PARINTELE MIHAIL JAR - TATA PENTRU 400 DE COPII

Pace ,Bucurie si Har de Sus !

(Reporterii de la Televiziunea ,,Realitatea TV."au realizat un
reportaj la Manastirea Banceni din Ucraina pe care dorim sa-l
urmariti si aici.)
Vizionare placuta!


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

PATIMILE DOMNULUI HRISTOS

Intr-o Vineri ca aceasta



( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

SCRISOARE PASTORALA LA INVIEREA DOMNULUI - 2012

,,INVIERE SI APOSTAZIE"

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului Nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Patimile Domnului din Săptămâna Mare au stârnit în sufletele contemporanilor lui Hristos sentimente dintre cele mai diverse, ce i-au condus la fapte extreme. Astfel, dacă fariseii şi cărturarii L-au hulit iar arhiereii poporului L-au învinuit că nu respectă Legea, regele Irod L-a ignorat, guvernatorul Pilat L-a condamnat, Iuda s-a spânzurat, iar Apostolul Petru s-a lepădat de Dânsul. Comportamentul acestora, precum se vede, a variat de la credinţa unora că protejează Legea Sfântă de un „Nelegiuit” (în cazul fariseilor şi al cărturarilor) şi convingerea că aduc „închinare lui Dumnezeu” (In 16, 2), până la nepăsare (în cazul lui Irod); şi de la slalom politic (Pilat) şi frică, până la deznădejde şi moarte (în ceea ce-l priveşte pe Iuda).

Ei bine, se pare că păcatul cel mai mic dintre toate aceste reacţii în faţa arestării Domnului a fost cel al ezitării lui Petru, de vreme ce doar acesta a supravieţuit morţii şi Învierii Sale. Căci, dacă toţi ceilalţi − fariseii, cărturarii, arhiereii, regele, romanii şi „vânzătorii” de tot felul − au rămas consecvenţi înşelării şi neputinţei lor, singur Petru reuşeşte să îşi învingă, până la urmă, frica. Îşi revine, se întăreşte cu har prin Învierea Domnului şi devine o adevărată „piatră a credinţei”, sprijin şi model pentru noi toţi, cei care adeseori ezităm, asemenea lui.

Dreptmăritori creştini,

Atitudinile personajelor din cadrul tabloului general al Patimilor Domnului ne impresionează şi astăzi prin actualitatea lor. Acuzaţii de inoportunitate sau de inutilitate şi consideraţii de genul − creştinismul este învechit, sau este rentabil doar din punct de vedere politic, ori este, pentru societatea contemporană, periculos − nu fac decât să reitereze şi azi atitudini ca cele prezente în comportamentul celor de mai sus. Astfel, dacă fariseilor şi cărturarilor de astăzi creştinismul le poate părea pe cât de ineficient pe atât de inofensiv, conducătorii popoarelor de acum caută fie să îl folosească fie să îl ridiculizeze, ori să îl demonizeze, potrivit intereselor lor. Doar „arhiereii” celorlalte credinţe pândesc din umbră să vadă când va fi, în sfârşit, pronunţată sentinţa condamnării lui la moarte, în timp ce urmaşii ucenicilor Domnului se radicalizează: cei ai lui Iuda pentru pieire, iar cei ai lui Petru pentru slujire. Aşa poate fi caracterizată lumea în care trăim cu toţii astăzi: una în care, între Iuda şi Petru încap şi fariseii făţarnici, şi cărturarii autosuficienţi, şi „slujitorii” perfizi, şi irozii indiferenţi, şi pilaţii interesaţi, şi vânzătorii, dar şi adevăraţii următori ai Apostolilor.

Aceste categorii denotă atitudini doar relativ diferite pentru că, pe toate, cu excepţia celei de pe urmă, cred că le putem numi cu un singur cuvânt − APOSTAZIE. Într-un fel sau altul, cu excepţia lui Petru − care, paradoxal, este singurul dintre cei enumeraţi mai sus acuzat de apostazie − cu toţii s-au lepădat, de fapt, de Domnul. Aceasta pentru că El, Hristos, nu trebuie nici mimat (ca făţarnicii, cu fariseism), nici „aproximat” (cum fac intelectualii teoreticieni, dar nepracticanţi ai credinţei), nici contra-interpretat (ca sectanţii), nici ignorat ori folosit (cum fac conducătorii), nici vândut de noile iude, ci doar slujit ca Petru, chiar dacă, uneori, cu omenească ezitare.

