FRATELE TRAIAN DORZ

20 iunie 1989-20 iunie 2012 - 23 de ani de la plecare la Cer
“Privighetoarea care a parasit cuibul ei de lut, spre a se aseza pe una din crengile pomului vietii vesnice” 

 

În noaptea spre dimineata zilei de 20 iunie 1989, fratele Traian Dorz se întâlnea cu Luceafarul Diminetii. Sufletul lui îsi anunta rasaritul pe firmamentul altei lumi, acolo unde îl asteptau Bratele deschise al Mirelui sau Ceresc, de a Carui întâlnire i-a ars în dor nestins întreaga viata.El i-a luat de pe umar crucea si i-a asezat pe frunte stralucitoarea cununa a biruintelor.  

 
( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

,,La data de 20 iunie 1989, Traian Dorz a plecat la Dumnezeu. S-a stins un om care şi-a dedicat întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu. Trupul chinuit de suferinţă şi-a găsit liniştea, după ce 17 ani de închisoare l-au măcinat puţin câte puţin. Două zile mai târziu, poetul care a scris mii de versuri de laudă către Dumnezeu a fost înmormântat în satul natal, iar peste 10.000 de oameni l-au condus pe ultimul drum.
 Acea zi a fost una îngrozitoare pentru securiştii speriaţi de mulţimea care a ţinut să participe la înmormântare. Imediat după ce au aflat că Traian Dorz a murit, securiştii din Bihor au trimis o notă la Bucureşti, prin care anunţau decesul poetului. Răspunsul a venit printr-o directivă pentru toate inspectoratele judeţene ale Ministerului de Interne, în care li se cerea şefilor locali ai Securităţii să îi oprească pe cei care ar fi dorit să participe la înmormântare, semnată de şeful Direcţiei I, colonelul Gheorghe Raţiu. "Având în vedere decesul lui Dorz Traian din Beiuş, judeţul Bihor, considerat conducător al asociaţiei religioase interzise «Oastea Domnului», a cărui înmormântarea va avea lor probabil în ziua de 22 sau 23 iunie a.c., luaţi măsuri de intensificare a cunoaşterii stărilor de spirit din concentrările cu astfel de elemente şi în măsura posibilităţilor de a se acţiona legendat pentru împiedicarea deplasării condu­cătorilor şi altor adepţi către locul înmormântării. Orice informaţie de interes operativ să fie raportată de îndată, telefonic", se arăta în documentul respectiv.
Cu toate eforturile şi "circularele" securiştilor, lumea n-a putut fi împiedicată să ajungă la Mizieş, unde, la data de 22 iunie 1989, a fost înmormântat poetul Traian Dorz, unul dintre cei care au încercat timp de peste patru decenii să convingă autorităţile comuniste să permită "Oastei Domnului" funcţionarea în legalitate.
Peste 10.000 de oameni au participat la funeralii. Zeci de securişti şi miliţieni în civil au fost infiltraţi în mulţime sau au urmărit totul de pe dealuri. Disperaţi şi copleşiţi de mulţimea de oameni, securiştii au încercat apoi să deturneze convoiul pe un drum lăturalnic al satului. Cei care au purtat sicriul nu i-au mai ascultat, iar convoiul a mers pe drumul principal înspre cimitir. Imediat după înmormântare, securiştii bihoreni au fost nevoiţi să se explice într-un raport pe care l-au scris şefilor de la Bucureşti, justificând că, din cauza inundaţiilor (nu au fost inundaţii în acel an), au fost nevoiţi să permită cortegiului să meargă pe drumul principal. În acelaşi document, ei au falsificat şi numărul celor prezenţi la înmormântare: "Raportăm că la data de 22.06.1989 a avut loc ceremonia înmormântării lui Dorz Traian. Ceremonia înmormântării la domiciliul lui Dorz Traian s-a încheiat la ora 16:00. De la ora 16:00 la 17:00, din cauza unor viituri şi a terenurilor inundate, a fost transportat pe drumuri ocolitoare până la biserica din Mizieş (satele Livada Beiuşului şi Mizieş au bise­rica şi cimitirul împreună).

Pe acest traseu, Dorz Traian a fost transportat pe braţe de către unii adepţi ai «Oastei Domnului» până la ci­mitir, unde s-a desfăşurat ultima parte a ceremoniei care a durat aproximativ 90 de minute. Aceasta a fost oficiată de către preoţii ortodocşi participanţi, în ritualul ortodox, fără a permite luări de cuvânt din partea altor persoane. La cimitir, până la acoperirea mormântului, cei prezenţi au cântat mai multe cântări scrise de Dorz Traian, specifice «Oastei Domnului». (...)Semnificativ este faptul că la ora 12:00 numărul participanţilor a început să scadă simţitor. Dacă în primele ore ale dimineţii se înregistra prezenţa a circa 1.200-1.300 de persoane, cortegiul care a ajuns la Cimitirul Mizieş era format din aproximativ 400 de persoane . Circa 2/3 din participanţi au venit cu trenul, iar plecarea înapoi spre domicilii era condiţionată de cele două trenuri (singurele) de la orele 14:00 şi 15:00. Această situaţie a fost amplificată şi datorită restricţiilor impuse mijloacelor de transport ITA, în contextul campaniei agricole. (...) Pentru a limita numărul parti­cipanţilor din judeţul Bihor, s-au luat măsuri ca în presa locală să nu apară anunţuri despre decesul lui Dorz Traian. (...)
Măsurile de păstrare a ordinii şi liniştei publice de către organele de Miliţie, prin care s-a realizat identificarea a circa 150 de autoturisme au fost interpretate de către parti­cipanţi ca o dovadă a interesului manifestat de autorităţile locale pentru buna desfăşurare a evenimentului, dar şi ca un avertisment voalat pentru cei care ar fi vrut să dea o altă turnură înmormântării, conducătorul pe ţară al asociaţiei ilegale «Oastea Domnului».
Din măsurile informativ-operative întreprinse au rezultat urmă­toarele aspecte mai deosebite. Ce­remonia înmormântării a avut loc la domiciliul acestuia din Livada Beiuşului, unde au participat circa 1.200-1.300 de persoane din judeţul Bihor şi din diferite localităţi ale ţării. (...) Măsurile de control întreprinse în rândul clerului ortodox au evidenţiat faptul că acesta a primit cu oarecare satisfacţie vestea decesului lui Dorz Traian, pe care l-au apreciat ca un element intransigent şi cu vădite tendinţe de evidenţiere a caracterului formal, neangajat al unora din activităţile pe care le desfăşura.
De asemenea, au apreciat că implicarea inspectorului de culte constituie o dovadă a fermităţii cu care se vor trata în general problemele de ordin cultic". Documentul este semnat de şeful Securităţii jude­ţene Bihor, lt. colonel Ogăşanu Dumitru, şi de şeful Serviciul I/A, căpitan Juncu Mircea."

