DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

IISUSE , SFANTA MAICA TA

Iisuse, Sfântă Maica Ta
cu ce iubire Te-asculta,

cu ce smerenie-a-mplinit

chemarea care şi-a primit!
O, fă-ne s-ascultăm mereu
şi noi aşa de Dumnezeu.

Iisuse, dulce Maica Ta
cu ce iubire Te veghea,
cum zi şi noapte Te-ngrijea
şi negrăit de drag Te-avea!
O, fă-al iubirii sfânt şuvoi
să fie ca în ea şi-n noi.

Iisuse, bună Maica Ta
cu ce iubire Te privea
şi cum se bucura văzând
tot Chipul Tău frumos şi blând!
O, fii şi pentru noi aşa
de scump şi drag ca pentru ea.

Iisuse, scumpă Maica Ta,
cu drag, pe-oriunde Te-nsoţea,
nedespărţită rămânând
de Tine-n orice loc şi rând.
Fii şi de noi nedespărţit
cum i-ai fost ei, Iisus Iubit.

Traian Dorz

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA MIRONOSITELOR

APOSTOLIA FEMEILOR

De mare dar s-au învrednicit femeile mironosiţe. Lor li S-a arătat mai întâi Isus Cel Înviat din morţi. Această cinste le-a venit de altfel ca un răspuns la credinţa şi statornicia ce le-au arătat în timpul răstignirii. Vai, ce lucru dureros s–a întâmplat în timpul răstignirii Domnului! Toţi L-au părăsit pe Domnul! Unii de frică, alţii din nerecunoştinţă. De frica iudeilor, fugiseră şi se ascunseseră până şi apostolii (afară de Ioan).

Petru, cel care se lăuda că va rămâne credincios chiar de s-ar lepăda toţi, s-a lepădat de frica unei slujnice. Singure femeile s-au ţinut pe urmele Domnului cu statornicie, până la sfârşit. Le vedem urmâmdu-L pe Domnul în drumul cel grozav al ocărilor şi bătăilor… Le vedem plângând, la Crucea Lui, la suferinţele Sale… Le vedem coborând de pe Cruce Preacurat Trupul Domnului şi aşezându-L în mormânt. Le vedem aşteptând Învierea Lui…

Trebuie să ne dăm seama că n-a fost uşoară această statornicie de credinţă a femeilor. Singură furia gloatei, ura iudeilor şi zăngănitul armelor soldaţilor ar fi fost destul să înspăimînte inima şi sufletul celor câteva femei neajutorate. Trebuie să ne dăm seama că soldaţii romani vor fi căutat să le depărteze pe aceste femei din preajma Celui osândit. Trebuie să ne dăm seama că gloatele erau cuprinse de un fel de beţie de ură, iar această ură nu putea suferi plânsul şi lacrimile femeilor. În ura lor cea grozavă, fariseii şi cărturarii nu puteau suferi plânsul femeilor. Lor le trebuiau strigăte de batjocură şi ură. Desigur, vor fi căutat să le îndepărteze pe femeile plângătoare. Dar ele s-au alipit cu toată puterea lor de Crucea Răstignirii. Îmbrăţişând Crucea Domnului, braţele lor cele slabe se prefăcuseră în braţe de fier. Nici o putere din lume nu era în stare să le smulgă de lângă Crucea Domnului. Numai o sabie ce le-ar fi tăiat mîinile ar fi putut să le smulgă de lângă Crucea pe care suferea şi murea Scumpul nostru Mântuitor.

O, voi, binecuvântate Marii! Credincioşii din toate timpurile vă vor păstra o veşnică amintire şi recunoştinţa pentru credinţa şi statornicia voastră, că n-aţi părăsit pe Scumpul nostru Mântuitor în clipele cele mai groaznice. Dar credinţa voastră trebuie să ne fie şi o predică mişcătoare despre cum trebuie să ne alipim de Domnul.

Eu de câte ori simt ispitele apropiindu-se de mine, mă gândesc la voi şi strâng cu toată puterea braţelor mele sufleteşti Crucea Răstignirii; de câte ori simt că diavolul umblă să mă smulgă de lângă Crucea mântuirii, mă gîndesc la voi şi la cuvintele ap. Pavel:Cine mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos?… Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigoana, nici primejdia sau sabia nu vor fi în stare să mă despartă de Hristos (Rom. 8, 38-39).

