SFANTA PARASCHEVA - MULT MILOSTIVA

Ocrotitoare Moldovei ( 14 Octombrie)


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Preacuvioasei noastre maici, mult-milostivei Parascheva , prinos de umilinta ii aducem noi nevrednicii pacatosi pentru mijlocirile sale. Ca mari daruri ne-am invrednicit a dobandi, de la izvorul cel pururea curgator de bunatati al Mantuitorului nostru, si sa-i cantam: Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare!

Bucura-te scara izbavitoare,

Bucura-te lumina calauzitoare ,

Bucura-te fierbinte rugatoare a Maicii Lui Dumnezeu.

Bucura-te Parascheva, mult folositoare!!!

Rugaciune

Doamne Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai zis si s-a facut toata faptura, nu intoarce fata Ta de la noi pacatosii ca sa nu vina asupra-ne mania cea groaznica si infricosatoare a durerilor, care este rodul pacatelor noastre, ce in toata ziua, nenumarate, cu nesocotinta le savarsim. Noi suntem pacatosi, netrebnici si plini de rautate; iar Tu esti izvorul vietii si al milostivirii. Nu ne lasa, Doamne! Nu trece rugaciunea noastra a pacatosilor, nici ne rasplati noua dupa nelegiuirile noastre, ci pentru ca nu suntem vrednici a castiga milostivirea prin sarguinta cea de toate zilele, daruieste-ne-o Tu ca un indurat mult-Milostiv.

Doamne, pentru rugaciunile Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, daruieste-ne noua sanatate si viata ferita de toata rautatea si ne intareste cu Duhul Tau cel stapanitor, ca din adancul inimilor, cu bucurie sa slavim preasfant numele Tau in veci. Amin.

ARHIMANDRITUL SIMEON KRAIOPOULOS NE INVATA........

Cum sa ne mantuim?

,,Oamenii de astăzi sunt în general foarte ocupați, de aceea și creștinii ar dori căi de mântuire scurte, ar voi să nu mai piardă mult timp ca să ajungă acolo unde trebuie, să-și atingă scopul imediat și fără ocolișuri. Ei, bine, una dintre aceste căi scurte spre mântuire este suferința. Am spus că omul în fiecare moment,în fiecare clipă are parte de suferință. În loc să lași să se irosească suferința, poți avea o atitudinea potrivită înaintea lui Dumnezeu, fie câte afli în casă, în sala de clasă sau în orice alt loc. Deși îți vine să oftezi pentru că suferi, binecuvintează pe Dumnezeu și pe neașteptate, fără zgomot, vei simți în sufletul tău binele, acel bine care nu se întâmplă în nici un alt fel.

Un Avvă în Pateric spune că: ,,dimineața se poate să fii în iad, iar spre seară să te afli în Rai”, lăsând să se înțeleagă că dimineața omul poate să săvârșească păcate, dar pe parcursul zilei își revine la conștiința de sine, revine la priveghere, se pocăiește, plânge, și nu este mare lucru pentru Dumnezeu ca să-l aducă în Rai.

Lucrurile sunt ușoare și calea mântuirii este scurtă, noi, însă, prin purtarea noastră greșită, le facem dificile și îngreunăm calea mântuirii.

Omule, în orice stare te-ai afla, dacă te pocăiești, Dumnezeu te primește și te mântuiești, dar numai dacă te căiești cu adevărat.

Este cu putință să te căiești pentru ceea ce ai făcut numai pentru că ți-a fost rănit egoismul!

Ia seama și la acest aspect: cineva poate să meargă să se mărturisească din pricina faptului că egoismul lui a fost rănit și nu pentru că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu.

De multe ori omul se mâhnește pentru păcatele pe care le-a făcut și se căiește pentru ele, dar nu pentru că L-a întristat pe Dumnezeu, ci din cauza egoismului rănit.

Adică, înainte de a păcătui, omul avea o părere bună despre sine, dar când a păcătuit nu mai poate să aibă aceeași părere, și aceasta îl face să sufere. În cazul acesta nu este vorba despre pocăința adevărată. Pocăința voită de Dumnezeu, autentică, din tot sufletul, nu pretinde în acel ceas nimic pentru sine, ci toată atitudinea omului înaintea lui Dumnezeu este aceasta: ,,Dumnezeul meu, chiar de-ar fi să mor în acest moment, să mor pentru iubirea Ta! Iar dacă vrei să trăiesc mii de ani, s-o fac pentru iubirea Ta! Să nu mă lași să cad din nou în păcat!”

