TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 7-A DUPA RUSALII

Vindecarea celor doi demonizati din tinutul Gadarei


Evanghelia cu cei îndrăciţi se repetă, cu mici deosebiri, de patru ori în duminicile de peste an. La fiecare vom da un alt tâlc.
Acum vom spune că patimile cele rele sunt nişte lanţuri diavoleşti pe care numai Iisus Mântuitorul le poate frânge.
Vom spune că Evanghelia cu îndrăciţii se petrece şi azi. Sunt şi azi destui „îndrăciţi”.
Oamenii cred -foarte greşit – că cei îndrăciţi ar fi cei care suferă de boala cea grea, numită epilepsie; fals! Dar această boală de multe ori n-are de-a face nimic cu diavolul. E o boală numai trupească.
„Îndrăciţii” cei adevăraţi sunt toţi cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimi rele şi urâte. Patimile cele rele sunt tot atâtea lanţuri diavoleşti. Ce îndrăcit înfricoşat este, spre pildă, beţivul! „Beţivul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit.
El, de asemenea, se clatină în toate părţile, tot aşa cade la pământ, tot aşa zgâieşte ochii şi spumegă la gură. Cine trăieşte în beţie a căzut sub tirania lui satan”.
Din calea beţivilor trebuie să fugi mai rău ca din calea îndrăciţilor.
Tot aşa sunt şi celelalte patimi rele. Lanţuri tot atât de grele poartă şi ceilalţi pătimaşi: desfrânaţii, zgârciţii, zavistuitorii etc.
Uitaţi-vă, de pildă, la cel desfrânat, cum îl târăşte satan, nopţile, după el…
Uitaţi-vă la cel zgârcit cum l-a legat satan şi i-a tras până şi mâncarea de la gură.
Evanghelia cu îndrăciţii o putem vedea în toate părţile. În toate părţile zornăie lanţurile diavolului. Diavolul, de meserie, este fierar. El face mereu lanţuri de patimi cu care îi leagă pe oameni. Şi, lucru ciudat: fierul din care satan face lanţurile îl dau oamenii. De bunăvoia sa se bagă omul în aceste lanţuri fioroase.
O, ce lucru grozav e un om legat în lanţurile diavoleştilor patimi! Un astfel de om şi-a pierdut libertatea, şi-a pierdut viaţa, şi-a pierdut sufletul.
Dar aici vine Evanghelia cu vestea cea dulce şi scumpă. Toţi cei cuprinşi de duhul cel rău al patimilor rele… toţi cei legaţi şi ferecaţi în diavoleştile lanţuri ale patimilor rele pot fi mântuiţi. Mântuirea lor nu e pierdută.
Iar această mântuire o dă Iisus Mântuitorul. Toate evangheliile cu cei îndrăciţi se întâlnesc într-un singur punct: cei îndrăciţi s-au tămăduit când S-a apropiat Mântuitorul de ei sau când ei s-au apropiat de Mântuitorul. Este aceasta o veste scumpă şi dulce care ne spune că tot aşa se pot tămădui şi „îndrăciţii” de azi, adică cei cuprinşi de patimi rele şi urâte. Patimile cele rele sunt lucrul diavolului. Iar Iisus Mântuitorul a venit în lume anume să strice lucrul şi puterea diavolului (cf. Mt 10). El a venit anume să ne scape de sub puterea lui satan.
Patimile cele rele sunt nişte lanţuri diavoleşti, iar Domnul Iisus a venit în lume anume să rupă aceste lanţuri. El singur poate frânge aceste lanţuri blestemate.
Despre combaterea patimilor rele se vorbeşte mult şi în multe feluri. Li se dau oamenilor sfaturi bune, li se ţin conferinţe. Se apelează la voinţa oamenilor, se apelează la punga lor, la sănătatea lor, la foloasele sau pagubele lor materiale.
Dar toate aceste sfaturi nu prind nimic şi n-ajută nimic. Patimile şi năravurile cele rele sunt lanţuri diavoleşti pe care numai Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui cea Sfântă le poate frânge.
Diavolul doarme liniştit pe tot timpul când li se vorbeşte oamenilor despre patimile şi năravurile cele rele. El se trezeşte speriat numai când aude vorbin-du-se despre Iisus şi Golgota. El se cutremură numai când Domnul intră în hotarele vieţii noastre sau când noi înşine intrăm în hotarele Golgotei.
Iară şi iară voi spune şi aici că fără Domnul nu putem face nimic (In 15, 5).
Toate încercările noastre de a scăpa de patimi şi păcate sunt şi vor fi zadarnice până când Domnul nu intră în hotarele vieţii noastre sufleteşti.
Grecii zic: Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi!
Romanii zic: Omule, stăpâneşte-te!
Chinezii zic: Omule, fă-te mai bun!
Mahomedanii zic: Omule, apleacă-te!
Iudeii zic: Omule, sfinţeşte-te!
Dar Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos zice: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5).
Ah! Ce lucru grozav este un suflet de om prins în lanţurile diavoleştilor patimi! El este exact ca îndrăciţii din Evanghelie. El face întru toate voia diavolului. El însuşi simte că o putere străină îl ţine legat şi ferecat în patimă.
În cel pătimaş şi căzut nu mai găseşti nici voinţă, nici simţire, nici inimă, nici milă. Dar Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos îl poate scăpa prin dragostea Lui şi prin darurile Lui.
De la alt fel de bolnavi, Domnul Iisus a mai cerut şi de la ei câte ceva. Pe orb l-a trimis să se spele în lacul Siloamului; celui cu mâna uscată i-a zis să-şi întindă mâna; de la alţii a cerut să creadă mai întâi.
Dar de la cei îndrăciţi Mântuitorul n-a cerut nimic. N-a vorbit cu ei nimic şi nici n-a cerut de la ei nimic. Ştia bine Mântuitorul că ei, sărmanii, nu pot da nimic. Ştia bine că sunt căzuţi cu totul în puterea lui Satan.
O, ce veste scumpă şi dulce este aceasta pentru cei biruiţi de patimi şi păcate grele! Oricât de păcătos şi de decăzut ar fi cineva, el poate fi mântuit. El poate fi mântuit chiar dacă nu mai poate face nimic pentru mântuirea sa. Un singur lucru se cere de la el. Să-L lase pe Duhul Sfânt să lucreze.
Sunt clipe când şi cei mai ticăloşi oameni suspină după o viaţă mai curată… suspină după libertatea pe care au pierdut-o. Aceste clipe binecuvântate sunt lucrarea Duhului Sfânt. Păcătosul trebuie să folosească aceste clipe de trezire sufletească… trebuie să-L lase pe Duhul Sfânt să lucreze mai departe; să-şi plângă trecutul cu lacrimi de foc şi să se lase dus de Duhul Sfânt la picioarele Crucii, unde îndată va afla iertare şi mântuire.
Vom spune însă îndată că nu merge tocmai aşa de uşor această mântuire. Când se trezeşte cel păcătos, se trezeşte şi diavolul şi mişcă toate pietrele, să nu-l piardă.
În cărţile cu Oastea Domnului, Oglinda inimii şi celelalte, am scris pe larg despre aceasta. Aici vom spune pe scurt numai atât: când Duhul Sfânt lucrează mai tare la scăparea unui păcătos de sub puterea lui Satan, atunci lucrează mai tare şi diavolul.
Diavolul imită pe Duhul Sfânt. Trezeşte şi el în om un fel de râvnă. De multe ori e greu de ales între râvna cea bună şi cea rea.
Aici vom spune o regulă: Duhul Sfânt ne îndeamnă întotdeauna să privim spre Golgota, spre Jertfa Crucii. Diavolul ne îndeamnă totdeauna să privim spre noi şi spre ce zice lumea.
Şoapte ca acestea: „Eşti prea păcătos, omule, spre a fi mântuit…”; sau: „Nu te face de râs în lume cu Oastea Domnului” vin totdeauna de la diavolul.
Noi să ascultăm totdeauna de îndemnurile Duhului Sfânt. Nu căuta, suflete dragă, spre ce zice lumea, nu căuta nici spre tine, spre neputinţele şi slăbiciunile tale, ci caută neîncetat, caută zi şi noapte, caută clipă de clipă spre Golgota, spre Jertfa Scumpului nostru Mântuitor; şi atunci nici o mie de diavoli nu vor avea ce-ţi face.
Voi spune apoi că tot un fel de „îndrăciţi” sunt şi cei care cred în Domnul, dar de răutăţi nu se lasă. Citiţi evangheliile cu cei îndrăciţi şi veţi afla în toate că diavolii Îl recunosc pe Iisus şi cred în El. Tu eşti Iisus, Fiul lui Dumnezeu – grăiesc îndrăciţii din evanghelia aceasta. Ştim că eşti Sfântul lui Dumnezeu – vorbesc alţii – credem în Tine, dar Te rugăm să ne laşi în pace (Mc 1, 22-26).
În chipul acesta sunt şi creştinii care cred în Dumnezeu, se şi roagă Lui, dar din răutăţile lor nu te lasă să-i tulburi. Cred oamenii în Dumnezeu, cred în Iisus Hristos, dar când te apropii de ei să-i scoţi din patimi şi năravuri urâte, îndată te întâmpină cu strigarea: Te rugăm, lasă-ne în pace cu lucruri din astea… Te rugăm, nu ne munci cu hotărâri contra băuturilor şi sudalmelor… Nu ne scoate din obiceiurile noastre strămoşeşti…
Când omul crede în Dumnezeu, dar de răutăţi nu vrea să se lase, ăsta-i, dragii mei, cel mai rău şi primejdios diavol.
Nu cumva şi tu, cititorule, eşti chinuit de un astfel de diavol?
Pr. Iosif Trifa
(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