Dar femeilor mironosiţe li s-a dat şi o solie: să vestească Învierea Domnului. Şi femeilor deci li s-a dat o apostolie în această lume. Li s-a dat şi lor solia şi apostolia să-L vestească neîncetat pe Isus Cel Viu şi Înviat. Însă prima condiţie a acestei vestiri este ca vestitoarea să fie ea însăşi un suflet viu şi înviat. Pildă ne dau şi aici mironosiţele femei. Maria Magdalena a fost cea dintâi care L-a văzut pe Isus Cel Înviat din morţi. Ei i S-a arătat întâi Isus Cel Înviat şi darul Învierii.

Ei, şi cine era această femeie învrednicită de un dar aşa de mare? Evanghelia ne spune: Iar Isus, după ce a Înviat, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte diavoli (Marcu 16, 9).

Maria Magdalena fusese şi ea un fel de moartă, îngropată în adâncul pierzării. Din moartea aceasta s-a ridicat şi a înviat, prin darul iertării, prin darul morţii şi al Învierii Domnului. Vestindu-L pe Domnul, desigur, Maria nu va fi spus numai că L-a văzut pe Domnul şi răstignirea Lui, ci va fi strigat peste tot locul:

Eu, Maria Magdalena, am fost o femeie pierdută… aveam şapte duhuri rele… mă tăvăleam în şapte păcate de moarte… zăceam în adâncul pierzării… toate răutăţile şi blestemăţiile erau în mine; eram o moartă… Dar, din moartea aceasta, m-a ridicat Domnul şi Mântuitorul meu Isus Hristos!… Apropiaţi-vă şi voi de Acest Mântuitor şi îndată veţi lua iertare şi mântuire…

Mironosiţele femei s-au făcut vestitoare nu numai pentru că au gustat din taina cea mare a Jertfei de pe Cruce. Maria Magdalena vesteşte şi ne spune că orice femeie – oricât de păcătoasă ar fi fost – se poate face o vestitoare a Domnului, după ce a aflat şi a gustat taina cea mare şi sfântă a morţii şi Învierii Domnului. De aici pleacă apostolia femeilor. De aici trebuie să plece şi numai de aici poate pleca. Apostolie adevărată pot face numai Mariile care plâng la picioarele Domnului… numai Mariile care au gustat din darurile Crucii. Astfel de Marii, vestitoare ale Domnului, se străduieşte să facă şi Oastea Domnului. O apostolie a femeilor, fără de acest temei, n-ajung nimic.

Aici, pe la oraş, sunt Reuniuni şi Carităţi, formate din femei, care se ocupă cu organizări de petreceri şi de baluri, uneori chiar şi în timpul posturilor…

Ce fel de apostolie să facem noi, nişte femei neajutorate? – ne va întreba cineva dintre femei.

Vom răspunde îndată: femeile pot face o apostolie mai mare chiar decât bărbaţii. Prin rosturile sale, o femeie poate face pentru Domnul mai mult chiar şi decât un bărbat. O femeie este chemată, înainte de toate, să facă apostolie în casa ei, prin grija de copii, prin grija de soţul ei, prin rugăciunile ei, prin căldura, prin lumina ei cea sufletească. O, ce dar mare este o Marie adevărată pentru casă şi familie!

Apostolia femeii trebuie să iasă apoi şi afară din casa ei, căutând peste tot locul să împace zavistiile dintre oameni şi să semene pace, dragoste, bunătate, milă. Se va face apoi şi o vestitoare a Domnului, aşa cum fac cele care intră în Oastea Domnului. O, ce lucruri minunate poate face o femeie intrată în slujba Domnului! Femeia parcă e anume făcută pentru lucrul Domnului. Inima ei este mai caldă, mai simţitoare, poate fi mai uşor de aprins. Poate de când au văzut suferinţele Domnului, inima femeilor a rămas mai simţitoare, mai caldă, mai gata să plângă, mai gata să se aprindă. Femeile sunt înzestrate cu daruri sufleteşti mai alese decât bărbaţii.

Dar vedeţi, tocmai pentru asta diavolul a alergat şi aici tot în galop. Tocmai pentru aceste daruri sufleteşti diavolul se sileşte să atragă femeile în slujba şi în apostolia lui. Şi vai, câte femei fac slujba şi apostolia asta! Iară unele femei s-au abătut după satana, zice ap. Pavel (1 Tim. 5, 15). Azi însă se poate spune că şi mai multe femei s-au abătut după satana. Acestea sunt femeile care aţâţă vrajbă între oameni prin clevetiri şi minciuni… Acestea sunt femeile care îşi pun în slujba diavolului darurile ce le au de la Domnul: inima, ochii, frumuseţea, etc. Casa acestor femei este un iad şi un mormânt (Prov. 7, 26). Vai, ce seceriş bogat are diavolul pe urma unor astfel de femei!