Atunci, într-adevăr, din acest moment omul trece de la o stare la alta, poate merge din iad în Paradis, iar drumul mântuirii este cel mai scurt, așa cum a fost pentru tălharul de pe cruce.

Ce fărădelegi n-a făcut acel tâlhar în viața lui! Dar acolo, pe cruce, lângă Hristos, când se sfârșea, în acel ceas, fără să aibă nici o altă nădejde, I-a arătat întreaga sa căință, nădăjduind în mila Lui, și a auzit cunoscutele cuvinte ale Domnului. În timp ce era osândit la moarte, a luat atitudine corectă înaintea Domnului.

Ce minunat este acest lucru! Cât de frumos este să stea omul înaintea lui Dumnezeu, ca unul pregătit să moară!"

(din cartea,,Taina Suferinței "– Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007/sursa:www.catehetica.ro )

MANASTIRE BANCENI - UCRAINA

O ,,acasa" pentru toti ostasii Domnului de pretutindeni

Dincolo de granita de nord a Romaniei la doar cativa kilometri, pe teritoriul Ucrainei,la doar 20 de km. de Cernauti,pe o colina inverzita, se afla manastirea Banceni, loc de profunda spiritualitate care ii aduna pe romanii din aceasta regiune si din alte parti ale lumii. O biserica de mari dimensiuni cu hramul Pogorarea Sfantului Duh ,strajuieste in mijlocul manastirii. Aici, dar si in celelalte biserici mai mici ale acestui asezamant monahal, se oficiaza slujba in limba romana. Petuniile si muscatele care se revarsa de la cele trei etaje ale corpului de chilii si ale staretiei zugravite in culoarea turcoaz, aleile cu trandafiri de diferite culori, vasele cu flori de la intrarea trapezei, imbogatesc aceasta oaza de liniste de la marginea padurii. Si totusi, linistea aceasta este, in timpul zilei, intrerupta de zgomotul masinilor si al constructorilor. La Banceni se construieste in continuare sub obladuirea Parintelui Staret Mihail Jar (Longhin -numele de arhimandrit), cel care, cu binecuvantarea lui Dumnezeu, a ridicat acest asezamant monahal, format din mai multe cladiri. In partea stanga, sub un pavilion acoperit cu tabla albastra ce te duce cu gandul la cerul senin, se afla Altarul de vara unde se oficiaza Sfintele Liturghii si Adunarile Oastei Domnului . Trapeza pictata ca o biserica poate primi o mie de pelerini ajunsi pe aceste meleaguri. La intrarea in manastire a fost ridicata o clopotnita uriasa care poate rivaliza cu marile clopotnite ale lavrelor din Ucraina. De fapt, este o constructie complexa care adaposteste si un camin spital pentru calugari si un mic muzeu. Manastirea este imprejmuita cu zid ca o cetate .Pe langa Biserica mare la Banceni mai sunt alte Bisericii :una cu hramul ,,Acoperamantul Maicii Domnului" , la subsol o bisericuta cu hramul ,, Sf.Serafim de Sarov", in cimitir una cu hramul ,, Sf. Lazar", la Schitul din vale ,hramul ,,Schimbarea la Fata" iar Biserica cea mai mare si cea mai noua ,sfintita pe 18 septembrie (calendar nou) 2 octombrie (calendar vechi)2011, cu hramul ,,Sfanta Treime".Fratietatea olteana a avut prezent la acest eveniment un reprezentant (o sora),care ne-a adus binecuvantarile si dragostea parintilor si fratilor participanti la aceasta sfintire in numar foarte mare.
Slavit sa fie Domnul!

( mai multe imagini de la Sfintirea Bisericii Manastirii Banceni de catre Patriarhul Kiril al Moscovei pe siteul oficial al Bisericii Ortodoxe Rusesti:http://www.patriarchia.ru/md/db/text/1637320.html
http://www.patriarchia.ru/md/db/text/1638130.html
http://stiri.lacasuriortodoxe.ro/news/lacasuri/2video-inreg-intergala-a-slujbei-20foto-catedrala-manastirii-banceni-din-bucovina-sfintita-de-patriarhul-kirill.html)

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 20-A DUPA RUSALII

Invierea fiului vaduvei din Nain

,,Si s-a sculat mortul
si a inceput a grai...."(Lc.7,11-16)

