CUVINTE DULCI LA INCEPUT DE POST

 ...,,daca voim sa postim cu adevarat,suntem chemati mai intai la indreptare,la pocainta,la recuperare si la reabilitare,fara de care nu exista mantuire..."

"Dreptmaritori crestini,



  La prima vedere, pericopa evanghelica de astazi pare sa vorbeasca despre trei lucruri diferite. Intai, zice:
   „De veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre "
Pare a fi vorba despre iertare. Al doilea:
   „Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua, si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie“.
 Este vorba, e clar, despre post.
 Al treilea:
   „Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura. Ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta“.Suntem sfatuiti, se pare, la milostenie.
 Asadar, evanghelia pare a ne vorbi astazi despre trei lucruri diferite: despre iertare, despre post si despre milostenie. O sa vedeti, insa, ca aceasta pericopa se refera, de fapt, la un singur lucru, si anume la post — caci de aceea este Lasatul Secului pentru Postul cel Mare. Se refera, insa, la postul deplin, care include si iertarea si milostenia, ca expresii ale infranarii si jertfei, deopotriva. Dincolo de postul de mancare deci, cu care ne-am obisnuit si pe care-l tinem din copilarie aceasta evanghelie ne provoaca la postul desavarsit, nu doar al stomacului, ci si al mintii, al simtu­rilor, al vointei, al tuturor faptelor si al tentatiilor noastre pacatoase — adica, al omului intreg.
 Haideti sa luam pe rand aceste aspecte ale postului, cuprinse in evanghelie. Iertarea. Ce spune? Daca veti ierta, vi se va ierta. Daca nu veti ierta, nu vi se va ierta. La prima vedere pare un troc, o tranzactie ca cele comerciale; pare ceva negustoresc, ca si cum Dumnezeu ar face negustorie cu noi. Ceva de genul: „Daca ierti, iti iert si Eu; daca nu ierti, nu-ti iert nici Eu“. Ei bine, sa nu credeti ca Dumnezeu „vede” lucrurile atat de simplist, sau poate dovedi o atare ambitie! Nu! Lucrurile nu trebuie privite asa de superficial, macar si pentru faptul ca iertarea aceasta este post. Cum este post? Pai, care altul credeti ca este motivul pentru care astazi, la Duminica Lasatului de Sec, Dumnezeu ne vorbeste mai intai despre iertare, daca nu acela ca si ea este tot post? Vrea sa ne arate ca postirea inseamna in primul rand iertarea celor de langa noi, caci in viata cealalta — pentru ca in perspectiva vietii de dincolo postim sau iertam — departe de a fi troc sau vreo tranzactie plina de ambitii, va fi recuperare si reabilitare. Iertarea cu care debuteaza evanghelia de astazi vrea sa ne arate ca, daca voim sa postim cu adevarat, suntem chemati mai intai la indreptare, la pocainta, la recuperare si la reabilitare, fara de care nu exista mantuire, iar noi ne dorim, in fapt, mantuirea. Cu acest gand trebuie sa-l iertam pe fratele nostru si, la randu-ne, sa ne cerem iertare, nu in ideea unui schimb sau a unei tranzactii in spirit de dreptate. Ca pe o recuperare a relatiei cu fratii nostri, prieteni sau dusmani, vecini de aproape sau straini de departe. Cu toti acestia suntem chemati sa postim cu adevarat, sa ne recuperam relatiile, iertandu-i si cerandu-le iertare.
 In al doilea rand, evanghelia de astazi chiar abordeaza direct subiectul postului, asa cum era si de asteptat. Dar, spre mirarea noastra, intalnim o aparenta contradictie in cuvintele Mantuitorului, pentru ca, pe de o parte, condamna pe cei care tineau numaidecat sa se arate oamenilor ca postesc, intunecandu-si fetele si atragand atentia in felul acesta celorlalti: „Atentie! NOI postim“! Pe de alta parte insa, ne invata sa ne „ungem capetele” si sa ne „spalam fetele” cand postim, intr-un alt fel de a atrage atentia asupra noastra. Vasazica, desi sunt acuzati cei care faceau ceva anume ca sa arate ca postesc, intunecandu-si fetele, ni se cere, totusi, si noua ceva!… Ce vrea sa spuna Domnul cand zice sa ne ungem capetele si sa ne spalam fetele? Ei bine, nu este nici pe departe vorba de un alt fel de „fatarnicie”… intelesul este urmatorul: ungerea capului inseamna luminarea mintii cu darurile Duhului Sfant, capul inchipuind mintea, iar spalarea fetei inseamna curatirea „omului celui din afara”, adica a simturilor noastre, caci fata inchipuie pe omul cel dinafara, omul trupesc, omul simturilor. Iata cum Hristos ne atrage atentia ca postirea trebuie facuta si cu mintea, cu ratiunea, dar si cu simturile noastre, cu care adeseori alunecam spre pacat sau tentatii pacatoase.
 In sfarsit, „al treilea lucru” la care pare a ne chema evanghelia de astazi este milostenia, ca remediu impotriva lacomiei. Si anume: feriti-va de lacomie! Nu va adunati co­mori aici, pentru ca daca le veti aduna aici, aici vor ramane, si odata cu acelea si inima voastra lipita de ele. Cred ca nu trebuiesc spuse prea multe! Fiecare dintre noi ne simtim mai mult sau mai putin legati de bunurile materiale si fiecare, probabil, ne trezim, pana si in cel mai sfant ceas, acela al rugaciunii, seara, dimineata sau chiar si aici in biserica, gandindu-ne tot la bunurile noastre care, din lucruri necesare traiului se transforma adeseori in „tirani” care ne robesc si nu ne lasa nici sa ne mai rugam. Lacomia pe care o infiereaza evanghelia de astazi vizeaza zgarcenia si neinfranarea, specifice deopotriva zgarcitului proverbial, dar si lacomului nesatul ori colectionarului patimas de orice, care se lasa de bunavoie robiti de lucruri trecatoare, numai de Dumnezeu nu inteleg sa se lase „robiti”.
 Ei bine, lacomia pe care o respinge evanghelia de astazi este tot nepostire, pentru ca este neinfranare sau lipsa milosteniei, iar postul nu trebuie sa fie doar al stomacului ci, asa cum ni se arata astazi, al omului intreg: si al ratiunii, si al simturilor, dar si intarit cu iertare si dragoste fata de aproapele nostru. Postirea inseamna deopotriva infranare de la tot ceea ce ne corupe si ne robeste, nelasandu-ne sa ne comportam si sa gandim ca niste oameni liberi.
 Iata de ce am zis mai inainte ca doar in aparenta pericopa aceasta vorbeste despre trei lucruri diferite! De fapt, nu putea sa vorbeasca, fiind Lasatul Secului, decat de unul singur — despre post —, dar arata care este postul omului intreg, dincolo de postul stomacului, pe care il tin cei mai multi, multumindu-se de cele mai multe ori doar cu el. Evanghelia de astazi ne arata ca postirea noastra trebuie sa se indrepte si impotriva rautatii, spunandu-ne ca trebuie sa si iertam. Sa lasam rautatea la o parte si sa imbratisam cu dragoste pe cei ce ne-au jignit, ne-au barfit, ne-au nedreptatit etc. Ne invata ca postire inseamna si infranarea de la tot ceea ce ne robeste si de la tot ceea ce ne face sa ne lipim inima aici pe pamant de bunurile acestea trecatoare, nemantuitoare si care nu au nimic de-a face cu viata de dincolo. De asemenea, ne arata si ca trebuie sa imbratisam postirea cu bucurie, iar nu tristi; nu intunecati la chip, ci cu entuziasm si cu sentimentul ca aceasta ne zideste, nu ne imbolnaveste; ne creste sufleteste, nu ne „slabeste“.
 Evanghelia de astazi ne cheama si ne provoaca, asadar, in integralitatea ei la post, dar la postul deplin, al omului intreg: al trupului, al sufletului, al ratiunii, al simturilor si al tuturor laturilor fiintei noastre. Nu doar la un post de bucate, care ar putea transforma abordarea noastra in simpla dieta alimentara, cura de slabire, detoxifiere a organismului, economie financiara ori formalism neroditor, ca la fariseul ce, desi postea de doua ori pe saptamana, a fost intrecut de catre vamesul care, probabil, nu postise niciodata (Lc. 18,10-14). Atentie, asadar, perioada aceasta de postire, in care vom intra de maine, nu inseamna dieta ori simpla infranare de la anumite mancaruri, ci se vrea daruire totala, cu tot trupul si sufletul nostru, ca in intreaga noastra fiinta sa se intample ceva; in toata fiinta noastra, nu doar in trupul nostru, ca Sfanta Inviere de la hotarul acestei perioade sa fie cu adevarat „lumina” si binecuvantare pentru intreaga noastra fiinta, pregatita si purificata integral pentru intalnirea cu Hristos cel inviat din morti.
 Si inca ceva: sa nu vedem in aceste patruzecisisapte de zile doar o simpla „ocazie”, fie ea si fericita, de a progresa duhovniceste! Urcusul nostru duhovnicesc nu ar trebui sa se constituie din sincope: patruzecisisapte de zile anul acesta, patruzecisisapte de zile la anul, patruzecisisapte de zile peste doi ani s.a.m.d. Ci, aceasta perioada se vrea permanentizata in viata noastra, in perspectiva vietii de veci, unde nici nu vom mai manca, nici nu vom mai bea, nici nu vom mai putea avea altfel de relatii cu aproapele decat de buna intelegere si dragoste (Lc. 20,34-35), nici nu vom putea strange altfel de comori, decat darurile si binecuvantarea lui Dumnezeu.
 Asa stand lucrurile, sa rugam pe Dumnezeu sa ne invredniceasca si pe noi, cei care am venit astazi sa luam binecuvantare pentru post, sa abordam aceasta perioada cu toata fiinta, impacandu-ne cu semenii nostri, cerand iertare celor carora le-am gresit, postind cu trupul, dar si cu mintea, cu gandurile noastre, cu simturile, cu fiinta noastra intreaga, si dezlipindu-ne de lucrurile carora, dintr-un motiv sau altul, am ajuns sa le fim robi si sa le slujim, in loc sa slujim Adevaratului si Bunului Dumnezeu. Sa ne binecuvinteze Domnul cu post bineplacut Lui si spor duhovnicesc, sa aprinda in sufletele noastre focul doririi permanentizarii comuniunii cu El, iar Slavita Invierea Sa sa ne fie binecuvantare si balsam noua, celor ce ne straduim, iata, sa ne apropiem de El cu trupul, dar si cu sufletul si cu toata fiinta noastra, Amin”.

