DIN INVATATURILE SFANTULUI IOAN GURA DE AUR

In desert se tulbura tot muritorul !

,,Vino, creştine, să cântăm viersul de psalm al alăutei lui David şi împreună cu el să facem cunoscută nimicnicia celor omeneşti: „In deşert se tulbură tot muritorul”.

Se tulbură, dar la sfârşit va pieri. Se tulbură, dar mai înainte de a se aşeza este înghiţit. Ca focui se aprinde, dar ca trestia se preface în cenuşă. Ca vârtejul de vânt se înalţă, dar ca praful piere. Ca flacăra focului se aprinde, dar ca fumul se împrăştie. Ca floarea se împodobeşte, dar ca iarba se usucă. Ca norul se răspândeşte, dar ca picătura de ploaie se împuţinează.

Se tulbură, dar prin pofta fără de saţ putreziciune agoniseşte. Se tulbură, dar se duce fără să ia ceva din agoniseala zbuciumului său.

Ale lui tulburările, ale altora bucuriile. Ale lui ostenelile, ale altora avuţiile. Ale lui grijile, ale altora veseliile. Ale lui scârbele, ale altora desfătările. Ale lui blestemurile, ale altora îngrijirile. Ale lui răpirile, ale altora plăcerile. Pentru el suspinul, pentru altul îmbelşugarea. Pentru el lacrimile, pentru alţii banii. El ca în iad se chinuie, alţii se desfătează cu bogăţiile lui şi cântă.

Cu adevărat, „în deşert se tulbură tot muritorul”.

Ce este omul? Împrumut cu dobândă vremelnică a vieţii: datorie fără amânare a morţii; fiară neîmblânzită prin voia ei; către sieşi îşi dă învăţătură; iscusinţă la răutăţi, dibăcie la nedreptate; grăbnicie la strângere de avuţii; nesaţiu la lăcomie; destoinicie la necredinţă; duh mândru; tină obraznică; cenuşă răzvrătitoare; praf îngâmfat; văpaie cu uşurinţă de potolit; lemn lesne putrezitor; iarbă care se usucă degrabă; fire care cu lesniciune piere. Astăzi în bogăţie, mâine în mormânt.

Astăzi îmbrăcat cu profir, iar mâine dus la mormânt. Astăzi în multe avuţii, iar mâine în coşciug. Astăzi cu cei ce-l linguşesc, iar mâine cu viermii. Astăzi este, iar mâine nu mai este. Astăzi se mândreşte, iar peste puţin se tânguie. Nesuferit când este fericit şi nemângâiat in nenorociri. Nu se cunoaşte pe sine, dar cercetează pe cele peste puterile lui. Nu ştie cele de faţă, dar cugetă la cele viitoare. Prin fire muritor, dar cu firea lui cea semeaţă se socoate că-i veşnic. Supus la tot felul de boli, locaş lesne de străbătut de orice fel de patimă, locuinţă bine primitoare a oricărei supărări.

Câte am spus şi totuşi n-am găsit nimic mai potrivit decât cuvintele profetice, care spun: „ În deşert se tulbură tot muritorul”.

Nu se aseamănă oare, creştine, viaţa omului cu marea? Nu suntem oare mai tulburaţi pe uscat decât pe mare? Nu ne izbim unii de alţii mai puternic decât ne izbesc valurile mării? Oare nu ne învârtim încoace şi încolo ca în întunecimea mării? Unul ia celuilalt ogorul, altul răpeşte vecinului slugile. Unul se judecă cu megieşul său pentru apă, altul se luptă pentru aer cu cei din jurul său. Unii se ceartă pentru măsurarea pământului, alţii se măcelăresc pentru zidirea caselor. Unul nu se satură de dobânzi, altul stăruie să ia şi capitalul. Săracul se chinuie, bogatul se tulbură. Cel care n-are se blesteamă că n-are, iar cel care are, vicleneşte. Ocârmuitorul este pizmuit; puternicul este urât; conducătorul trădat. Războaiele vin unele după altele. Zavistiile se ţin lanţ. Pofta nesăţioasă stăpâneşte cu tiranie. Lăcomia împilează, minciuna se înalţă cu mii de laude, credinţa unuia în altul a pierit, adevărul a părăsit pământul, iar prietenia ţine până la sfârşitul mesei.

Pământul nu mai poate să rabde atâtea răutăţi, care au pângărit până şi văzduhul. Din pricina banilor, viaţa a ajuns de nesuferit. Din pricina banilor am vândut stihiile cele libere: drumurile se vămuiesc, pământul se împarte, apele se stăpânesc, aerul se cumpără.

Bogaţii se topesc de grijă, datornicii se vestejesc de grija datoriilor, hrăpăreţii tulbură lumea, iubitorii de arginţi îşi pierd timpul pe judecătorii; negustorii neguţătoresc nenorocirile şi nevoile oamenilor, defăimătorii vând minciuna.