(Sursa: http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/traian-dorz-istoria-unei-jertfe-)

 SLAVIT SA FIE DOMNUL!

,,EU SUNT VITA VOI SUNTETI MLADITELE "

 Sfintii neamului nostru

,,Dacă acum două săptămâni am sărbătorit  naşterea Bisericii – Cincizecimea – prin întemeierea primei comunităţi de credincioşi peste care S-a pogorât Duhul Sfânt, iar duminica trecută am prăznuit pe martorii sfinţeniei acestei Biserici – toţi sfinţii – , astăzi sărbătorim în chip deosebit pe aceia din neamul nostru care de-a lungul celor două milenii de creştinism au dovedit că vocaţia sfinţeniei este una universală şi, ca atare, propie şi nouă ca popor creştin din naşterea sa.Odată eliberată de sub regimul dictatorial ateu, Biserica noastră s-a simţit datoare să acorde atenţia necesară şi altor înaintaşi de-ai noştri, rămaşi în conştiinţa poporului ca sfinţi şi cinstiţi ca atare de secole întregi deja, chiar dacă oficial nu fuseseră canonizaţi.Lista acestora se va tot mări de la un an la altul, pentru că, pe de o parte sunt foarte mulţi fraţi de-ai noştri care aşteaptă să fie cunoscuţi şi cinstiţi după vrednicie, iar, pe de altă parte, prea multă vreme Sinodul Bisericii noastre nu a avut răgazul necesar ori determinarea corespunzătoare pentru a procedala vremea cuvenită la canonizările ce se impuneau.De altfel, trebuie să spunem că nu Sinodul îi face pe sfinţi, ci Dumnezeu şi Biserica în integralitatea ei, iar ,,lista” celor care-şi aşteaptă canonizarea nu este întocmită de Sfantul Sinod, ci de credinţa şi evlavia credincioşilor din popor, care au cinstit şi cinstesc ca atare anumite personalităţi ale vieţii noastre bisericeşti mai înainte ca acestea să fie canonizate şi proclamate în chip solemn ca sfinţi, la baza recunoaşterii lor stând o serie de criterii , ca:
-jertfirea vieţii pentru credinţă (cazul martirilor);
-lupta pentru triumful adevărului creştin şi apărarea credinţei (cazul apostolilor, apologeţilor, mărturisitorilor, voievozilor etc.);
 -viaţa curată şi de asceză (cazul clericilor şi monahilor);
-săvârşirea de minuni în viaţa sau după trecerea lor în veşnicie;
-păstrarea moaştelor lor nealterate şi având miros de bună mireasmă.
Acum, în ultimii ani, tot mai multe voci cer canonizarea unor clerici sau simpli credincioşi care au pătimit sau chiar au fost ucişi în închisorile comuniste şi care, pe alocuri chiar sunt cinstiţi deja ca sfinţi. Trebuie să ştiţi că Biserica nu a rămas insensibilă la această solicitare, privind perioada de prigoană ce cu adevărat i-a îmbogăţit rândurile cu noi sfinţi şi, de aceea a şi declanşat demersurile necesare pentru studierea vieţii şi faptelor jertfelnice ale unor fraţi ai noştri care au răbdat cu eroism sfânt chinurile şi persecuţiile atee. Aşa a apărut lucrarea de o importanţă fundamentală pentru canonizările ce vor urma, ,,Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist”, publicată la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în anul 2007, lucrare ce prezintă un număr de 207 martiri ortodocşi, dintre care 96 cu biografii mai mult sau mai puţin cuprinzătoare. Însă, după cum se poate lesne înţelege de către cei ce s-au aplecat câtuşi de puţin asupra cercetării vieţii şi petrecerii acestor mărturisitori ai adevărului în plin regim potrivnic ateu, lucrurile nu sunt chiar atât de simple şi de clare, drumul spre recunoaşterea oficială ca sfinţi fiind îngreuiat de o serie de factori, ca:
 -accesul, în continuare, destul de anevoios la arhivele poliţii politice;
-datele viciate de fals intenţionat din partea regimului, care îi demoniza sistematic pe deţinuţi, taxându-i de regulă drept legionari, delicvenţi de drept comun ori duşmani ai poporului;
 -probele pătimirii şi ale martiriului adesea distruse sau ridiculizate de regim, special pentru a crea confuzie, ceea ce suscită şi mai multă atenţie şi răbdare pentru lămurirea lucrurilor în timp;
 -încă trăiesc delatorii, torţionarii şi călăii lor, pe care, în contextual canonizării, Biserica s-ar vedea silită să-i condamne, în loc să lucreze la pocăinţa lor cât mai este vreme.
 Dragii mei,
 Toate aceste lucruri pe care vi le-am spus până acum arată că şi poporul nostru românesc a avut vocaţia sfinţeniei. Mulţimea de sfinţi odrăsliţi din sângele său demonstrează că şi aici învăţătura Domnului a rodit din plin în cele două milenii de creştinism de până acum, dar că şi prezentul viitor – prin canonizările de sfinţi ce se fac şi se vor face continuu – constituie dovada unei Bisericii vii şi lucrătoare, în care jertfa Sfinţilor sporeşte credinţa şi evlavia credincioşilor săi. De aceea, la o zi sfântă ca aceasta, când ne prăznuim pe părinţii şi înaintaşii noştri sfinţi, să ne şi împărtăşim din exemplul lor! Să urmăm viaţa lor! Toţi, cred, căutăm în viaţă modele şi repere. Să le luăm pe ale lor! Sunt modele nemuritoare! Sunt modele veşnice, pe care Hristos Domnul le-a preamărit şi le-a înveşnicit pentru jertfa şi dragostea lor neţărmuită faţă de adevăr şi credinţă.
 Să-i cinstim, participând cu credinţă la slujbele lor de prăznuire, citindu-le cu evlavie acatistul, căutând să le cunoaştem cât mai bine viaţa şi petrecerea şi, mai ales, luându-ni-i dreptare şi călăuze în viaţă, şi astfel vom petrece şi noi viaţă sfântă. Dumnezeu să ne binecuvinteze, şi Sfinţii noştri români de ajutor la tot lucrul cel bun." Amin.