Priviţi Scripturile şi vedeţi cum Hristos nu S-a vrut nici lăudat de contemporani pentru puterile Sale, nici admirat pentru cuvântul Său înţelept, nici aclamat drept rege într-o societate aflată în căutare de fel de fel de mesia pământeşti, şi nici slujit din formalism ori cu viclenie. S-a dorit iubit şi urmat cu jertfelnicie (Mc. 8, 34-35). Aşa se explică faptul că, dintre toţi cei evocaţi mai sus, doar Petru Îi va promite iubire veşnică (In 21, 15-17) şi doar el se va jertfi pentru Domnul (In 21, 18). De aceea, singura atitudine demnă de urmat este cea a Apostolului, chiar dacă, ezitantă pentru o clipă.

De fapt, Hristos a înviat pentru ca să îi convingă pe toţi cei încurcaţi în atitudini care mai de care mai potrivnice că doar El merită cu adevărat. Că, adică, nici formalismul, nici intelectualismul, nici indiferentismul, nici politicianismul şi nici oportunismul nu duc la mântuire. Singură frica lui Petru, scuzabilă de altfel, a putut fi convertită în iubire. Pocăinţa lui cu lacrimi, de după aceea, i-a alungat slăbiciunea şi l-a transformat în corifeu al Apostolilor, pe când toate celelalte abordări ale Domnului au rămas în afara comuniunii cu El.

Dragii mei,

Noi ce atitudine avem faţă de Domnul Hristos? De exploratori, sau de următori ai învăţăturii Sale? De critici, ori de iubitori ai cuvintelor Sale sfinte? De spectatori, de concurenţi, de mimi, de prigonitori, de vânzători, sau de adevăraţi slujitori în literă şi în Duh ai Evangheliei Sale? Să luăm aminte că, dintre toţi, Domnul l-a lăudat doar pe Petru (Mt. 16, 18), şi aceasta ca să înţelegem noi că toate celelalte abordări sunt, mai mult sau mai puţin, apostazie. Abia acelea sunt apostazie, adică lepădare de El, refuz de a-L sluji şi a trăi potrivit poruncilor Lui. „Cine păzeşte poruncile Mele, acela este care Mă iubeşte” a spus Domnul (In 14, 21). Nu „oricine Îmi zice Doamne, Doamne” (Mt. 7, 21), nici cel ce doar vorbeşte despre Dumnezeu, ci acela care trăieşte CU Dumnezeu, în Duhul Lui şi pentru El.

Apostolul Petru, suprimându-şi frica, a devenit căpetenie. Ce s-a ales de suspiciunile şi bâjbâielile celorlalţi?… Ce se va alege, deci, de ezitarea, neîncrederea, formalismul ori respingerea noastră, dacă toate acestea nu se vor converti prin pocăinţă în slujire, ca la Petru? Cum ne vom putea bucura de Învierea Domnului dacă, în locul credinţei „de piatră”, ne vom lăsa ispitiţi de diferitele abordări ale celor care au apostaziat cu adevărat?

Să fim convinşi că orice formă de apostazie nu face decât să ne depărteze de darul Învierii. Or, Hristos ne doreşte prieteni (In 15, 15), parte cu cei pe care istoria i-a reţinut ca exemple de slujire sfântă, iar nu de suspectare, ignorare ori vânzare a învăţăturii Sale. Să lepădăm, dar, de la noi, atitudinile neputincioase, suspicioase ori răutăcioase şi să-I urmăm Domnului ca Petru, transformându-ne îndoiala în lacrimi, frica în demnitate creştină, iar ezitarea în credinţă puternică!

Să sărbătorim Sfintele Paşti cu Hristos, bucurându-ne de darul Învierii Lui, care este şi învierea noastră. Să-I urmăm şi să trăim potrivit poruncilor Sale, pentru că El este gata să ne învieze şi pe noi „în ziua cea de apoi” (In 6, 39), dacă vom crede cu tărie în El!

Hristos a înviat!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

(sursa:http://www.episcopiaslatinei.ro/)

SPRE POARTA VESNICIEI

Sa calatorim cu parintele Iosif la Ierusalim!