Minţindu-ne unii pe alţii, am desfiinţat jurămintele celelatte şi ştim să ne jurăm numai pe Dumnezeu.

Pentru aceasta proorocul, văzând pe oameni înghesuiţi spre rele, socoteşte nenorocită viaţa noastră şi spune: „În deşert se tulbură tot muritorul”.

- Dar oare, proorocule, numai omul se tulbură? învinuieşti numai făptura cea cuvântătoare?

- N-am găsit, răspunde proorocul, pe nici unul dintre dobitoace sau dintre stihii că se tulbură. Se tulbură apele, dar se potolesc iarăşi. Se cutremură pământul, dar se întăreşte din nou. Se mişcă vânturile, dar se liniştesc iarăşi. Se tulbură orice fiară, dar, dacă se satură, se potoleşte. Se înalţă şi para focului, dar, dacă ard lemnele ce se găsesc acolo, se stinge. Omul însă, care se tulbură din pricina banilor, niciodată nu se potoleşte. I-a luat pe aceia, dar priveşte la ceilalţi, a pus stăpânire şi pe aceia, dar a şi deschis ochii pentru alţii. Se nevoieşte să facă din o sută două şi se sileşte să grămădească lângă aceştia tot pe atâţia. Nu încetează niciodată de a grămădi până va fi grămădit şi sfârşitul lui. Chinuit de setea iubirii de argint, ajunge mai galben decât aurul. Toate a aceastea din pricina bogăţiei, mama a toată răutatea, duşmanul în frânării, vrăjmaşul castităţii, tainicul tâlhar a toată virtutea.

Dar pentru ce învinuiesc bogăţia şi nu învinuiesc pe cei care o au? Însăşi bogăţia este nedreptăţită de bogaţi, căci o leagă şi o ţin în lanţuri. Mi se pare că bogăţia zice bogatului:

- Pentru ce, iubitorule de avuţii, mă înlănţui, pentru ce mă strângi de jur împrejur ca pe un ocnaş? Pentru ce mă îmbrăţişezi şi mă săruţi ca pe un prieten, dar mă legi ca pe un făcător de rele, trimis din minele de aur în mâinile tale? Dacă voieşti să dormi mai uşor decât în vise, lasă-mă să fiu fericită în mâinile săracilor! Bogatul însă răspunde:

- Bogăţia o adun pentru copii, ca să nu ajungă moştenitorii sărăciei!

Bogatul îşi închipuie totul cu de-amănuntul! Nu ştie cele prezente, dar se îngrijeşte de cele viitoare. Nu cunoaşte nevoile sale, dar se îngrijeşte de copii. Nu ştie când moare, dar se sfătuieşte cu privire la moştenitori. Nebune, spune-mi mai întâi sfârşitul tău şi apoi asigură existenţa copiilor tai! Spune-mi mai întâi ce se petrece azi şi apoi te voi crede şi despre cele ce se vor petrece mâine! Pentru ce te înşeli pe tine însuţi şi după moarte? Pentru ce voieşti să fii mort şi batjocorit? Pentru ce hotărăşti tu ceea ce trebuie să facă Dumnezeu? Pentru ce legiueşti tu purtarea de grijă a lui Dumnezeu? N-ai nici o legătură cu cele ce vor veni după tine. Nu poţi fi şi mort şi chivernisitorul celor vii şi judecător dintre morţi, drămăluind ceea ce se cuvine fiecăruia. Pentru ce te trudeşti în deşert, bogatule, şi aduni la bogăţiile tale cele ce se cuvin săracilor? Pentru ce te mânii când ţi se cere din bunurile lor, ca şi cum ai da din ale tale? Săracii nu cer bunurile tale, ci pe ale lor; cer bunurile încredinţate ţie pentru ei şi nu pe acelea care s-au născut o dată cu tine.

Dă ce ai luat şi dobândeşte folosul din datul tău, pentru că ţi s-a făgăduit să dai, nu să iei. Să-ţi fie de ajuns că Dumnezeu îţi întinde dreapta Sa prin sărac!

Cel care plouă din cer îţi cere un bănuţ.

Cel care tună şi fulgeră îti spune-”Miluieşte-Mâ!”.

Cel care îmbracă cerul cu nori îţi cere o haină. Ajungă-ţi că săracii se roagă de tine ca de Dumnezeu!

Ai milă, miluieşte ca să fii miluit! Dar tu nu voieşti să-ţi ridici nici genele. Te roagă şi nu te îndupleci. Dă-le cele ale lor înainte de a veni ziua socotelilor. Dă-le cele ale lor! Vei primi nu după mult timp tot ce dai!