P.S.Sebastian -Episcopul Slatinei si Romanatilor

( Sursa:-Predici-la-duminicile-de-peste-an)

,,Multe ţinuturi ale lumii s-au învrednicit să-i facă raiului belşug de suflete alese, care pururea se împărtăşesc de neînserata lumină a lui Dumnezeu. Întru aceasta, nici hotarele neamului românesc n-au fost mai sărace decât altele. Din duhul poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata drepţilor; din sângele lui s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morţii; sub altarele lui s-au mucenicit mădulare care, prin suferinţă, au mărturisit puternicia duhului întru Hristos; prin munţii lui s-au mântuit sihaştri în luminată cuvioşie, mistuindu-se în rugăciune, post şi priveghere; şi nu pe puţine din scaunele vlădiceşti s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur şi nestemate a preţuirii celei de obşte, şi-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfinţeniei.

Slavă lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a ruşinat în faţa altor seminţii lipsindu-ne de rugători apropiaţi. Deşi aceştia, împreună cu toţi sfinţii, mijlocesc pentru noi în limba îngerilor, cea mai presus de orice limbă, ei cu osârdie ne pomenesc pe noi, purtătorii graiului în care, aici, L-au mărturisit pe Hristos.

Cu toate că au chipuri duhovniceşti, mai presus de orice chip al sângelui şi al cărnii, ei sunt acolo iconarii chipurilor noastre, ca unii ce s-au desăvârşit în templele Duhului Sfânt. Şi cu toate că sălăşluiesc în cetatea luminii, cea mai presus de orice împărăţie, ei cu osebire ne priveghează, ca nişte străjeri neadormiţi ai cetăţii lor celei pământeşti.

Prin sfinţii lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu şi se întregesc în Dumnezeu, aşa cum culorile curcubeului purced din soare şi se întregesc în soare. Şi precum roua pământului răsfrânge soarele şi-i arcuieşte lumina pe boltă, desfătându-ne, aşa sfinţii cerului îl răsfrâng pe Dumnezeu Cel nevăzut şi-I arcuiesc slava peste veacuri, mântuindu-ne cu puterea Lui.

Slavă lui Dumnezeu că şi pe pământul ţării noastre a revărsat îmbelşugată ploaie de har, din care s-a brobonit roua cea mântuitoare a sfinţilor noştri."Amin

I.P.S.Bartolomeu Anania

( Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi Români şi Apărători ai Legii Strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 399-405 Sfântul Mucenic Ioan Valahul)

"Minunat este Dumnezeu întru sfintii Lui."
(Psalm 67, 36)

,,Fie ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos si Sfanta Fecioara Maria sa ne ajute pe noi toti sa fim demni, prin ceea ce simtim, gandim si facem, de asemenea stramosi !AMIN

SFANTUL LUCA AL CRIMEEI , NE INVATA...

 Cum sa postim ?

