ISTORIOARE DUHOVNICESTI

,,Nu fi iubitor de sine si vei fi iubitor de Dumnezeu!
Nu cauta placerea in tine si o vei gasi in ceilalti!"
(Sf. Maxim Marturisitorul)
,,După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:
- Iartă-mă Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!
În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:
- Bucură-te omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat ?
- Sigur că da - zise omul cu nerăbdare - sigur că m-am schimbat!
- Bine! - a mai spus îngerul. Vez firul care coboară acum spre tine ? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.
- Ce faceţi ?! - strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi ?! - ţipă omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele . În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.
- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!
- Nu se poate! - i-a răspuns îngerul.
- Cum aşa ? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.
În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoană. Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege ?
Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni. "
,,Fără Dragoste nu se poate nimic. Tot ce există există din dragoste şi pentru dragoste. În măsura în care iubim, ne umplem de rost şi ne aflăm locul în această lume făcută de Dumnezeu.
Nu este dragoste mai mare decât a-ţi pune viaţa pentru aproapele tău, decât a muri. Ne punem viaţa pentru aproapele nostru ori de câte ori iertăm celor ce ne greşesc. A ierta înseamnă a renunţa la tine însuţi, la dreptul tău, la dreptatea ta, pentru a îndreptăţi pe cel ce ţi-a greşit, înseamnă să mori tu pentru a lăsa pe altul să trăiască. Cu alte cuvinte, a ierta înseamnă să reîntorci la viaţă, să dăruieşti viaţă. În aceasta ne facem asemenea cu Dumnezeu.
A iubi înseamnă a ierta, a ierta nu o faptă care este sau ni se pare greşită, ci a ierta adânc şi necontenit, a ierta o dată şi pentru totdeauna tot răul care se ridică împotriva noastră, având întotdeauna vie revelaţia durerii şi a stricăciunii în care s-a adâncit făptura prin despărţirea de Dumnezeu. " ( Ieromonah Savatie Baştovoi )
Slavit sa fie Domnul!

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 19-A DUPA RUSALII(Predica de pe munte)

,,Iubiti pe vrajmasii vostri" (Luca 6,31-36)

Ce pace, ce rai ar fi pe pământ când tot omul ar ţine această poruncă scurtă: „ Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor aşijderea”; sau, cu alte vorbe: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”.
Dar oamenii nu ţin această poruncă, pentru că cei mai mulţi oameni poftesc să li se facă tot binele ce li se poate face, dar, în schimb, ei fac altora tot răul ce-l pot face.
Ăsta-i un semn că inima oamenilor este bolnavă. Este un beteşug în inima oamenilor, care pofteşte mereu tot binele de la alţi oameni, dar, în schimb, doreşte tot răul altora.
Porunca Evangheliei nu se poate împlini până când omul nu-şi tămăduieşte inima bolnavă; şi această tămăduire n-o poate face un alt doctor decât Iisus Hristos şi primirea Lui.
Inima celui care L-a primit cu adevărat pe Iisus, ca stăpân şi poruncitor în casa sufletului său, îi iubeşte pe toţi oamenii şi le face bine tuturor, prietenilor şi duşmanilor deopotrivă, pentru că Iisus „este iubire” şi iubirea de oameni este semnul că cineva face parte din turma lui Hristos.
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri…” – zice mai departe evanghelia. Iată o poruncă de care se împiedică cei mai mulţi creştini de azi. Inima oamenilor de azi se opreşte la această poruncă. Mai departe nu poate înainta.
Mi-aduc aminte, de când eram preot în satul meu, că, în scaunul spovedaniei, foarte mulţi creştini spuneau că n-au aprins, n-au furat, n-au omorât… Dar, când îi trimiteam, în numele lui Iisus, să se împace cu cela şi cela, îmi răspundeau: „Una ca asta n-o pot face, părinte!”.
Adică viaţa lor de creştin se oprea aici, ca şi sămânţa din evanghelie care a dat în bolovani.
Cei care se opresc şi se împiedică la această poruncă n-au primit şi n-au înţeles cu adevărat pe Iisus, Care, şi de pe Cruce, a strigat pentru iudeii care-L răstigneau: „Tată, iartă-le lor!”.
Iisus n-a avut duşmani, şi cel ce are „duşmani” nu face parte din turma lui Hristos, căci aşa zice Scriptura: „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este” (I In 4, 20).
„Cine urăşte pe fratele său umblă în întuneric… şi rămâne în moarte” (I In 2, 11; 3, 14).
Cine este vrăjmaşul nostru? Noi, creştinii cei adevăraţi, nu trebuie să avem un alt vrăjmaş decât pe diavolul şi păcatul. Pe acest vrăjmaş ne porunceşte Scriptura şi Evanghelia să-l urâm cu toată puterea sufletului nostru.
Dar greşeala tocmai aceasta este că noi nu-l urâm pe acest vrăjmaş, ci ne place de el, ne împrietenim cu el.
Mare vrăjmaş ne este diavolul; câte rele ne face, de câte ori şi în câte chipuri ne batjocoreşte, de câte ori sare asupra noastră şi ne răneşte sufletul şi noi tot nu-l urâm, dar sărim în capul fratelui nostru pentru cea mai mică greşeală.
Urăşti tu, cititorule, pe diavolul şi păcatul, cu toată puterea sufletului tău? Sau urăşti pe de-aproapele tău, pe fratele tău şi, o dată cu această ură, urăşti pe Dumnezeu şi sufletul tău?