Dumnezeu este tată săracilor. Dă-le cele ale lor şi ia de la Tatăl lor lipsa de grijă. Care este aceasta? “Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici mie aţi făcut” (Matei XXV, 40). Cel care miluieşte pe sărac nu numai că şterge zapisul păcatelor, dar capătă şi mărturisirea ce spune: “Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu” (Proverbe XIX, 17).

Sa dăm deci milostenia împrumut lui Dumnezeu, ca să primim de la El ca răsplată iubirea Sa de oameni. Ce cuvânt preaînţelept! “Cel ce miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu!”. Pentru ce n-a spus: Cel ce miluieşte pe sărac, dă lui Dumnezeu, ci: “împrumută pe Dumnezeu?”. Sfânta Scriptură cunoaşte lăcomia noastră. A băgat de seamă că pofta noastră nesăţioasă spre lăcomie caută înmulţirea averii. De aceea n-a spus: Cine miluieşte pe sărac, dă lui Dumnezeu, ca să nu socoteşti numai că Dumnezeu îţi dă înapoi numai ceea ce ai dat, ci a spus: “Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu “, ca să plece spre milostenie pe iubitorul de câştig la auzul cuvântului “împrumut”.

Cum vrei deci să ai pe Dumnezeu: judecător sau datornic? Datornicul poartă respect celui care l-a împrumutat. Judecătorul însă nu se ruşinează de cel chemat la judecată.

Dumnezeu spune bogatului:

- Dă celui sărac! Dacă n-ai încredere că-ţi va da înapoi din pricina sărăciei lui, ai încredere în Mine din pricina bogăţiei Mele.

- Dar ce câştig dacă Te împrumut prin sărac? îi răspunde bogatul.

- Iţi dau însutit şi viaţa veşnică.

- Că o să mi le dai pe acestea cândva,cer să facem o învoială, pentru că voiesc să-mi întăresc contractul. Spune-mi timpul când ai să-mi plăteşti! Hotărăşte-mi sorocul plăţii!

Ascultă acum, cu luare aminte când şi unde îţi va plăti datoria Cel care S-a împrumutat prin cei săraci.

Când va sta Fiul Omului pe tronul slavei Lui, va pune în dreapta Lui oile, iar la
stânga caprele. Şi va zice celor din dreapta:

- ” Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii”.

- Pentru ce?

-„Am flămânzit şi M-aţi ospătat; am însetat şi Mi-aţi dat de am băut; eram gol şi M-aţi îmbrăcat; în închisoare am fost şi aţi venit la Mine “.

Iar cei care au slujit bine la timp potrivit, care s-au uitat şi Ia nevoile săracilor, dar şi la vrednicia celui împrumutat, vor spune;

- “Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am ospătat sau însetat şi Ţi-am dat de ai băut, Ţie în Care toţi ne punem nădejdea? Sau când Te-am văzut într-o lipsă atât de mare? Când am făcut acestea?”

- ” Întrucât”, va răspunde Dumnezeu, “aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, Mie Mi-aţifăcut”.

Nu este adevărat deci cuvântul ca “Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu ? “.

Şi după cum celor din dreapta le-a dăruit împărăţia cerurilor pentru iubirea lor de oameni, tot astfel şi celor din stânga le hotărăşte chinurile veşnice pentru neomenia lor:

- “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în întunericul cel mai din afară, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei XXV, 34-41).

Dumnezeu n-a spus: Pentru că aţi fost desfrânaţi, pentru că aţi săvârşit adulter, pentru ca aţi făcut mărturie mincinoasă, cu toate că şi acestea sunt rele, dar mai puţin rele decât neomenia şi nemilostenia.

- Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte rele?

- Pentru că nu judec păcatul, ci neomenia. Nu osândesc pe cei care au păcătuit, ci pe cei care nu s-au pocăit. Pentru neomenia voastră vă osândesc, căci, deşi aţi avut un leac atât de mare, milostenia, totuşi v-aţi lipsit de o binefacere atât de mare. Mustru aşadar neomenia voastră, ca rădăcină a toată răutatea şi necredinţa. Laud iubirea de oameni, ca rădăcină a tuturor virtuţilor. Pe unii îi osândesc în focul cel veşnic, altora le dau împărăţia cerurilor. Amin.

Sf.Ioan Gura de Aur (sursa:http://www.ioanguradeaur.ro/)

ISTORIOARE DUHOVNICESTI

Dumnezeu ofera prilej celor bogati,lacomi de averi si zgarciti,sa-si ispaseasca pacatele

,,După Marea Unire din 1920, un notar din Zlatna, pe nume Albină, zis mai apoi Albini, împreună cu alţi doi prieteni a cumpărat o mică mină de aur, despre care se spunea că nu mai este productivă. Mirosind pe la foştii mineri că există filoane bogate, mai greu accesibile, a plătit diferenţa de preţ celorlalţi parteneri şi a rămas singur stăpân.