P.S.Sebastian-Episcopul Slatinei si Romanatilor

(,, Predici la Duminicile de peste an")

(Sursa: Război întru Cuvânt )

PREDICA LA DUMINICA A VII-A DUPA RUSALII

     ,,Cumintenia Credintei "

Dreptmăritori creştini,

       Evanghelia de astăzi ne propune spre meditaţie alte două vindecări săvârşite de Mântuitorul Hristos, după ce, acum trei duminici ne-a fost prezentată vindecarea slugii sutaşului din Capernaum(Mt. 8,5-15), acum două duminici vindecarea celor doi demonizaţi dinGadara (Mt. 8,28-34 şi 9,1), iar duminica trecută vindecarea slăbănogului din Capernaum (Mt. 9,1-8). De data aceasta doi orbi, cerându-I cu credinţă izbăvire lui Iisus, au fost vindecaţi, iar unui mut, care avea demon, la insistenţele celor apropiaţi lui, Domnul i-a dezlegat graiul, şi acesta a putut vorbi.

      Ei bine, ceea ce ar trebui să ne atragă atenţia în chip deosebit în această pericopă evanghelică este, cred eu, ,,discreţia’’ pe care Domnul o cere celor doi orbi vindecaţi: ,,Vedeţi, nimeni să nu ştie!’’ Nu este pentru prima oară când Hristos interzice difuzarea unei minuni  pe care o săvârşeşte. A mai făcut-o şi în cazul învierii fiicei lui Iair (Mc. 5,43), şi în cazul leprosului (Mc. 1,44), şi în mai multe alte împrejurări, aceasta fiind o practică permanentă a Sa. O singură dată a cerut să-I fie vestită minunea săvârşită, în ţinutul Gherghesenilor (Lc. 8,39), şi aceasta pentru că a fost împiedicat El Însuşi să propovăduiască acolo.

       De aceea cred că ar fi astăzi foarte nimerit să ne întrebăm plecând de la logica  simplă a veacului acestuia: cum de nu ,,a făcut uz’’ din plin Mântuitorul Hristos de această putere a facerii de minuni? Pentru că, s-ar putea să tindem să credem, cei mai mulţi dintre noi, că dacă Domnul ar fi făcut minuni în fiecare ceas, la fiecare pas şi în fiecare cetate, şi nu ar fi oprit în chip expres popularizarea acestora, ar fi înţeles necredincioşii iudei din vremea Sa că au de-a face cu Însuşi Dumnezeu şi nu L-ar mai fi dat la moarte!…

       Mântuitorul Hristos, însă, a săvârşit minunile pe care le cunoaştem prea bine doar în situaţiile în care se impunea să fie săvârşite acestea. Aşa, de exemplu, a înviat pe fiica lui Iair la stăruinţa şi credinţa părintelui ei (Lc. 8,41-56), pe fiul văduvei din Nain de mila mamei care plângea nemângâiată (Lc. 7,12-14) şi, în general, săvârşea minuni la solicitarea celor care sufereau sau Îl rugau, dar nu a abuzat niciodată de acestea. De ce, oare, de vreme ce un calcul simplu – dar ,,ieftin’’ şi fals – ne-ar putea face să credem că minunile multe i-ar fi asigurat ,,succesul sigur şi deplin’’ lui Hristos? Ei bine, Domnul n-a abuzat de darul acesta al facerii de minuni, cel puţin din trei motive:

        Întâi, pentru ca nu cumva iudeii, impresionaţi de puterea Sa, să dorească din nou să-L proclame rege, după cum au mai încercat şi altă dată (In.6,15), pentru că pericolul pe care Mântuitorul a trebuit să-l înfrunte permanent, dată fiind concepţia şi mentalitatea greşită a conaţionalilor Săi, a fost acela de a fi considerat lider naţional şi politic. În virtutea acestei mentalităţi, probabil, L-au primit locuitorii Ierusalimului atât de triumfal în cetatea sfântă (In.12,12-16) şi ,,dezamăgiţi’’ de faptul că Împărăţia Sa ,,nu era din lumea aceasta’’(In.18,36), şi-au schimbat radical atitudinea faţă de El în numai câteva zile (Lc.23,21).

       A doua motivaţie a discreţiei Domnului este smerenia. A dorit să ne înveţe pe noi smerenia. Să ne atragă atenţia că darurile şi calităţile deosebite nu trebuie ,,afişate’’sau ,,aruncate porcilor’’(Mt.7,6), ci păstrate în taină, aşa cum îşi păstrează cineva bunurile sale cele mai de preţ, ca să nu-i fie furate. Tot aşa şi darurile spirituale şi însuşirile cele frumoase dăruite nouă de Dumnezeu, trebuie să le folosim cu multă înţelepciune şi smerenie, ca nu cumva afişându-le sau lăudându-ne cu ele, diavolul ori lumea să le smulgă de la noi.