Evanghelia cu învierea fiului văduvei din Nain arată o minune a Mântuitorului Hristos: o mamă îşi ducea fiul la groapă şi, pe drum,s-a întâlnit cu Iisus, Care i-a înviat odorul.
Să luăm aminte că minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi astăzi. Ca şi văduva din Nain, şi noi avem un singur fiu de mare preţ: viaţa noastră sufletească,sufletul nostru.
De multe ori se îmbolnăveşte de moarte şi acest fiu al nostru;de multe ori chiar şi moare şi mulţi chiar îl şi îngroapă în păcate. Dar aceasta încă nu este nici o minune.
Minunea aceasta este că şi fiul nostru, viaţa noastră sufletească, sufletul nostru se poate tămădui, poate chiar învia din moartea păcatelor, după ce ne-am întâlnit şi noi cu Iisus Hristos.
Da, da, iubite cititorule, aceasta este taina învierii noastre din moartea păcatelor: să ne întâlnim mai întâi cu Iisus, să-L primim ca pe Cel ce a murit pentru noi şi ne-a lăsat şi nouă darul învierii, precum a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit” (In 11, 25).
Şi tu, iubite cititorule, te poţi întâlni cu Hristos oricând, fie că zaci cu sufletul bolnav pe pat, fie că ai plecat şi tu la groapă cu sufletul omorât de păcate. Hristos te aşteaptă ca să-ţi învie sufletul.
Îţi trebuie însă ceva învietor de suflete, ca să te întâlneşti şi tu cu Iisus. Îţi trebuie lacrimile văduvei care-şi plângea copilul; îţi trebuie şi ţie lacrimi fierbinţi cu care să-ţi plângi căderea şi moartea ta cea sufletească.
Îţi trebuie, dragă cititorule, un dor, o dorinţă fierbinte după Iisus, Doctorul cel bun, Care să te vindece, să te ridice, să te învie la o nouă viaţă.
Când vei simţi acest dor şi îl vei stropi mereu cu lacrimile părerii de rău pentru păcatele tale, atunci şi tu eşti un mort ce a înviat la o viaţă nouă.
Eu am văzut astfel de morţi înviaţi. Cu prilejul unei adunări ce au ţinut-o aici, la Sibiu, cei care s-au hotărât împotriva beţiilor, sudalmelor şi altor păcate grele, un ostaş din Oastea Domnului ne-a spus, în chip mişcător, istoria învierii lui din păcate.
„Eram un beţivan vestit în satul meu – ne spunea fratele nostru – şi astăzi oamenii se miră că m-am putut schimba aşa dintr-o dată. «Uitaţi-vă, măi, – zic oamenii – că prăpăditul cela de ieri s-a făcut cărturar şi acum învaţă pe oameni din cărţi şi gazete»”…
Iată, iubiţilor cititori, cum „s-a sculat un mort şi a început a grăi”!
Un cititor de la sate îmi scriea: „De când mi-ai trimis Biblia, domnule părinte, şi de când citesc în ea, simt că mă fac altul… Duminica merg regulat la biserică şi după ce vin de la biserică citesc oamenilor din Biblie”…
Iacă şi acesta este un mort care începe să „se scoale şi să grăiască”!
„Dar de ce nu învie toţi păcătoşii?” mă vei întreba.
Pentru că nu se întâlnesc cu Mântuitorul Hristos aşa cum trebuie, răspund eu.
Sunt unii, foarte mulţi, care se roagă regulat, merg şi la biserică, dar cu Iisus nu se întâlnesc şi din păcate nu ies. Dacă nu ieşi din păcate, iubite cititorule, dacă nu începi o viaţă nouă după Evanghelie, acesta este semnul că tu încă nu te-ai întâlnit cu Mântuitorul Hristos.
O, ce dar mare este, iubite cititorule, în vorbele: „şi s-a sculat mortul şi a început a grăi”!
Şi eu, cel care scriu aceste rânduri, eram odată, dragă cititorule, un mort ce mergeam spre groapa pieirii mele sufleteşti. Şi, tocmai când ieşeam din poarta vieţii, Iisus a ieşit în calea mea şi m-a înviat. M-am întâlnit cu Iisus, Mântuitorul sufletului meu; şi de-atunci m-am schimbat, m-am sculat şi „am început a grăi”… şi voi grăi mereu despre minunile ce le face Iisus în sufletul omului.

Cum învie un suflet din moartea păcatelor

Chipul de alături ne arată cum poate un om să învie din moartea păcatelor. Nu cu putere de la sine se poate face această înviere, ci cu putere de la Domnul de Sus, de la darul şi Duhul Lui cel Sfânt.
Cartea «Oglinda inimii omului» ne arată inima unui om care fusese plină cu cele şapte păcate de moarte: cu trufia, care-i în chipul păunului, cu desfrănarea, în chipul ţapului, cu lăcomia, în chipul porcului, cu lenea, în chipul broaştei ţestoase, cu mânia, în chipul tigrului, cu pizma, în chipul şarpelui şi cu zgârcenia, care-i în chipul broaştei.