,,......ajungem la Betania – satul lui Lazăr, prietenul Domnului, şi al surorilor lui, Marta şi Maria – care nu este departe de Ierusalim...
Întreg satul Betania este astăzi doar o adunătură de câteva case sărace cu oameni săraci. Locul unde a fost casa celor două surori e astăzi doar o ruină de bolovani.
Mă aşez pe o piatră, mă uit şi mă gândesc la cuvintele Mântuitorului, cu Marta şi cu Maria... (Luca 10, 38-42).Pe locul acesta, a fost odată Marta cea zorită cu alergările. Azi totul este o ruină de pietre. Stând aici, pe aceste pietre, strig şi eu cu durere: Marto, Marto... Unde sunt cheile tale, alergările tale, adunătura ta?... Iată, de toate s-a ales praful şi ruina! Însă partea cea bună a Mariei nu se va lua de la ea niciodată...
De aici, de pe ruinele acestea, eu vă întreb şi pe voi : Care parte v-aţi ales voi?... De aici, de pe ruina care a fost cândva casa Martei, eu vă strig şi vouă, tuturor: Luaţi aminte să nu vă copleşească partea Martei, ci să aveţi grijă de partea Mariei, în viaţa voastră! Căci de casele şi ostenelile lumii, praful şi ruina se va alege. Numai partea cea bună a Mariei rămâne după moarte. Oare o ai tu pe aceasta?
Am trecut pe la mormântul lui Lazăr... E o peşteră adâncă şi întunecoasă în care, ca să intri, trebuie să cobori o scară de 20 de trepte, apoi dai de două încăperi. În încăperea din fund a fost mormântul lui Lazăr... La plecare sărut, cu lacrimi fierbinţi, o piatră din mormântul lui, gândindu-mă că şi eu eram odată un «Lazăr» ce murisem în păcate şi Domnul meu m-a înviat la o viaţă nouă..... mergem acum pe acest din urmă drum al Domnului. Îl vom urma, însoţindu-L din Sâmbăta Floriilor şi până la Golgota. Vom duce, sufleteşte, pe cititorii noştri pe urmele Patimilor Mântuitorului, pentru ca să sfârşim cu Jertfa Lui cea Sfântă de pe Golgota...
...De aici, din Betania, a plecat Mântuitorul spre Ierusalim în Duminica Floriilor, în dimineaţa ce a urmat după cina din casa lui Simon-leprosul...
Iată, Mântuitorul nostru stă gata de plecare pe calea cea grea şi sfântă a pătimirii. O, Iisuse, Scumpul meu Mântuitor, mă alătur şi eu sufleteşte acestei gloate, ca un umil însoţitor al Tău.
Învredniceşte-mă, Mântuitorule, şi pe mine să merg pe calea sfintelor Tale Patimi. Învredniceşte-mă, Doamne, şi îmi dă harul Tău, ca să pot atrage şi pe alţii în acest drum al mântuirii noastre sufleteşti...
Convoiul, iată, ajunge în Muntele Măslinilor... Când, venind dinspre Betania, te iveşti în vârful Muntelui Măslinilor, dintr-o dată se vede jos, în faţă, întreg Ierusalimul şi jurul Lui... Poporul mult, ce venise la Praznicul Paştelui în Ierusalim, auzise de tot ce făcuse Iisus în Betania la învierea lui Lazăr. Şi, când a văzut pe Iisus coborând de pe Muntele Măslinilor, s-a umplut de bucurie şi I-a ieşit în întâmpinare, cântând şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate minunile pe care le văzuse...
S-au aflat însă în gloată şi glasuri de farisei care cârteau... şi, până la urmă, glasurile acestea au fost mai puternice...
Poarta prin care a intrat Mântuitorul în Ierusalim era una dintre cele 7 porţi... Prin ea se intra de-a dreptul în Templu. Azi este zidită o moschee pe locul unde a fost Templul lui Solomon. Poarta aceasta nu mai este umblătoare. De sute de ani stă zidită de tot. Tradiţia arabă spune că această poartă s-a închis de la sine – şi că nu se va mai deschide până în Ziua cea Mare a Judecăţii... Se şi numeşte «Poarta Veşnică» sau «Poarta Veşniciei». În Ierusalimul de astăzi este numită «Poarta de Aur».
Un fior sfânt îmi cuprinde inima, auzind aceste tradiţii. Mă aplec în genunchi şi, îmbrăţişând un stâlp din «Poarta Veşniciei», încep să mă rog.
În faţa porţii, cât ţine coasta muntelui, musulmanii îşi îngroapă toţi morţii lor, pentru ca în Ziua cea Mare a Învierii să fie cât mai aproape de poarta vieţii. Un fior sufletesc de groază şi măreţie mă cuprinde, rugându-mă în mijlocul a mii şi mii de morţi care îşi aşteaptă aici Ziua Învierii şi Judecăţii. Parcă Poarta cea mare, cu toate pietrele uriaşe din ea, îmi apasă sufletul cu marea întrebare: Oare sunt şi eu gata pentru Ziua cea Mare şi Înfricoşată a Învierii şi Judecăţii din urmă?...
...Iată şi locul de unde Mântuitorul a profeţit nimicirea Ierusalimului şi sfârşitul lumii. Deschid Noul Testament şi citesc aici, la faţa locului, cele petrecute atunci şi profeţite de Mântuitorul în Matei, cap. 24... Când citeşti astăzi această profeţie, un fior de spaimă te cuprinde şi îţi vine să spui: cu adevărat acele vremi sunt cele de azi...