      În al treilea rând, însă, Domnul Hristos nu a abuzat de darul facerii de minuni, ca să ne arate nouă că ,,binele se săvârşeşte întru discreţie’’, acesta neavând nimic comun cu ,,spectacolul’’ şi ,,publicitatea’’. Viaţa în Hristos nu are nimic comun nici cu ,,eroismul’’lumii acesteia, nici cu mândria ori laudele şi slava deşartă atât de prietene veacului nostru. Chiar dacă ar putea părea unora că mai multa facere de minuni a lui Hristos ar fi fost cea mai eficientă armă de a fi ,,cucerit’’ lumea şi a o fi convins că are de-a face cu Dumnezeu, nu este aşa. Credinţa este ea însăşi o minune, iar viaţa în Dumnezeu nu este spectacol. Când veţi vedea pe cineva pretinzând că este omul lui Dumnezeu, dar este ahtiat după publicitate şi spectacol, dorind numaidecât să se afişeze cu darurile pe care le are, acela să ştiţi că nu este de la Dumnezeu! Mântuitorul Hristos nu a făcut aşa! Ba încă, atunci când tămăduia, datorită lacrimilor, insistenţelor şi credinţei, avea grijă totdeauna să atenţioneze pe cel vindecat: ,,Vezi, nimeni să nu afle despre aceasta’’ (Mc.5,43), ori ,,Nimănui să nu spui nimic.’’(Mc.1,44) De ce oare, căci potrivit logicii noastre, ar fi trebuit ,,trâmbiţate’’ toate acestea până la marginile lumii, ca oamenii să creadă în El?…

       Ei bine, nu este aşa! Haideţi să nu Îi dăm noi ,,lecţii’’lui Dumnezeu! Dacă lucrurile ar fi stat aşa, în mod cert El, Care nu ne-a dorit decât binele, ar fi făcut, poate, ,,tone’’de minuni. Însă , nu multele minuni le-au lipsit contemporanilor lui Hristos pentru a crede în El, după cum nu minunile ne lipsesc nouă pentru a fi mai buni! Cel puţin nu minunile acestea exterioare!…

      Cunosc oameni în toată firea, la o vârstă respectabilă de acum, care aleargă numai după minuni şi după astfel de semne exterioare: aleargă de la Fatima la Medjugorje şi de la icoane care plâng la icoane izvărâtoare de mir…Unde aud că se întâmplă ceva ieşit din comun şi extraordinar, acolo se duc, aşteptând semne şi minuni, deşi Dumnezeu le-a plasat întotdeauna pe acestea în plan secundar, pentru că nu ele ne mântuiesc şi ne transformă! Acestea ne pot impresiona, ne pot şoca la un moment dat, mai ales pe cei necredincioşi, care au nevoie, poate, de astfel de imbolduri ca să se ,,trezească’’, dar nouă, care ne pretindem credincioşi, nu acestea ne trebuie ca să ne facem mai buni! Nu vedem atâtea semne în jurul nostru? Nu am citit despre atâtea minuni săvârşite de Domnul Hristos? Sau acelea s-au învechit? Ce ne lipseşte, dragii mei? Minunea nu trebuie să se întâmple în afara noastră şi, cu atât mai mult, nu trebuie să aibă nimic comun cu ,,spectacolul’’! Minunea trebuie să se întâmple cu mine, cu tine, cu fiecare dintre noi şi, mai ales, înlăuntrul nostru! Viaţa în Dumnezeu nu trebuie să fie o fugă după minuni exterioare o ,,navetă’’ de la o minune la alta, căci acestea sunt ,,şocuri’’ şi ,,impresii de moment’’care trec la fel de repede pe cât au şi durat, minuni ,,care ţin trei zile’’, după cum zice românul.

      Ce ne trebuie, aşadar? Ne trebuie ,,cuminţenia credinţei’’, aş numi-o. Viaţa liniştită în comuniune cu Dumnezeu. Nu din şoc în şoc, din impresii tari în impresii şi mai tari, pe care să le povestim apoi cu emfază tuturor…Riscăm, în felul acesta, să cădem şi în păcatul mândriei ori al lăudăroşeniei…Nu aceasta este viaţa în Hristos! Ci, în casa ta, la bisericuţa din satul tău, în sufletul tău, cuminte şi liniştit, cultivă această viaţă, ce trebuie să curgă precum curge apa cea lină pe teren neted, iar nu peste bolovani, cu şocuri şi ,,senzaţii tari’’. Aţi văzut! Vin cutremure, inundaţii ori alte calamităţi şi, peste noapte, foarte mulţi devin dintr-odată ,,foarte credincioşi’’! Fac şi făgăduinţe: ,,de acum nu ne va mai rămâne niciodată necitit Paraclisul Maicii Domnului’’ sau ,,vom ţine de astăzi înainte, cu sfinţenie, toate posturile de peste an’’etc…O ţin aşa două-trei zile, după care uită, pentru că a fost şoc şi ,,credinţă’’de moment, izvorâtă dintr-o impresie trecătoare; a fost minune care a durat doar trei zile…

      Acesta este şi motivul pentru care Dumnezeu n-a făcut exces de minuni şi, mai ales, nu a făcut din acestea spectacol, şi de aceea nu ne lasă nici pe noi ,,să ne dăm în spectacol’’.Viaţa în Hristos trebuie să fie slujire întru discreţie, întru prudenţă, în cuminţenie, în sfinţenie, în smerenie – adică exact în ceea ce nu are nimic comun cu spectacolul şi ,,publicitatea’’. Viaţa cu adevărat duhovnicească are o cuminţenie pe care, să dea Bunul Dumnezeu să o înţelegem şi să ne luptăm să ne-o agonisim şi noi: o cuminţenie a omului care, intrând aici, în lăcaşul cel sfânt, nu aleargă numaidecât de la un sfeşnic la altul, de la o icoană la alta, căutând să-şi facă simţită prezenţa şi distrăgând atenţia tuturor. Intrând aici, haideţi să iubim cuminţenia, discreţia şi smerenia vameşului care a venit să se roage cu adevărat (Lc.18,10-14). În biserică venind, şi într-un loc cât mai retras ocupând loc, unde ne-am deprins şi unde ne simţim noi mai liniştiţi, să punem un gând la ,,inima lui Dumnezeu’’Care priveşte în ascuns la rugăciunea noastră şi cunoaşte cele ascunse ale noastre mai înainte de a deschide noi gura (Mt.6,6), aşa cum a cunoscut şi dorinţa paralizatului din Evanghelie (Mt.9,1-8), fără ca acela să apuce măcar a spune ceva! A înţeles ce vor oamenii aceia care-l purtau pe targă, fără ca ei măcar să I-o ceară!…

      Aşa trebuie să fie şi viaţa noastră în Hristos, dragii mei! Să căutăm a preţui smerenia, chiar dacă aceasta nu pare a face deloc ,,casă bună’’cu veacul acesta. Hristos a riscat să fie taxat ca necunoscător al ,,tehnicii de cucerire’’a maselor şi că ,,nu Şi-a văzut interesul’’- cum s-ar spune în limbaj cotidian -, dar a făcut acestea pentru a ne transmite nouă veritabilele valori şi virtuţi, singurele ce merită cultivate şi agonisite cu adevărat.