A extras aur suficient, a devenit bogat şi a cumpărat prin 1925 de la grofii maghiari castelul de la Galda, cu domeniul rămas împrejurul lui după împroprietărirea ţăranilor: 30-40 iugăre de vie pe care o lucram noi, o livadă de 10 iugăre, câteva zeci de iugăre de pământ arabil şi o moară, aşezată pe râul Galda, care funcţiona mânată de o turbină hidraulică. Fiul său cel mare s-a specializat în tehnica extractivă minieră, conducând mina de aur, cel de la Galda era avocat şi şedea mai mult la Cluj, iar o fiică a primit ca zestre o altă proprietate şi o sumă mare de bani.

Notarul murind, bătrâna succesoare s-a îmbolnăvit şi ea. Fiii şi fiica veneau pe furiş, încercând să o determine ca partea ei de avere, mina, să fie trecută pe numele fiecăruia. Bătrâna a amânat perfectarea actului testamentar. Aflaţi la capul muribundei, cei trei copii se certau, fiecare pretinzând în favoarea lui dreptul la succesiune pentru avere. Bătrâna a intrat în comă şi în câteva ore a expiat. În timpul certei dezlănţuite la capul moartei, s-a anunţat la radio naţionalizarea întreprinderilor, aşa că descendenţii au fost împăcaţi, fără însă a-şi potoli ura unul faţă de altul, acuzându-se fiecare că a fost păgubit de celălalt. Scena semăna cu Hohote în iad, dar n-au avut puterea să-şi depăşească patima lăcomiei.

Cel care se ocupase de mină a fost şi arestat, condamnat şi dus la Aiud. Sâmbăta îi duceam şi lui pachetul cu daruri, iar el ne ruga să-i cerem fratelui său mai multe alimente. Dar fratele său nu recunoştea că are un frate condamnat în Aiud, acuzându-ne că vrem să-l şantajăm. Peste un an avocatul avea să fie arestat şi să îşi întâlnească în temniţă fratele. Dumnezeu îi punea alături ca să-şi vadă fiecare goliciunea sufletească. De multe ori gândeam că Dumnezeu oferea prilej celor bogaţi, lacomi de avere şi zgârciţi, să-şi ispăşească păcatele. Să cunoască şi ei ce este foamea, lipsa, mizeria, dispreţul şi umilinţa. Versetul psalmului: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit” se împlinea sub ochii noştri.

Înainte de arestare avocatul venea mai des pe la moşie şi de multe ori ne întreba cum este închisoarea. Eram de serviciu, ca bucătar, împreună cu nea Fane Vlădoianu. Ne pregăteam să ducem mâncarea în sala de mese. Albini, uitându-se lung la noi, a oftat:

- Ce bine-i de dumneavoastră că sunteţi închişi!

Eu şi nea Fane ne-am privit miraţi, iar nea Fane, care nu lăsa să-i scape cineva din mână nescărpinat, l-a întrebat:

- De dumneavoastră e rău că sunteţi liber?

- Nu, a răspuns avocăţeşte. De noi e rău că aşteptăm să fim închişi!

- Atunci de ce nu-i trimiteţi fratelui dumneavoastră ceva, i-a zis nea Fane cu oarecare dispreţ şi ironic.

- Păi ce, el mi-a dat mie ceva?, a răspuns cu răutate Albini.

Răutatea sufletească a păcătosului nu stă numai în faptul că săvârşeşte păcatul, dar mai ales că îl acceptă, complăcându-se în el. Nu se îndură să iasă din păcat, făcând altuia un bine. Această tragedie morală înseamnă împietrirea inimii. Greu este pentru un păcătos ajuns la acest stadiu să-şi mai vină în fire. Adică să intre în condiţia în care firea însăşi e raţională. Omul care nu poate compătimi cu cel în suferinţă a coborât sub condiţia de om. El este legat, ca animalul, de satisfacerea instinctelor şi poftelor. De aceea îi trebuie multe şi niciodată nu i se pare că are de ajuns: „Cât de anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia Cerurilor! Mai degrabă va trece o cămilă prin urechile acului, decât un bogat în Împărăţia Cerurilor”.

Virgil Maxim ( ,,Imn pentru crucea purtată"- sursa: http://www.fericiticeiprigoniti.net/)

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Cu ce ramai?

Cu ce rămâi din toate
spre câte-n lume-alergi,
cu tine-n veşnicie
ce iei să duci când mergi?

Cu ce rămâi din banii
pe care-i strângi zgârcit
când moartea o să-ntrebe
tu pentru ce-ai trăit?

Cu ce rămâi din câte
podoabe cauţi şi-mbraci
când mulţi n-aveau nici zdrenţe
ci tremurau săraci?

Cu ce rămâi din slava
deşartă ce ţi-ai strâns
când o să vină focul
cu scrâşnete şi plâns?

Cu ce rămâi din câtă
grăsime-mpovărezi
sau din frumuseţea care
găteşti şi subţiezi?

