inceput bogatul acela a vinde graul sau foarte scump.
Si a venit, cazand catre dansul, un sarac, cerand si rugandu-l cu lacrimi sa-l miluiasca si sa-i dea lui putin grau, ca sa nu moara de foame cu femeia si copiii lui, iar vanzatorul, cuprins fiind de nemilostivire si de pofta aurului, n-a vrut sa-l miluiasca pe acel sarac, ci a zis catre dansul: "Sa mergi si sa aduci pretul si vei avea ceea ce vrei sa cumperi." Iar saracul, slabit de foame, a venit catre Sfantul Spiridon, spunand cu plangere saracia lui si nemilostivirea bogatului. Iar Sfantul i-a zis lui: "Nu plange, ci mergi la casa ta, pentru ca asa graieste Duhul Sfant, ca, dimineata, casa ta se va umple de grau, iar pe bogatul acela il vei vedea rugandu-te pe tine si dandu-ti tie grau fara de pret." Iar saracul, socotind ca Sfantul i-a zis aceasta numai spre mangaierea necazului sau si crezand desarta si nelucratoare nadejdea ce i se da, s-a dus la casa lui, suspinand.
Si, cum s-a intunecat de noapte, din porunca lui Dumnezeu, s-a varsat ploaie mare pe pamant si, prin acea varsare multa de ape, hambarele bogatului aceluia nemilostiv si iubitor de arginti s-au spart si apa a risipit tot graul. Iar acel nemilostiv vanzator de grau a alergat prin toata cetatea, strigand si rugand pe toti ca sa-i dea lui ajutor. Iar poporul cel sarac, vazand graul cel risipit pe drumuri a inceput a-l strange si a-l aduna prin casele lor. Asemenea si saracul acela si-a adunat si el grau pentru sine cu prisosinta. Inca si bogatul, vazandu-l, a inceput a-l ruga sa-si ia grau fara de pret, cat va voi. "

ISTORIOARE DUHOVNICESTI

Lacrimile Maicii Domnului

Intr-un sat indepartat de munte traia un barbat pe nume Chiriac, trecut prin viata, caruia nu-i puteai schimba parerea, indiferent ca avea dreptate sau nu. Ceea ce nu putea sa creada Chiriac era cum icoanele pot sa planga. Spunea el "icoanele sunt facute din lemn mort, nu au apa in ele sa planga”. Desi auzise de la mai multi cunoscuti despre aceste icoane facatoare de minuni, unii dintre ei care chiar fusesera martorii acestor minuni, Chiriac nu putea sa creada si pace.
In satul lor fusese o biserica mica de lemn care arsese intr-o noapte, iar acum se construia una mai mare si mai frumoasa. Tot ceea ce mai ramasese din vechea biserica era o mica icoana de lemn, a Maicii Domnului, veche de cand lumea, despre care se spunea ca este facatoare de minuni pentru ca scapase din acel incendiu. Chiar daca barbatul ajuta la construirea bisericii noi si-si petrecea mai tot timpul in preajma icoanei, care fusese adusa in noua biserica, nu credea in minunile pe care le putea face si se uita ciudat la cei pe care ii vedea venind sa se inchine la icoana sau ii aduceau flori Maicii Domnului.
Intr-una din zile, desi era sarbatoare, Chiriac lucra in interiorul bisericii hotarat sa-si termine munca. Era singur inauntru, si desi multi il sfatuisera sa nu mai lucreze ca il va vedea Maica Domnului si-l va pedepsi, nu asculta de nimeni si-si continua lucrul, bombanind intruna. La un moment dat, prin acoperisul bisericii care nu era inca terminat, incepu sa ploua. Si ploua asa de tare cum nu se mai vazuse niciodata. Dupa cateva minute ploaia se opri si desi barbatul reusise sa se adaposteasca de ploaie, pe jos, in biserica, era plin de apa. Suparat de aceasta intamplare, Chiriac vru sa se certe cu cineva, dar nu avea pe nimeni in jur.
Uitandu-se apoi spre icoana Maicii Domnului observa ca aceasta era acoperita de mici stropi de apa care semanau cu niste lacrimi. Sigur ca in sfarsit a gasit misterul acestor icoane facatoare de minuni fugi repede la un muncitor care locuia in apropiere sa-i spuna ce a aflat. Dar cand Chiriac ii spuse ceea ce aflase si ca ploaia umpluse biserica de apa, barbatul incepu sa rada de el, spunand ca Chiriac a innebunit. Dar vazand barbatul ca acest Chiriac vorbeste serios, ii spuse ca nu este posibil ceea ce spune el pentru ca in sat nu mai plouase de cateva saptamani.
Barbatul se duse cu Chiriac in biserica sa vada cu ochii lui ceea ce acesta spunea. Cand ajunse in biserica barbatul vazu intr-adevar ca pe chipul Maicii Domnului aparusera lacrimi, dar nu vazu pic de apa in jur si neputandu-si ascunde bucuria, incepu sa se inchine si sa se roage la icoana facatoare de minuni. Chiriac ramase mut de uimire, iar barbatul ii spuse ca acesta sigur fusese un semn de la Maica Domnului pentru el, ca astfel sa nu mai lucreze in zilele de sarbatoare si sa se faca un om mai credincios.(sursa:http://www.oasteadomnului.ro/forum)
Slavit sa fie Domnul!