       Să ne binecuvinteze Dumnezeu ca, aceste adevăruri şi învăţături să le punem la inimă şi în practica vieţii noastre, ca să fim credincioşi adevăraţi, aşa cum ne-a dat pildă El Însuşi, întru smerenie şi discreţie, întru sfinţenie şi slujire deplină în viaţa aceasta, pentru ca să putem moşteni şi viaţa de dincolo, Amin!

                                                         †SEBASTIAN

                                         Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

(sursa:-Predici-la-duminicile-de-peste-an-Sebastian-ep.-Slatinei si Romanatilor)

PREDICA LA DUMINICA A V-A DUPA RUSALII

 Vindecarea celor doi demonizati sau cat de incomod poate parea unora Dumnezeu

(Matei 8, 28-34 şi 9,1)

 

Dreptmăritori creştini,

          Evanghelia de astăzi relatează minunea vindecării a doi oameni posedaţi de duhuri necurate, sau îndrăciţi, cum mai sunt numiţi ei. Domnul vine în ţinuturile Gherghesenilor şi Gagdarenilor – două localităţi vecine de altfel, de aceea textul paralel de la Sfântul Luca face pomenire de ţinutul Gherghesenilor (Lc.8,26), în timp ce pericopa evanghelică de astăzi vorbeşte de Gadara – şi aici este întâmpinat de doi demonizaţi care locuiau în morminte şi care îi îngrozeau adeseori pe localnici şi pe toţi cei ce treceau prin ţinuturile acelea. De spaimă, locuitorii i-au legat de mai multe ori în lanţuri, dar cu putere diavolească aceştia au rupt de fiecare dată legăturile şi nimeni nu-i putea stăpâni.

         A venit Domnul şi, văzându-L de departe, demonizaţii s-au apropiat de El, iar diavolii, prefăcându-se că Îl roagă să nu-I pedepsească trimiţându-I în adâncurile mării, I-au cerut ca, dacă tot îi va scoate, să-i lase să intre într-o turmă de porci care păştea în locul acela. Au ieşit diavolii, care erau foarte mulţi, ,,legiuni’’, şi au intrat în turma de porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în mare. Păzitorii porcilor, îngroziţi, au alergat în cetate să spună stăpânilor lor ce s-a întâmplat. Şi au venit toţi locuitorii cetăţii şi, constatând paguba şi văzând pe cei doi care fuseseră mai înainte îndrăciţi şezând paşnici la picioarele lui Iisus, L-au rugat pe Acesta să plece din ţinuturile lor.

         Aceasta este evanghelia de astăzi! O evanghelie care, la prima vedere ar putea părea un eşec pentru misiunea Domnului, pe Care ne-am obişnuit să-L vedem predicând pretutindeni, învăţând mulţimile care în general Îl ascultau, admirându-I învăţătura şi puterea nemaiîntâlnită. Iată însă că astăzi se întâmplă cu totul altceva!… Iisus Hristos, în loc să fie admirat şi ovaţionat pentru minunea săvârşită, este poftit ,,politicos’’ să plece din ţinutul Gadara!

        Ce anume s-a întâmplat, este lesne de înţeles: locuitorii Gadarei au preţuit mai mult paguba provocată de pierderea animalelor, decât minunea săvârşită de Hristos asupra celor doi demonizaţi. Orbiţi de faptul că au rămas fără porci, nu au mai putut vedea puterea lui Dumnezeu prin care cei doi ,,oameni’’ ca şi ei, au fost vindecaţi. Acestora le-au fost scoase duhurile necurate şi au ajuns din nou oameni, cărora Hristos le-a cerut – şi de aceea evanghelia de astăzi nu este deloc eşec, ci biruinţă – să spună ei ceea ce L-au împiedicat gadarenii pe El să spună, rămânând ei predicatori şi propovăduitori în locul Lui.  În acest fel, venirea Domnului aici nu a fost zadarnică şi neroditoare, pentru că în locul Său au rămas să dea mărturie despre ,,cât bine a făcut acolo Dumnezeu’’ chiar cei ce mai înainte fuseseră demonizaţi. Şi de fapt, chiar de ar fi tăcut, potrivit evanghelistului, ,,pietrele ar fi strigat’’(Lc.19,40).

       Ce învăţăm din evanghelia de astăzi, aşadar? Pentru că, nu trebuie să privim la aceasta ca la o întâmplare oarecare, potrivit căreia Hristos a venit, a scos diavolii din doi oameni îndrăciţi, care diavoli au intrat apoi într-o turmă de porci ce s-a înnecat în mare, iar locuitorii, răi de pagubă, L-au izgonit pe Hristos ,,acasă’’!…

       Ce învăţăm, deci? Pentru că evanghelia de astăzi, departe de a deplânge paguba locuitorilor acelora care şi-au pierdut porcii, doreşte să ne împărtăşească o învăţătură extrem de folositoare. Şi, iată care este aceasta! Uneori s-ar putea să ni se pară şi nouă, aşa după cum li s-a părut şi gadarenilor astăzi, că Domnul este ,,incomod’’ sau greu de suportat; că nu ne place sau că ne provoacă pagubă, după cum le-a provocat şi gadarenilor…Noi să nu procedăm ca aceia, poftindu-L pe Hristos afară din viaţa noastră, pentru că nu ne convine învăţătura Lui; pentru că nu ne place că ne pune la metanii, la post, la rugăciune, la milostenie şi alte fapte nu tocmai lesne de înfăptuit, în loc să facem ceea ce ne stă nouă la îndemână…

       Este adevărat, Hristos ne cere un anumit mod de viaţă: nu ne îngăduie să vorbim, să înfăptuim, ba încă nici să gândim orice…El este într-adevăr, ,,pretenţios” şi, pentru aceasta, ne poate părea uneori ,,incomod’’. Este şi motivul pentru care astăzi, duminica, ne aflăm în biserică la rugăciune aşa de puţini credincioşi, pentru că li se pare unora greu să vină aici, ori să se spovedească, să se roage, să renunţe la o parte din bunurile lor pentru a le dărui săracilor, să facă milostenie şi să se jertfească pentru aproapele…

       Aţi văzut gadarenii? Au regretat porcii mai ceva ca evreii în pustie cărnurile egiptenilor (Ieş.16,3) şi n-au ştiut să se bucure de vindecarea celor doi îndrăciţi care au devenit şi ei astăzi din nou ,,oameni’’. De ce credeţi că a ales Hristos porcii spre a fi ,,nimiciţi’’ în adâncurile mării? Pentru că sunt simbolul mizeriei şi al mocirlei în care le şi place acelora să petreacă. Al păcatului, adică; al decăderii; al ,,nesimţirii”, ca să ne arate nouă unde duce păcatul şi respingerea  lui Dumnezeu, aşa cum L-au respins gadarenii astăzi.

        Noi, dragii mei, Îl primim pe Hristos în inima noastră, sau Îl respingem şi Îl poftim să şadă undeva, cât mai departe?…Mulţi cred în El aşa, teoretic…Că adică, Dumnezeu este undeva, nu ştim unde…Sunt oameni care cred că locul Lui nu este în sufletul nostru şi nu Îl interesează, spun ei, chiar fiecare lucruşor pe care îl săvârşim noi; nu ne monitorizează până şi fiecare gând murdar care ne stăruie în minte ori în inimă… Îl izolează undeva departe, pentru a nu Se ,,lega” prea în amănunt de viaţa lor. Alţii Îl tratează ca pe o ,,piesă de muzeu”, frumos expusă într-o vitrină, admirat din când în când, eventual cât mai rar…şi atât!…nu trebuie să fie aşa! Pe Hristos trebuie să-L poftim să intre, nu să iasă din viaţa noastră. Trebuie să-L chemăm să Se sălăşluiască în noi, convinşi de faptul că El oricum cunoaşte fiecare cuvânt nepotrivit al nostru, fiecare gând murdar ce stăruie în minţile noastre şi fiecare faptă reprobabilă pe care o săvârşim. De aceea S-a întrupat şi a venit la noi, ca să locuiască în sufletele noastre şi să rămână acolo, fiind prezent permanent, sălăşluindu-se înlăuntrul fiecăruia dintre noi şi dorind să guverneze de acolo fiinţa noastră.