IMPREUNA LUCRATOR CU DUMNEZEU

Vrednic de incredere

„Mulţumesc Domnului nostru Iisus Hristos, Care m-a întărit şi m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui!“ (I Tim. 1, 12)

Iată strigătul plin de recunoştinţă prin care, poate cel mai vrednic lucrător al lui Hristos, din toate timpurile, a arătat că încrederea lui Dumnezeu este cea dintâi condiţie a unui adevărat slujitor al Său.
În Hristos, fiecare dintre ai Săi se poate încrede în orice vreme, pentru că El totdeauna Şi-a îndeplinit toate făgăduinţele Sale faţă de fiecare dintre ei.

Dar Hristos nu Se poate încrede cu adevărat decât în puţini slujitori ai Săi. Pentru că prea puţini îşi dovedesc în orice vreme şi în orice împrejurare credincioşia faţă de El. Căci numai acela care este, mai întâi, vrednic de încredere la Hristos poate ajunge să fie vrednic de crezare şi la oameni (I Cor. 7, 25).Odată, un stăpân dorea să-şi găsească printre supuşii săi un slujitor vrednic, căruia să-i poată încredinţa cele mai scumpe avuţii ale sale, precum şi îndeplinirea unor lucrări care cereau o mare vrednicie.
După ce i-a chemat la sine pe unii din cei care i se părea că ar putea fi mai potriviţi pentru ceea ce dorea el, stăpânul i-a pus la încercare.
Întâi le-a dat fiecăruia să facă unele lucrări care păreau cam fără noimă, spre a vedea dacă slujitorul le îndeplineşte după porunca stăpânului sau după capul său.
Apoi le-a aşezat în cale diferite piedici, ca să le vadă curajul şi dragostea.
După aceea a lăsat ici-colo câte un ban de aur sau câte un lucru de preţ, ca şi cum ar fi fost uitate sau pierdute, spre a vedea curăţia cugetului lor.
Dintre toţi însă, numai unul singur s-a dovedit cu adevărat vrednic. Acela care a făcut întocmai cum îi poruncise stăpânul, fără a adăuga sau a scădea nimic.
Care nu s-a dat în lături de la nici o primejdie şi jertfă.
Şi care a preţuit cugetul curat şi mâinile curate mai mult ca orice avere.
O, cu câtă bucurie l-a îmbrăţişat stăpânul său! Şi cu câtă încredere i-a dat el pe mână totul!

Oare Dumnezeu să încredinţeze El cu mai puţină grijă bogăţiile Sale cuiva?
Oare Vistiernicul Bunătăţilor, Duhul Sfânt, să dea El pe mâna cuiva darurile harului Său, cu mai puţină alegere?
Oare lui Hristos – Care, cu Preţul Sângelui Său Sfânt, Şi-a răscumpărat un popor sfânt care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune, o turmă care să-L urmeze pe El cu dragoste ascultătoare oriunde şi o lucrare, o moştenire sfântă a Lui – să-I pese mai puţin cui încredinţează aceste bunuri ale Sale decât un stăpân lumesc?
De ce sunt oare atât de puţini aleşi dintre atât de mulţi chemaţi?
Pentru că la probele de alegere trec foarte puţini.

L-am luat de la început pe Sfântul Apostol Pavel drept model de slujitor sfânt.
Să mergem acum mai adânc în cercetarea alegerii Sale şi vom vedea din spusele lui taina alegerii.
Iată câteva:
„Mulţumesc lui Dumnezeu Căruia Îi slujesc cu un cuget curat din moşi-strămoşi“ (II Tim. 1, 3).
„Ca unii care am lepădat meşteşugurile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu…“ (II Cor. 4, 2).
„Fraţilor, eu am vieţuit cu toată curăţia cugetului meu înaintea lui Dumnezeu, până în ziua aceasta“ (Fapte 23, 1).

Din acestea şi din atâtea altele, se vede că cea dintâi condiţie pentru câştigarea încrederii lui Dumnezeu este:
1. cugetul curat în orice faptă. Apoi:
2. lepădarea oricăror meşteşugiri ruşinoase şi ascunse,
3. umblarea fără vicleşug,
4. respectarea întocmai a Cuvântului dumnezeiesc
5. vieţuirea în totală curăţie înaintea lui Dumnezeu.