,,Postind trupeste, fratilor, sa postim si duhovniceste”. Sa patrundem în tâlcul acestor cuvinte, fiindca ele lamuresc scopul si însemnatatea postului.De ce au fost rânduite posturile? Ca sa ne învete înfrânarea. Ce înfrânare? În chip nemijlocit, înfrânarea de la mâncarea satioasa si gustoasa. Dar însemnatatea postului nu se termina aici: am vorbit de postul trupesc, dar el trebuie sa fie pentru noi scoala a postului duhovnicesc.
Ce este postul duhovnicesc?
 Este înfrânarea de la tot ce ne vatama, de la tot ce strica sufletul nostru, adica de la patimi, ce stau la temelia tuturor pacatelor noastre. Sfintii Parinti deosebeau opt patimi de capetenie: lacomia pântecelui, curvia, iubirea de argint, mânia, întristarea, deznadejdea, slava desarta si trufia. De ce patima lacomiei pântecelui a fost pusa pe primul loc? Fiindca cel ce nu biruie aceasta patima josnica, dobitoceasca, nu va putea înfrânge nici celelalte patimi. Sfintii Parinti, care au cercetat în adâncime tot ce se petrecea în inimile lor, care au înteles caile prin care pacatul se dezvolta în inima omeneasca, ne învata ca toate aceste patimi sunt legate între ele în chip nemijlocit – altfel spus, daca nu biruim o patima grosolana, aceasta naste în inima alta patima, mai subtire, iar împreuna atrag o alta si asa mai departe.Aceasta legatura nedespartita dintre patimi poate fi comparata cu un lant greu, în care suntem cu totii strâns înfasurati si pe care trebuie sa îl rupem începând nu de la mijloc, nu de la capat, ci de la început. Postul a fost rânduit tocmai pentru ca lacomia pântecelui este începutul acestui lant, temeiul dintâi al tuturor celorlalte patimi ale noastre.
 Daca omul se îmbuiba întotdeauna, daca este întotdeauna peste masura de satul, daca se îndoapa mereu cu mâncaruri gustoase, dulci, si mai ales daca bea mult vin, lacomia pântecelui atrage dupa sine curvia – iar curvia este o patima josnica si atât de scârboasa încât nici macar nu trebuie sa se pomeneasca între crestini, dupa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola catre Efeseni (Efes. 5, 3).
 Dupa ce mâncăul cade în curvie, ce se va întâmpla? Va avea nevoie de bani ca sa tina amante, si înca de bani multi. Sufletul lui va arde sa dobândeasca din ce în ce mai multe bunuri pamântesti cu care sa atraga femeile desfrânate. Cu alte cuvinte, va fi cuprins de patima iubirii de argint, a dragostei de bani – iar aceasta este, dupa cum scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola catre Timotei, radacina tuturor relelor (1 Tim. 6, 10).
 Iar daca omul cu burta ghiftuita, care duce o viata de curvie, îsi fixeaza drept scop dobândirea bogatiei, cade negresit si în patima mâniei, începe sa fie iritat, mânios, sa înjure, sa blesteme, sa-i urasca pe toti câti stau în calea planurilor lui josnice.Deseori însa, ca sa-l opreasca pe un astfel de om din calea pacatului, Domnul îi trimite boli grave sau ruina financiara, îl face sa cunoasca înjosiri adânci sau moartea celor apropiati. Si atunci îsi intra în drepturi urmatoarea patima – întristarea, întristarea este marea cadere cu duhul care urmeaza dupa esecurile de tot felul suferite în viata – si daca în întristarea sa omul nu-si aminteste de dragoste, de faptele bune, de Dumnezeu, cade negresit în urmatoarea patima – deznadejdea.Aceasta pune o pecete grea asupra sufletului. Pe om nu-l mai intereseaza nimic, i se pare ca degeaba se osteneste, înceteaza sa se mai roage, se departeaza de Biserica. Deznadejdea adânca duce nu rareori chiar la sinucidere.Vedem ca toate aceste patimi sunt legate de trupul nostru, cu poftele lui, si ca au drept radacina patima prima si de temelie – lacomia pântecelui. Mai ramân doua patimi, cele mai pierzatoare si cele mai cumplite, ce nu mai sunt legate nemijlocit de patimile trupului, ci pun stapânire chiar si pe sufletul si inima ascetilor mari daca acestia vor dobândi parerea ca au ajuns pe culmile virtutii si piscurile sfinteniei. Acestea sunt slava desarta si trufia, care urmeaza acesteia. Chiar daca are virtuti, omul nu trebuie sa creada ca le-a meritat prin osteneala sa, ci sa vada în ele darul lui Dumnezeu.
 Dar ce vorbesc eu de asceti! Patima slavei desarte e nesfârsit de felurita. Cu totii ne slavim în desert: unii cu frumusetea trupeasca, cu bogatia si luxul hainelor, cu vilele, cu forta fizica; altii cu profunzimea cugetarii, cu educatia multilaterala si cu talentele. Cel bolnav de slava desarta devine negresit trufas: el se pune mai presus de toti, i se pare ca toti sunt mai rai, mai prejos decât el, nevrednici de el, si se îngâmfa asupra lor ca asupra unor nimicnici care nu stiu nimic, care nu fac doi bani si nu vede nefericitul ca se afla în stapânirea pacatului de moarte al trufiei, cea mai cumplita dintre toate patimile, fiindca ea alcatuieste esenta duhovniceasca a diavolului si este urâta înaintea lui Dumnezeu. Urât este înaintea Domnul tot omul trufas. Nu o data ati auzit, când s-a citit Epistola Sfântului Apostol Iacov, ca Dumnezeu celor mândri le sta împotriva, iar celor smeriti le da har (Iacov 4, 6). Omul trufas nu va putea nicicând sa placa lui Dumnezeu, chiar daca si-ar petrece întreaga viata în asceza. Iata cât de pierzatoare e patima trufiei.Închideti deci ochii, plecati-va capetele si îndreptati-va ochii mintii spre adâncul propriei voastre inimi, si cautati: ce patimi, ce serpi se cuibaresc acolo? Gasiti-i pe toti, si doar atunci sa cutezati a veni la spovedanie. Nimic sa nu ascundeti.Înaintea voastra sta postul – vreme de pocainta si mântuire. Multi nu pricep însemnatatea posturilor si nu le tin. Totusi, tocmai postul trupesc ne ajuta sa ne pocaim si sa ne mântuim, fiindca, dupa cum am vazut deja, lacomia pântecelui este nascatoarea tuturor celorlalte patimi si în acelasi timp cea mai usor de biruit. Daca vom împlini aceasta porunca usoara, daca ne vom înfrâna pântecele, vom capata stapânire si asupra celorlalte patimi.Pentru a birui toate patimile, pâna la una, avem neaparata nevoie sa deprindem înfrânarea – iar fara postul trupesc nu putem face asta.În scoala, elevii sunt condusi treptat de la cunostintele cele mai elementare pâna la cele mai avansate, de la alfabet pâna la matematicile superioare – si înfrânarea trebuie începuta de la alfabet, de la înfrânarea pântecelui.Iata de ce are atâta însemnatate postul – lucru pe care multi nu îl înteleg, si nici ei nu tin posturile, nici pe copiii lor nu îi învata sa le tina; si nu numai ca nu-i învata, ci le si dau exemplu rau de calcare a postului. În Saptamâna Patimilor, chiar si în Vinerea Patimilor mama îsi hraneste copiii cu carne si spune: “Mâncati, mâncati, copii, ce daca e post! Dumnezeu vede ca totdeauna ne hranim prost. Dumnezeu iarta, Dumnezeu n-o sa ne traga la socoteala pentru asta…”Ba nu, ci o sa-i traga la socoteala pe cei care îsi strica copiii! Fiecare mama trebuie sa-si învete copiii de mici cu postul, ca în vechime, când tot poporul nostru tinea posturile.
 Deci, nu subapreciati însemnatatea postului; deprindeti-va copiii cu postul de la cea mai frageda vârsta, nebagând în seama batjocurile hulitorilor. Acestia n-au decât sa râda, afundându-se în poftele lor, iar voi bine sa-L cuvântati pe Dumnezeu, Care prin Biserica Sa ne învata cum sa luptam cu patimile. Sa urmati tuturor poruncilor Bisericii, fiindca ea este mama voastra buna, curata, sfânta, care ne învata numai lucruri mântuitoare. Sa nu uitati de post, ci tineti-va de toate rânduielile bisericesti strâns-strâns, cum se tine pruncul de fusta mamei - si Domnul vă va îndrepta într-acolo unde nazuieste inima voastra: în împaratia luminii, în împaratia harului. Amin.