Cu ajutorul acestor şapte păcate de moarte, diavolul se făcuse stăpân şi poruncitor în inima omului.
Atunci îngerul Domnului se apropie cu Evanghelia de cel păcătos, cu chemarea Domnului, şi-l întreabă: „Omule, iacă moartea şi pieirea cea sufletească stau înaintea ta!”. Păcătosul aude şi ascultă glasul Domnului şi, uitându-se în inima lui, o vede încărcată cu atâtea păcate.
În această stare el suspină şi plânge, strigând: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi din această moarte?!” (Rom 7, 24). Atunci, îngerul îi zice: „Nu te teme, că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu!” Şi Duhul Domnului pătrunde în inima omului cu lumină şi dar. Satan fuge cu ceata lui de păcate, pentru că satan numai acolo poate sta unde este întuneric de păcate şi fuge de unde au început să pătrundă lumina lui Hristos şi darul Duhului Sfânt.
Însuşirea şi puterea Duhului Sfânt tocmai acestea sunt: viaţa, o viaţă nouă; o trezire, o înviere la o viaţă nouă.
Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, El a făcut şi face un mare răsunet, El face o zguduire, o schimbare din temelie a vieţii, El face o înviere la o viaţă nouă.
Oriunde se arată puterea Duhului Sfânt, se face o minune ca aceea din chipul de la pag. 341. Minunea din chipul acesta trebuie să se petreacă şi în viaţa “noastră sufletească, iubiţilor cititori ai acestor rânduri.
De o înviere la o viaţă nouă prin harul şi darul Duhului Sfânt avem lipsă şi noi. Fără această renaştere şi înviere sufletească nu este mântuire.
Lumea de azi e un uriaş cimitir plin cu „morţi care trăiesc”, cum foarte potrivit îi numeşte Apocalipsa pe cei păcătoşi (Apoc 3, 1).
Trebuie să ne trezim, să înviem din această moarte sufletească, dar această înviere o pot face numai darul şi harul Duhului Sfânt, însă harul şi darul Duhului Sfânt se pogoară numai peste o viaţă pregătită sufleteşte pentru primirea lor: peste o viaţă de rugăciune şi predată cu totul Domnului.

Preot Iosif Trifa

(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

NE VORBESTE PARINTELE SAVATIE BASTOVOI

IERTAREA -inceputul- IUBIRII,,Fiecare om cu bunăvoinţă face un efort pentru a deprinde dragostea. Toţi suntem conştienţi de neputinţa noastră de a iubi şi numai dacă suntem nebuni credem că avem dragoste. Dar dacă avem puţină sinceritate, puţină seriozitate, vedem în noi la tot pasul această neputinţă de a iubi. Dacă mă uit înapoi în viaţa mea, nu găsesc niciun om care să mă fi iubit şi căruia eu să-i fi putut răspunde aşa cum aş fi vrut, aşa cum s-ar fi cuvenit. Întotdeauna dragostea pe care am primit-o a fost peste puterile mele de a răspunde. Şi în strădania aceasta de a înţelege dragostea, de a răspunde celuilalt, dar mai întâi de toate de a răspunde Mântuitorului Hristos, Care ne-a poruncit şi ne-a rugat să iubim, în strădania de a-L înţelege pe Hristos în această poruncă, în strădania de a-L înţelege pe Dumnezeu ca dragoste, fiecare dintre noi încearcă să iubească.

Apostolul Pavel, când a trebuit să definească dragostea, a vorbit prea puţin de gesturile exterioare ale ei, el s-a referit la nişte porniri şi simţăminte ale inimii: „Dragostea toate le rabdă, dragostea toate le crede, dragostea toate le iartă, dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, dragostea nu se trufeşte, dragostea nu se înalţă, dragostea nu caută ale sale…” Toate acestea reprezintă tabloul duhovnicesc, tabloul sufletului nostru atunci când el iubeşte.

Dar cuvintele pe care ni le spune Apostolul Pavel sunt foarte greu de priceput. Sunt greu de priceput nu pentru că ele ar fi grele, ci pentru că mintea noastră nu este obişnuită să gândească astfel. „Dragostea nu caută ale sale” – ce-i asta? Dar ale cui să le caute? Ale aproapelui tău. Care aproape? Unul vrea să meargă la fotbal, altul vrea să meargă la bar, altul vrea să meargă la peşte. Pe care din aceştia trebuie să-l urmez şi să-l satisfac? Desigur, Apostolul Pavel, înainte de a propune să căutăm la toate dorinţele celor din jurul nostru, ne vorbeşte de o dispoziţie a sufletului, aceea de a nu te socoti pe tine ceva, de a te pune pe tine în urma celorlalţi, de a şti că, dacă este să alegi între aproapele tău şi tine, trebuie să-l alegi pe aproapele tău.