Cu ce rămâi în urma
cumplitului pârjol
când toate-arzând, pleca-vei
sărac, nebun şi gol?

Când Domnul o să vină
cu slavă sau cu munci
când tot ce-ai azi pieri-va
— cu ce rămâi atunci?

Traian Dorz

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 24-A DUPA RUSALII

Bogatul nemilostiv si saracul Lazar
Ev. Luca XVI, 19-31

Ce vrea să ne înveţe evanghelia aceasta? Nu cumva să credeţi că ne-ar învăţa evanghelia că toţi bogaţii trec în iad şi toţi săracii dobândesc raiul (sunt şi între săraci atâţia beţivani, suduitori şi prăpădiţi).

Nu avuţia l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci l-a trecut inima lui cea rea şi împietrită.

Bogatul din evanghelie este pus înaintea noastră ca învăţătură să băgăm de seamă că avuţia, dacă apucă a ne stăpâni ea pe noi, se face o piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Pe unii avuţia îi trage în spinii grijilor şi ai alergărilor trecătoare (Lc 18, 20), pe alţii îi bagă în boala zgârceniei şi, iarăşi, pe alţii, ca pe bogatul din evanghelia de mai sus, îi aruncă şi îi îneacă în valurile desfătărilor, ai beţiilor şi plăcerilor.

Pentru acestea zicea Iisus că „anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu” (Mc 10, 22).

Creştinilor! Nu averea l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci necredinţa lui.
El nu credea că mai este şi dincolo de mormânt o altă viaţă,care răsplăteşte sau pedepseşte faptele omului; şi această necredinţă îl închisese în ospeţele lui şi îl făcuse orb şi surd faţă de durerile lui Lazăr.

Şi astăzi este plină lumea de astfel de necredincioşi şi de aceea s-a răcit atât de mult mila şi milostivirea dintre oameni. Şi astăzi este plină lumea de astfel de oameni care aşa cred şi aşa trăiesc ca şi când aici, pe pământ, ar fi raiul şi iadul şi cu această viaţă se gata toate. O, ce mare înşelăciune!

O istorie ne spune despre un mare bogat că, pe patul morţii – mustrat fiind de cunoaşterea vieţii sale păcătoase – şi-a îmbiat toate averile sale aceluia care îi va putea dovedi că nu este iad… Şi nimeni nu i-a putut dovedi acest lucru.

O, nebunule bogat din pilda evangheliei! Dumnezeu îţi dăduse avere să-ţi cumperi cu ea Împărăţia Sa, făcând din avere o fântână de milă şi ajutor pentru cei săraci. Dar tu ţi-ai pus averea în slujba diavolului şi a plăcerilor care au ţinut o clipă şi acum te chinuieşti o veşnicie. Aşa vor păţi toţi care trăiesc ca tine!

Izvorul milei şi al milostivirii este, iubite cititorule, Iisus Hristos şi Evanghelia Lui.
Cine L-a primit cu credinţă pe Iisus şi cine crede cu adevărat în Iisus Hristos, aceluia nu-i mai trebuie nici o predică despre milă, pentru că acela caută el însuşi toate prilejurile să facă milă şi milostivire.

„Toate câte aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt 25, 40) -zicea Hristos; şi un creştin adevărat caută şi prin milostivire să se întâlnească cu Domnul Iisus.
Dacă astăzi este atât de împietrită inima oamenilor, este şi lucrul acesta un semn că ei s-au depărtat de la credinţa cea adevărată şi făcătoare de milă şi de fapte bune.

Creştinilor! Evanghelia din duminica aceasta o avem şi astăzi. Dacă vreţi să o vedeţi, uitaţi-vă în jurul vostru. Niciodată parcă n-a fost mai mare prăpastia între stările şi traiul oamenilor ca astăzi.

În palate luminoase trăiesc şi astăzi unii, în mătăsuri se îmbracă şi în chefuri şi petreceri trăiesc, în vreme ce alţii, cei mulţi, se ofilesc prin locuinţe slabe şi întunecate şi, din lipsa de pâine şi haină, intră frigul, boala şi moartea în oasele şi pieptul lor.
Războiul a lăsat în ţara noastră 300 de mii de orfani de război, faţă în faţă cu 30 de mii de milionari şi îmbogăţiţi de război care trăiesc în chipul bogatului din evanghelie.(Este vorba de Primul Război Mondial şi de stările petrecute după război)

Poate niciodată n-au fost lipsuri şi suferinţe atât de mari şi „Lazări” atât de mulţi şi de necăjiţi ca astăzi. Voi, toţi cei care aveţi casă caldă, masă plină, de-a pururi gândiţi-vă că afară, înaintea casei voastre, zace şi strigă după ajutor un „Lazăr” flămând şi chinuit.

Ale cui sunt averile noastre?