(24 februarie 1950)

(Din: Sfantul Luca al Crimeei,Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009 )

DREPTARUL INVATATURII SANATOASE

Despre  Sfinti

 Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei ce vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor" (Daniel 12, 3).
"Atunci va veni Domnul Dumnezeul meu şi toţi sfinţii împreună cu El" (Zaharia 14, 5).
"Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor" (Matei 13, 43).

,,În zilele Sfinţilor Apostoli să fie sărbătoare, căci ei au fost învăţătorii voştri în Hristos şi prin ei aţi primit Sfântul Duh. În ziua Sfântului Ştefan, primul martir, să fie de asemenea sărbătoare ca şi în zilele altor martiri care L-au iubit pe Hristos mai presus ca pe propria lor viaţă."
( Constituţiile Apostolice)
"Biserica nu se roagă pentru mucenici cum se roagă pentru ceilalţi morţi, fiindcă ei atât de mult s-au desăvârşit prin moarte, încât nu noi, cei vii, trebuie să mijlocim pentru ei, ci ei sunt mijlocitorii noştri."
( Fericitul Augustin) 
Ce spune Parintele Iosif Trifa

 Vieţile Sfinţilor şi istoria martirilor creştini sunt pline de măreţe dovezi despre mărturisirea lui Hristos. Dragostea lor pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-a biruit-o nici sabia, nici foametea, nici chinurile, nici moartea, nici puterile veacului de acum, nici cele ale celui viitor. De aceea şi slava lor la Dumnezeu este şi va fi tot atât de mare.Sfinţii creştinismului sunt vitejii ostaşi biruitori ai Domnului şi Mântuitorului Hristos. Pildele lor sunt pentru noi, ostaşii Domnului, un mare îndemn şi un mare ajutor în luptele şi biruinţele noastre pentru Hristos. Iar rugăciunile lor sunt un sfânt sprijin pentru sufletele noastre.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore, ca şi ceilalţi mari sfinţi ai Bisericii şi viteji biruitori ai lui Hristos, vor fi pentru noi întotdeauna, prin cuvântul şi prin pilda vieţii şi credinţei lor, un mare ajutor în lupta mântuirii noastre.
Prin învăţătura sfinţilor înţelegem mai bine învăţătura lui Hristos, Mântuitorul nostru. Şi prin pilda vieţii lor de biruinţă ne întărim şi noi în luptele Domnului.
Sfinţii sunt vrednici de toată dragostea şi cinstirea noastră şi pentru faptul că rugăciunile lor sunt de un mare ajutor pentru noi, cum erau ele şi pentru Sfântul Apostol Pavel (cf. Efes. 6, 19).
Înaintaşii credinţei noastre au spus lucruri minunate despre mijlocirea în rugăciune a sfinţilor pentru noi. Fericitul Augustin spune că mucenicii sunt mijlocitorii noştri, dar nu mijlocitori nemijlociţi, ci ei fac rugăciunile lor prin mijlocirea Mântuitorului Iisus Hristos cu Care sunt strâns uniţi, cum sunt unite cele mai desăvârşite mădulare în corpul lor cu capul lor. Căci, într adevăr, Iisus Hristos este Capul şi El este Singurul Mijlocitor în felul Său, căci şade la Dreapta Tatălui... De asemenea, Asterie al Amasiei, în "Cuvânt de laudă la sfinţii Mucenici", spune că sfinţii au multă putere chiar şi după moartea lor din lumea aceasta, făcând bine oamenilor, precum a fost şi cu proorocul Elisei care şi după plecarea din viaţă a avut harul nemuritor şi nedespărţit al lui Dumnezeu, har care sălăşluia lângă trupul său neînsufleţit (cf. IV Regi 13, 21).
Noi avem o datorie sfântă să dăm o evlavioasă cinstire tuturor marilor oameni de care S-a folosit atât de frumos Dumnezeu. Ei sunt de o veşnică cinste înaintea Domnului şi trebuie să fie aşa şi pentru noi.
 De aceeia ,oricine intra in Oastea Domnului trebuie:
Să se socotească şi mai îndatorat decât toţi ceilalţi oameni faţă de cei care ne-au făcut bine nouă şi altora; se cuvine să-i cinstească foarte mult pe toţi sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu. Pe toţi înaintaşii credinţei noastre atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament. Fiindcă ei au fost vasele sfinte şi alese de care S-a slujit Domnul nostru Iisus Hristos la mărturisirea Adevărului şi la vestirea mântuirii noastre.
Să aibă la loc de cinste în casa şi în sufletul său icoanele şi pildele sfinţilor, spre a se îndemna, şi prin aceasta, la mai multă dragoste şi jertfă pentru Domnul şi Mântuitorul nostru, după pilda vieţii ascultătoare şi sfinte a acelora pe care icoanele îi reprezintă.
Să cinstească cu evlavie sărbătorile aşezate în amintirea şi cinstirea sfinţilor, rugându-se Domnului cu stăruinţă să dăruiască şi mai departe Bisericii Sale şi Adunării noastre astfel de păstori sfinţi şi mărturisitori înflăcăraţi ai Evangheliei, cum au fost ei. Iar nouă să ne dea o credinţă de acelaşi preţ cu a lor, ca să avem şi noi o viaţă şi un sfârşit de biruinţă ca al lor.
Dacă este scris că Dumnezeu i-a ales în Biserica Sa pe unii cărora le-a dat un har mai mare şi o slujbă mai aleasă, atunci este o dreaptă datorie pentru noi să-i preţuim şi să-i cinstim deosebit. Oricine se ridică şi vorbeşte contra lor va fi pedepsit, cum au fost cei care s-au ridicat contra lui Moise, ori contra lui Daniel, ori a altor sfinţi ai Domnului.
Domnul Iisus S-a unit cu Apostolii Săi când a zis: "Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte" (Matei 10, 40).
Pe cei care au fost atât de cinstiţi de Dumnezeu, suntem cu atât mai vârtos datori să-i cinstim şi noi.
"Ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Însuşi Hristos" (Gal. 4, 14).
"Pentru că îndemnul nostru nu venea din rătăcire, nici din gânduri necurate, nici din înşelăciune" (I Tes. 2, 13).
După cum sfetnicii împăratului şi prietenii săi se bucură de o cinste aleasă... tot aşa şi noi să-i cinstim pe cei aleşi de Domnul în fruntea Bisericii Sale.
Cine este un necinstitor al Sfinţilor nu este un ostaş al Domnului.
Doamne Duhule Sfinte, Care ai chemat, ai ales şi ai pus în slujbe de cinste pe sfinţii Tăi înaintea noastră, dă-ne toată evlavia şi preţuirea pentru ei şi ajută-ne să le urmăm şi noi credinţa lor. Amin.