Iată foişorul unde s-a petrecut Cina cea de Taină... El se păstrează până în ziua de azi. În clădirea aceasta este acum o moschee musulmană, dar cu învoirea arabilor poţi intra în ea. Foişorul este acum o încăpere goală, rece şi neîmpodobită... Se spune că tot aici ar fi şi mormântul lui David...
Aici a stat la masa Cinei celei de Taină şi Iuda.
Să luăm aminte la sfârşitul cel fioros al vânzătorului şi să avem grijă să nu cădem în păcatul vânzării Domnului şi a fraţilor noştri...
Iată şi locul unde s-a ţinut sfatul trădării lui Iuda. Se păstrează şi azi, dincoace de Ierusalim; e în vârful unui deal... Pe locul acesta este acum un pom bătrân şi singuratic, cu crengile uscate şi bătute de vânturi... Totul parcă predică aici despre urmările şi blestemul grozavului păcat al trădării, al lăcomiei de argint, al celui ce primeşte în inima lui pe diavolul...
De aici, iată-ne ajunşi în grădina Ghetsimani... Pe vremea Mântuitorului, muntele Măslinilor şi grădina Ghetsimani erau pline cu păduri de măslini... Azi însă nu mai este aşa... acum sunt pline cu clădiri, cu drumuri, cu garduri moderne... O, cât aş dori să găsesc aici un loc tainic în care să mă pot retrage şi să mă rog...
Iată locul unde S-a rugat Domnul Iisus, în seara Patimilor Sale, cu lacrimi şi cu sudori de sânge, pentru biruinţa mântuirii noastre. Iată aici, aproape de acest loc, stânca unde au adormit ucenicii Mântuitorului. O, ce fior sfânt şi neuitat am avut, rugându-mă în acest loc! Am adus din acest loc un fior ce va rămâne de-a pururi neuitat în sufletul meu şi în inima mea. Pe locul unde S-a rugat Mântuitorul meu cu sudori de sânge, mai mult am plâns decât m-am rugat. Nu puteam altcum.
Stând în locul unde El S-a rugat pentru mine cu sudori de sânge, eu mă simţeam atât de vinovat, atât de ticălos, atât de nerecunoscător, încât faţă de sudorile şi de durerile Lui n-aveam alt răspuns şi alte cuvinte decât lacrimile.
Îmi venea parcă să mă ridic, să mă depărtez cât mai repede din acest loc preasfânt. Însă mă opreau în loc sudorile Lui şi durerile Lui pe care le simţeam cum picură peste ticăloşia vieţii mele iertare, o nespus de dulce şi scumpă iertare...
Văzând piatra unde au adormit Apostolii Domnului, am plâns, aducându-mi aminte de câte ori am adormit şi eu în somnul păcatelor...
Pelerinii care au fost la Ierusalim şi-au adus de acolo tot felul de amintiri, multe cumpărate de pe la negustori... Eu mi-am adus din grădina Ghetsimani o piatră din stânca unde au adormit Apostolii. Pentru mine este o amintire de mare preţ; am pus-o într-o ramă pe peretele casei mele, ca s-o am pururea înaintea ochilor mei. De câte ori Satana se apropie de mine cu ispitele, piatra asta parcă îmi strigă cuvintele Mântuitorului: «Privegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită!...» De câte ori somnul ispitelor şi al păcatelor mă apleacă să adorm, piatra aceasta parcă îmi strigă: «Iosife, iară ai adormit?» De voi tăcea, de voi cerca să tac, piatra aceasta va striga după mine, precum zice Evanghelia (Luca 19, 40).
...Ne plângem mereu că ne biruie patimile şi că nu putem birui patimile, dar eu întreb: oare de câte ori ne sculăm noi noaptea să priveghem în rugăciune? Oare câte nopţi din nopţile vieţii noastre le petrecem noi în rugăciune? Şi câte în... deşertăciuni?
Să mergem mai departe... Iată locul unde a fost prins Mântuitorul. Acest loc este tot în apropierea stâncii unde adormiseră ucenicii... Pe locul prinderii sunt şi azi nişte măslini bătrâni... sunt şase la număr. Măslinii trăiesc foarte mult... Despre cel mai bătrân dintre ei se spune că ar fi fost martor la cele ce s-au petrecut în fioroasa noapte de Joia Mare şi că a văzut pe Mântuitorul. Lângă acest măslin va fi dat Iuda sărutarea cea vicleană Mântuitorului şi pe acest loc a fost prins şi legat Domnul Iisus...
O, ce fior sufletesc am simţit lângă măslinii cei bătrâni din Grădina Ghetsi-mani!... Când vântul adie prin crengile lor, în spatele lor parcă auzi fioroasa istorie a celor ce s-au petrecut aici.
Îngenunchez lângă măslinul cel mai bătrân să mă rog. Un fior îmi străbate sufletul. Poate că eu, nevrednicul şi păcătosul, stau chiar pe locul unde a stat Mântuitorul... Poate că stau pe locul unde a fost Iuda, poate că stau pe locul unde Apostolii au fugit...