Marele poet şi gânditor al neamului nostru, Mihail Eminescu, a zis despre femeie că este înger şi demon. Cu adevărat, înger ceresc este femeia când îşi pune însuşirile şi darurile ei în slujba Domnului, dar diavol se face când îşi pune darurile în slujba răului. Femeia cea evlavioasă şi cuminte este cu adevărat un înger în casa omului şi face un rai din căsuţa lui; dar femeia cu năravuri rele face un iad din casa omului.

Tot aşa e şi în viaţa satelor. Femeile care trăiesc o viaţă cu Domnul sunt mironosiţe răspânditoare de pace şi împăcare a vrăjmăşiilor. Dar, pe de altă parte, celelalte femei – care parcă nu fac altceva decât aţâţă minciuni, ură, clevetiri, adultere – atrag pe urmă şi pe bărbaţii lor în aceste mânii şi lupte şi ispite.

Una dintre pricinile că satele noastre sunt pline de desfrânare, de adultere şi zavistuiri sunt femeile. Preoteasa e amărâtă cu notăreasa; învăţătoarea cu primăriţa. Liţa asta s-a certat cu ceea, şi ceea cu cealaltă… şi, în vrajba asta, apoi femeile bagă şi pe bărbaţii lor; şi bagă, pe urmă, tot satul în mînii şi lupte ce ţin ani de zile, aşa precum şi grecii s-au războit cu troienii zece ani de zile pentru o femeie…

Dacă femeile fruntaşe ar fi mironosiţe, bine vestitoare ale Domnului, o, cum ar spori pacea Lui prin satele şi oraşele noastre!

Femeilor! Aplecaţi-vă cu mironosiţele la picioarele Crucii, şi luând pildă de la ele, puneţi-vă şi voi viaţa în slujba Domnului!

Tâlcuirea Evangheliilor, Părintele Iosif Trifa

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

O Doamne, ce furtuni mi-ncearca

O Doamne, ce furtuni mi-ncearcă
lumina ce mi-ai dat-o Tu
şi cum mă-nvăluie vârtejul:
se luptă-n mine Da şi Nu.

Talazuri vin şi trec talazuri,
e-nfuriată marea grea,
mi-e luntrea vieţii-ameninţată:
se luptă-n mine Nu şi Da.

Urâtul deznădejdii şarpe
în taina vieţii-mi străbătu
cu-amara-i, neagra lui otravă:
se luptă-n mine Da şi Nu.

Ce negru-i marele-ntuneric
ce înnoptează viaţa mea,
ce duh de spaime mă-mpresoară:
se luptă-n mine Nu şi Da.

Izbesc ale-ndoielii valuri
în tot ce sufletu-mi avu,
din ce în ce mai mari şi grele:
se luptă-n mine Da şi Nu.

O Doamne,-auzi-mă, ai milă,
Tu vezi că nu mai pot lupta,
îndură-Te, ajută-mi, vino
şi fă să biruiască Da!

Traian Dorz

PELERINI LA MANASTIREA BRANCOVENI

O GURA DE RAI.



Frumoasa manastire Brancoveni se afla la 20 km. de orasul Caracal.Istoricul ne spune ca manastirea a fost refacuta in 1494de boierii Craiovesti. Cel mai vechi document de atestare păstrat este un act de danie din 1583, hrisovul din 1508 de care aminteşte N. Iorga în scrierile sale nemaifiind găsit.

În 1570 jupâniţa Calea, străbunica lui Matei Basarab, construieşte pe locul actualului paraclis o bisericuţă de lemn.

În urma vindecării sale cu apa Izvorului Tămăduirii care mai curge şi astăzi, Matei Basarab reface mănăstirea între anii 1634-1640. Monografia judeţului Romanaţi din 1923 notează: „De sub poala dealului ce se înalţă ca un parapet, izvorăşte în faţa mănăstirii o şuviţă de apă, ce aduce în fiecare an, în ziua Izvorului Tămăduirii, sute de pelerini din satele vecine.

Legenda spune că într-o zi de primăvară, Matei vodă a plecat prin pădurea de sub sat, însoţit de Dună Pietrarul, omul lui de încredere.