       Să nu cădem, aşadar, în păcatul în care au căzut gadarenii, acela de a-L socoti pe Hristos ,,nepotrivit” pentru noi, chiar dacă viaţa cu El presupune luptă, sudoare şi osteneală. E adevărat, El nu ne rezervă tocmai ,,concedii”, vacanţe, distracţii etc…El ne cheamă la biserică: să postim, să ne rugăm, să facem milostenie, să ne înfrânăm până şi gândurile, nu doar faptele şi cuvintele, ochii şi urechile… Aşadar, viaţa în Hristos poate părea la un moment dat ,,corvoadă”, luptă, strădanie şi efort şi, de aceea s-ar putea să ni se pară uneori şi incomodă. Gadarenii au trăit-o astăzi pe pielea lor! S-au simţit păgubiţi, aşa după cum şi astăzi mai privesc unii la Creştinism ca la o religie păguboasă, care nu cultivă atât bunăstarea şi relaxarea, cât abstinenţa şi lupta. Propovăduieşte renunţarea până şi la unele lucruri ce par fireşti – şi chiar sunt în anumite condiţii şi până la un punct – dar, oricum, ne cere să ne trăim viaţa în cumpătare şi cu înţelepciune, iubind pe toţi cei din jurul nostru, iubindu-ne şi pe noi înşine, dar, mai presus de toate, iubind pe Dumnezeu ca pe nimeni altcineva: ,,nici pe mamă, nici pe tată, nici pe fiu sau fiică”(Mt.10, 37).

       Dragii mei,

       Evanghelia de astăzi ne arată că trebuie să-L primim pe Dumnezeu să stăpânească fiinţa noastră, chiar dacă acest lucru presupune luptă şi efort duhovnicesc. Să-L acceptăm şi să-L iubim, bine ştiind că celui ce iubeşte nimic nu I se pare greu. Numai aşa ,,povara” Lui nu ne va mai părea grea. Cine va ajunge să cunoască taina iubirii Sale şi a aproapelui, nu numai că nu va mai putea trăi în veci fără El, dar îi va şi părea ,,jugul Lui bun şi povara Lui uşoară” (Mt.10, 30). Astfel, cine va voi să-şi cruţe viaţa, adică să şi-o menajeze şi să nu I-o jertfească Lui, şi-o va pierde (Mt.10, 39).

      Să ne rugăm, dar, Bunului Dumnezeu, să facă şi din viaţa noastră o jertfă bineprimită Lui! Să-L ,,poftim”, nu să-L alungăm din sufletele noastre! Să-I acceptăm ,,jugul” şi ,,povara” Sa, chiar dacă la început acestea pot părea grele şi incomode, având convingerea că prin iubire faţă de Dânsul şi slujire cu devotament ne putem făuri fericirea şi împărăţirea veşnică împreună cu El, Amin.

 Preasfinţitul Sebastian-Episcopul Slatinei si Romanatilor

(sursa:-Predici-la-duminicile-de-peste-an-Sebastian-ep.-Slatinei si Romanatilor)

PREDICA LA DUMINICA A -IV-A DUPA PASTI ( A SLABANOGULUI )

,,Formalism si neputinta de a ne bucura de binele aproapelui"
 Dreptmăritori creştini,
 

  Astăzi Mântuitorul Iisus Hristos săvârşeşte o minune care ar fi trebuit să-i impresioneze pe toţi cei ce au fost martori la ea. Un paralizat sau ,,slăbănog”, cum îl numeşte Evanghelia, ţinuit la pat de 38 de ani, îşi redobândeşte sănătatea pe marginea scăldătorii Vitezda, prin bunăvoinţa Domnului. Şi, iată că ceea  ce ar fi trebuit să ,,copleşească” s-a prefăcut într-o temă de discuţie absurdă, şi minunea vindecării a fost umbrită de formalismul bolnav şi de neputinţa iudeilor de a se bucura de binele făcut de Hristos bietului suferind de atâta amar de vreme.

  Nu a fost singura dată când iudeii au încercat înăbuşirea faimei Domnului în ,,litera legii”, camuflându-şi în felul acesta neputinţa lor de a recunoaşte şi preţul ca atare binele atât de evident săvârşit de Hristos. Un om redevine ,,om”, iar ei invocă faptul că ,,era sâmbătă”. Cu acelaşi ,,argument” au încercat să minimalizeze şi minunea vindecării omului cu mâna uscată (Lc.6, 6-11) şi tot sub acelaşi pretext au pornit şi ancheta pe cât de artificială, pe atât de penibilă, împotriva orbului din naştere, pe care Hristos ,,a îndrăznit” să-l vindece tot sâmbăta (In.9, 1-38). Nimic mai josnic împotriva evidenţei binelui, decât ,,viciul de procedură”. Dorinţa iudeilor de ,,a-L prinde în cuvânt”(Lc.20, 26) pe Iisus cu orice preţ se ascundea când după argumentul că ,,este sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul” (In.5, 10), când după acuzaţia directă că încalcă sâmbăta(In.9, 16), pentru ca, în fapt, să fie doar invidia şi răutatea lor în faţa faimei tot mai crescânde de care Se bucura Iisus în popor.Obsesia iudeilor pentru sâmbătă era şi o maladie, dar şi un pretext. Maladie, pentru degenerarea stupidă care cuprinsese porunca propriu-zisă din Legea lui Moise (Ieş.20, 8-11) – făcută pentru om, iar nu omul pentru ea (Mc. 2,27) – şi pretext, pentru răutatea şi invidia care se ascundeau de fapt în spatele acestei râvne aparent scrupuloase. E adevărat că legea respectării zilei de odihnă cerea ,,să nu faci în ziua aceea nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău…”(Ieş.20, 10), însă, de la acestea şi până la a nu dezlega boul sau asinul sâmbăta pentru a-l duce să-l adape (Lc.13, 15), sau până la a se scandaliza de vindecarea femeii celei gârbove (Lc.13, 16), ori de tămăduirea orbului din naştere (In.9), precum şi a slăbănogului de astăzi, mi se pare doar o ipocrizie, formalism bolnav, răutate şi invidie deghizate în pretinsă dragoste de Lege.

            Iubiţi credincioşi,

   Asistăm în pericopa evanghelică de astăzi de atitudinea celor ce n-au voit să preţuiască minunea vindecării paralizatului, la ceea ce Mântuitorul a condamnat oarecând cu intransigenţă la farisei, când i-a acuzat că ,,strecoară ţânţarul şi înghite cămila”(Mt.23, 24), precum şi la,,închiderea uşilor Împărăţiei”, astfel încât nici ei înşişi să nu mai poată intra, dar nici alţii (Mt.23, 13). Şi recunoaştem în iudeii suspect de scrupuloşi, atât ,,morminte văruite”(Mt.23, 27),,,paharele curăţate doar pe exterior”(Mt.23, 25), cât şi pe ,,povăţuitorii orbi” (MT.23, 24), despre care ne-a atras atenţia Hristos că ne vor călăuzi cu păguboasă râvnă în groapă (Mt.15, 14).Dumneavoastră nu aţi recunoscut, ascultând pericopa evanghelică de astăzi, pe ,,credinciosul de serviciu” care cu nepricepută râvnă, crezându-se ,,învăţător”, mai mare tulburare provoacă în biserică, în dorinţa de a-i disciplina pe cei neştiutori? Mă refer la cei care, de dragul ,,ordinii”, provoacă ei înşişi dezordine, printr-o atitudine absolut nepedagocică de a-i învăţa pe cei necunoscători cum sau când trebuie să se închine, pe unde au voie şi pe unde nu au voie să treacă în lăcaşul de cult, când trebuie şi când nu trebuie să îngenuncheze ş.a.m.d. Există persoane care au căzut ,,victimă” unor astfel de ,,lecţii publice” de creştinism, cu finalitatea de a nu mai călca niciodată în sfânta biserică.