Frate slujitor al lui Hristos! Cercetează-te necruţător în lumina acestor cinci condiţii şi vezi care este starea ta.
Dacă eşti printre cei mulţi chemaţi, să ştii că nu vei primi pecetea încrederii lui Dumnezeu decât dacă vei îndeplini aceste cinci condiţii.Poate „lucrezi“ împreună cu Dumnezeu şi fără ele. Şi îţi închipui că merge şi aşa, fiindcă până aici a mers.
Bagă de seamă că te înşeli! Cel ce are lopata vânturătoare nu doarme, ci lucrează şi alege.
Cel ce are ochii ca para focului cercetează totul şi ştie.
Cel ce are Cuvântul ca sabia este necruţător în ziua cercetării şi judecă (Evrei 4, 12).
Dacă nu vrei să te faci după voia lui Dumnezeu, mai bine pleacă înainte de a ajunge să fii judecat ca un stricător.
Traian Dorz (din cartea ,,Impreuna lucratori cu Dumnezeu" , ed.O.D.-Sibiu )

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Ce dulce-i pacea Ta ,Iisuse

Ce dulce-i pacea Ta, Iisuse
ce-o dai la cei ce Te-au primit,
cu câte mângâieri umpli
truditul suflet chinuit!

Ce-aleasă-i sfânta bucurie
ce-o dai Tu celui întristat,
cu câtă liniștire umpli
truditul suflet zbuciumat!

Ce fericire faci să vină
în duhul cel nefericit,
și ce nădejde-i dai când strigă
pierdutul deznădăjduit!

Cum schimbi vieți din temelie,
cum-nalți pe cei umili și mici,
cum pe disprețuiții lumii
deasupra lumii Tu-i ridici!

Cum dai curaj în locul fricei
cum pui tărie-n slăbănogi,
cum dai cuvânt la gura mută
și umblet pașilor ologi!

Cum pui credință minunată
în cel ce-a fost un crunt ateu.
cum faci din cel ce-a fost un vameș
un slujitor lui Dumnezeu!

Cum crești iubirea Ta cerească
în duhul plin cândva de rău
și-l fericești cu-ncredințarea
că este-un fiu iubit al Tău!

Încredințarea dulce care
mă face astăzi fericit
și recunoscător, Iisuse
să-Ți cânt în veci,
- cât m-ai iubit!

Traian Dorz

NE VORBESTE PARINTELE PANTELIMON DE LA OASA

Despre dragoste

"Fara Dumnezeu, orice iubire moare"
"Iubirea e fundamentul fiintei noastre"

(Timisorean la origine, absolvent al Facultatii de Arte Plastice a Universitatii de Vest, in prezent e calugar si preot la Manastirea Oasa, unde picteaza si minunate icoane, pline de aur si har. Dar aurul cu adevarat pretios al tanarului parinte e inaltimea sa duhovniceasca deosebita, care transpare si in textul pe care il publicam. Un indreptar de viata si de iubire adevarata )

- Drumul spre Oasa e batut de sute de tineri care vin sa se spovedeasca. Simtiti, oare, prin destainuirile lor, ca ceva s-a schimbat in felul in care se raporteaza la dragoste?

- As spune ca noi, monahii, cunoastem mult mai bine lumea decat se cunoaste ea insasi, pentru ca noi n-o vedem din exterior, ci din interior. In sensul acesta, parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real. Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea asta de iubire exista in toti.

- De ce avem atata nevoie sa ne implinim intr-o dragoste mare?

- Cautand iubirea, il cauti, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fara sa-ti dai seama. Chiar daca nu esti un bun crestin, simti cumva, straniu, de fiecare data cand iubesti si esti iubit, ca acolo, in iubire, e adevarul. Cauti iubirea toata viata, ai nevoie de ea chiar si atunci cand te prefaci ca nu mai ai, o traiesti gresit, o traiesti stramb, dar o iei de la capat. Gravitezi in jurul ei, te straduiesti mereu sa o intelegi, pentru ca simti ca acolo e implinirea si fericirea. Noi, oamenii, nu putem sa nu iubim, sa nu vrem sa fim iubiti. Pentru ca asta e fundamentul fiintei noastre. Dumnezeu este iubire si tot ceea ce este in lumea asta tanjeste dupa iubire. Dumnezeu a creat totul dupa chipul si dupa asemanarea Lui, dupa tiparul Lui, al relatiei treimii. Dumnezeu e o relatie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creati ca oameni sa participam la bucuria relatiei din Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa traim iubirea. Sa fim impreuna. De aceea se spune ca raiul e comuniunea cu toti, iar iadul e neputinta de a mai iubi.

- Desi il avem pe Dumnezeu, simtim totusi ca fara celalalt nu suntem completi. E nevoie de un altul, ca sa fim fericiti?

- Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleti, tocmai ca sa aiba nevoie unul de altul. Daca ne-ar fi facut perfecti, ne-am fi fost suficienti singuri. Sigur, exista oameni care daruiesc mai mult, oameni care dau mai putin, dar nu trebuie sa ne oprim la relatia cu un singur om, trebuie sa invatam sa iubim pe toata lumea, sa castigam un rod din relatia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viata. Orice om e un dar potential pentru noi, cu care ne putem imbogati.

- Visam, aproape toti, la o iubire mare, care sa ne tina toata viata. Si totusi, realitatea ne arata ca iubirile mor, si ele, mai des decat am vrea sa credem. De ce se stinge dragostea?

- Moare pentru ca nu exista si Dumnezeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca orice realitate netransfigurata degenereaza. Se consuma. Fara har, omul e in stare cazuta. La fel si cu iubirea. Ea se stinge daca nu exista raspuns. Daca o intorci catre Dumnezeu si catre oameni, ea primeste raspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Daca o intorci catre tine, catre trup, catre materie, ea se cheltuie, se epuizeaza, pentru ca lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.

- Din pacate, simplul fapt ca te cununi in biserica nu garanteaza mereu fericirea...

- Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat. Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire. Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita. Multi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru ca nu au fost iubiti, la randul lor, ca sa inceapa sa infloreasca. Dar toate astea nu sunt posibile fara Dumnezeu. Si fara efortul fiecaruia de a activa in celalalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie sa iubesti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celalalt.

- Cum ar trebui sa iubim, parinte? Unde gresim, de tot ajungem sa o luam de la capat?