„A nu da săracilor din avere înseamnă a o prăda. Poate că vă miraţi de acest cuvânt, dar nu vă îndoiţi, căci tot ce avem noi nu este proprietatea noastră, ci este a Domnului Dumnezeu, ori în ce chip am primit-o.

Dacă noi ajutăm cu ea pe cei nevoiaşi, vom dobândi, prin aceasta, mare binecuvântare; şi de aceea ţi-a dat Dumnezeu o avere mai mare, nu ca să o cheltuieşti la necurăţenie, la beţie, la îmbuibare, la haine scumpe şi la altă moleşire, ci ca să împărţi la cei lipsiţi; aşa şi bogatul este numai un administrator al comorii celei hotărâte pentru săraci, pe care el trebuie să o împartă soţilor săi, celor lipsiţi.

Dacă tu eşti avut, însă cheltuieşti mai mult decât este neapărat, veşnic vei da seamă despre comorile ce ţi s-au încredinţat. Căci tu ai primit mai mult decât alţii, nu pentru ca să întrebuinţezi numai pentru tine, ci pentru ca să dai şi pentru binele altora”.
(Sf. Ioan Gură de Aur)

Cât de mare să fie milostenia?

La asta răspunde tot Sf. Ioan Gură de Aur aşa: „Dă pe cât poţi da. De ai un ban, cumpără cu el cerul,nu pentru că cerul este chiar aşa de ieftin, ci pentru că Dumnezeu este aşa de milostiv şi iubitor.

Dacă tu nu ai măcar un ban, atunci dă un pahar de apă rece, căci scris este: «Cel ce va adăpa pe unul dintre aceşti mai mici numai cu un pahar cu apă rece nu-şi va pierde plata sa» (Mt 10, 42).

Pentru milostenie nu s-a pus nici un hotar. Cel sărac poate face, de multe ori, mai mult pentru milostenie decât cel bogat, pentru că bogatul, adeseori, este beat şi bolnav ca de friguri de mulţimea banilor săi şi totdeauna voieşte a înmulţi ce are. Dar cel sărac este slobod de această boală… Şi, apoi, milostenia nu se judecă după măsura puterii, ci după măsura voinţei celei bune.
Doi bani a pus văduva cea săracă în lada bisericii şi Hristos a lăudat mai mult aducerea văduvei decât aurul şi argintul ce le aruncaseră bogaţii.

Milostenia deschide uşa raiului, şi această uşă o putem deschide nu numai cu cheie de aur, ci şi cu una de fier, ba şi cu una de lemn…”

Preot Iosif Trifa

(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

SFINTII -PRIETENII LUI HRISTOS SI PRIETENII NOSTRI

Oameni ca si noi

Mulţi oameni cred că sfinţii au fost ceva din altă lume, nişte personaje care au avut puteri supranaturale şi despre care ştim tot felul de poveşti. Dar nu e aşa. Sfinţii au fost oameni obişnuiţi, ca şi noi, dar care au luat în serios cuvintele Sfintei Scripturi: „Fiţi sfinţi, că eu Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 19,2). Astfel ei şi-au închinat viaţa lor lui Dumnezeu şi în fiecare clipă a existenţei lor s-au străduit să scape de păcat şi să împlinească poruncile.

Sfinţenia deci nu e ceva peste puterile noastre, ceva ce numai Dumnezeu poate. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să fim sfinţi. Modelul nostru trebuie să fie Hristos, care a fost şi om ca şi noi, şi care ne ajută să ajungem la sfinţenie. Iar sfinţii sunt oameni care L-au urmat înaintea noastră şi care ne demonstrează că se poate.

Mari şi multe minuni

Avându-L ca model pe Hristos, sfinţii au ajuns la o viaţă morală ireproşabilă, la curăţenie sufletească, la o înţelepciune deosebită, la o bunătate deosebită. Pe unii dintre ei Dumnezeu i-a cinstit cu darul facerii de minuni încă din timpul vieţii. Alţii, după moartea lor trupurile le-au rămas neputrezite, devenind sfinte moaşte făcătoare de minuni. Sfinţii au primit de la Dumnezeu puterea de a rezolva orice problemă: există sfinţi care vindecă tot felul de boli, sfinţi care întorc acasă copii care au apucat pe căi greşite, sfinţi care îi ajută pe cei nedreptăţiţi în tot felul de situaţii şi multe alte minuni.

Din mari păcătoşi au ajuns mari sfinţi

Sfinţii s-au remarcat prin dorinţa puternică de a-i sluji lui Dumnezeu şi a face voia Lui. S-au străduit din răsputeri să împlinească cuvintele Sfintei Scripturi, şi Dumnezeu i-a răsplătit. Ei s-au mântuit. Noi încă nu. Este foarte important de spus că ei au fost oameni ca şi noi, cu păcate, cu slăbiciuni, cu neputinţe, cu boli. Unii dintre ei au fost chiar mari păcătoşi înainte de a deveni buni creştini, de exemplu Cuvioasa Maria Egipteanca a fost prostituată, Sfântul Episcop Ciprian al Cartaginei a fost vrăjitor, Cuviosul Moise Arapul a fost căpetenie de tâlhari.