O pildă din Vechiul Testament despre iubirea vrăjmaşilor

Biblia ne spune că Saul, împăratul, îl ura de moarte pe Psalmistul David şi îl căuta pe tot locul să-l omoare.
De trei ori Domnul a adus pe Saul la picioarele lui David şi l-a dat în mâinile lui.
O dată, cum se vede în chipul de alături, când Saul umbla să-l prindă pe David, din întâmplare, s-a băgat tocmai în peştera în fundul căreia era ascuns David cu ostaşii lui. Noaptea, după ce Saul a adormit, ostaşii lui David au zis:
„Iată, Domnul a dat pe vrăjmaşul tău în mâinile tale, să-i facem sfârşitul”.

Însă „David a oprit pe oamenii săi să se arunce asupra lui Saul şi, ieşind afară şi plecând, a început să strige pe Saul, zicând: «Împărate, iată, Domnul te-a dat în mâinile mele! Oamenii mei mă îndemnau să te omor, eu însă te-am cruţat… Judece Domnul între mine şi tine… Răul de la cei răi vine, zice vechea zicală. De aceea eu nu voi pune mâna mea pe tine. El va vedea şi El îmi va apăra pricina şi El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă din mâinile tale»”.
Când a sfârşit David, Saul a ridicat glasul şi a plâns; şi a zis lui David: „Tu eşti mai bun decât mine, căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău”.
(Citiţi pe larg istorisirea aceasta în cartea I Samuel -I Rg-cap. 24).
Iată, aceasta este Evanghelia Mântuitorului: „Iubiţi pe cei ce vă urăsc şi faceţi bine celor care vă fac vouă rău!” (Lc 6, 27). Cu această Evanghelie cerca David să-l împace pe Saul şi să mântuie un suflet pierdut. Cu această Evanghelie David l-a dezarmat şi l-a biruit de trei ori pe Saul, făcându-l să zică vorbele: „Tu, Davide, eşti mai bun decât mine!”
Aici stă, dragă cititorule, şi înţelesul vieţii noastre creştine: să-i dezarmăm şi să-i biruim cu Evanghelia pe cei care ne urăsc şi să-i aducem la Mântuitorul cu dragostea şi bunătatea sufletului nostru.
David a fugit de răzbunare şi de judecată, pentru că răzbunarea şi judecata sunt ale Domnului, nu ale omului.
Cu cântecul cel dulce al dragostei şi-al iertării să-i biruim pe vrăjmaşii noştri şi să-i aducem la Mântuitorul.
Nimic nu lucrează atât de puternic, într-un suflet păcătos, ca dragostea şi iertarea.
Cu o mie de ani înaintea lui Hristos, David a trăit Evanghelia Mântuitorului. Noi însă suntem la aproape două mii de ani după venirea lui Hristos şi nu trăim această Evanghelie!