   Alţii poate aţi recunoscut în evanghelia de astăzi pe superstiţioniştii care nu vin duminica în mod regulat la biserică, în schimb respectă cu stricteţe ,,tradiţia” de a nu tăia cu foarfeca vinerea; nu postesc, aşa cum se cere, toate posturile de peste an, dar au grijă să nu spele rufe în toate zilele de după Bobotează şi până la odovania praznicului; ţin cu stricteţe doliu după părinţii lor trecuţi la cele veşnice, în schimb trăiesc necununaţi creştineşte. Acestora, deopotrivă, mi se pare că Se adresează Hristos când zice:,,Nebuni şi orbi, ce este mai mare, darul sau altarul care sfinţeşte darul”?(Mt.23, 19), sau când li se atrage atenţia fariseilor că :,,strecoară ţânţaul şi înghit cămila”(Mt. 23, 24). De prea multe ori asistăm astăzi la râvna fără pricepere, la forme fără fond, ori la superstiţii fără credinţă, ceea ce dovedeşte că nu toţi ştim îndeajuns să distingem esenţialul de neesenţial, conţinutul de ,,ambalaj”, sau litera legii de spiritul ei. Sau poate aţi întrezărit, ascultând evanghelia de astăzi, chipul înveninat al vecinului crăpând de invidie pentru că a văzut bucurie şi petrecere în casa voastră, ori ochii bănuitori ai duşmanilor, siliţi a vă recunoaşte succesele? Nu vi s-a părut că aţi recunoscut, pentru o clipă, pe cârtitorii cotidieni, care au grijă totdeauna să scoată la iveală ,,partea cea goală a paharului”, minimalizând şi căutând să neutralizeze orice bine săvârşit de noi prin închipuite mijloace ori scopuri ascunse şi meschine? Întâlnim şi astăzi astfel de oameni, care caută să întunece cu răutatea şi invidia lor frumosul şi binele, chiar şi atunci când acestea sunt evidente. Ei sunt exponenţii celuilalt motiv pentru care iudeii nu s-au putut bucura de minunea săvârşită astăzi de Domnul Hristos – răutatea şi invidia care-i rodea, văzând faima Sa crescândă.

            Dragii mei,

   Iată cum evanghelia de astăzi ne dezvăluie două motive pentru care nu numai minunea aceasta nu a fost receptată aşa cum se cuvine de conaţionalii Domnului, dar şi învăţătura şi Persoana Sa în general. Formalismul îngust şi bolnav al Legii vechi din inima iudeilor, prea triumfalişti pentru statutul de popor ales, s-a arătat prea strâmt pentru a cuprinde deschiderea ,,duhului” adusă de Hristos. Implinirea Legii propovăduită de El (Mt.5, 17) a fost etichetată drept ,,hulă”(In.10, 36), în timp ce prietenia Sa cu vameşii şi cu păcătoşii(Lc.7, 34) a fost considerată slăbiciune.

 De aceea, cred că pericopa aceasta, dincolo de minunea propriu-zisă prezentată şi de confirmarea încă o dată că păcatul îmbolnăveşte până şi trupul, nu numai spiritul nostru – ,,iată te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”(In.5, 14) – ne atrage atenţia asupra acestor două păcate ce ne pândesc şi pe noi: formalismul şi neputinţa de a ne bucura de binele aproapelui. Formalismul merge mână în mână cu bigotismul, cu superstiţiile şi cu dragostea de literă lipsită de duh, în timp ce neputinţa de a ne bucura alături de aproapele ascunde răutate, invidie, complex şi competiţie neconstructivă. Hristos, însă, a întors astăzi spatele şi unei atitudini şi celeilalte , arătând că nu are nimic de-a face cu niciuna din ele (In.5, 13), dar a atras atenţia asupra păcatului care poate amplifica răul (In.5, 14).

   Pentru aceasta, datori suntem noi, creştinii, a recunoaşte şi a lucra binele în adevăratul lui duh, nu doar formal, ci şi în spiritul lui, şi nu selectiv, ci exhaustiv, potrivit cuvântului Domnului – ,,pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi” (Mt.23, 23). Apoi, e necesar să înţelegem că relaţiile noastre cu aproapele trebuie guvernate mai degrabă de dragoste decât de judecată critică, mai mult de compasiune decât de patimă, mai mult de înţelegere decât de suspiciune, răutate ori invidie. Având aceste dorinţe în minţile şi inimile noastre ca dreptare diriguitoare la tot lucrul cel bun, vom putea câştiga şi noi adevărata înţelepciune şi bunul discernământ care ne poate preface în admiratori, înţelegători şi următori ai învăţăturilor Mântuitorului Hristos, arătând înţeleaptă pricepere a râvnei celei bune şi dragoste nefăţarnică şi nepătimaşă faţă de aproapele nostru, Amin.

 Prea Sfintitul Episcop Sebastian ,al Slatinei si Romanatilor

(sursa: ,,Predici-la-duminicile-de-peste-an"Slatina 2011)

CONFERINTA P.S.SEBASTIAN LA CRAIOVA - aprilie 2012

,,CE NE OPRESTE SA URMAM ACESTUI DUMNEZEU BLAND SI PLIN DE DRAGOSTE?"

“Voi vorbi despre “Invierea lui Hristos, bucuria noastra”. Am realizat-o in scris pentru a fi mai coerent, pentru a transmite mai multe mesaje, si dupa aceea o sa discutam pe marginea ei. Am ales Invierea lui
Hristos pentru ca Sfintii Parinti, daca veti citi, o sa vedeti, vorbesc mai mult despre bucurie decat de suferinta, de necazurile vietii, de problemele vietii pentru ca noi suntem tentati sa ne referim si sa vorbim mai mult despre ceea ce este in sufletul nostru. Sfintii Parinti, o sa vedeti, prea putin abordau problema pacatului, ei vorbeau despre virtuti. Asta era in inima lor, acestea le stapaneau sufletele. Noi suntem tentati, – poate si predicatorii pe care ii ascultati, preotii unde mergeti dumneavoastra la biserica -, suntem tentati sa biciuim lucrurile neplacute din viata. Sa nu credeti ca pe vremea Sfintilor Parinti nu existau probleme, neajunsuri, nefericiri, insa ei nu le vedeau pe acestea. Vorbeau in operele lor in special despre virtuti, despre bucuria Invierii, despre viata de dincolo mai mult decat despre viata de aici, pentru ca toata petrecerea lor era in perspectiva Invierii. Si asa cred, ar trebui sa fie perspectiva vietii noastre: Invierea. Chiar daca suntem inca in perioada Postului Mare, postim insa in perspectiva invierii, pentru inviere si in perspectiva intalnirii cu Hristos traim cu totii.V-ati intrebat vreodata de ce in noaptea de Pasti nu se citeste una din pericopele evanghelice care relateaza faptul istoric al Invierii? Vorbim de Evanghelia de la Liturghie… Pentru ca la Nasterea Domnului, Evanghelia ne relateaza Nasterea lui Iisus Hristos ca fapt istoric, la Boboteaza, de asemenea, ni se relateaza faptul in sine al Botezului Domnului. Si tot asa, la toate praznicele sunt evocate evenimentele istorice respective. Numai la Liturghia din noaptea de Pasti avem surpriza sa ascultam un text evanghelic care aparent nu are nimic de-a face cu actul Invierii. Va aduceti aminte textul?.,, La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut …"

Sunt primele versete din Evanghelia Sfantului Ioan.