- Nu stim sa ne daruim. Nu avem exercitiul daruirii de sine. Societatea actuala ii educa pe oameni in directia propriilor dorinte, ii invata sa se iubeasca intai de toate pe ei, sa-si urmareasca propria implinire. Si dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveste fericirii proprii. Am o cariera, am o casa, am si o iubita! Dar nu iubim cu adevarat decat atunci cand facem acest exercitiu al iesirii din sine si cand incepem sa ne exersam in daruire, sa ne antrenam puterea de iubire. Sa iubesti inseamna sa gravitezi in jurul implinirii celuilalt. Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti pe celalalt, cum poti sa-i vii in intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l scutesti de un efort, cum sa-i faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna, cand e obosit. Trebuie sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt. Iubirea inseamna foarte multe gesturi. Intentiile, gandurile in sine nu au nici o valoare in absenta lor. E plina lumea de ele. Facand gesturi te si verifici pe tine, daca poti cu adevarat sa iubesti. Am citit de curand intr-o carte cum un detinut politic taran, inchis la batranete, primea de la babuta lui scrisori, in care ea punea si cate o floare presata. Asta inseamna iubirea. Si chiar mai mult. Sa daruiesti atunci cand esti epuizat, cand nu mai ai nici o forta. Nu exista scuza sa nu daruiesti.

Daca dai din prisos, cand ti-e bine si-ti vine usor, nu are valoare. Atunci cand nu mai poti si vrei totusi sa faci ceva pentru celalalt, izbucnesc in tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primesti forta de la Dumnezeu si ajungi sa faci mai mult decat credeai ca esti capabil. Sa te daruiesti atunci cand nu mai poti te leaga cu adevarat de celalalt si-l face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem. Si atunci, ca in Evanghelie, nimicul se transforma, si painea si pestii ajung tuturor.

- Pana unde te poti darui pe tine, fara ca asta sa te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine sa te opresti, daca celalalt nu-ti raspunde la fel...

- Daruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenta fata de celalalt, nu e sclavie. Nu ti se cere s-o faci. Prin daruire nu ma anulez, ci ma regasesc pe mine si ma imbogatesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, ma anulez. Unora le convine sa se lase stapaniti de altii. E cazul multor femei de azi, care ajung sa se inrobeasca. Le bat barbatii, sunt chinuite, dar le e frica sa-si asume un drum, de dragul sigurantei. Au parte de o suferinta absurda, care nici macar nu e mantuitoare. E o forma de lene. Refuza responsabilitatea propriilor decizii si atunci prefera doar sa execute. Dar asa nu vor evolua niciodata.

"Cand Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire"

- Nu toata lumea are parte in viata aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastra? Tine de noi sa traim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

- Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu exista coincidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia Domnului. Dar felul in care reactionam noi la intalnirea respectiva tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fiecare data, de ce a randuit Dumnezeu sa intalnesc omul ala. Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam indragostirea cu iubirea. Daca Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu nu e trup si totusi se defineste pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, si componenta asta trupeasca intra in iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Spun eliberata, pentru ca cel mai adesea ne iubim pe noi insine, si atunci iubirea este inchisa in noi, se invarte in cerc. Este o iubire egoista, intoarsa catre sine, in loc sa fie libera si sa nu ceara nimic in schimb.


- Iubirea adevarata e intotdeauna libera?

- Da, iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, indrazneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseamna sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi, adoptand felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati si poti transforma iubirea in cale de cunoastere. Daca ramai in tine insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te trezesti ca toti iti intorc spatele. Te trezesti singur.

- Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?

- In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie pastrat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu care sa ai in primul rand o potrivire sufleteasca, nu trupeasca. Apoi, un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.

"Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie"

- Exista suflete pereche? Oameni alaturi de care totul devine mult mai usor?

- Exista, dar mai multe. Nu exista un singur om cu care sa-ti fie scris sa fii impreuna. Exista insa mai multe persoane in lumea asta cu care relationezi foarte bine. Faptul ca ai intalnit una si, din nestiinta, iubirea s-a cheltuit, nu inseamna ca vei ramane toata viata singur. Asa cum faptul ca ai intalnit un suflet pereche nu garanteaza ca iubirea va dura, daca nu lucrezi virtutile ei. Fara potrivire, nu e posibila dragostea. Dar potrivirea e doar o scanteie. Ea nu garanteaza vesnicia sentimentului. Nu meriti ceva pentru care n-ai muncit! (rade). Din contra, se intampla des ca tocmai aceste iubiri sa se cheltuie mai repede, pentru ca totul e perfect si nimeni nu depune nici un efort. Se ajunge la un fel de suficienta, pentru ca celalalt corespunde perfect nevoilor mele si eu nevoilor lui, si atunci fiecare se iubeste pe sine, prin intermediul celuilalt.

- Asa se nasc gelozia si posesivitatea?

- Gelozia e iubirea de sine prin celalalt. Daca esti gelos, nu-l iubesti pe celalalt cu adevarat, ci consideri ca celalalt e dreptul tau si cineva atenteaza la el. Ti-e frica sa nu vina cineva sa ti-l fure. Dar nici un om nu are dreptul sa il confiste pe celalalt. Iubirile astea contorsionate, cu gelozii si suferinte care-ti fura ochii si-ti intuneca mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante in felul lor, sunt foarte simtuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multa suferinta, te desfiinteaza ca persoana. Tu crezi ca te-ai jertfit suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevarata, dumnezeiasca, afirma, nu distruge. E ca un cer senin. N-are tulburare si n-are ceata.

- Astazi, tot mai multi oameni aleg o forma libera de iubire. Nu se mai casatoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc impreuna, dar cu toate acestea, se iubesc si traiesc in armonie. E gresit ca procedeaza asa?

- Iubirea care nu implica responsabilitate si sacrificiu nu e iubire adevarata. E iubire conjuncturala, care nu ajunge la maturitate. De fapt, in cazul lor nici nu se ajunge cu adevarat la iubire, ei raman in faza de indragostire. Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie. Si fara harul dumnezeiesc, omul e finit si dragostea lui tine doar o vreme. Cei care aleg calea aceasta vor o iubire in care sa nu aiba nimic de pierdut, ci doar de castigat. Vor sa ia ceva ce se obtine usor si sa se pastreze mereu liberi, in cazul ca apare ceva mai ofertant.

- Cand traiesti o iubire nefericita, te gandesti adesea ca ar putea exista cineva care sa te iubeasca mai mult, sa te inteleaga mai bine...

- Modul asta de a vedea lucrurile e o consecinta a gandirii tehniciste. Un produs se uzeaza moral, in momentul in care apare o versiune imbunatatita a lui. (rade) Adica iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu. Trebuie sa aprofundam, sa sapam in relatia respectiva, pentru a ajunge la noi si noi adancimi, chiar daca apar oportunitati de relatii mai bune, chiar daca cunoastem persoane care ni se par mai potrivite. N-avem voie sa schimbam persoana. N-avem voie sa incepem mii de drumuri, pentru ca nu mai ajungem niciodata la capat. Nu poti sa te remodelezi la infinit dupa alte tipare de femei sau barbati, pentru ca te tocesti ca piesa, ajungi sa nu mai ai nici un profil. Tu crezi ca ai capatat experienta, ca ti-ai imbogatit modul de a fi, avand foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai stii cine esti cu adevarat. In iubire, ca si in profesie, e foarte important sa fii statornic. Nu te poti face trei ani medic, apoi inca trei actor si dupa alti trei sa te pregatesti sa devii fotbalist. Trebuie sa mergi mai departe. Pentru ca impasul la care ajungi intr-o relatie e al tau, in primul rand, nu al celuilalt. Dumnezeu ti l-a randuit tie, ca sa te depasesti, ca sa evoluezi. Schimband persoana, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub alta forma, oricine ar fi langa tine.

"Nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii"

- De ce e atat de importanta fidelitatea? Cunosc persoane care spun ca-si iubesc partenerii, desi ii mai insala din cand in cand, si ca asta nu are nici o importanta, atata timp cat nu sunt sentimente la mijloc.

- Se mint singuri. Infidelitatea e o forma de consum. E foarte urat sa-i consumi pe ceilalti, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. Fara fidelitate, nu poti ajunge la nivele mai profunde. Numai asa poti evolua. Or, daca iti permiti alternative, inseamna ca nu esti dispus sa infrunti blocajul, ca vrei sa il ocolesti. Daca iti refuzi alternativa, atunci nu mai eziti, depasesti criza si vezi si ce potential zace in tine si in celalalt. Si esti mai castigat si mai bogat ca inainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinata si foarte profunda, care nu mai sta doar in indragostirea trupeasca. Efortul putin inseamna devenire putina, inseamna sa fugi de implinirea de sine. Vedeti, nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Inviere. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca in creatie toate se cer dupa cruce. Asa se manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Pentru ca asta e conditia noastra cazuta, consecinta caderii in pacat. Nu ni se da nimic, daca nu jertfim ceva. Si iubirea e o jertfa. Jertfesti sinele tau, ca sa-ti apropii sinele celuilalt. E o renuntare la tine. Sacrificiul da profunzime oricarei relatii. E cel care fixeaza iubirea. Sa te indragostesti e usor, dar sa iubesti e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de inviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevarata! Nu se poate fara. Fara cruce, e calea usoara, comoda. Nestiind sa suferim cu bucurie, sa umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viata. Si tot ce primim e de mana a doua. Toate bucuriile si iubirile sunt diluate. Tot ce traim e searbad.

- De ce suferintele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?

- Pentru ca omul, iubind, se deschide si devine profund. Si atunci incaseaza loviturile direct in profunzimea fiintei. Daca iubirea a fost cu Dumnezeu si celalalt pleaca totusi, Dumnezeu nu ramane dator. Vine El si umple golul, pentru ca tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci si pe Dumnezeu din el. Poti fi destramat cu adevarat dupa o despartire, doar daca nu-L ai pe Dumnezeu. Daca ai iubit stramb, daca ai fost posedat de celalalt.

- Uneori, dupa o mare iubire, nu mai avem curaj sa mergem mai departe, sa ne mai deschidem sufletul inca o data. Cum putem vindeca ranile lasate de o suferinta din dragoste?

- Parintele Teofil Paraian spunea ca suferinta e o mare taina. Degeaba ti-o explici teoretic, inima continua sa doara. Si orice sfat din afara ramane tot in afara. Numai Dumnezeu poate vindeca astfel de rani, daca considera. Dar unele dintre ele nici nu trebuie sa se vindece. Se intampla uneori ca inima ta sa poata purta infinit de multe rani deschise. Capacitatea de suferinta a omului e foarte mare. Dar nici nu trebuie sa devenim atat de obsedati sa se inchida rana, sa uitam tot. Un esec in dragoste nu trebuie sa ne infirmizeze afectiv. Poti sa duci o alta relatie si cu o rana in inima. Si cu mai multe rani in inima. Dumnezeu iti da oricum puterea de a iubi din nou. Trebuie sa mergi inainte, sa ai curajul sa te deschizi din nou, sa incasezi din nou. N-ai voie sa te opresti.

"Fericirea se munceste in fiecare zi"

- Unora parca le sunt date numai suferinte, toata viata...

- Trebuie sa intelegi ca e ca un joc intre tine si Dumnezeu. In suferinta se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu fata de tine. Si atunci incepi sa gasesti un rost fiecarei suferinte. Fara Dumnezeu, totul sfarseste intr-un mare absurd. Si cea mai mica suferinta te doboara. Nu mai intelegi nimic si ajungi sa-ti pui capat zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinta e umpluta de sens si e mereu urmata de bucurie. Trebuie sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu te iubeste si te pune la incercare. Te incearca, pentru ca vrea sa-ti dea ceva. Dar cu un pret! Trebuie sa meriti darul, sa te ridici spiritual la nivelul la care il poti primi. Nivelul urmator al jocului. Oricum, darul e intotdeauna cu mult mai mare decat suferinta pe care o treci ca sa ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate darui liber, ca atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinta, nu ne-ar mai lasa sa inflorim liber. Dumnezeu, cand ne iubeste, ne pune la incercare, ca pe argint in topitoare. Pentru ca vrea sa scoata din noi esenta cea mai pura.

- Ce ar trebui sa facem ca sa fim fericiti?

- Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii, cu toate fortele noastre. Sa nu ne angajam steril, de suprafata, ci sa ne daruim total, tuturor oamenilor si, prin ei, lui Dumnezeu. Si sa o facem pe viata. Fericirea adevarata exista. Si exista aici, pe pamant. Ea nu e decat o cale pe care inaintam. Doar in masura in care stim sa daruim, o sa si primim. Pentru ca Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne si rasplateste cu asupra de masura. Se joaca cu noi, ne face sa vrem mai mult, sa ne dorim mai mult, sa devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleasca, o incremenire care pica pe tine. O fericire statica ne-ar strivi sub o plictiseala cumplita. Fericirea se munceste, se castiga in fiecare zi. E un urcus continuu, o dinamica ce se adapteaza permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

Dia Radu (material publicat in nr. 973 din 10-17 iunie 2011 al revistei ,, Formula As " )