Preot Iosif Trifa

(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

NE VORBESTE PARINTELE ADRIAN FAGETEANU

Cum sa ne rugam?......,,Cel mai simplu este să nu bravezi. Să nu faci ca Petru: „dacă toţi Te vor părăsi, eu nu“. Prima dată a sporit numărul creştinilor în Antiohia Mare, atunci s-au numit „cristiani“. Pe urmă, în Miazănoapte, când Imperiul Roman de Răsărit a avut în Miazănoapte conducerea. În Apus nu propovăduirea a sporit numărul creştinilor, cât exemplul martirilor. Fiindcă în martiri a fost sămânţa creştinismului. În Sud, pentru că Imperiul Roman cucerise demult Sudul, nu-i mai interesa ce se întâmplă acolo. Şi atunci creştinii s-au înmulţit fără prigoană. Dar ei şi-au spus: “noi n-avem nici un mucenic“, au bravat, s-au dus singuri la Roma să declare că-s creştini, iar Biserica din Răsărit, care conducea atunci toată creştinătatea, nu numai că nu i-a recunoscut ca martiri, dar i-a excomunicat pentru bravadă. S-au dus la sinucidere. Nu i-a prigonit nimeni! Deci nu bravăm la rugăciune, dar nici nu ne lepădăm de rugăciune. Şi n-avem voie să spunem ca Petru: „dacă toţi Te vor părăsi, eu nu“, ci „Doamne, ajută-mă, învaţă-mă, înţelepţeşte-mă, luminează-mă, întăreşte-mă, să nu Te părăsesc!“.
,,Să ne rugăm pentru toţi. Cine vrea să se mântuiască numai el, nu se mântuieşte. Numai cine se roagă pentru toţi se mântuieşte. Să vă spun o întâmplare hazlie de la Aiud. Odată ne-a adunat pe mai mulţi într-o cameră mare, cu paturi de fier, suprapuse. Şi eram doi cu acelaşi nume: Popescu Victor, doi cu acelaşi nume. Şi unul se roagă aşa într-o seară: „Doamne, Tu poţi să faci ce voieşti. Eliberează-mă de la Aiud, să merg acasă, să am şi eu un salar, să-mi văd de muncă şi de treburile mele. Dar Doamne, îţi atrag atenţia, eu sunt ăla care dorm jos, nu în patul de fier de sus…“. E hazlie, dar e foarte de plâns: un creştin care habar n-are că Dumnezeu e atotştiutor. Evreii au spus lui Pilat: „noi n-avem voie să omorâm pe nimeni. Dar tu trebuie să-L omori, că dacă nu-L omori tu, te spunem Împăratului că eşti prieten cu Împăratul Iudeilor şi te omoară Roma, dacă nu-L omori tu pe Iisus“. Deci nu omori om, dar te silim să-L omori. O fi logică a unui om sănătos?! Spune: dacă tu nu omori, dar pui pe altul să omoare, ai aceeaşi osândă. Aşa-i şi la rugăciune. Să te rogi pentru toţi, dacă ei nu se roagă, roagă-te tu pentru ei şi vor avea şi ei dar de la Dumnezeu. Roagă-te pentru toţi. Deci, , cum ne-a învăţat Mântuitorul la cererea apostolilor: „învaţă-ne să ne rugăm“, Tatăl Nostru e pentru toţi. E mult mai completă Tatăl Nostru decât rugăciunea inimii."(sursa: www/lumeacredintei .com)

,,Nadejdea noastra ,- numai si numai in Bunul Dumnezeu!"(-un cuvant Testament al Parintelui Adrian)
“Acuma la noi în ţară a intrat o stare de criză, de deznădejde pentru că nici un teolog, nici un călugăr nu ia o atitudine fermă împotriva apostaziei generalizate […] şi nici unul nu are curajul să repete ce ne-a învăţat Mântuitorul şi sfinţii Apostoli. Unii caută să-şi salveze viaţa şi viitorul retrăgându-se undeva la munte, aşa cum m-am retras eu, ceea ce nu este o soluţie creştină. Eu spun cumva în glumă sau mai mult decât în glumă, în bătaie de joc, cel ce vrea să se salveze singur, face ca baronul von Münchausen, luându-se singur de chică. Scriptura pe de altă parte ne spune clar: nu vă puneţi nădejdea nici în oameni, nici în căpeteniile năimite.