Ei bine, cred ca explicatia faptului pentru care Sfintii Parinti au randuit acest text la Liturghie, si nu unul dintre cele 11 Evanghelii ale Invierii, pe care le citim indeobste la Utrenie, cred ca explicatia ar fi ca daca la celelalte praznice pericopele evanghelice ne duc cu mintea si cu sufletul in timp, Evanghelia din noaptea Invierii ne duce cu mintea si cu sufletul dincolo de timp si anume la inceput. Este interesant de observat faptul ca Evanghelia Pascala incepe cu aceleasi cuvinte cu care incepe si Sfanta Scriptura a Vechiului Testament. “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul“, incepe Cartea Facerii. “La inceput era Cuvantul” sunt primele cuvinte dupa Evanghelia de la Ioan. Ce intelegem de aici? Intelegem importanta majora a Praznicului Sfintei Invieri, care nu este doar un fapt istoric ci este de-a dreptul recrearea lumii si un noi inceput. Este inceputul unei noi zile a creatiei, caci s-a facut si aceasta interpretare, si anume ca: “a fost seara si a fost dimineata”, incheindu-se astfel ziua a sasea, si incepand ziua a saptea. Adica a fost seara la rastignire, cand intuneric s-a facut de la ceasul al saselea si pana la ceasul al noualea, peste tot pamantul, si a fost dimineata in dimineata Invierii. S-a incheiat, deci, ziua a sasea a creatiei si a inceput ziua a saptea schimbandu-se in felul acesta si ziua de serbare din sambata in duminica. Prin urmare acum ne aflam in ziua a saptea a creatiei iar in vesnicie vom fi in cea de a opta zi, semnul cifrei 8 simbolizand infinitul si vesnicia.Este interesant insa, pentru a evidentia maretia Sarbatorii Sfintelor Pasti, sa observam si faptul ca randuiala propriu zisa a Invierii nu se face inauntrul bisericii, prin comparatie cu celelalte slujbe bisericesti, ci afara, si nu neaparat din motive de spatiu. Totdeauna slujba Invierii se face in mijlocul naturii, pentru ca Invierea nu se adreseaza numai fapturii umane ci fapturii intregi care, potrivit Apostolului Pavel, impreuna suspina si impreuna are dureri (Romani 8, 22).

De asemenea, nu intamplator Sfintele Pasti au fost randuite sa se serbeze in prima duminica cu luna plina dupa Echinoctiul de Primavara cand in univers se petrece renasterea naturii, lumina a biruit intunericul, caci lumina lui Hristos buruieste intunericul pacatelor si al mortii noastre. Apoi, in ziua Invierii, la pranz, la asa numita “A doua Inviere” se citeste pericopa evanghelica in mai multe limbi ca sa se arate ca Invierea lui Hristos are vocatie universala, adresandu-se nu doar unui popor, poporului ales, poporul evreu, pregatit anume pentru primirea lui Mesia, ci tuturor popoarelor deopotriva. Astfel, Sfintele Pasti apar ca o sarbatoare cosmica, universala si a recreatiei lumii, mai degraba, decat un fapt istoric.

In alta ordine de idei, trebuie sa stim ca Mantuitorul Hristos a inviat din mormant biruind pe cel mai mare dusman al vietii oamenilor, si anume moartea, aratand astfel ca El este stapan nu numai peste viata, ci si peste moarte.“Unde-ti este moarte, biruinta ta, unde-ti este moarte boldul tau”, (se intreaba Apostolul neamurilor in Epistola I catre Corinteni.)Acest lucru ne indreptateste pe noi crestinii ca atunci cand ne inmormantam mortii, sa credem ca moartea nu este disparitie definitiva, pierdere in neant ori trecere in nefiinta, ci renastere intr-o viata noua.

Hristos a inviat din morti pradand si pe cel mai mare dusman al libertatii noastre, si anume Iadul, aratandu-se astfel Mantuitor celor care sedeau in intuneric si in umbra mortii.“Unde-ti este, iadule, biruinta?” se intreaba Sfantul Ioan Gura de Aur, in cuvantul de invatatura din noaptea de Pasti.

Acest lucru a adus bucurie stramosilor aflati sub blestem si care petreceau in Iad, asteptandu-L pe Mesia, Cel ce avea sa ridice pacatele lumii.

De asemenea, Domnul a inviat din morti sfidand si pe cel mai mare dusman al virtutilor noaste, si anume pacatul. Aratand astfel nu numai ca acesta poate fi biruit ci si ca prin viata bineplacuta lui, putem mosteni viata de dincolo, pentru a imparati impreuna cu Hristos cel Inviat. Mantuitorul, asadar, a biruit si moartea si Iadul si pacatul, eliberandu-ne din robia lor, aratandu-ne tuturor calea vesnicei vieti, impartasindu-ne binecuvantarea deplinei libertati, descoperindu-ne adevaratele virtuti, cu pretul propriei jertfe.

Nu ar fi mai mare tragedie pentru noi decat aceea ca Domnul Hristos sa fi murit in zadar, adica nu si pentru noi; sa fi golit Iadul doar pentru ca acesta sa se umple iarasi, si sa fi infruntat pacatul doar pentru ca noi sa-l imbratisam dupa aceea in mod voluntar. De aceea la un praznic maret si rascolitor pentru intreaga noastra fiinta, acela al Invierii Domnului, ar trebui sa ne intrebam de fiecare data: “Daca Hristos a inviat, noi ce facem?”. Vom putea oare, urmand exemplului sau, sa infruntam si noi pacatul, pentru a lucra virtutea? Vom putea sa prefacem si noi moartea noastra in inviere si sa sfidam iadul pentru a ne salaslui in Imparatia cea Vesnica? Intelegem noi de ce a murit si a inviat Domnul? Am patruns noi semnificatia maritului praznic al Invierii sau luam de la el doar ceea ce ne convine si ne place?Dincolo de bucuria mesei bogate de Paste sau a ocaziei revederii cu cei dragi, Invierea Domnului se vrea si invierea noastra iar in Hristos nu vom invia pana ce nu ne vom deprinde mai intai a trai potrivit invataturilor Sale, pana ce nu ne vom invata a aborda crestineste, moartea, pana nu vom ravni cu toata fiinta noastra Raiul in locul Iadului, si pana candnu vom prefera virtutea in locul pacatului. Nu exista virtute fara biruinta pacatului si nu va exista fericire vesnica fara lupta duhovniceasca dupa cum nu a existat nici la Hristos inviere fara moarte.Domnul S-a facut incepatura noua ca sa ne arate ca slujirea Lui nu este simpla aniversare, spectacol sau petrecere dupa cum percep unii Sfintele Pasti, ci este angajament, lupta si, in cele din urma, biruinta. Altfel, Hristos nu a murit si nu a inviat si pentru noi. Caci El ne-a aratat limpede ca El este si viata, si usa, si doar cine va intra prin El se va mantui. Nu este cale spre inviere decat numai ingroparea impreuna cu El. Pentru aceasta, trebuind sa murim pacatului si sa viem virtutii, sa iubim dreptatea si sa urim faradelegea, sa ducem viata bineplacuta Lui si El n eva invia si pe noi in ziua cea de apoi.Dragii mei, inainte de Inviere, Domnul le-a spus uncenicilor:”Voi acum sunteti tristi dar iarasi va voi vedea si se va bucura inima voastra si bucuria voastra nimeni nu o va putea lua de la voi”.