NE VORBESTE PARINTELE PAISIE AGHIORATUL

Despre smerenie

,,Atunci cand vorbeai cu Staretul, nu te lasa sa te simti mai prejos decat el, pentru ca el insusi nu se credea mai presus decat altii, ci ii vedea pe ceilalti mai presus decat el.
Adevarata smerita-cugetare este probata de Staretul scria intr-o epistola: “Fericiti sunt cei care se bucura atunci cand sunt clevetiti pe nedrept, iar nu atunci cand sunt laudati pe dreptate pentru viata lor virtuoasa. Acesta este semnul sfinteniei.” De aceea se bucura cand auzea clevetiri impotriva sa. Odata, vorbind cu un cunoscut de-al sau despre clevetiri, i-a spus: ” Sa ma defaimezi. Poti sa ma defaimezi?”
Un alt monah de la o chilie invecinata, atunci cand intalnea inchinatori, le spunea:”De ce mergeti la acest Paisie?” Si indata incepea sa-l cleveteasca pe Staret. Desi Parintele Paisie afla toate acestea, nu se mahnea si nici nu cerea explicatii, caci acestea ii placeau mai mult decat laudele. Si nu numai atat, ci ii trimitea si daruri. “ Desavarsirea smereniei sta in a primi cu bucurie invinovatirile mincinoase.” (Sf.Isaac Sirul)
Dar cu toate ca Staretul primea clevetirile fara patima, fatarnicia insa nu o suferea, ci o infiera, precum Domnul biciuia fatarnicia fariseilor cu vai-urile, pe care nu le-a spus altor pacatosi. Odata, s-a intalnit pe drum cu monahul care-l clevetea, dar cand acela s-a dus sa-i puna metanie afisand o evlavie fatarnica si numindu-l “Staretul meu cel sfant”, Parintele Paisie i-a spus: “Alta data sa fii mai sincer.”
Staretul spunea despre smerenie: Nu este de ajuns numai sa alungam gandurile de mandrie, ci sa ne si gandim la Jertfa si binefacerile lui Dumnezeu, precum si la nerecunostinta noastra. Atunci inima noastra, chiar si de granit sa fie, se va inmuia. Cand omul se cunoaste pe sine, atunci smerenia devine pentru el o stare fiereasca. Atunci Dumnezeu vine si se salasluieste in om, iar rugaciunea se rosteste de la sine.” Cunoasterea de sine duce la smerenie si “ i se face temelie si radacina si inceput a toata bunatatea.” (Sf. Isaac Sirul)
Credea cu tarie ca “omul smerit valoreaza mai mult decat toata lumea. Este mai puternic decat toti. Pentru ca monahul (crestinul)sa aiba putere in rugaciune si in nevointa, trebuie sa aiba smerenie, care ascunde inlauntrul ei putere dumnezeiasca. Dar daca are mandrie, se slabanogeste si sufleteste si trupeste. Atunci cand se nevoieste cu smerenie, are putere, chiar daca nu face multa nevointa.”
Odata, vrand sa arate roadele smereniei, Staretul a spus urmatoarele: “Aveam o pisica ce se imbolnavise. Sarmana!… Voia sa vomite, dar nu putea. Vazand-o cum sufera, mi s-a facut mila de ea. Am insemnat-o cu semnul Sfintei Cruci, dar nimic. “Bre netrebnicule, mi-am spus in sinea mea, nici macar o pisica nu poti sa ajuti.” De indata ce m-am smerit, s-a si facut bine.”
Staretul spunea ca “astazi nimeni nu mai cumpara smerenie”. Oamenii nu cunosc valoarea si puterea ei si de aceea nu se straduiesc s-o dobandeasca. Si totusi este atat de necesara, (” Daca Dumnezeu, Caruia ii sta in fire sa mantuiasca, nu l-a mantuit pe om pana ce nu s-a smerit de bunavoie, cum omul, care in mod firesc are nevoie de mantuire, se va mantui sau va mantui fara smerenie?“,(Sfantul Maxim Marturisitorul), incat fara ea nu putem urca la cer. De aceea se si numeste “inaltatoare”. “La cer nu urca nimeni cu urcusul lumesc, ci cu coborasul duhovnicesc (cu smerenia). Cel care se smereste si ia aminte se va amntui. Monahul trebuie sa faca din smerenie o stare fireasca a sa, iar aceasta este absolut necesara mai ales pentru ultima clipa a vietii sale. “
Staretul isi dorea ca si dupa moartea sa sa-l insoteasca smerenia. Odata, inainte de adormirea sa, a spus cuiva: “Atunci cand voi muri sa ma aruncati in rapa de langa satul “Sfanta Parascheva”, ca sa ma manance cainii.” Mai demult spusese: “As vrea ca oasele mele sa se faca negre, pentru ca lumea sa spuna: ” Acesta este renumitul Paisie?” In felul acesta nu o sa ma mai cinsteasca oamenii.”
Pentru a evita manifestarile de pretuire din timpul inmormantarii sale, dar si dupa aceea, isi dorea sa moara si sa fie inmormantat in Sfantul Munte nestiut de nimeni.
Dar atunci cand a primit instiintare de la Dumnezeu ca nu aceasta este voia Lui, s-a supus cu smerenie si si-a infrant ultima sa dorinta. Singurul lucru pe care l-a cerut a fost sa nu fie chemat nimeni la inmormantarea lui. “

(din cartea,, Viata Parintelui Paisie,, Ieromonahul Isaac , Ed.Evanghelismos, Buc.2005)

DE LA IOV ,CITIRE.......

	Sa luam aminte! ,,Inginge-ti deci coapsele ca un viteaz si Eu te voi intreba si tu Imi vei da lamuriri! Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui.
	Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat?
	În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului,
	Cine a închis marea cu porţi, când ea ieşea năvalnică, din sânul firii,
	Şi când i-am dat ca veşmânt negura şi norii drept scutece,
	Apoi i-am hotărnicit hotarul Meu şi i-am pus porţi şi zăvoare
	Şi am zis: Până aici vei veni şi mai departe nu te vei întinde, aici se va sfărâma trufia valurilor tale?
	Ai poruncit tu dimineţii, vreodată în viaţa ta, şi i-ai arătat aurorei care este locul ei,
	Ca să apuce pământul de colţuri şi să scuture pe nelegiuiţi de pe pământ?
	În revărsatul zorilor, pământul se face roşu ca roşiile peceţi şi ia culori ca de veşmânt.
	Cei răi rămân fără noaptea (prielnică lor) şi braţul ridicat este frânt.
	Ai fost tu până la izvoarele mării sau te-ai plimbat pe fundul prăpastiei?
	Ţi s-au arătat oare porţile morţii şi porţile umbrei le-ai văzut?
	Ai cugetat oare la întinderea pământului? Spune, ştii toate acestea?
	Care drum duce la palatul luminii şi care este locul întunericului,
	Ca să ştii să-l călăuzeşti în cuprinsul lui şi să poţi să nimereşti potecile care duc la el acasă?
	Tu ştii bine, căci atunci erai născut şi numărul zilelor tale e foarte mare.
	Unde se risipesc aburii şi se răspândeşte pe pământ vântul de la răsărit?
	Cine a săpat albie puhoaielor cerului şi cine a croit drum bubuitului tunetului,
	Ca să plouă pe un pământ nelocuit şi pe o pustietate unde nu se află fiinţă omenească
	Şi să adape ţinuturile sterpe şi uscate şi să scoată pajişte de iarbă din întinderea pleşuvă?
	Din sânul cui a ieşit gheaţa? Şi cine este cel ce naşte promoroaca din cer?
	Apele se încheagă şi se întăresc ca piatra şi fala mării se face sloi!
	Poţi tu să legi cataramele Pleiadelor sau să deznozi lanţurile Orionului?
	Poţi tu să scoţi la vreme cununa Zodiacului şi vei fi tu cârmaci Carului Mare şi stelelor lui?
	Cunoşti tu legile cerului şi poţi tu să faci să fie pe pământ ceea ce este scris în ele?
	Poţi tu să ridici până la nori glasul tău ca să se sloboadă peste tine potopul ploilor?
	Eşti tu în stare să azvârli fulgerele şi ele să plece şi să-ţi spună: Iată-ne?
	Cine a pus atâta înţelepciune în pasărea ibis sau cine i-a dat pricepere cocoşului?
	Cine poate să ţină cu destoinicie socoteala norilor şi să verse pe pământ burdufurile cerului,
	Ca să se adune pulberea şi să se întărească, iar bulgării de pământ să se lipească laolaltă?
	Tu eşti cel ce aduci pradă leoaicei şi potoleşti foamea puilor de leu,
	Când s-au ascuns în vizuini sau stau şi pândesc ascunşi în hăţişuri?
	Cine are grijă de mâncarea corbului, când puii lui croncănesc la Dumnezeu, de foame, şi zboară încoace şi încolo după hrană?" (Cartea lui Iov- cap.38,3-41)