ISTORIOARE DUHOVNICESTI

Dumnezeu ofera prilej celor bogati,lacomi de averi si zgarciti,sa-si ispaseasca pacatele

,,După Marea Unire din 1920, un notar din Zlatna, pe nume Albină, zis mai apoi Albini, împreună cu alţi doi prieteni a cumpărat o mică mină de aur, despre care se spunea că nu mai este productivă. Mirosind pe la foştii mineri că există filoane bogate, mai greu accesibile, a plătit diferenţa de preţ celorlalţi parteneri şi a rămas singur stăpân.

A extras aur suficient, a devenit bogat şi a cumpărat prin 1925 de la grofii maghiari castelul de la Galda, cu domeniul rămas împrejurul lui după împroprietărirea ţăranilor: 30-40 iugăre de vie pe care o lucram noi, o livadă de 10 iugăre, câteva zeci de iugăre de pământ arabil şi o moară, aşezată pe râul Galda, care funcţiona mânată de o turbină hidraulică. Fiul său cel mare s-a specializat în tehnica extractivă minieră, conducând mina de aur, cel de la Galda era avocat şi şedea mai mult la Cluj, iar o fiică a primit ca zestre o altă proprietate şi o sumă mare de bani.

Notarul murind, bătrâna succesoare s-a îmbolnăvit şi ea. Fiii şi fiica veneau pe furiş, încercând să o determine ca partea ei de avere, mina, să fie trecută pe numele fiecăruia. Bătrâna a amânat perfectarea actului testamentar. Aflaţi la capul muribundei, cei trei copii se certau, fiecare pretinzând în favoarea lui dreptul la succesiune pentru avere. Bătrâna a intrat în comă şi în câteva ore a expiat. În timpul certei dezlănţuite la capul moartei, s-a anunţat la radio naţionalizarea întreprinderilor, aşa că descendenţii au fost împăcaţi, fără însă a-şi potoli ura unul faţă de altul, acuzându-se fiecare că a fost păgubit de celălalt. Scena semăna cu Hohote în iad, dar n-au avut puterea să-şi depăşească patima lăcomiei.

Cel care se ocupase de mină a fost şi arestat, condamnat şi dus la Aiud. Sâmbăta îi duceam şi lui pachetul cu daruri, iar el ne ruga să-i cerem fratelui său mai multe alimente. Dar fratele său nu recunoştea că are un frate condamnat în Aiud, acuzându-ne că vrem să-l şantajăm. Peste un an avocatul avea să fie arestat şi să îşi întâlnească în temniţă fratele. Dumnezeu îi punea alături ca să-şi vadă fiecare goliciunea sufletească. De multe ori gândeam că Dumnezeu oferea prilej celor bogaţi, lacomi de avere şi zgârciţi, să-şi ispăşească păcatele. Să cunoască şi ei ce este foamea, lipsa, mizeria, dispreţul şi umilinţa. Versetul psalmului: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit” se împlinea sub ochii noştri.