Şi atunci cum lucrăm această poruncă de căpătâi pe care ne-a adus-o Dumnezeu?

Cum? Mergând la esenţă. La lucrarea pe care o putem face oricând, oriunde, aceea ca înainte de a iubi, să încercăm să nu urâm. Începutul binelui este îndepărtarea de la rău. Spune Prorocul: „Îndepărtează-te de la rău şi fă binele” (Ps.33). Înainte de a căuta dragostea în inima noastră, de a o cultiva, trebuie să ne izbăvim de răul care este în inima noastră. Şi care este acest rău care se ridică împotriva dragostei? Invidia, slava deşartă – că suntem mai buni decât aproapele nostru, cine este el să ne spună nouă, ca să ne înveţe? – toată răutatea care se săvârşeşte cu gândul şi cu dorinţa. Şi începutul a toate este iertarea.

„Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată mai aveţi, ce răsplată aşteptaţi? Oare nu şi păgânii fac aşa? Dar Eu vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Aici este examenul iubirii. Cine sunt vrăjmaşii noştri? Nu cei care ne sparg apartamentul, nu cei care ne-au furat maşina, nu cei care vin cu săbii asupra ţării noastre. Vrăjmaşii noştri sunt cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbură prin prezenţa lor, prin cuvintele lor, prin felul lor de a fi. Oamenii despre care noi spunem: „Lasă-mă, că m-am săturat de el”. Aici trebuie să începem lucrarea dragostei. Cum? Iartă! „Nu pot să-l iert, pentru că este mândru”. Păi dar tu cum eşti? Iartă! Iertarea este semnul cel mai grăitor şi piatra de temelie pe care se zideşte mai târziu dragostea…

Dumnezeu, când S-a pogorât în lume, mai înainte ne-a iertat, ne-a iertat pentru că L-am trădat în rai, ne-a iertat pentru că ne-am îndepărtat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin proroci, ne-a iertat pentru că nu L-am primit pe Fiul Său, L-am răstignit. Pentru toate ne-a iertat. Ne-a iertat – pentru că ne-a iubit. Şi noi suntem datori să răspundem cu aceeaşi dragoste.

Să iertăm, pentru că nu este cu neputinţă. Nu este cu neputinţă să iertăm pe acest om păcătos din faţa noastră. Pentru că Însuşi Dumnezeu l-a iertat. Aceasta este cugetarea cea mai de folos. Aceasta este raportarea pe care trebuie să o avem faţă de aproapele. Înainte de a-l judeca eu, trebuie să mă întreb cum îl judecă Dumnezeu pe el. Şi cum îl judecă? A murit pentru el! Dumnezeu l-a iertat. Vin oameni cu întrebări de genul: „Oare credeţi că pe verişorul meu, care a făcut aşa şi aşa, poate Dumnezeu să-l ierte?”. Când a murit pe cruce a arătat că l-a iertat. Problema lui este: ce va face el mai departe, va primi această iertare? Va răspunde acestei iertări?

Cum răspundem noi iubirii lui Dumnezeu şi iertării pe care ne-o dăruieşte? Iertând pe aproapele nostru. Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca şi noi, fiecare la rândul nostru, să facem acelaşi lucru cu aproapele nostru. Dacă este să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceva, aceasta este puterea de a ierta. Noi nu suntem nici fără de început ca Dumnezeu, nu suntem nici atotputernici, nu suntem nici Lumină, nu suntem nici Adevăr, nu suntem nici Cale, nu suntem… nimic nu suntem. Suntem… pământ. Dar Dumnezeu ne-a chemat să fim asemenea Lui şi asemenea lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm. Puterea de a ierta este însuşire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greşesc, ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea. Până la venirea lui Hristos nu puteau oamenii să ierte, dar prin moartea Sa şi prin harul pe care l-a vărsat asupra lumii, ne-a dat această putere şi această bucurie: de a ierta pe cel din faţa ta.