Starea de frică, de deznădejde şi mai ales de dezbinare este de acum generalizată şi duce la lipsă de ascultare. Nu mai găseşti ca înainte, ca fiecare să asculte de căpetenia supremă, de ierarhul său. Herodot şi toţi istoricii antici ne spun care era specificul geţilor: ascultau de regi. Nimeni în lume n-ar fi ascultat [de porunca n.n.] să desfiinţeze viile, cum au ascultat geţii de regele lor Burebista. Dar mai avem o caracteristică moştenită de la geţi, care lor le-a fost nefastă, aceea că suntem dezbinaţi, aşa cum erau şi ei. Spunea Herodot că dacă geţii ar fi fost uniţi, nici Alexandru Macedon, nici romanii, nici perşii, nimeni nu i-ar fi biruit.

Acum a apărut una dintre cele mai mari erezii, lumea este dezorientată, crede mai degrabă în semne decât în Biserică, mai mult în semne care falsifică adevărul, decât în adevărul dat de Mântuitorul. Acum sunt chemători de spirite, de duhuri, lumea a început să creadă că sunt icoane care lăcrimează, icoane care scot mir [nu ca nu ar fi multe astfel de minuni adevarate, dar nu toate cele despre care vorbeste lumea sunt astfel si nu este de incurajat cautarea febrila a unor asemenea semne si minuni, n.n.], la înmormântarea unor clerici au văzut semne în soare, or toate astea nu sunt de la bunul Dumnezeu.

Un credincios n-are nevoie de semne. Singura nădejde trebuie să o avem numai şi numai în bunul Dumnezeu. Deci să nu ne facem noi planuri despre cum să ne scăpam. Dumnezeu are grijă de toţi cei care cred în El şi care nădăjduiesc în El şi care-L cheamă“.

(fragment din: “În chilia unui mare duhovnic român: părintele Adrian Făgeţeanu”- un interviu realizat în mai 2004 de revista “Cuvântul Românesc” via :,,Pelerin Ortodox")

Parintele Adrian Fageteanu a trecut la Domnul ieri 27 septembrie 2011 .

Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca cu dreptii!

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Stanca Vietii

Stânca Vieţii e scăparea
Care-n lume s-a adus
Pentru cei pierduţi în valuri,
Pentru cei fără Iisus.

Stânca Vieţii e Golgota,
E Iisus cel Răstignit
El ne-a scos din valul lumii
Jertfa Lui ne-a mântuit.

Urle marea-nfuriată,
Zboare valurile-n sus
Dar noi stam pe Stânca Vieţii
Şi ne apără Iisus.

Voi pe care valul lumii
Încă tot nu v-a răpus,
este-o Stanca Salvatoare,
Stanca Vietii e Iisus.

Ridicaţi-va ,chemati-L ,
Din al mortii voastre- apus,
Căci viata si iertare
va va darui Iisus!.