Mântuitorul meu, Iisuse Doamne, iartă-mă că de atâtea ori, poate, şi eu am fost în chipul lui Iuda: din gură am vorbit una, iar în inimă am copt alta... Te-am sărutat cu rugăciunea mea, dar cu fapta Te-am vândut...
Dragă cititorule, poate că şi tu stai pe locul lui Iuda... Ridică-te, dragă suflete, şi vino pe locul Mântuitorului!...
Să urmăm pe Mântuitorul la curtea lui Ana... Aici a primit El primele lovituri peste Faţa lui Sfântă...
De la Ana a fost dus la Caiafa, unde a fost cercetat cu ură şi judecat cu nedreptate, scuipat şi bătut...
În curtea lui Caiafa se vede şi astăzi locul unde a fost bătut Iisus. Este azi acolo o mânăstire armeană. Se păstrează şi azi stâlpul de care Iisus a fost legat în timpul când Îl băteau. Cu sufletul înfiorat am îngenuncheat pe acest loc şi, îmbrăţişând piatra sfântă, am început să plâng şi să mă rog. Nu voi uita niciodată fiorul acelui loc. Mi se părea că aud loviturile ce le răbda Mântuitorul... şi batjocurile celor ce-L băteau.
Dar şi mai mult decât acest fior mă pătrundea gândul că Iisus Mântuitorul a suferit această bătaie şi hulă pentru mine, pentru păcatele mele şi mântuirea mea.
O, Dulcele meu Mântuitor, aici ai stat Tu, legat la acest stâlp, ca să mă dezlegi pe mine din lanţurile cumplite ale patimilor şi păcatelor...
De la Ana, Iisus este dus, în zorii zilei următoare, la curtea lui Pilat, legat şi batjocorit ca un făcător de rele. De la unul şi până la altul era o depărtare cam de 3 km. Tot cam atâta fusese şi de la Ana până la Caiafa...
Tot drumul acesta Domnul fusese bătut, împins, batjocorit, huiduit, iarăşi bătut, iarăşi chinuit...
De aici a fost dus la Irod, ca să-L mai batjocorească şi acesta, apoi, a doua oară, din nou, la Pilat... Aici iadul a răscolit toate urile împotriva Lui, ca să-L zdrobească... Dar Domnul nu Se împotriveşte, ci rabdă cu linişte desăvârşită toate cumplitele bătăi şi batjocuri... pentru a ne dobândi nouă mântuirea...“
O, ce răsplată şi ce fericire slăvită îi aşteaptă pe cei credincioşi! Aceştia vor intra pe porţile Ierusalimului Ceresc... şi ceea ce ochii n-au văzut, urechile n-au auzit şi mintea omenească nu poate să-şi închipuie, aceea îi aşteaptă pe cei credincioşi în celălalt Ierusalim.
...Dragă cititorule, noi n-avem locuinţă stătătoare aici pe pământ. Casa şi locuinţa noastră cea adevărată nu sunt casa şi locuinţa aceasta de pe pământ... Noi avem o altă locuinţă... aceea pe care ne-a făgăduit-o Domnul când a zis: «Eu Mă duc să vă pregătesc un loc...» (Ioan 14, 1-14). Domnul nostru Iisus Hristos pe toţi ne-a făcut „moştenitori“ ai Ierusalimului Său cel Ceresc. Ne-a făcut prin Jertfa cea Sfântă a Sângelui Său. Însă, vai, cei mai mulţi oameni îşi pierd această moştenire cerească pentru că nu cred şi nu primesc Jertfa Lui mântuitoare... Cei mai mulţi oameni îşi vând, ca Esau, partea lor de moştenire din Ierusalimul Ceresc, pentru poftele şi ispitele acestei lumi înşelătoare...
Spre acest Ierusalim vă chem cu toată puterea mea pe voi toţi – şi pe tine, dragă cititorule...
Apucaţi chiar acum pe calea cea strâmtă care duce la Ierusalimul Ceresc... Hotărâţi-vă pentru Domnul şi veniţi şi voi, luaţi chiar de acum drumul spre Ierusalimul cel Ceresc! Căci dacă faceţi acest lucru ne vom întâlni odată Acolo cu toţii, să cântăm împreună cu îngerii o cântare cum nu mai ştie nimeni şi cum n-a mai cântat nimeni pe acest pământ...
O călătorie este şi viaţa noastră, o călătorie spre alte tărâmuri, o călătorie spre Ierusalimul cel Ceresc. Toată viaţa noastră este o pregătire pentru această călătorie. Moartea trebuie să ne afle gata, cu toate „documentele“ în rânduială, spre a avea dreptul de a pleca şi intra în Ierusalim... Însă, vai, cei mai mulţi oameni nici nu se gândesc să-şi strângă din vreme actele de lipsă pentru acest mare drum. Şi, astfel, plecarea vine fără de veste pentru ei şi rămân fără dreptul acesta.
În clipele morţii, aşa vor vedea şi cei nepredaţi Domnului, cei nenăscuţi din nou, cei păcătoşi şi necredincioşi. Vor vedea că toţi banii lor, toate bogăţiile, toate lumeştile lor scaune, şi glorii, şi desfătări sunt o deşertăciune şi o zădărnicie. Că sufletul lor are lipsă de altceva ca să poată pleca spre Ierusalimul cel Ceresc.
Iubitul meu, hotărăşte-te azi pentru Domnul, pentru Ierusalimul Ceresc. Şi începe să-ţi strângi îndată „documentele“, faptele cele bune ale credinţei, căci se apropie şi călătoria ta. Să fii gata în ziua aceea, ca să poţi intra pe porţi în Cetate (Apoc. 22, 14).
Slăvit să fie Domnul!