Putem ierta şi când trăim într-o adunare, într-o obşte, dar putem ierta şi dintr-un loc însingurat, dintr-o pustietate. Ne putem tulbura şi mânia şi găsi pricini de nemulţumire în adunare, în convieţuire cu oamenii, dar putem păstra aceeaşi răutate şi nemulţumire şi într-un loc însingurat. Aşa că, puterea de a ierta este un rod al experienţei îndelungate prin care noi încercăm să ne apropiem de Dumnezeu şi de esenţa Evangheliei. De aceea mi se pare că cel mai scurt drum, cea mai simplă şi mai esenţializată cale de a lucra dragostea este de a oferi iertarea celor care ne greşesc. Nu adunând bani pentru ca să-i dai văduvelor şi orfanilor, pentru că acesta este un lucru greu şi anevoios şi s-ar putea nici să nu ajungi vreodată să-i ai. Nu este neapărată nevoie să mergi până la capătul lumii pentru a îndeplini dorinţa cuiva, dar să ierţi poţi. Mai ales ştiind că în schimbul acestei iertări primeşti iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele vieţii tale. Dar mai presus de aceasta, ştiind că prin puterea de a ierta, te asemeni cu Dumnezeu.

Cum să ierţi un om rău? Cum să ierţi un om care te necăjeşte? Aducându-ţi aminte de Dumnezeu, de Cel care a murit pentru el. Aducându-ţi aminte că şi tu ai nenumărate datorii. Aducându-ţi aminte de oamenii dragi ţie, de felul în care te porţi cu ei. Cu toate că vedem copii care-şi urăsc părinţii, părinţi care-şi urăsc copiii şi aşa mai departe. Cât de departe suntem de chemarea lui Hristos!

Puterea de a ierta este proprie celor care se apropie încetul cu încetul de despătimire, care au început să iasă cu încetul din această lume. Care sunt pricinile pentru care urâm un om, pentru care ne supărăm pe el? Are mai mulţi bani? Ne-a păcălit într-o afacere? A mers în locul nostru într-o călătorie care se oferea de la locul de muncă şi aşa mai departe. Toate acestea vin din alipirea noastră de cele materiale, de cele pământeşti şi trecătoare. În măsura în care ne desprindem de ele şi ne îndreptăm mintea către Dumnezeu, către viaţa veşnică, ştiind că toate sunt deşertăciune, iertăm uşor. Ştim că „deşertăciune este tot omul” şi „în deşert se tulbură tot pământeanul”, cum ne spune prorocul David.Aşa că este timpul să ne adâncim în noi, pentru că poruncile Mântuitorului, deşi sunt atât de simple, par simple, cer foarte multă profunzime de la noi. Nu complexitate, cer o profunzime care ne uimeşte prin simplitatea ei. Ni se cere ca gândul nostru să fie pururea întors către noi şi către Dumnezeu, să nu se mai alipească de cele trecătoare. Pentru că aşa făcând, vom şti să descoperim în ceilalţi chipul lui Dumnezeu pe care îl poartă. Şi dacă Dumnezeu a murit pentru noi „pe când noi încă eram păcătoşi“, cum spune Apostolul Pavel, cine suntem noi ca să judecăm pe aproapele nostru? Acestea avându-le în minte, vom căpăta şi îndrăzneala necesară pentru rugăciune şi pentru această îndrăzneală vom primi de la Dumnezeu şi răspunsul cererii noastre.(.....)

- Ce să facem dacă vrem să iertăm, dar tot timpul ne aducem aminte ce ne-a făcut respectivul om?

Este luptă, nu putem ierta de la început. Dar dacă avem această lucrare, Dumnezeu prin harul Său ne ajută. Vedem cât de greu este să ierţi, pentru că este greu, este cea mai grea lucrare. Numai oamenii care nu au practicat-o niciodată pot spune: „Ei, mare lucru să te mântuieşti aşa, la urmă spun şi eu iaca, i-am iertat şi mă mântuiesc”. Dar cei care au această nevoinţă ştiu cât de greu este. Tocmai de asta nu era chiar atât de simplu ce ne spunea Părintele Selafiil: «Înainte de somn, iartă pe toţi şi spune: „Doamne, eu i-am iertat, şi Tu să mă ierţi”. Şi Dumnezeu te mântuieşte!».

Aceasta este o lucrare permanentă. Iară şi iară căutăm motive pentru care să-l îndreptăţim pe cel din faţa noastră: poate a fost obosit, poate-i bolnav, are o educaţie altcumva decât a mea, nu l-am înţeles eu corect, am fost eu obosit şi tulburat… Să luăm vina asupra noastră. Acesta este un exerciţiu duhovnicesc prin care ne desăvârşim.

Aşa că să nu ne tulburăm, că nimeni nu poate ierta dintr-o dată, pentru că dacă ar fi aşa uşor, n-ar mai sta această poruncă în mijlocul Evangheliei, n-ar mai făgădui Dumnezeu Împărăţia pentru un gând pe care noi l-am putea dobândi atât de uşor. Este osteneală. Dar prin exerciţiu, dacă tot timpul vom căuta aceasta, vom reuşi.