„Şi culegând flori şi umplându-se de tină pe mâini a mers de s-a spălat în apa izvorului. Şi ştergându-se cu batista pe dat a băgat de seamă că bubele ce avea de multă vreme pe mâini şi pe care doftorii cei mai de seamă, de surda se trudiseră să i le vindece, se vindecară ca prin minune. Degrabă scoase apoi Vodă şi meşii din picioare, căci şi pe picioare avea răni, şi udându-le în apa tămăduitoare, se curăţi de bube…”

Şi în trecut ca şi astăzi există mărturii că această apă, izvorând din mila Maicii Domnului, aduce alinare sau vindecare suferinţelor trupeşti şi sufleteşti ale celor ce vin aici cu credinţă.

După tămăduirea sa, ca o mulţumire adusă lui Dumnezeu, Matei Basarab împreună cu nepotul său Preda Brâncoveanu, bunicul Sf. Constantin Brâncoveanu, construieşte chiliile şi turnul clopotniţă, casele şi beciurile domneşti care mai dăinuie şi astăzi, zugrăveşte bisericile strămoşilor săi şi ridică ziduri de apărare, dându-i un aspect de fortăreaţă.

Preda Brâncoveanu a fost cel mai mare boier al vremii sale, posesor al unei imense averi şi mare ctitor de mănăstiri. Era cunoscut ca om evlavios şi milostiv cu cei ce aveau nevoie de ajutorul lui. Obişnuia să se trezească la vremea rugăciunilor de noapte şi citea adesea Psaltirea. Lua parte la slujbele de la Sfânta Mănăstire şi cânta la strană. Este ucis la Târgovişte în anul 1658 din ordinul lui Mihnea la III-lea.

După ce şi bunicul din partea mamei Sfântului Constantin Brâncoveanu este ucis datorită intrigilor boierului Stroe Leurdeanu, doamna Stanca şi fiii săi îşi găsesc liniştea la Brâncoveni, în timpul domniei lui Grigoraşcu Ghica. Tânărul Constantin îşi petrece anii adolescenţei sale într-o atmosferă de meditaţie duhovnicească şi este îndrumat în formarea sa erudită de unchii săi Constantin Cantacuzino stolnicul şi spătarul Mihai (care studiaseră la şcolile din Padova şi Veneţia), pe care îi vizitează la moşia lor din Filipeştii de Târg.

În 1674 moare la Constantinopol Barbu, fratele Sf. Constantin Brâncoveanu, şi este înmormântat la mănăstirea Brâncoveni. În 1688 doamna Stanca Brâncoveanu, născută Cantacuzino, mama domnitorului, reînhumează în pronaosul bisericii osemintele soţului său Papa (ucis în anul 1655 la Bucureşti în timpul răscoalei seimenilor nemulţumiţi de hotărârea lui Constantin vodă Cârnul de a le limita privilegiile) şi ale lui Preda Brâncoveanu.După 44 de ani de văduvie curată, adoarme în Domnul, la 66 de ani, doamna Stanca şi este înmormântată lângă Papa şi Preda Brâncoveanu, sub o frumoasă lespede de piatră cu stema familiei Cantacuzinilor, vulturul bicefal. În amintirea celor dragi ai săi care odihnesc aici, Sf. Constantin Brâncoveanu hotăreşte restaurarea mănăstirii. Fiii săi mai mari, Constantin şi Ştefan vor pune piatra de temelie a bisericii mari, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Construcţia ei va dura numai 2 luni, de la 9 iunie la 15 august 1699 când va fi târnosită, deşi pictarea ei va mai dura câţiva ani, până în 1704.A fost o perioada de timp parasita ,azi obstea respecta intru totul randuielile monahale,impletind rugaciunea cu munca.In ziua de 29 aprilie ne indreptam si noi pasii catre aceasta oaza duhovniceasca sa participam la slujba oficiata de Prea Sfintitul nostru Parinte Sebastian si sa luam Apa Tamaduitoare de la Izvorul Maicii Domnului.,,Maica Lui Dumnezeu ,prin apa care se sfinteste astazi ,asculta rugaciunile noastre si ne daruieste implinirea bunelor noastre planuri si cereri cu care poposim adeseori la sfintele manastirii si biserici,inchinand un gand de rugaciune Lui Dumnezeu .De aceea ,si in ziua aceasta sfanta sa o rugam pe Maica Domnului ca ,luand cu totii apa si stropindu-ne fetele noastre sa primim si noi binecuvantare sfanta de la ea ,cea care L-a nascut pe Hristos"(din cuvantul rostit de P.S.Sebastian ).