Dar după ce au cunoscut şi au auzit cuvântul lui Dumnezeu prin Sfânta Scriptură ei au renunţat la viaţa păcătoasă şi s-au străduit din răsputeri să trăiască după voia şi poruncile lui Dumnezeu. Astfel, din mari păcătoşi ei au ajuns mari sfinţi, cinstiţi şi în ziua de astăzi în Biserică.

Sfinţii sunt duşmanii diavolului

Diavolul nu îi iubeşte pe sfinţi şi de aceea încearcă să îi convingă pe oameni că vremea sfinţeniei a trecut. Pe diavol îl arde evlavia creştinilor faţă de sfinţi, îl supără faptul că oamenii încearcă să urmeze exemplul sfinţilor. Pentru că atâta vreme cât creştinii vor trăi sub ocrotirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, diavolul nu va avea nici o putere asupra lor.

De aceea el îi face să creadă că sfinţii au fost ceva excepţional, ieşit din comun, şi că ei nu pot fi sfinţi. Iar omul, sub ispita diavolului care-l îndeamnă să fie comod şi superficial, nu mai cercetează vieţile sfinţilor, nu mai încearcă să le urmeze exemplul, ci se mulţumeşte să-şi spună că el nu poate să fie sfânt şi îşi continuă mai departe viaţa păcătoasă.

Prietenii noştri

Unii creştini nu înţeleg faptul că legătura dintre oameni şi sfinţi este o legătură vie, o legătură foarte importantă şi pentru unii, şi pentru alţii. Sfinţii ne iubesc şi nu trec cu vederea rugăciunile noastre pentru că, iubindu-ne, vor să ne ajute să mergem pe calea mântuirii. Ei sunt ca nişte fraţi ai noştri mai mari, care au ajuns într-un loc unde este bine şi vor să ne ajute şi pe noi să ajungem acolo.

Sfinţii nu ne ajută numai prin modelul vieţii lor, ci ne pot fi aproape zi de zi, în necazurile noastre. Fiecare dintre noi ne simţim mai apropiaţi de unii sfinţi mai mult decât de alţii. Rugându-ne mereu lor ca să mijlocească în faţa lui Dumnezeu pentru noi, ni-i facem ca nişte prieteni, cărora le putem cere ajutorul în orice clipă şi pentru orice problemă. Şi dacă avem dragoste faţă de sfinţi, ei ne vor răspunde întotdeauna.

Pr. Marius Corlean

(sursa:,,Apostolat în Ţara Făgăraşului" nr. 1 - ianuarie 2007)

SFANTUL DIMITRIE - MARE APARATOR

Ostasul cel adevarat a Lui Hristos

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Rugaciune catre Sfantul Dimitrie -Izvoratorul de Mir

O, rabdatorule de chinuri al lui Hristos, Izvoratorule de mir, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, aceasta a noastra rugaciune, ce aducem tie acum cu umilinta, primeste-o, si de bolile sufletesti si trupesti si de vrajmasii cei vazuti si nevazuti, cu rugaciunile tale cele bineprimite catre Dumnezeu, ne pazeste, ca impreuna cu tine in veacul ce va sa fie, sa cantam Lui : Aliluia !

Acesta a fost pe vremea împaratilor Diocletian si Maximian (284-305), tragându-se din Tesalonic, fiind din început evlavios si învatator al credintei celei în Hristos. Deci mergând Maximian la Tesalonic a fost prins sfântul si pus în temnita, pentru ca era vestit în dreapta credinta. Si laudându-se împaratul cu un om al lui ce-l chema Lie si îndemnând pe oamenii cetatii sa iasa sa se lupte cu el, caci întrecea acesta pe toti cei de vârsta lui la marimea trupului si la putere. Un oarecare tânar crestin anume Nestor, mergând la Sfântul Dimitrie unde se afla în temnita, îi zise: "Robule al lui Dumnezeu, vreau sa ma lupt cu Lie; roaga-te pentru mine". Iar sfântul însemnându-l la frunte cu semnul crucii, îi zise: "Si pe Lie vei birui si pentru Hristos vei marturisi". Deci luând Nestor îndrazneala din cuvintele acestea, merse de se lupta cu Lie si-i puse semetia lui jos, omorându-l. De care lucru împaratul rusinându-se, s-a mâhnit si s-a mâniat.