Traian Dorz

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA A 18-A DUPA RUSALII

Pescuirea minunata

Plină de adânci învăţături sufleteşti este această evanghelie. Vom căuta să arătăm câteva.
„Ieşi de la mine, că om păcătos sunt, Doamne!” -a zis Simon Petru, căzând cu spaimă la picioarele Domnului.
Să luăm aminte că un adânc înţeles sufletesc este în această cădere! Taina mântuirii noastre sufleteşti stă tocmai în această recunoaştere a stării noastre păcătoase care să ne aplece la picioarele Domnului, la Crucea Lui.
Cea dintâi condiţie a mântuirii sufleteşti e să-ţi simţi ticăloşia sufletească în care trăieşti. Nu e pierdut cel păcătos, ci acel care nu simte păcatul.
Simţirea păcatului, simţirea stării noastre păcătoase trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Domnului Iisus, la Crucea Sa, cu vorbele: „Om păcătos sunt, Doamne”.
Adică „ne cunoaştem şi noi, Doamne, că suntem păcătoşi, nevrednici de ajutor, vrednici de osândă, de pedeapsă, de pieire, dar totuşi cădem în faţa Ta şi cerem mila Ta”.
În faţa Mântuitorului trebuie să te vezi, iubite cititorule, neputincios, păcătos, osândit, pierdut, pentru că numai peste această cunoaştere a stării tale celei păcătoase se pogoară darul iertării şi al mântuirii ce izvorăşte din Jertfa Crucii de pe Golgota.
Taina mântuirii sufleteşti nu stă în aceea că îţi pui în gând să ieşi mai întâi din răutăţi, ca să te faci un creştin bun, ci taina cea mare a mântuirii sufleteşti stă tocmai în aceea ca păcatele şi răutăţile să te doboare la picioarele Crucii… Doborât de greutatea păcatelor, să cazi la picioarele Celui Răstignit… Să cazi plângând la poala Crucii, aşa cum eşti, plin de răutăţi.
Carul mântuirii tale sufleteşti atunci începe a porni la drum, când simţi că te înăbuşă răutăţile şi cauţi o scăpare, când simţi o pieire şi cauţi o mântuire, când te simţi într-o prăpastie şi cauţi o ieşire, când te simţi în întuneric şi doreşti o lumină, când simţi că te-a schilodit păcatul, când simţi că te-a orbit patima, când simţi că nu mai poţi sta şi umbla pe picioarele tale şi strigi cu lacrimi, din adâncul sufletului: „Iisuse Mântuitorule, mântuieşte-mă şi mă tămăduieşte!”.
Să cauţi mai întâi să te faci bun şi apoi să pleci la Domnul ar însemna ca şi când ai înjuga boii înapoia carului.
„Toată noaptea ne-am ostenit în zadar…”, s-au plâns cei patru pescari când Domnul S-a apropiat de ei. Au prins însă o mulţime de peşti când au aruncat mrejele după cuvântul Domnului.
Aşa e şi viaţa noastră când o trăim fără Hristos şi învăţăturile Lui: o viaţă pierdută şi trăită în zadar. Câţi oameni ar trebui să suspine, zicând: Toată viaţa am trăit-o şi am cheltuit-o în plăceri, în pofte, în păcate, şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu n-am strâns nimic.
„De acum vei vâna oameni” – a zis Domnul către Simon Petru, pescarul, şi către ceilalţi tovarăşi ai lui, care, „ lăsând toate, au mers după Dânsul”, făcându-se pescuitori de suflete.
Mai târziu, Domnul a adăugat la ei încă opt „pescuitori” de suflete. Minunată pescuire sufletească au făcut aceşti doisprezece „vânători”.
În istoria lumii nu se cunoaşte o aşa minune ca doisprezece pescari simpli să cucerească o lume întreagă pentru Evanghelie. Dar taina acestei biruinţe – pe lângă darul lui Dumnezeu – stă şi în aceea că, prin vestirea Evangheliei, Apostolii au ridicat în toate părţile alţi şi alţi apostoli mai mici şi secerători în ogorul Domnului.
La începutul creştinismului, fiecare creştin era un mic apostol şi vestitor al Evangheliei.
Cei doisprezece Apostoli n-ar fi putut pescui o lume întreagă pentru Domnul Iisus, dacă fiecare suflet pescuit de ei nu s-ar fi făcut şi el, la rândul lui, un pescuitor de suflete.
Minunată chemare şi groaznică răspundere au urmaşii Apostolilor – episcopii, preoţii – pentru vestirea Evangheliei! Dar vestirea Evangheliei nu aparţine numai urmaşilor lor, ci ea aparţine – în anumite margini – şi tuturor creştinilor.
Fiecare creştin trebuie să fie şi el un vestitor al Evangheliei lui Hristos. Fiecare creştin trebuie să fie şi el un luptător pentru biruinţa Împărăţiei lui Dumnezeu.
Şi tu, dragă cititorule, trebuie să fii un mic apostol în cercul vieţii în care trăieşti.
O, de şi-ar da seama oamenii în câte feluri pot şi ei vesti Evanghelia şi în câte feluri împiedică vestirea ei! Şi tu, dragă cititorule, eşti un predicator, chiar dacă n-ai aminti nici o vorbă despre Hristos. Chiar dacă n-ai avea darul să spui ceva frumos despre Evanghelia lui Hristos, tu totuşi predici neîncetat: viaţa ta, purtările tale cele bune, evlavia ta, vorbele tale, blândeţea, smerenia şi faptele tale cele bune sunt o minunată predică şi apostolie pentru Evanghelia lui Hristos. Dar, pe de altă parte, purtările tale cele rele, fărădelegile şi păcatele tale sunt o piedică pentru vestirea Evangheliei şi pentru biruinţa Împărăţiei lui Dumnezeu.
O, de ar înţelege oamenii că fiecare om este sau un apostol al Domnului, sau un apostol al diavolului! Din două, una, căci la doi domni nimenea nu poate sluji (Mt 6, 24).