Voi nu-mi sunteţi în urmă

Voi nu-mi sunteţi în urmă, înaintaşi eroi,
privind spre voi, eu faţa nu mi-o întorc napoi;
cum aş putea eu oare pe urme-a vă călca
de v-aş avea în urmă, şi nu-naintea mea?

De-a pururi pilda voastră în faţă-avea-voi eu,
trăirea şi credinţa să vi-o urmez mereu;
cum aş putea odată în ochi a vă privi
de n-aş fi demn de-aceasta în fiecare zi?


(Traian Dorz– Dreptarul învăţăturii sănătoase, Editura Oastea Domnului Sibiu, 2010.)

ISTORIOARE DUHOVNICESTI

  Caruta goala !

Într-o dimineaţă un băiat împreună cu tatăl său se plimbau prin pădure. La un moment dat, tatăl s-a oprit, a stat câteva secunde ascultând, apoi îşi întrebă feciorul:
- În afară de ciripitul păsărelelor, mai auzi şi altceva?
Băiatul după câteva secunde, îi răspunse:
- Aud zgomotul unei căruţe…
- Aşa este, spuse tatăl. Este o căruţă goală.
Copilul întrebă:
- Cum de ştii că este o căruţă goală, dacă încă nu o putem vedea?
Iar tatăl îi răspunse:
- E foarte uşor să ştii când o căruţă este goală, e din cauza zgomotului. Cu cât este mai goală, cu atât face mai mult zgomot.

  În viaţa de zi cu zi când vedem o persoană care vorbeşte prea mult, întrerupând conversaţia celorlalţi, dovedindu-se inoportună, lăudându-se cu ceea ce posedă, simţindu-se atotputernică şi dispreţuindu-i pe cei din jurul ei, trebuie să ne amintim ca: “Cu cât este mai goală căruţa, cu atât mai mult zgomot face”.

 

Smerenia constă în a trece sub tăcere virtuţile noastre şi de a le permite altora să le descopere.

Nu uitaţi că există oameni atât de săraci, încât nu au nimic altceva decât bani.

Nimeni nu este mai gol la suflet, decât cel care este plin de sine însuşi.

Să fim ca ploaia liniştită şi blândă, care pătrunde în tăcere până la adâncimea rădăcinilor, hrănindu-le.

DUHUL SFANT SI BISERICA

,,.......Toti s-au umplut de Duhul Sfant"