Înainte de arestare avocatul venea mai des pe la moşie şi de multe ori ne întreba cum este închisoarea. Eram de serviciu, ca bucătar, împreună cu nea Fane Vlădoianu. Ne pregăteam să ducem mâncarea în sala de mese. Albini, uitându-se lung la noi, a oftat:

- Ce bine-i de dumneavoastră că sunteţi închişi!

Eu şi nea Fane ne-am privit miraţi, iar nea Fane, care nu lăsa să-i scape cineva din mână nescărpinat, l-a întrebat:

- De dumneavoastră e rău că sunteţi liber?

- Nu, a răspuns avocăţeşte. De noi e rău că aşteptăm să fim închişi!

- Atunci de ce nu-i trimiteţi fratelui dumneavoastră ceva, i-a zis nea Fane cu oarecare dispreţ şi ironic.

- Păi ce, el mi-a dat mie ceva?, a răspuns cu răutate Albini.

Răutatea sufletească a păcătosului nu stă numai în faptul că săvârşeşte păcatul, dar mai ales că îl acceptă, complăcându-se în el. Nu se îndură să iasă din păcat, făcând altuia un bine. Această tragedie morală înseamnă împietrirea inimii. Greu este pentru un păcătos ajuns la acest stadiu să-şi mai vină în fire. Adică să intre în condiţia în care firea însăşi e raţională. Omul care nu poate compătimi cu cel în suferinţă a coborât sub condiţia de om. El este legat, ca animalul, de satisfacerea instinctelor şi poftelor. De aceea îi trebuie multe şi niciodată nu i se pare că are de ajuns: „Cât de anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia Cerurilor! Mai degrabă va trece o cămilă prin urechile acului, decât un bogat în Împărăţia Cerurilor”.

Virgil Maxim ( ,,Imn pentru crucea purtată"- sursa: http://www.fericiticeiprigoniti.net/)

ISTORIOARE DUHOVNICESTI

,,Nu fi iubitor de sine si vei fi iubitor de Dumnezeu!
Nu cauta placerea in tine si o vei gasi in ceilalti!"
(Sf. Maxim Marturisitorul)
,,După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:
- Iartă-mă Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!
În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:
- Bucură-te omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat ?
- Sigur că da - zise omul cu nerăbdare - sigur că m-am schimbat!
- Bine! - a mai spus îngerul. Vez firul care coboară acum spre tine ? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.
- Ce faceţi ?! - strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi ?! - ţipă omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele . În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.
- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!
- Nu se poate! - i-a răspuns îngerul.
- Cum aşa ? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.
În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoană. Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege ?
Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni. "
,,Fără Dragoste nu se poate nimic. Tot ce există există din dragoste şi pentru dragoste. În măsura în care iubim, ne umplem de rost şi ne aflăm locul în această lume făcută de Dumnezeu.
Nu este dragoste mai mare decât a-ţi pune viaţa pentru aproapele tău, decât a muri. Ne punem viaţa pentru aproapele nostru ori de câte ori iertăm celor ce ne greşesc. A ierta înseamnă a renunţa la tine însuţi, la dreptul tău, la dreptatea ta, pentru a îndreptăţi pe cel ce ţi-a greşit, înseamnă să mori tu pentru a lăsa pe altul să trăiască. Cu alte cuvinte, a ierta înseamnă să reîntorci la viaţă, să dăruieşti viaţă. În aceasta ne facem asemenea cu Dumnezeu.
A iubi înseamnă a ierta, a ierta nu o faptă care este sau ni se pare greşită, ci a ierta adânc şi necontenit, a ierta o dată şi pentru totdeauna tot răul care se ridică împotriva noastră, având întotdeauna vie revelaţia durerii şi a stricăciunii în care s-a adâncit făptura prin despărţirea de Dumnezeu. " ( Ieromonah Savatie Baştovoi )
Slavit sa fie Domnul!