Ierusalim,Cetatea mea

Ierusalim, Cetatea mea,
tot sufletu-mi suspină:
când oare, când te voi vedea,
când oare-n tine voi intra
să cânt în mântuirea ta
pe marea cristalină?

Ierusalim, sfânt dor nestins,
ce dulce va fi-n tine,
când lungul zbucium va fi-nvins,
când Ţelul drag va fi atins,
iar plânsul şters, uitat şi stins
şi zările senine.

O, Rai cu ziduri de topaz,
iubirea mea te cheamă
cu rugăciunile-n extaz,
cu râu de lacrimi pe obraz,
cu dorul să te vadă az',
strigându-ţi: ia-mă, ia-mă!

O, pân-atunci, Ierusalim,
trimite-ne din tine
arvuna Harului sublim
pe care-l cerem şi-l dorim,
biruitori să moştenim
comorile-ţi divine.

Preot Iosif Trifa
(din ,,Istoria unei Jertfe")

CANTARI DUHOVNICESTI

Duminica la Florii

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

SFANTA MARIA EGIPTEANCA

Pocainta care preschimba iadul in Rai

,,Iată a V – a Duminică din Marea Patruzecime, duminica [care pecetluieşte săptămâna] marilor privegheri şi marilor nevoinţe, săptămâna marilor tânguiri şi suspine, Duminica celei mai mari sfinte între sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca…Patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: “Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.Şi care a fost urmarea? Sfânta a preschimbat iadul ei în rai! L-a biruit pe diavol şi a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul şi cu rugăciunea, cu postul şi cu rugăciunea! Pentru că postul, postul împreună cu rugăciunea, este o putere care biruieşte totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: “Să urmăm Mântuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului”. Prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului… Nu există o altă armă, nu există un alt mijloc.Postul! Iată mijlocul pentru a-l birui pe diavolul, pe orice diavol. Exemplu de biruinţă, Sfânta Maria Egipteanca. Ce putere dumnezeiască este postul! Postul nu este nimic altceva decât să-ţi răstigneşti trupul, să-ţi răstigneşti trupul, să te răstigneşti singur pe tine însuţi.De vreme ce există crucea, biruinţa este sigură. Trupul fostei desfrânate din Alexandria, Maria, prin păcat s-a predat robiei diavolului. Dar când a îmbrăţişat crucea lui Hristos, când a luat această armă în mâinile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este învierea sufletului din morţi. Postul şi rugăciunea deschid ochii omului, ca să se zărească şi să se înţeleagă după adevăr pe el însuşi, să se vadă pe el însuşi. Vede atunci că fiecare păcat în sufletul lui este mormântul lui, mormântul, moartea lui. Înţelege că păcatul în sufletul lui nu face nimic altceva decât să transforme în leşuri toate câte aparţin sufletului: gândurile lui, sentimentele lui şi dispoziţiile lui; un şir de morminte. Şi atunci…, se dezlănţuie din suflet un strigăt jalnic: “Înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acesta este strigătul nostru în această sfântă săptămână: Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă. Astfel ne-am rugat în această săptămână Domnului, astfel de strigăte rugătoare ne-a predat, în Canonul său cel Mare, marele sfânt părinte al nostru Andrei Criteanul.
“Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acest strigăt ne priveşte pe noi toţi, pe toţi câţi avem păcate. Cine nu are păcate? Este imposibil să priveşti în tine însuţi şi să nu afli undeva, în vreun ungher al sufletului tău, să nu localizezi în vreun colţ al lui un păcat poate uitat. Şi… fiecare păcat, pentru care nu te-ai pocăit, este mormântul tău, este moartea ta. Şi tu, ca să poţi să te mântuieşti şi să te înviezi pe tine însuţi din mormântul tău, strigă cu strigătele tânguitoare şi rugătoare ale Marii Patruzecimi: “Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.Să nu ne batem joc de noi înşine, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi. Şi chiar dacă un singur păcat ar rămâne în sufletul tău, şi tu nu te pocăieşti şi nu-l mărturiseşti, ci îl laşi înăuntrul tău, acest păcat te va duce în împărăţia iadului. Pentru păcat nu există loc în raiul lui Dumnezeu. Pentru păcat nu există loc în Împărăţia Cerurilor. Pentru a te învrednici de Împărăţia Cerurilor, îngrijeşte-te să izgoneşti din tine orice păcat, să dezrădăcinezi din tine prin