Iubirea, spune Sfântul Siluan Athonitul, se poate deprinde, poate deveni un obicei. Să ne obişnuim să gândim frumos, să ne obişnuim să alungăm gândurile rele, să nu le credem. Şi atunci putem deveni ucenici ai lui Hristos adevăraţi, pentru că El a zis: „Întru aceasta vor vedea oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi”. Aşa că, prin osteneală, prin eforturi lăuntrice, ajungem la această măsură."

Ieromonah Savatie Bastovoi (Fragment din conferinţa părintelui Savatie Baştovoi, „A iubi înseamnă a ierta”, ţinută în decembrie 2005 la Cluj-Napoca şi inclusă în cartea cu acelaşi titlu.

Sursa:http://www.orthograffiti.ro

ISTORIOARE DUHOVNICESTI

,,Nu fi iubitor de sine si vei fi iubitor de Dumnezeu!
Nu cauta placerea in tine si o vei gasi in ceilalti!"
(Sf. Maxim Marturisitorul)
,,După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:
- Iartă-mă Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!
În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:
- Bucură-te omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat ?
- Sigur că da - zise omul cu nerăbdare - sigur că m-am schimbat!
- Bine! - a mai spus îngerul. Vez firul care coboară acum spre tine ? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.
- Ce faceţi ?! - strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi ?! - ţipă omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele . În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.
- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!
- Nu se poate! - i-a răspuns îngerul.
- Cum aşa ? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.
În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoană. Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege ?
Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni. "
,,Fără Dragoste nu se poate nimic. Tot ce există există din dragoste şi pentru dragoste. În măsura în care iubim, ne umplem de rost şi ne aflăm locul în această lume făcută de Dumnezeu.
Nu este dragoste mai mare decât a-ţi pune viaţa pentru aproapele tău, decât a muri. Ne punem viaţa pentru aproapele nostru ori de câte ori iertăm celor ce ne greşesc. A ierta înseamnă a renunţa la tine însuţi, la dreptul tău, la dreptatea ta, pentru a îndreptăţi pe cel ce ţi-a greşit, înseamnă să mori tu pentru a lăsa pe altul să trăiască. Cu alte cuvinte, a ierta înseamnă să reîntorci la viaţă, să dăruieşti viaţă. În aceasta ne facem asemenea cu Dumnezeu.
A iubi înseamnă a ierta, a ierta nu o faptă care este sau ni se pare greşită, ci a ierta adânc şi necontenit, a ierta o dată şi pentru totdeauna tot răul care se ridică împotriva noastră, având întotdeauna vie revelaţia durerii şi a stricăciunii în care s-a adâncit făptura prin despărţirea de Dumnezeu. " ( Ieromonah Savatie Baştovoi )
Slavit sa fie Domnul!

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 19-A DUPA RUSALII(Predica de pe munte)

,,Iubiti pe vrajmasii vostri" (Luca 6,31-36)