Iata deci ca Mantuitorul Hristos, prin Inviere, a preschimbat tristetea in bucurie. Ca om, El a cunoscut viata pamanteasca si necazurile ei, dar ca Dumnezeu stia ca dupa moartea trupului urmeaza viata cea fericita si vesnica. Prin urmare, Domnul ne cunoaste prea bine durerile, stie ca viata noastra pe Pamant, prin caderea lui Adam, nu mai este una paradisiaca, e plina de griji, de necazuri, planuri si temeri. El stie ca in sudoarea fetei noastre ne mancam painea pana ne vom intoarce in pamantul din care suntem luati. Dar acest interval scurt si zbuciumat, numit viata, El ne spune ca are ceva sacru, ca nu se limiteaza doar la traiul biologic, familie, serviciu si distractii, ci are nevoie de ceva mai mult pentru a se numi viata autentica. Diagnosticul de tristete al vietii pamantesti l-au pus multe religii si multi filosofi, dar bucuria vesnica numai Unul ne-a adus-o, Iisus Hristos cel Inviat. Asadar realismul Mantuitorului consta nu numai in cunoasterea vitregiei vietii de aici ci si in vestirea bucuriei ceresti, care ne asteapta dincolo, daca vom sti sa repingem raul si sa lucram binele.

Acest realism al Domnului ar putea parea naivitate in zilele noastre unora, care se considera destepti si emancipati daca nu cred in Inviere. Dar va intreb: “unde au ajuns cei care resping Invierea”? Au ajuns ei demni de invidiat? Sunt disputele dintre noi, saracia si neajunsurile de tot felul de invidiat? Sunt milioanele de avorturi din Romania de invidiat? Saracia generalizata a unor tari este de invidiat? Oare razboiul care bate acum la usa omenirii este de invidiat? Nu au oare, toate aceste neajunsuri, legatura cu credinta? Oare un om credincios isi poate omori fratele? Sau un parinte responsabil isi poate ucide copilul? Oare un om cu frica de Dumnezeu nu ajuta pe aproapele sau sarac?

Iata cum singuri ne complicam viata pe acest pamant. Iata cum, lipsiti de bucuria Invierii, devenim uneori fiare. Caci daca am avea bucuria Domnului in inima si nadejdea invierii in suflete, am da slava lui Dumnezeu pentru toate si nu am mai pacatui, ahtiati dupa placerile prea mici pe care ni le ofera lumea.

Reclamele ne indeamna mereu ”traieste viata la maxim” ori “traieste-ti viata din plin”. Trebuie sa stiti insa ca si Domnul nostru Iisus Hristos acelasi lucru vrea sa ne daruiasca, belsug de viata, caci zice: ”Eu am venit ca viata sa aiba si din belsug s-o aiba”. Poate insa exista o viata traita mai intens decat cea descrisa de oamenii care l-au vazut pe Dumnezeu, precum Sfantul Siluan care spunea:”Tu, Doamne, mi-ai dat sa gust bunatatea Ta, si mila Ta, si sufletul meu e atras de Tine nesaturat, ziua si noaptea, iar sufletul nu poate uita pe ziditorul sau iubit fiindca Duhul lui Dumnezeu ii da puterea de a iubi pe Cel iubit si sufletul nu cunoaste saturare, ci este atras necontenit spre Parintele sau ceresc“.

Aceasta este bucuria pe care nimeni nu o va putea lua de la noi, si ea se deosebeste de toate celelalte bucurii pamantesti mai ales prin durata ei, pentru ca bucuria lui Hristos e vesnica, in timp ce bucuria lumii este trecatoare. Bucuria lumii ne poate fi rapita intr-o clipa de un necaz sau un insucces, cea a Domnului ne e sporita clipa de clipa, uneori chiar si prin necazuri, pentru eternitate. Orice bucurie pamanteasca este umbrita de gandul mortii iminente si tocmai de aceea biruitorul mortii ne spune ca “Iarasi va voi vedea si se va bucura inima voastra”.

Exista unii oameni, insa, vrednici de plans, care incearca, precum capeteniile iudeilor de alta data, sa ascunda sau sa minimalizeze Invierea Domnului, sa manipuleze opinia publica prin fel de fel de nascociri prin care vor sa faca din Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Mesia lui Israel, un simplu muritor de rand, iar din Invierea Sa, o legenda frumoasa si fara nicio relevanta pentru viata noastra, urbana sau rurala.

De unde stim ca nu e o legenda, si cum putem dovedi aceasta? Mai intai de toate, prin invierea sufletelor noastre, care se produce atunci cand implinim poruncile Domnului si ne partasim cu insusi Cel ce este Invierea si Viata. Asa cum la Adam mai intai a aparut moartea sufleteasca prin neascultare si abia apoi drept consecinta a aparut si moartea fizica, asa si acum: mai intai inviem sufleteste, alungand patimile necurate din noi, iar la sfarsitul lumii, la invierea de obste vom invia si cu trupurile.

Exista apoi nenumaratele marturii de invieri savarsite de Domnul Iisus Hristos si de sfinti, precum si profetiile atat din Vechiul Testament cat si din Apocalipsa ce vestesc invierea ce va avea loc la sfarsitul lumii actuale.

Acelasi har care ne inviaza sufletele si ne daruieste bucuria, pe care avand-o, Sfantul Pavel spunea:Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Oare necazul, sau stramtorarea, sau prigaoana, sau foamea sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia?”

Acelasi Har ne inviaza si trupurile noastre.

Despre aceasta realitate stau marturile sfintele moaste, specifice doar noua, crestinilor, acele trupuri invesnicite facatoare de minuni si izvoratoare de minuni, ale celor care s-au facut vase alese ale Harului, dovedindu-ne noua tuturor, ca Invierea este aproape si este posibila.Invierea este o realitate care ne asteapta pe toti. Dar noi o asteptam pe ea? Credem noi din tot sufletul, ceea ce spunem la fiecare Liturghie in Crez: “Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie”, sau ne prelungim tristetea din aceasta lume si in cealalta in loc sa alegem calea pocaintei si sa ne bucuram vesnic?

Aceasta este intrebarea la care ne provoaca sarbatoarea Invierii, in fiecare an, sa raspundem. Pentru a ne fi mai usoare raspunsul si alegerea, nu trebuie sa uitam cuvantul de mangaiere al Domnului, care cunoscandu-ne prea bine temerile si frica de necunoscut ne-a chemat catre Sine zicand:”Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre; caci jugul Meu este bun si povara Mea este usoara”.Asadar daca jugul lui Hristos este bun, povara Sa usoara, iar rasplata plina de bucurie vesnica, ce ne opreste sa urmam acestui Dumnezeu bland si plin de dragoste? Ce ne tine departe de Harul Preasfantului Duh privandu-ne de imbratisarea Lui blanda? Sa lepadam inertia obiceiurilor necrestine, a egoismului, si al secularismului si sa rostim credinciosi, sfinti si ingeri impreuna: “Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din mormanturi viata si bucurie daruindu-le”.......... 
(partea a 2-a cu intrebari si raspunsuri : AICI)
(sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/)