pocăinţă orice păcat. Pentru că nimic nu izbăveşte decât pocăinţa omului. O astfel de putere a dat Domnul Sfintei Pocăinţe.Priviţi! Dacă pocăinţa a putut să mântuiască o femeie atât de desfrânată, cum a fost odată Maria Egipteanca, cum să nu mântuiască şi pe alţi păcătoşi, pe fiecare păcătos, şi pe cel mai mare păcătos şi criminal? Da, Sfânta şi Marea Patruzecime este câmpul de luptă pe care noi, creştinii, cu postul şi cu rugăciunea îl biruim pe diavolul, biruim toate păcatele, biruim toate patimile şi ne asigurăm nouă înşine nemurirea şi viaţa veşnică. În Vieţile sfinţilor şi ale adevăraţilor creştini există nenumărate exemple care arată că, într-adevăr, doar cu rugăciunea şi cu postul noi creştinii biruim pe demoni, pe toţi cei care ne chinuiesc şi vor să ne târască în împărăţia răului, în iad. Chiar, Sfântul Post…! Este postul sfintelor noastre virtuţi. Fiecare sfântă virtute înviază sufletul meu şi sufletul tău din morţi.Rugăciune! Ce este rugăciunea? Este marea virtute care te înviază şi care mă înviază. Sculându-te la rugăciune, n-ai strigat către Domnul să îţi curăţească sufletul de păcate, de orice rău, de orice patimă? Atunci mormintele tale şi mormintele mele se deschid şi morţii înviază. Tot ce este păcătos fuge, tot ce târăşte spre rău dispare. Sfânta rugăciune îl înviază pe oricare dintre noi, când este sincer, când îşi aduce tot sufletul în cer, când tu cu frică şi cutremur spui Domnului: Vezi, vezi mormintele mele, nenumărate sunt mormintele mele, Doamne! În fiecare din aceste morminte, iată sufletul meu, iată-l mort, departe de Tine, Doamne! Spune un cuvânt şi îi înviază pe toţi morţii mei! Pentru că Tu, Tu, Doamne, ne-ai dăruit multe puteri dumnezeieşti ca să ne învieze prin Sfânta Înviere, să ne învieze din mormântul trândăviei.Da, prin păcat, prin patimile noastre, murim sufleteşte. Sufletul moare când se desparte de Dumnezeu. Păcatul este puterea care desparte sufletul de Dumnezeu. Şi noi, când iubim păcatul, când iubim plăcerile trupeşti, în realitate ne iubim moartea, iubim mormintele, mormintele rău mirositoare în care sufletul nostru se descompune.
Dimpotrivă, când ne trezim, când prin fulgerul pocăinţei lovim în inima noastră, atunci…, atunci morţii noştri înviază. Atunci sufletul nostru îi biruieşte pe toţi criminalii săi, îl biruieşte pe creatorul prin excelenţă al tuturor păcatelor, pe diavolul, îl biruieşte cu puterea Domnului Iisus Hristos cel înviat.
De aceea, pentru noi creştinii nu există păcat mai puternic ca noi. Să fi sigur că întotdeauna eşti mai puternic decât orice păcat care te chinuieşte, întotdeauna eşti mai puternic decât orice patimă care te chinuieşte. Cum? – întrebi. Prin pocăinţă! Şi ce este mai uşor decât ea? Întotdeauna poţi înăuntrul tău, în sufletul tău, să strigi: “Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Ajutorul lui Dumnezeu nu te va trece cu vederea. Te vei învia pe tine însuţi din morţi şi vei trăi în această lume ca unul care a venit din cealaltă lume, care a fost înviat şi trăieşte o nouă viaţă, viaţa Domnului celui înviat, înăuntrul căreia există toate dumnezeieştile puteri, aşa încât niciun păcat de acum să nu poată să te ucidă. Poate vei cădea din nou, dar de acum cunoşti, cunoşti arma, cunoşti puterea cu care te înviezi din morţi. Dacă de cincizeci de ori pe zi păcătuieşti, dacă de cincizeci de ori te ruşinezi, dacă cincizeci de morminte îţi sapi astăzi, strigă doar: “Doamne, dă-mi pocăinţă. Mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.Domnul cel Bun, care cunoaşte slăbiciunea şi neputinţa sufletului omenesc şi a voinţei omeneşti, a spus: Vino, frate. Chiar dacă de şaptezeci de ori câte şapte păcătuieşti pe zi, vino iar şi spune: Am păcătuit (Matei 18, 21-22). Domnul asta ne porunceşte nouă, oamenilor slabi şi neputincioşi. Îi iartă pe păcătoşi. De aceea a şi declarat că bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte pe pământ (vezi Luca 15, 7). Întreaga lume cerească priveşte la tine, frate şi soră, cum trăieşti pe pământ. Cazi în păcat şi nu te pocăieşti? Iată, îngerii plâng şi se tânguiesc în cer din pricina ta. Doar ce începi să te pocăieşti, frate, îngerii în cer se bucură şi dănţuiesc ca nişte fraţi ai tăi cereşti…