Ce pace, ce rai ar fi pe pământ când tot omul ar ţine această poruncă scurtă: „ Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor aşijderea”; sau, cu alte vorbe: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”.
Dar oamenii nu ţin această poruncă, pentru că cei mai mulţi oameni poftesc să li se facă tot binele ce li se poate face, dar, în schimb, ei fac altora tot răul ce-l pot face.
Ăsta-i un semn că inima oamenilor este bolnavă. Este un beteşug în inima oamenilor, care pofteşte mereu tot binele de la alţi oameni, dar, în schimb, doreşte tot răul altora.
Porunca Evangheliei nu se poate împlini până când omul nu-şi tămăduieşte inima bolnavă; şi această tămăduire n-o poate face un alt doctor decât Iisus Hristos şi primirea Lui.
Inima celui care L-a primit cu adevărat pe Iisus, ca stăpân şi poruncitor în casa sufletului său, îi iubeşte pe toţi oamenii şi le face bine tuturor, prietenilor şi duşmanilor deopotrivă, pentru că Iisus „este iubire” şi iubirea de oameni este semnul că cineva face parte din turma lui Hristos.
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri…” – zice mai departe evanghelia. Iată o poruncă de care se împiedică cei mai mulţi creştini de azi. Inima oamenilor de azi se opreşte la această poruncă. Mai departe nu poate înainta.
Mi-aduc aminte, de când eram preot în satul meu, că, în scaunul spovedaniei, foarte mulţi creştini spuneau că n-au aprins, n-au furat, n-au omorât… Dar, când îi trimiteam, în numele lui Iisus, să se împace cu cela şi cela, îmi răspundeau: „Una ca asta n-o pot face, părinte!”.
Adică viaţa lor de creştin se oprea aici, ca şi sămânţa din evanghelie care a dat în bolovani.
Cei care se opresc şi se împiedică la această poruncă n-au primit şi n-au înţeles cu adevărat pe Iisus, Care, şi de pe Cruce, a strigat pentru iudeii care-L răstigneau: „Tată, iartă-le lor!”.
Iisus n-a avut duşmani, şi cel ce are „duşmani” nu face parte din turma lui Hristos, căci aşa zice Scriptura: „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este” (I In 4, 20).
„Cine urăşte pe fratele său umblă în întuneric… şi rămâne în moarte” (I In 2, 11; 3, 14).
Cine este vrăjmaşul nostru? Noi, creştinii cei adevăraţi, nu trebuie să avem un alt vrăjmaş decât pe diavolul şi păcatul. Pe acest vrăjmaş ne porunceşte Scriptura şi Evanghelia să-l urâm cu toată puterea sufletului nostru.
Dar greşeala tocmai aceasta este că noi nu-l urâm pe acest vrăjmaş, ci ne place de el, ne împrietenim cu el.
Mare vrăjmaş ne este diavolul; câte rele ne face, de câte ori şi în câte chipuri ne batjocoreşte, de câte ori sare asupra noastră şi ne răneşte sufletul şi noi tot nu-l urâm, dar sărim în capul fratelui nostru pentru cea mai mică greşeală.
Urăşti tu, cititorule, pe diavolul şi păcatul, cu toată puterea sufletului tău? Sau urăşti pe de-aproapele tău, pe fratele tău şi, o dată cu această ură, urăşti pe Dumnezeu şi sufletul tău?

O pildă din Vechiul Testament despre iubirea vrăjmaşilor

Biblia ne spune că Saul, împăratul, îl ura de moarte pe Psalmistul David şi îl căuta pe tot locul să-l omoare.
De trei ori Domnul a adus pe Saul la picioarele lui David şi l-a dat în mâinile lui.
O dată, cum se vede în chipul de alături, când Saul umbla să-l prindă pe David, din întâmplare, s-a băgat tocmai în peştera în fundul căreia era ascuns David cu ostaşii lui. Noaptea, după ce Saul a adormit, ostaşii lui David au zis:
„Iată, Domnul a dat pe vrăjmaşul tău în mâinile tale, să-i facem sfârşitul”.

Însă „David a oprit pe oamenii săi să se arunce asupra lui Saul şi, ieşind afară şi plecând, a început să strige pe Saul, zicând: «Împărate, iată, Domnul te-a dat în mâinile mele! Oamenii mei mă îndemnau să te omor, eu însă te-am cruţat… Judece Domnul între mine şi tine… Răul de la cei răi vine, zice vechea zicală. De aceea eu nu voi pune mâna mea pe tine. El va vedea şi El îmi va apăra pricina şi El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă din mâinile tale»”.
Când a sfârşit David, Saul a ridicat glasul şi a plâns; şi a zis lui David: „Tu eşti mai bun decât mine, căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău”.
(Citiţi pe larg istorisirea aceasta în cartea I Samuel -I Rg-cap. 24).
Iată, aceasta este Evanghelia Mântuitorului: „Iubiţi pe cei ce vă urăsc şi faceţi bine celor care vă fac vouă rău!” (Lc 6, 27). Cu această Evanghelie cerca David să-l împace pe Saul şi să mântuie un suflet pierdut. Cu această Evanghelie David l-a dezarmat şi l-a biruit de trei ori pe Saul, făcându-l să zică vorbele: „Tu, Davide, eşti mai bun decât mine!”
Aici stă, dragă cititorule, şi înţelesul vieţii noastre creştine: să-i dezarmăm şi să-i biruim cu Evanghelia pe cei care ne urăsc şi să-i aducem la Mântuitorul cu dragostea şi bunătatea sufletului nostru.
David a fugit de răzbunare şi de judecată, pentru că răzbunarea şi judecata sunt ale Domnului, nu ale omului.
Cu cântecul cel dulce al dragostei şi-al iertării să-i biruim pe vrăjmaşii noştri şi să-i aducem la Mântuitorul.
Nimic nu lucrează atât de puternic, într-un suflet păcătos, ca dragostea şi iertarea.
Cu o mie de ani înaintea lui Hristos, David a trăit Evanghelia Mântuitorului. Noi însă suntem la aproape două mii de ani după venirea lui Hristos şi nu trăim această Evanghelie!

Preot Iosif Trifa

(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)