În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt i-a căutat mai întâi pe apostoli, a căutat casa unde erau adunaţi apostolii. „ Iar când a sosit ziua Cincizecimii, a venit din cer fără de veste un vuiet, ca de vijelie ce trece, şi a umplut toată casa, unde erau adunaţi ei" - apostolii - „şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt" (Faptele Apostolilor 2, 1-4). Aceasta era investire cu dar de Sus a apostolilor, ca să poată împlini porunca Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile!"...
După ce s-au umplut de Duh Sfânt, apostolii au ieşit în faţa mulţimii şi au început să predice mântuirea. Duhul Sfânt a început a lucra şi în sufletul mulţimii. „După ce au auzit cuvintele, (oamenii) au rămas străpunşi la inimă". Duhul Sfânt a ales pe cei credincioşi, i-a făcut „una" şi S-a revărsat peste ei.
„Şi, cei care au primit propovăduirea, stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătură frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni, şi în toate zilele erau aşteptând cu un cuget în biserică şi frângând prin case pâinea, primeau hrană cu bucurie şi cu bunătatea inimii" (Faptele Apostolilor 2, 42; 46). „Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet; un mare har era peste toţi... (Faptele Apostolilor 4, 32-33).
„ Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet; un mare har era peste toţi" - aici a luat fiinţă cea dintâi Biserică a lui Hristos. În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a strâns la un loc, în jurul apostolilor, pe cei care crezuseră în Iisus Hristos şi S-a revărsat peste ei, făcând „una sufletul şi inima lor". Duhul Sfânt a întemeiat cea dintâi Biserică a lui Hristos şi El a organizat-o.
Biserica este lucrarea Duhului Sfânt. „Din temelie până în vârful crucii - zice un Sf. Părinte - biserica este lucrarea Duhului Sfânt". În acest înţeles zice Sf. Părinte Irineu: „Unde este Biserică, acolo este şi Duhul Sfânt şi unde este Duhul Sfânt, acolo se află Biserica şi toate darurile".
„Biserica - zice fericitul Augustin - este casa şi cetatea Duhului Sfânt. Sufletul şi viaţa Bisericii este Duhul Sfânt. «Biserica este trupul lui Hristos» (Efeseni 1, 22). Ceea ce este sufletul pentru corpul omului, aceea este Duhul Sfânt pentru trupul lui Hristos, care este Biserica. Precum nu poate fi corp fără suflet, aşa nu poate fi nici Biserică fără Duhul Sfânt. Ceea ce face sufletul în mădularele corpului, aceea face Duhul Sfânt în Biserică. El face Biserica cea vie şi lucrătoare" (din învăţăturile Fericitului Augustin).
Iisus Mântuitorul a împlinit în lume o întreită chemare: de învăţător, de Preot şi de împărat.
Aceste trei misiuni le împlineşte azi Biserica prin lucrarea Duhului Sfânt:
• Predica din Biserică face parte din chemarea învăţătoare a Bisericii, face parte din testamentul Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile!"...
• Slujbele din Biserică fac parte din chemarea preoţească a Mântuitorului. Aici intră şi Jertfa cea mare a Sângelui - Sf. Liturghie - prin care Hristos, „Preotul cel mare", Se jertfeşte, răscumpărându-ne din blestemul legii cu scump Sângele Său.
• Chemarea împărătească este preamărirea lui Hristos, împăratul împăraţilor, Care ne conduce, prin Duhul Sfânt, spre împărăţia cea Cerească.
În aceste trei chemări se cuprinde taina cea mare a mântuirii neamului omenesc. În aceste trei chemări se cuprind şi cele şapte Taine: Botezul, Mirungerea, Cuminecătura, Mărturisirea, Maslul, Preoţia şi Căsătoria.
Cele şapte Taine sunt lucrarea Duhului Sfânt. Fiecare dintre cele şapte Taine este legată de darul şi harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este administratorul celor şapte Taine. Toate slujbele, toate Tainele, toate lucrările din Biserică sunt lucrarea Duhului Sfânt. „Fără Duh Sfânt - zice un Sf. Părinte - nu sunt nici predică, nici preot, nici slujbă, nici Taină".
Biserica este organul prin care lucrează Duhul Sfânt. Preotul este - trebuie să fie - organul prin care lucrează şi vorbeşte Duhul Sfânt. Cu câtă putere lucrează un astfel de preot!
Nu este în lumea aceasta un alt grai mai puternic decât graiul ce-l spune Duhul Sfânt prin predica preotului, din uşa Altarului.
Nu este în lumea aceasta un învăţător mai puternic decât un preot aprins de focul Duhului Sfânt.
Nu este în lumea aceasta o doctorie atât de sfântă şi dulce ca o Taină administrată de Duhul Sfânt.
În misiunea sa, preotul este - trebuie să fie -organul prin care grăieşte şi lucrează Duhul Sfânt. Un astfel de preot „străpunge inimile" şi aduce suflete la picioarele Crucii. În schimb, preotul-funcţionar nu poate mişca pe nimeni. Predica lui este o predică moartă.
Viaţa şi tăria Bisericii este Duhul Sfânt. Un Sfânt Părinte se ruga pe patul morţii astfel: „Doamne, trimite creştinătăţii Tale pe pământ oameni plini de Duhul Sfânt, trimite Bisericilor Tale oameni plini de Duhul Sfânt!"...
Vom spune însă îndată şi cu apăs că această tărie a Bisericii o ajută şi credincioşii ei. Vom spune că toţi credincioşii Bisericii trebuie să primească darurile pe care le administrează Duhul Sfânt prin Biserică. „Biserica este trupul lui Hristos " - zice Apostolul Pavel, iar „ noi suntem mădularele trupului" (I Corinteni 12, 12).
O Biserică va fi vie, tare şi lucrătoare, când toate „mădularele" ei, când toţi membrii ei stau sub revărsarea Duhului Sfânt, aşa cum a fost în ziua Cincizecimii. „Au nu ştiţi - zice Ap. Pavel -că voi sunteţi casa lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?" (I Corinteni 3, 16). Când fiecare dintre noi va fi o casă a Duhului Sfânt, ce tare şi puternică va fi atunci Biserica!
O Biserică vie şi lucrătoare va fi atunci când Duhul Sfânt lucrează prin toate „mădularele" ei, sau când toate mădularele ei stau sub revărsarea Duhului Sfânt. „Biserica este trupul lui Hristos"; cum ar putea însă acest trup da înainte, dacă unele dintre mădularele lui sunt amorţite şi înţepenite? Aceste mădulare trebuie dezmorţite şi trezite!
Fiecare creştin îşi are locul său şi lumina sa în lucrul cel mare al Evangheliei. Eu mă uit la candelabrul din biserică. Ce predică minunată văd eu în lumânările din acest candelabru! Ele sunt de diferite mărimi; ele sunt aduse de diferiţi credincioşi, dar toate au acelaşi scop şi fac aceeaşi slujbă: luminează.
Uitaţi-vă din depărtare la un candelabru plin cu lumânări aprinse! Luminile lui se văd „una" singură. Sunt mai multe, diferite lumini, dar ele se văd „una".
În viaţa cea creştinească, fiecare creştin îşi are partea sa de lumină.
În Biserica lui Hristos, fiecare creştin îşi are partea sa de lumină, îşi are „lumina" sa.
Puterea unui creştin se măsoară după lumina ce o revarsă şi el în lume. Puterea unei Biserici se măsoară după lumina şi căldura pe care o revarsă în lume şi în suflete. Puterea unei Biserici sunt şi credincioşii cei „aprinşi" cu focul Duhului Sfânt.
Eu admir silinţa oamenilor de a-şi face biserici noi şi frumoase, dar eu aş admira şi mai mult năzuinţa de a-şi face şi Biserică vie, cercetând-o regulat, cu mic, cu mare şi făcând-o să răsune de cântări, slujbe şi rugăciuni. Pe multe locuri ţin oamenii la „cinstea" de a avea biserici pompoase, dar duminica le afli goale.
Ce lucru grozav este să vezi duminica o biserică goală, iar cârciumile şi târgurile pline! Şi ce lucru tot atât de grozav este să-i vezi pe creştini duminică dimineaţa în biserica lui Hristos, iar după amiază în biserica diavolului, în cârciumă! Oare nu este aceasta o grozavă întristare ce I se aduce Duhului Sfânt?...
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Luptaţi şi voi neîncetat pentru întărirea Bisericii lui Hristos! Luptaţi neîncetat să-i scoateţi pe oameni din iadul cârciumilor şi al păcatelor, atrăgându-i în Biserica cea vie a lui Hristos!
Preot Iosif Trifa (din cartea „Duhul Sfânt”)