„Când vezi un frate pe calea păcatului”

„Când vezi un frate pe calea păcatului – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – nu trece pe lângă dânsul ci, printr-un cuvânt de învăţătură, opreşte-l de la calea lui cea rea.
Când tu torni în rănile sufletului celui căzut în păcate untdelemnul învăţăturilor creştineşti, când tu îl legi cu blândeţe şi îl vindeci cu răbdare, prin aceasta ai făcut mai mult decât cine dă unui păcătos milioane.”(Din învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur)

Preot Iosif Trifa

(– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)

DESPRE SFANTA CRUCE

Puterea Oastei Domnului este la picioarele Crucii

,,Oastea Domnului este o armată duhovnicească strânsă la luptă contra vrăjmaşului diavol. Taina biruinţelor noastre este în semnul care i s-a arătat cândva şi împăratului Constantin: Crucea Domnului Iisus.

Medalia noastră şi steagurile noastre poartă semnul Crucii, arătând prin aceasta că lupta noastră se reazemă pe puterea Crucii, căci Domnul nostru Iisus Hristos a murit pentru noi pe Cruce şi prin ea ne-a câştigat El şi nouă darul biruinţei...

Îngenuncheaţi la picioarele Crucii, veţi afla tainele mântuirii.
La picioarele Crucii ţi se deschid ochii cei sufleteşti.
La picioarele Crucii afli cu ce mare dragoste te-a iubit Dumnezeu-Tatăl.
La picioarele Crucii auzi cea mai minunată veste care s-a putut auzi cândva în această lume, că Iisus este un Mântuitor al tău, că El a murit pentru tine, pentru iertarea ta.

Jertfa Crucii te face dintr-un om vechi un om nou, dintr un om lumesc un om duhovnicesc.

La picioarele Crucii este puterea Oastei Domnului şi a ostaşilor ei. Dar numai semnul gol al Crucii încă nu înseamnă o putere. Îţi poţi încărca pieptul, hainele şi casa cu semnul Crucii, dar dacă n-ai adevărata înţelegere a Jertfei Crucii Mântuitorului – şi dacă nu trăieşti cu cutremur aceasta – la nici o izbândă nu poţi ajunge.

Crucea este ascultarea lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, de voia Tatălui – şi ea trebuie să fie şi ascultarea noastră de El.

După cum patimile Crucii au fost o slavă pentru Mântuitorul nostru şi după cum lanţurile au fost o pricină de laudă pentru Apostolul Pavel, ori pătimirile o bucurie pentru marti-rii şi sfinţii credinţei noastre, – tot aşa şi semnul Crucii şi purtarea ei trebuie să fie o pricină de laudă sfântă şi de putere biruitoare şi pentru noi, ostaşii Domnului". (Parintele Iosif Trifa)

Crucea-i Ascultarea

Crucea-i Ascultarea Domnului Iisus,
cea mai naltă Jertfă care s-a adus,
Preţul cel mai mare, harul nesecat
pentru izbăvirea lumii din păcat.

Crucea-i Slava Sa,
Crucea-i pacea mea,
din mormânt m-a scos
Crucea lui Hristos,
viaţă mi-a adus
Crucea lui Iisus,
slavă Sus şi jos
Crucii lui Hristos!

Crucea-i Biruinţa Domnului Iisus,
El a-nvins când Singur morţii S-a supus
şi-a zdrobit vrăjmaşul când S-a umilit,
preamărit e Mielul fiindcă S-a jertfit.

Crucea e Iubirea Domnului Iisus,
Sângele Iertării mila ne-a adus,
Jertfa necurmată punte s-a făcut
ca să mântuiască ce era pierdut.

Crucea este Slava Domnului Iisus,
prin ea Şi-a-nălţat El Numele nespus,
Crucea Lui slăvită veşnic va-nsemna
mântuirea noastră şi mărirea Sa.