Iată Maria Egipteanca, marea sfântă de astăzi. Cât de păcătoasă a fost! Din ea Domnul a făcut o fiinţă sfântă ca heruvimii. Prin pocăinţă s-a făcut întocmai cu îngerii, prin pocăinţă a distrus iadul în care se afla, şi s-a suit întreagă în raiul lui Hristos. Nu există creştin neputincios în această lume, chiar dacă îl atacă cele mai groaznice păcate şi ispite ale acestei lumi. Însă este suficient doar ca creştinul să nu uite marile lui arme: pocăinţa, rugăciunea, postul; să se dedea vreunei nevoinţe evanghelice, vreunei virtuţi: fie rugăciunii, fie postului, fie iubirii evanghelice, fie îndurării. Să ne amintim de marii sfinţi ai lui Dumnezeu, să ne amintim de marea sfântă sărbătorită astăzi, de Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, şi să fim siguri că Domnul va fi ajutorul nostru la vreme. Sfânta Maria a experiat atât de mult ajutorul minunat din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încât s-a mântuit din groaznicul ei iad, de groaznicii ei demoni. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi astăzi şi pururea ne ajută în toate virtuţile noastre evanghelice: în rugăciune, în post, în priveghere, în iubire, în îndurări şi în răbdare şi în orice altă virtute. Mă rog să ne ajute întotdeauna şi să ne călăuzească…

De aceea, niciodată să nu oboseşti în lupta şi în războiul cu păcatele tale… În toate greutăţile tale, în cele mai mari căderi ale tale să-ţi aminteşti de acest strigăt al sfintei săptămâni, care are putere să te învieze: “Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.Amin!

Parintele Iustin Popovici

[Traducere (în elină) de către părinţii Sfintei Mănăstiri Cuviosul Grigorie din Sfântul Munte din cartea PASHALNE BESEDE (Omilii Pascale), Belgrad, 1998, iar în româneşte de monahul Leontie după http://www.imkby.gr/greek/sarakosti/week/e_week/eweek_5.htm]

(sursa:http://ruga.ro/)

UN POET CRESTIN ,, TRAIAN DORZ"

TVR Cultural a transmis luni 26 martie 2012, in cadrul emisiunii,,Memorialul durerii", un film documentar despre Oastea Domnului si Fratele Traian Dorz.
Realizator:Lucia Hossu Longhin.
Filmul este realizat cu sprijinul Forumului Civic Crestin ,Presedinte
Ioan Panican.
Vizionare placuta si cu mult folos !


( Partea 1 -http://www.youtube.com/)

( Partea 2 -http://www.youtube.com/)

( Partea 3 -http://www.youtube.com/)

( Partea 4 - http://www.youtube.com/)


SLAVIT SA FIE DOMNUL !