(mai multe imagini pe:http://www.episcopiaslatinei.ro/2011/05/03/izvorul-tamaduirii-la-sfanta-manastire-brancoveni/)

Hristos a inviat!

DIN CANTARILE OASTEI DOMNULUI

Hristos a inviat -Pr. Marian Marcus



( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

,,IN VIATA DUHOVNICEASCA NU EXISTA CARIERA"(Cuv.Sofronie de la Essex)

Cuvintele acestea trebuie sa ne sageteze inima ,mai ales azi cand mai toata lumea vrea sa faca frumoasa cariera : in medicina ,in stiinte ,in afaceri etc.Cel mai jalnic insa este atunci cand se cauta sa se faca si in religie cariera .Si indraznesc sa spun ca prin religie se poate face cel mai usor cariera.Poate omeni din cei mai incapabili in alte domenii(unde li s-ar fi cerut anumite calitati)prin religie ,au ajuns sus de tot ,in aceasta viata lumeasca.
Dar sa ne amintim si de Sf. Apostoli pe cand inca nu erau desavarsiti (Matei 12,1-6)cum si ei cautau la inceput intaietate si au inceput a fi invidiosi pe Petru .Apropiindu-se insa de Mantuitorul il itreaba:,,Cine este mai mare in Imparatia Cerurilor?" ,la care Domnul raspunde:,,Adevarat zic voua :De nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii ,nu veti intra in Imparatia Cerurilor"(Mt.18,2-3).
Sf. Ioan Gura de Aur spune ca Domnul a pus in mijlocul lor un copil mic,strain de toate patimile dar mai ales ,,strain de invidie ,de slava desarta , de dragostea de intaietate "si avand ca virtute nevinovatia,curatia ,smerenia(Omilii la Matei,pag. 675).
Apostolii,in vremea aceea aveu in minte intaietatile.(Sa ne amintim si de cererea fiilor lui Zevedei de a fi pusi unul de-a dreapta si unul de-a stanga Domnului, in imparatia lumeasca ,pe care ei o concepeau si o asteptau.)Iar Hristos a vrut mereu si mereu sa scoata din mintea lor ,din cautarea lor aceste intaietati.De aceea le aducea aminte mereu de smerenie,de aceea le spala si picioarele ,pentru ca smerenia e singura cale spre Hristos.
Sa nu uitam niciodata lectia Domnului:,,Cine se va smeri pe sine ,ca pruncul acesta ,acela este cel mai mare in Imparatia Cerurilor".Singura noastra tinta ar trebui sa fie Hristos ,nu conteaza unde esti pus :in frunte,la mijloc sau mai jos;daca-L ai pe Hristos ,ai totul.Si acesta este singurul lucru de agonisit si de urmarit:Hristos.Daca mai vrem ceva pe langa Hristos ,Hristos la nimic nu mai foloseste........Stim cu totii ca Dumnezeu ne randuieste cate un loc,mai sus sau mai jos in ochii lumii,dar nu si in ochii Lui Hristos.Si ar mai trebui sa stim ca nu trebuie sa fortam lucrurile cautand intaietatile;daca Domnul ne va inalta ,vom fi inaltati;daca ne vom inalta noi prin noi insine ,vom fi tare umiliti si inaintea oamenilor si vom pierde si darul cel mai mare:mantuirea.
Asadar ,nu cariera ,ci Hristos !.Iar Hristos nu poate fi urmat decat in smerenie.Ne-o spune asa de lamurit Sf. Teofan Zavoratul:,,Aceasta este taina vietii duhovnicesti intru Hristos Iisus Domnul nostru:Cu cat cineva are viata duhovniceasca mai inalta ,cu atat este mai smerit,caci vede limpede ca nu el se osteneste,sporind duhovniceste,ci harul care este in el"(Talcuiri din Sf.Scriptura ptr.fiecare zi din an)

Hristos a inviat!
Pr. Florin Moldovan(articol publicat in ,,Iisus Biruitorul"nr.1 din 5 ian.2003)

Degetul lui Toma

Toate sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu lăsate nouă în Sfânta Sa Evanghelie sunt întru totul adevărate şi întocmai aşa cum sunt scrise. Sfintele buze ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a venit de la Tatăl Ceresc, ne-au vestit numai adevărul şi în gura Lui n-a aflat nimeni niciodată minciună.
De aceea oricine aude sau citeşte Sfânta Evanghelie trebuie să creadă din tot sufletul lui tot ce este cuprins în ea.
Oricine se îndoieşte de vreunul din aceste cuvinte seamănă cu necredincioşii.
Iar necredincioşia este un mare păcat.
Dar dacă noi avem un cuget curat şi dacă din inimă dorim să cunoaştem adevărul, Domnul Iisus nu ne lasă în necredinţă, ci ne ajută să ajungem să vedem că tot ce a spus El este întocmai aşa.