Slăvit să fie Domnul! ( din cartea ,,Dreptarul invataturii sanatoase " )

TALCUIREA EVANGHELIEI DIN DUMINICA DUPA INALTAREA SFINTEI CRUCI

Calea Crucii lui Hristos

Iată cât de frumoasă este şi această Evanghelie! Ea cuprinde tot ce trebuie să primim pentru mântuirea sufletului nostru. Să luăm pe rând învăţăturile din ea:

„Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine…“ – zice Evanghelia. Asta înseamnă că, dacă vrei să pleci după Hristos, trebuie să te hotărăşti pentru El, trebuie să intri în slujba Lui şi să asculţi de El şi de voia Lui. Voile tale, de cele mai multe ori, sunt „voile trupului şi ale gândurilor“ (Efes. 2, 3), adică voile lui satan şi ale păcatului şi de aceea trebuie să te lepezi de ele şi să-L primeşti pe Hristos de Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa sufletului tău. „Au nu ştiţi că voi nu sunteţi ai voştri?“, zice apostolul Pavel (I Cor. 6, 19), ci sunteţi ai lui Iisus Hristos, Care „v-a răscumpărat cu preţ“. Lepădarea de sine asta înseamnă: să-ţi dai mâinile tale, picioarele tale, inima ta, vorbele şi gândurile tale, să-ţi dai tot ce ai lui Iisus Hristos, să le pui în slujba Lui şi în ascultare de El.
Dar lucrul acesta nu e uşor. De aceea, zice mai departe Evanghelia că tot cel ce vrea să se lepede de sine trebuie:
„Să-şi ia crucea sa“, adică să porţi luptă cu patimile, cu plăcerile, cu ispitele ce ţi le scoate lumea aceasta în calea ta de mergere înainte după Hristos. Dar, în această luptă, noi am cădea neputincioşi la cel dintâi pas dacă înaintea noastră n-am avea Crucea lui Hristos, adică Jertfa cea mare a răstignirii lui Hristos pentru păcatele noastre.
Cititorule! Priveşte icoana de alături şi-ţi dă seama că pentru tine suie Hristos Golgota. Pentru păcatele tale şi ale mele, şi ale tuturor. Crucea pe care o duce Hristos pe umerii Săi, ca să moară pe ea, este darul prin care ne-a venit iertare şi mântuire de pieirea cea veşnică. Dacă tu ai înţeles acest dar al mântuirii tale prin Jertfa lui Hristos, apoi acest dar al Crucii îţi dă şi ţie putere şi tărie să mergi înainte după Hristos, ducându-ţi crucea ta. Acest dar al Crucii îţi dă puterea să birui păcatul şi să sporeşti în fapte bune.
Cititorule! Ai înţeles tu acest dar şi, înţelegându l, „te-ai răstignit şi tu faţă de lume“? (Gal. 5, 24)… Sau, făcând voile trupului şi ale gândurilor, „răstigneşti din nou pe Fiul lui Dumnezeu“? (Evrei 6, 6)…
„Iar cine îşi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el“. Asta înseamnă că pentru Hristos trebuie să fim gata oricând să jertfim orice, chiar şi viaţa noastră. Nici necazul, nici strâmtorarea, nici goana, foametea, golătatea, nevoia sau sabia nu-i iertat „să ne despartă pe noi de dragostea lui Hristos“ (Rom. 8, 35-39).
„Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“, zice mai departe Evanghelia. Scrieţi aceste vorbe cu slove de aur pe pereţii casei voastre şi, mai ales, în mintea şi inima voastră, pentru ca să nu uitaţi niciodată că sufletul este ceea ce avem noi mai scump şi mai de preţ în această lume. Astăzi însă se pare că sufletul a ajuns cel mai lesne negoţ. Câţi nu-şi dau sufletul pentru o plăcere, pentru o frumuseţe trecătoare, câţi nu şi-l vând pentru lăcomia unui câştig, a unui blid de linte?
Cititorule! Calea crucii este calea sufletului tău, este grija şi îngrijirea de sufletul tău. Calea crucii este „calea cea strâmtă ce duce la viaţă“. Mergi tu pe această cale sau ai apucat pe „cea largă“ ce duce la pieire?
(Matei 7, 13)