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 3- A DUPA RUSALII

Despre grijle vietii
(,,Cautati la pasarile cerului si la crinii campului"- Matei 6,22-33)

Luminătorul trupului este ochiul

Zis-a Domnul: „Luminătorul trupului este ochiul. Deci de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Mt 6, 22).
Ce dar mare ne sunt nouă ochii şi vederea! Fără lumina şi vederea ochilor, viaţa noastră cea pământească n-ar avea nici un preţ – ar fi o osândă.

Întocmai aşa e şi viaţa cea sufletească fără ochii sufleteşti şi fără vedere sufletească: o viaţă de osândă, o viaţă trăită în zadar. Şi, vai, e plină lumea de astfel de nefericiţi!
Lumina vieţii este lumina lui Hristos. Această lumină îţi arată rosturile acestei vieţi. Cei care n-au această lumină „ochi au, dar nu văd” (Ps 134, 16). „Răului îi zic bine şi binelui rău, întunericul îl numesc lumină şi lumina, întuneric” (Is 5, 20).
Şi viaţa noastră cea sufletească îşi are un „ochi” al ei: credinţa – inima cea predată Domnului.
Dacă „ochiul” acesta este stricat, toată viaţa cea sufletească a omului este întunecată.
Sunt apoi „ochi” şi „luminători” care au datoria să lumineze şi pe alţii. Şi preotul este un astfel de luminător. Şi învăţătorul este un astfel de lumin

ător. Şi primarul şi oricine are de la Dumnezeu dar de înţelepciune şi lumină este un fel de „ochi”, un fel de „luminător”.
Ce binecuvântare este când aveţi „luminători” şi luminează! Dar, o, cât de rău este când lumina aceasta este stricată!

Nimeni nu poate sluji la doi domni

Zis-a Domnul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va iubi, sau pe altul va urî (…); nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Mt 6, 24).
Am tâlcuit aceste cuvinte de atâtea ori şi în atâtea feluri, prin toate cărţile de la Oastea Domnului. Şi le vom repeta mereu.

O, cum n-am eu glas de trâmbiţă cerească să strig aceste cuvinte ale Domnului, să le audă toţi oamenii!
Cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul şi viaţa de veci tocmai la răspântia aceasta: ei îşi închipuie că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului.
Diavolul pescuieşte cele mai multe suflete tocmai la răspântia aceasta.
Îi înşală satan pe bieţii oameni, şoptindu-le cuvinte ca acestea: „Da’, ce, doar n-o să te faci călugăr!? Ţi-ai făcut datoria şi faţă de suflet. Viaţa îşi are şi ea plăcerile ei. Aşa-i făcută viaţa, că trebuie ici-colea să mai şi înşeli, să mai şi minţi, să mai şi furi, să mai şi înjuri” etc.
Cu astfel de şoapte înşală satan pe oameni să creadă că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lu

i Mamona.
Din înşelăciunea aceasta ies creştinii cei care sunt „nici fierbinţi, nici reci” (Apoc 3, 15). Din înşelăciunea aceasta ies cei care merg şi la biserică şi la cârciumă… ies cei care şi se roagă şi suduie… ies cei care cred în Dumnezeu, dar şi pe diavolul îl ascultă.

A trăi o viaţă adevărat creştinească înseamnă a avea numai un Domn şi Stăpân, înseamnă a-L avea pe Domnul Iisus de Stăpân, Cârmuitor şi Poruncitor peste inima ta şi viaţa ta.
Uitaţi-vă la stupul de albine! Veţi afla acolo o admirabilă pildă sufletească. Albinele nu suferă decât o singură matcă. Pe celelalte le alungă sau le omoară.
Ce pildă minunată pentru noi! Aşa trebuie să facă şi stupul cel sufletesc al vieţii noastre: să nu sufere două „mătci”, să nu sufere doi stăpâni, să nu sufere doi cârmuitori. Să sufere numai o singură „matcă”, numai un singur Cârmuitor, numai un singur Conducător: pe Iisus, Domnul şi Mântuitorul sufletelor noastre. Albinele ştiu ele bine de ce nu suferă două mătci. Pentru că atunci, în stupul lor, n-ar mai fi pace şi linişte, ci tulburare, vrajb

ă şi împerechere.
Dar ceea ce nu fac albinele fac oamenii. Cei mai mulţi oameni îşi închipuie că pot porunci două „mătci” în „stupul” lor cel sufletesc. Îşi închipuie că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului.
De când eram prunc în casa părinţilor, îmi aduc aminte de o întâmplare în care azi văd un adânc înţeles sufletesc.
Avea tata un servitor. Într-o bună dimineaţă îl văd numai că spune foarte îndârjit şi hotărât: „În casa asta porunceşte toată lumea! Eu nu pot sluji la zece stăpâni! Eu m-am băgat slugă numai la u

n stăpân! Unde porunceşte toată lumea eu nu mai pot sluji!”
Sluga era indignată… Şi, poate, avea dreptate. Eu însă mă gândesc azi: oare în cele sufleteşti ascultă sluga noastră numai de un Stăpân?
Aşa-i omul. Se indignează când e vorba să-i poruncească mai mulţi stăpâni, dar în cele sufleteşti nu se indignează.
Ce lucru dureros!
A fi un creştin adevărat înseamnă a o rupe cu lumea, înseamnă a trăi şi a sluji numai Domnului. A trăi o viaţă cu adevărat creştinească înseamnă a te preda cu totul Domnului şi a-I sluji numai Lui.
Istoria spune că vechii romani, la ocuparea cetăţilor inamice, trimiteau vorbă celor asediaţi:
-Cetăţeni ai cetăţii asediate, predaţi-vă! Predaţi-vă pe voi înşivă, predaţi oraşul vostru, pământurile voastre, grădinile voastre, banii

voştri, armele voastre!… Pe scurt, predaţi împăratului roman tot ce aveţi!
Cetăţile răspundeau:

-Predăm totul!
Şi erau îndată încorporate la Imperiul Roman.
Ce icoană minunată! O aşa predare cere şi Regele nostru cel Ceresc.
Suflete dragă, predă-te Domnului cu tot ce ai! Mântuirea sufletului vine numai după ce te-ai predat cu totul Domnului şi ai intrat în stăpânirea şi cârmuirea Lui.