Aşa s-a petrecut şi cu Sfântul Apostol Toma, care, la Învierea Domnului, n-a putut crede că Hristos a înviat, chiar dacă toţi ceilalţi îi spuseseră că ei L-au văzut pe Domnul.
– „De nu-mi voi pune mâna mea în rănile Lui şi degetul meu în coasta Sa cea străpunsă, nu voi crede – zicea Toma.”
Iar Domnul nostru Iisus Hristos, Care, fiind Dumnezeu, auzea şi cunoştea totul, a auzit şi a văzut necredinţa Sfântului Toma. Domnul a cunoscut că inima lui era sinceră şi de aceea n-a vrut să-l lase în necredinţă. Ci, în prima duminică după Sfânta Înviere, Domnul Iisus li S-a arătat din nou Sfinţilor Apostoli, când era între ei şi Toma.
Şi aşa a fost atunci:
„Pe când uşile casei unde erau ei erau încuiate de frica iudeilor, Domnul Iisus S-a arătat în mijlocul lor şi le-a zis: «Pace vouă!»

Apoi i-a zis lui Toma: «Adu-ţi degetul tău încoace, uită te la mâinile Mele şi adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios».
Drept răspuns, Toma I-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»
Dar Iisus i-a zis: «Fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut. Dar ferice de cei care n-au văzut şi au crezut…»”

Din clipa când degetul lui a atins coasta Mântuitorului, care sângera încă, se spune că Sângele, curgând din coasta Domnului, s-a prelins pe degetul lui Toma şi tot degetul lui s a înroşit.
După aceea, orişicât s-a şters şi s-a spălat Toma, nu şi-a mai putut albi degetul său niciodată. I-a rămas pe totdeauna înroşit de Sângele luat pe el din rana lui Hristos.
Astfel că ori de câte ori Toma îşi privea degetul său, îşi aducea aminte nu numai cu bucurie despre adevărul Învierii Mântuitorului, ci şi cu durere şi ruşine despre îndoiala şi necredinţa lui în această slăvită Înviere.
Până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, Sfântul Apostol Toma, ori de câte ori propovăduia Evanghelia şi vorbea despre Învierea Domnului, îşi înălţa în faţa oamenilor degetul său rămas înroşit de Sângele din coasta lui Hristos şi le spunea cu ochii scăldaţi în lacrimi:
– Iată dovada Învierii Lui! Nici eu n-am crezut până ce am văzut şi am pus degetul acesta în rănile Lui.
Ferice de voi dacă veţi crede şi nu vă veţi îndoi, cum m am îndoit eu… Degetul acesta pe care îl vedeţi este încă o dovadă puternică despre Învierea lui Hristos.
Cine crede în El are viaţa veşnică.
Dar cine nu crede nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el!
Când adunarea Bisericii se încheia, printre rugăciunile sale, Toma, apostolul pe veci credincios şi fericit, spunea adesea şi următoarele cuvinte:

Preaslăvite Iisuse Hristoase, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, slavă Ţie şi slavă veşnică Slăvitei Tale Învieri, prin care ne-ai arătat Dumnezeirea Ta şi ne-ai întărit credinţa în tot adevărul Evangheliei Tale.
Din toată inima mea Îţi mulţumesc că Te-ai milostivit şi de mine şi mi-ai dovedit atât de puternic acest adevăr mântuitor. Dar din toată inima mea îmi pare rău şi Te rog să mă ierţi pentru clipa necredinţei mele.
Doamne Iisuse, Te rog să ai milă de toţi acei care până la sfârşitul veacurilor se vor mai îndoi vreodată de Tine şi nu vor putea crede din toată inima lor Învierea Ta. Îndură-Te şi de ei, Doamne Iisuse, şi nu lăsa pe nimeni în necredinţă, cum nu m-ai lăsat nici pe mine.
Ci ajută fiecăruia să creadă în mântuirea Ta, pentru ca nimeni să nu piară, ci toţi să aibă parte de răsplata credinţei şi Învierii Tale. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz (din cartea ,,Pe Genunchii Lui Iisus" ed. O.D.Sibiu-2008,pag.90-93)