„Că Tu cu mine eşti, Doamne!“… (Ps. 22, 4)

În Psaltire sunt aceste dulci şi plăcute vorbe. Dar mulţi citesc în Psaltire aşa, de-a alergarea, ca şi când te slobozi la fugă pe drum; şi de aceea nu-şi dau seama despre înţelesul cel adânc al vorbelor de acolo. Aşa citeam odată şi eu în Psaltire, dar de când trăiesc o viaţă hotărâtă pentru Domnul, de atunci altcum citesc şi altcum înţeleg. De atunci vorbele: „Domnul este cu mine“ îmi dau o încredere şi o tărie pe care toţi banii şi toţi oamenii pământului nu mi le pot da. De s-ar ridica împotriva mea munţi întregi de primejdii şi necazuri, eu nu mă tem, căci glasul Lui îl aud: „Nu te teme, căci Eu cu tine sunt ca să te scap şi să te mântui“ (Ieremia 1, 8).
Dar vorbele „Domnul este cu mine“ îmi dau nu numai tărie şi încredere în vreme de necaz, ci îmi dau şi o datorie. Dacă „Domnul este cu mine“, trebuie să-mi dau seama că Domnul vede ce fac, ascultă ce vorbesc şi ştie ce gândesc. Dacă „Domnul este cu mine“ şi vreau să rămână cu mine, trebuie să mă duc numai acolo unde şi Domnul poate merge cu mine şi trebuie să stau numai acolo unde şi Domnul poate sta cu mine. Când cineva mă cheamă la crâşmă duminica, eu mă întreb: „Oare Domnul poate merge cu mine acolo? Ba! Atunci nici eu nu merg. Oare poate Domnul sta cu mine acolo unde se vorbesc vorbe murdare? Ba! Atunci nici eu nu stau. Oare rămâne Domnul cu mine când înşel, când sudui, când mint, când păcătuiesc? Ba! Atunci mă las de păcat şi mă ţin de Domnul“.

Odată, un mire l-a chemat la ospăţ pe un prieten de-al lui.

– Te ascult, dragă prietene, a zis chematul, dar numai cu condiţia să mă laşi să-L aduc cu mine şi pe un prieten al meu.
– Cu tot dragul, a răspuns mirele.
În vremea ospăţului, după ce s-a gătit slujba cununiei şi masa (adică înainte de a se începe îmbătările şi vorbele uşoare), chematul s-a ridicat să plece.
– Cum se poate să pleci aşa curând? a întrebat mirele.
– Nu pot să rămân mai departe, a răspuns cel chemat. Prietenul despre care ţi-am spus când m-ai invitat este Domnul, şi acest prieten nu vrea să rămână mai departe, iar eu ascult de El, mă ţin de El şi mă duc cu El…
Acesta este, iubite cititorule, înţelesul cel adevărat al vorbelor „Domnul este cu mine“. O, cum s-ar schimba faţa acestei lumi când tot omul ar putea zice: „Domnul este cu mine…“ „Tu cu mine eşti, Doamne“!

Crucea înseamnă iertare…

Un împărat al Franţei (Ludovic al XII-lea), după ce şi-a ocupat tronul, a făcut o listă a tuturor vrăjmaşilor pe care ştia că i are în ţara lui. Înaintea numelui fiecăruia a pus câte o cruce. Auzind duşmanii despre aceasta, au fugit şi s-au ascuns, în credinţa că semnul crucii dinaintea numelui lor înseamnă că vor fi toţi omorâţi. Dar împăratul le-a trimis vorbă să stea liniştiţi în ţară, căci crucea pe care a pus-o lângă numele lor înseamnă iertarea lor.
Cititorule! Eşti şi tu un păcătos? Te-a pus şi pe tine păcatul în vrăjmăşie cu Împăratul Hristos şi acum te temi de pedeapsa Lui? Nu te teme! Priveşte sus, la Crucea lui Iisus. Crucea Lui înseamnă iertarea ta şi a păcatelor tale. Oricât de păcătos ai fi, Împăratul Hristos vrea să te ierte şi te cheamă înapoi, în „ţara“ Lui, dacă te ai hotărât pentru căinţă, pentru îndreptare, pentru Împărăţia Lui.

Preot Iosif Trifa

( – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.)