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

DUHUL SFANT

Un ,,Dumnezeu necunoscut"


Vom începe învăţăturile acestea, spunând că Duhul Sfânt este un „Dumnezeu necunoscut". Creştinii de azi nu cunosc cu adevărat pe Duhul Sfânt.
Cu învăţătura despre Duhul Sfânt, vremile şi creştinii de azi se potrivesc de minune cu o întâmplare pe care o aflăm istorisită în Biblie, la Faptele Apostolilor, cap. 19, vers. 1-2:
„Pe când Apolo era în Corint, Pavel (Apostolul) a coborât la Efes. Aici a întâlnit câţiva ucenici şi i-a întrebat: «Primit-aţi voi Duhul Sfânt, când aţi crezut?». Ei însă i-au răspuns: «Nici n-am auzit măcar că este Duhul Sfânt!» " [Trimiterile folosite în aproape toate cărţile Părintelui Iosif sunt după o traducere a Bibliei pe care noi nu o cunoaştem; de aceea ele nu vor corespunde întocmai cu traducerile actuale. Ţinem mult să reproducem aceste trimiteri în forma folosită de Părintele, respectând în felul acesta originalul cu toate particularităţile lui. (Nota Editurii).]
Erau şi aceştia creştini botezaţi, dar de Duhul Sfânt n-auziseră nimic. Aşa sunt şi cei mai mulţi creştini de azi. Nu cunosc pe Duhul Sfânt; n-au luat încă Duh Sfânt; „nu este duh în gura lor", în inima lor, în viaţa lor şi în faptele lor.
Cred oamenii într-un Dumnezeu, ştiu cum S-a născut şi a murit Iisus Hristos, ştiu şi despre Duhul Sfânt atât cât se spune în Credeu, dar n-au în ei pe Duhul cel de viaţă şi de putere dătător. N-au pe Duhul Sfânt prin Care se revarsă în suflete şi în lume darurile cerului de sus.
Trăim un creştinism ce şi-a pierdut puterea, tocmai pentru că lipseşte din el - din sufletul oamenilor - darul şi Harul Duhului Sfânt. Să cercetăm dar acest „izvor al darurilor" şi al puterii noastre de creştini biruitori!
Ceva despre Taina Sfintei Treimi
Duhul Sfânt este Dumnezeu, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Este a treia Persoană din Sfânta Treime. Toate Scripturile ni-L arată pe Dumnezeu-Duhul Sfânt ca fiind de o fiinţă şi de o putere cu Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. Îl vedem pe Duhul Sfânt la facerea lumii... îl vedem la Botezul Domnului, îl mărturisesc cuvintele Domnului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le pe ele în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh" (Matei 28, 19). Şi cuvintele evanghelistului Ioan: „ Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi Aceştia Trei una sunt" (I Ioan 5, 7). Şi mărturisirea Apostolului Pavel: „Darul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi, cu toţi" (II Corinteni 13, 13). Şi alte multe, multe locuri din Sfânta Scriptură.
Cele trei Persoane din Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt una şi din veşnicie, cu deosebire că Tatăl este fără de început, Fiul este născut mai înainte de veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Cum spune şi cântarea noastră bisericească: „ Cu Duhul Sfânt este cuvântarea de Dumnezeu, unimea cea întreit sfântă; că Tatăl este fără de început, din Carele S-a născut Fiul fără de ani şi Duhul de un chip şi de un scaun, din Tatăl împreună a strălucit" (Antifon glas 8). La facerea lumii erau de faţă toate trei Persoanele din Sfânta Treime.
Dar faţă de mântuirea omului şi a omenirii, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt S-au arătat în timp. Dumnezeu-Fiul a venit la „plinirea vremii". A venit atunci când fusese hotărât din veci să vină. El a venit, ne-a răscumpărat şi, înainte de a Se înălţa la cer, ne-a făgăduit pe Dumnezeu-Duhul Sfânt.
Dumnezeu-Duhul Sfânt a venit şi El la o „plinire a vremii" sale, iar această plinire a sosit după ce Iisus Mântuitorul Şi-a isprăvit lucrarea mântuitoare şi S-a înălţat la cer. „ Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va da vouă, ca să rămână cu voi în veac, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede" (Ioan 14,16). 
Preot Iosif Trifa (din cartea „Duhul Sfânt”)

SLAVIT SA FIE DOMNUL!