Si fiindca s-a aflat ca Sfântul Dimitrie a îndemnat la aceasta pe Nestor, a trimis ostasi si le-a poruncit sa-l strapunga cu sulitele pe sfântul în temnita. Pentru ca a fost pricina înjunghierii lui Lie si facându-se aceasta, îndata marele Dimitrie si-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, facând dupa moartea sa multe minuni si uimitoare tamaduiri. Apoi din porunca împaratului s-a taiat si capul Sfântului Nestor.Cu ale lui sfinte rugaciuni, Doamne mantuieste si ne miluieste pe noi.AMIN.

NE VORBESTE FRATELE PETRU.....

Picaturile de ploaie

In zorii unei zile ,dupa o noapte ploioasa ,trei stropi de ploaie mai cazura jos pe pamantul ud.Cand se intalnira ,se imbratisara cu mare bucurie si se contopira impreuna .
Unul dintre ei zise:
-Fratilor,noi venim din mare!...
-Da ,zise celalalt ,am venit trimisi cu un scop:sa udam pamantul,sa-l umezim si sa-l facem sa rodeasca!...
-Da, zise al treilea,dar pamantul e plin si ud de fratii care au venit inaintea noastra si nu ne mai primeste.Hai sa ne intorcem inapoi de unde am venit ,la marea noastra ....Ce fericiti eram acolo!O unitate ,un gand,o inima,un trup....Nu eram strop cu strop ca acum ...Nu eram in primejdie de a ne risipi sau pierde....O,eram fara griji.Hai sa mergem inapoi!....
-Hai ,zisera toti trei impreuna .
-Dar calea noastra va fi foarte lunga ,zise unul dintre ei,si va trebui sa mergem si ziua,si noaptea ,fara oprire.Iar drumul va fi obositor si nu fara greutati si piedici multe pe care le vom intalni pe cale .Vom intalni pietre pe care stim ca nu vom reusi sa le inmuiem ,dar cel putin sa le udam .Vom intalni radacini care sa ne opreasca din cursul nostru.Sa nu ne pietrificam si noi ,ci sa le udam si sa ramana ude macar dupa ce vom trece printre ele.Vom intalni mlastini si noroaie ,care vor cauta sa ne murdareasca apa noastra limpede.Dar noi sa nu ne amestecam cu noroaiele lor.Sa ne pastram umezeala,racoarea si limpezimea pana vom ajunge acasa....
Si asa intelegandu-se impreuna , cei trei stropi de ploaie au pornit la drum ,coborand in jos, spre mare.Abia au plecat ei trei si se intalnira cu alti treizeci si apoi cu trei sute.Si se facura un paraias care alerga voios ,ziua si noaptea ,sub privirea cerului instelat noaptea si sub sarutarea razelor soarelui ziua,care insoteau stropii in mersul lor.Au inceput deodata un murmur,o melodie dulce si placuta ....Ce era oare in acest murmur....in aceasta melodie?Era oare o rugaciune ori era un cantec duios si fericit?Erau poate amandoua deodata!...Si asa si-au continuat drumul lor,ca sa ajunga acasa , de unde plecasera mai inainte...
Fratii mei dragi !Si noi am venit din Dumnezeu ,din Marea Nesfarsita ,din Marele nostru Izvor Vesnic.Noi suntem din Dumnezeu!...El ne-a trimis cu un scop:sa udam pamantul ,sa-l facem mai frumos,mai fericit ,mai placut.Dar pamantul este plin......
In drumul nostru ,si noi,ca si stropii de ploaie,trebuie sa mergem fara oprire,zi si noapte .Noi nu putem sta.Nu ne putem opri in loc. Drumul nostru e lung si nu avem odihna .Imparatia lui Dumnezeu se ia cu navala.....
Vom intalni si noi in calea noastra si pietre si bolovani....Nu vom putea sa le inmuiem?Dar cel putin sa le udam cu lacrimile .Sa le udam cu sudorile noastre si ,daca-i nevoie,si mai mult chiar...
Vom trece si noi prin mlastini si noroaie ?...Poate!Acolo e locul cel mai primejdios sa va pierdeti curatia,limpezimea .Nu va amestecati cu noroaiele lor si nu va amestecati cu intinaciunea lor!Nu va murdariti curatia inimii,curatia cugetului....
Sa nu uitam, sa ne pastram cele trei calitati:umezela,racoarea si limpezimea.
Umezeala-printre pietre.
Racoarea -prin arsita .
Limpezimea- prin intinaciunea acestui veac.
Umezeala ochilor curati
Racoarea in dogoarea focului ispitei.
Limpezimea adica curatia inimii,cararea curata,haina curata si cararea curata.
Sa ne ajute Domnul sa invatam de la stropii de ploaie sa mergem neintrerupt pe urmele Sfintilor Parinti care ne-au croit noua cararile drepte si sigure dinaintea noastra.
Slavit sa fie Domnul!




Fratele Petru Popa din Saucani (cuvant rostit la Dofteana -1980,din cartea ,,Strangeti faramiturile",O.D.-Sibiu -2011)