Căutaţi la păsările cerului şi la crinii câmpului

Deci nu vă grijiţi zicând „ce vom mânca sau ce vom bea”, că ştie Tatăl vostru cel Ceresc că trebuinţă aveţi de toate acestea. „Căutaţi la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, şi Tatăl vostru le hrăneşte pe ele” (Mt 6, 26).

„Socotiţi crinii câmpului că nu se ostenesc şi nici Solomon nu s-a îmbrăcat ca unul dintr-aceştia” (Mt 6, 28). „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Mt 6, 33).
Iată o Evanghelie care, celor necredincioşi, li se pare o glumă, un lucru de zâmbit.
Dar ce dulce este această Evanghelie pentru cei care trăiesc o viaţă de copii ai lui Dumnezeu! Când trăieşti o viaţă de copil al lui Dumnezeu, atunci vezi Evanghelia de mai sus cum se împlineşte în viaţa ta. Când eşti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, atunci Tatăl Ceresc are grijă de tine până în cele mai mici amănunte.
Văzut-aţi cum sunt copiii! N-au nici o grijă şi nu cunosc grija vieţii; aşa e şi cu noi când suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu; deodată scăpăm de toate grijile şi necazurile. Tatăl Ceresc le ia asupra-Şi.
Tatăl Ceresc Se îngrijeşte şi de toate lipsurile vie

ţii noastre trecătoare. Minunea cu urciorul văduvei din Sarepta Sidonului şi cu corbul lui Ilie din valea Horeb se întâmplă şi azi în viaţa celor care trăiesc după cuvântul Evangheliei. Tatăl Ceresc umple „urciorul” la vreme şi „corbul” Lui soseşte la timp (cf. III Rg 17, 6).
Când trăim o viaţă de copii ascultători ai lui Dumnezeu, ajutorul Lui ne vine când nici nu ne gândim şi de unde nici nu ne aşteptăm.
Evanghelia cu crinii câmpului şi păsările cerului se împlineşte şi azi. O spune aşa de frumos şi Psalmul 22: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic”… „El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă”.
O, ce Păstor bun este Domnul şi ce păşuni minunate are El! Dar dacă vrei să fii îngrijit de El, trebuie să fii oaia Lui, trebuie să fii în turma Lui şi să as

culţi de El. Aici e taina acestei evanghelii: dacă vrei să scapi de greutăţile şi necazurile vieţii, intră cu adevărat în turma lui Iisus şi te fă cu adevărat o oaie ascultătoare de El.
O, ce viaţă uşoară şi dulce trăieşte cel care este cu adevărat un copil al Domnului şi o oaie din turma Lui!
Dar celor care nu trăiesc această viaţă, evanghelia cu păsările cerului şi crinii câmpului li se pare o glumă, o minciună.
Tot ceea ce spune Evanghelia este adevărat şi se împlineşte. Însă celor care trăiesc o viaţă de creştin mincinoasă li se pare cu neputinţă de împlinit ceea ce spune Evanghelia.
Aici trebuie căutată şi cauza adevărată a greutăţilor, a lipsurilor şi necazurilor de azi. Au pierdut oamenii legătura cea adevărată de fii ai Tatălui Ceresc, de aceea înoată în greutăţi, în lipsuri şi necazuri ce nu se mai termină.
De s-ar ruga oamenii, lui Dumnezeu, şi ar trăi o viaţă de adevăraţi copii iubiţi şi ascultători ai Lui, atunci Tatăl Ceresc îndată i-ar scăpa din toate necazurile şi greutăţile.

Păsările cerului…

Ce predică minunată sunt şi păsările cerului.
Întâi, ele ne predică despre cum grijeşte Tatăl Ceresc de ele. Nici un fel de păsări nu strâng mâncare şi totuşi ele îşi au zilnic hrana lor, atât vara, cât şi iarna.
Şi pentru noi, cele mai alese făpturi ale Lui, oare Bunul Dumnezeu nu Se îngrijeşte tot aşa? „Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât păsările?” Ba da! Numai că noi n-avem destulă credinţă.
„Aruncaţi asupra lui Dumnezeu toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi” (I Ptr 5, 7).
Ce solie dulce! Dar noi n-avem credinţă destulă pentru a o trăi.
„Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni” (Ps 54, 25). „Domnul are grijă de mine” (Ps 39, 23).
Ce încredinţare dulce! Câţi însă o trăiesc?
Dar păsările cerului ne sunt apoi o predică vie şi prin altceva: prin cântările lor. Tatăl Ceresc Se îngrijeşte de ele; dar, în schimb, şi ele Îl slăvesc neîncetat prin cântările lor. Pădurea e cu adevărat o biserică măreaţă ce răsună de cântecele de slavă ale păsărelelor.
Păsările îşi fac regulat cântările şi rugăciunile lor. Îndată ce se trezesc, înainte de a pleca după hrană, păsările îşi fac „Utrenia” lor de dimineaţă. Răsună pădurea de „slujba” lor de dimineaţă.
Şi seara tot aşa. Înainte de a se culca, păsările îşi fac „Vecernia” lor. Răsună pădurea de „slujba” lor de seară. Şi, de aceea, păsările nu duc lipsă de nimic.
Noi însă lucrăm şi asudăm de dimineaţa până seara şi totuşi ducem lipsă de toate. De ce? Pentru că nu „căutăm la păsările cerului”.
Creştinii cei dintâi „căutau la păsările cerului”. Erau şi ei „în fiecare zi în biserică, lăudând pe Dumnezeu” (Fapte 2, 46); de aceea „nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă şi un mare dar era peste toţi” (Fapte 4, 33-34).
Însă creştinii de azi nu mai „caută la păsările cerului”. În câte locuri se strâng creştinii de azi, în fiecare dimineaţă, la biserică, să se roage? Câte biserici şi câte case răsună zilnic de rugăciunile şi cântările noastre de slavă lui Dumnezeu?

„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu!”
Cu aceste cuvinte se încheie evanghelia din această duminică.
Nu cumva să creadă cineva că evanghelia aceasta ne-ar îndemna la lene şi nepăsare de lucru. Munca şi osteneala ni s-au lăsat ca un testament pe care îl predică toate Evangheliile. Ne spune însă evanghelia „să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu” – grija de cele sufleteşti – şi atunci sporul şi binecuvântarea Domnului se vor pogorî peste lucrul mâinilor noastre. Este acesta un adevăr pe care copiii lui Dumnezeu îl cunosc din experienţa vieţii.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi spunea că, de când poartă în buzunarul său Noul Testament în loc de pipă şi alcool, are spor îndoit în lucrul său.
Sporul şi binecuvântarea Domnului se pogoară cu prisosinţă peste lucrul mâinilor noastre când trăim o viaţă de adevăraţi copii ai lui Dumnezeu.
O, ce dulce şi uşoară-i o astfel de viaţă!
Tu, cititorule drag, o cunoşti?

Părintele Iosif Trifa – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.