...Despre Gheronda Iosif Vatopedinul
(Oastea Domnului se aseamana mult cu Monahismul de aceea cuvintele unor Parinti ne sunt de mare folos si noua celor ce vrem sa fim vrednici ostasii ai Domnului. Sa-i ascultam si sa luam aminte! )
,,......Am trăit în preajma fericitului Gheronda
Iosif Vatopedinul vreme de 30 de ani. De foarte multe ori am avut
posibilitatea, atât în privat, dar şi în cadrul catehezelor comune
întregii obşti, să ascult cuvintele lui, cuvinte bazate pe experienţele
lui duhovniceşti şi pe trăirea multor lupte ascetice. Îi mulţumesc lui
Dumnezeu pentru bunăvoinţa Lui.
Şi încă mai mulţumesc lui Dumnezeu,
dintr-un alt motiv: pentru că, găsindu-mă atât de aproape de Gheronda,
am avut posibilitatea de a observa felul în care el se împotrivea
întristărilor, prigoanelor şi defăimărilor pe care Dumnezeu le-a
îngăduit să vină asupra lui, aşa cum zicea întotdeauna, pentru păcatele
lui.
Am avut, de asemenea, îndrăzneala
duhovnicească pe care doar un fiu poate să o aibă, şi l-am întrebat
deschis despre aşezarea duhovnicească pe care o avea nu numai în
momentele dificile ale vieţii lui, ci şi în mângâierile duhovniceşti pe
care Domnul le dăruia cu îmbelşugare sufletului său atât de credincios
şi plin de virtute.Gheronda Iosif s-a născut în întâi iulie
1921 în Droúsia, lângă Páfos, în Cipru. În 1937 a intrat în Sfânta
Mănăstire Stavrovoúnio din Cipru, unde a fost tuns monah, cu numele de
Sofronie. Acolo avea să trăiască vreme de zece ani alături de doi
bărbaţi plini de virtute, Gheronda Varnava şi părintele duhovnic
Ciprian, la îndemnul căruia pleacă în Sfântul Munte şi ia legătura cu
Gheron Iosif Isihastul, cunoscut pentru înălţimea sa duhovnicească. A
intrat în obştea acestuia, care, în vremea aceea, îşi avea sălaş în
peşterile de la Sfânta Ana Mică.Din experienţa sa, fericitul Gheron Iosif
Isihastul cunoştea că marea taină a reuşitei monahului constă în a trăi
de la începuturile vieţii lui ascetice evenimentul prezenţei Duhului
Sfânt, lucru pe care i l-a dăruit direct şi de la început, prin
rugăciunea sa, monahului Sofronie. Într-o după-masă i-a spus că,
diseară, atunci când ei aveau, după obişnuinţă, să facă rugăciune, îi va
trimite un cadou, să fie pregătit să-l primească; acest lucru părintele
Sofronie nu prea l-a priceput.Seara însă, înainte să cheme numele
Domnului de trei ori, a fost umbrit de mila lui Dumnezeu şi a simţit
practic, pentru prima oară şi cu o intensitate foarte mare, plin de
lacrimi fierbinţi, dragostea lui Hristos şi adânca smerenie pe care o
dăruieşte Duhul Sfânt. Primise acest premiu cu rugăciunile părintelui
său. S-a hotărât să lupte şi mai mult, pentru tot restul vieţii sale,
pentru a-l dobândi şi a-l păstra.După cum ne spunea, cei mai buni ani ai
ascezei sale i-a trăit aproape de bătrânul său de Dumnezeu purtător şi
bunic al nostru duhovnicesc, Gheron Iosif Isihastul. De la acesta, care
era un foarte mare isihast, nu a preluat acelaşi mod de viaţă, adică
traiul cu desăvârşire isihast, ci viaţa fericită a ascultării.Catehezele sale şi trăirile sale ascetice
constituie testamentul său duhovnicesc care ne conduc de la pământ la
cer şi din moarte la viaţă, dacă ne facem următori cu adevărat, după
săracele noastre puteri, faptelor şi cuvintelor lui.Înţeleptul Gheronda din fericita lui
experienţă alături de Gheron Iosif, ce a constituit pentru el punctul de
plecare în demersul monahal de înaintare spre ceruri, şi-a aşezat, la
fel ca toţi Părinţii,temelia pe virtuţile supunerii şi înstrăinării,
conform poruncii Domnului: „oricine dintre voi care nu se leapădă de tot
ce are nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14,33).Îndoit este ipostasul omului, zicea, trup
şi suflet, îndoită trebuie să fie şi lepădarea. Iar cea dintâi, care se
referă la îndepărtarea de lucrurile lumii, chiar şi de persoanele
înrudite cu noi, de cele mai multe ori, datorită Harului lui Dumnezeu,
este cea mai uşoară. Mai dificilă, însă, este lepădarea gândurilor,
dorinţelor şi prejudecăţilor pătimaşe, aşa cum numesc Părinţii păcatele
după lucrare ce se găsesc ca obişnuinţă şi amintire în partea
cugetătoare a existenţei noastre, mai ales înlăuntrul inimii noastre
(vezi Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, Ágion Óros 1999, p. 9-10).După lepădare, ca îndatorire de prim rang
considera alipirea de un bătrân duhovnicesc. Astfel, sufletul ajunge la
o realizare deplină, când cel ce se leapădă de lume se hotărăşte să îşi
nege, prin lupta ascultării, toate cugetările şi dorinţele sale. Prin
învăţarea şi menţinerea unui program duhovnicesc, şi cu rugăciunile
sfântului său părinte, ascultătorul devine un luptător deplin şi cu bună
metodă, împotriva lumii şi a păcatului.
Prin lepădare, sunt abandonate cauzele
care produc puternica înclinaţie spre felurite de plăceri şi pofte. Cel
ce se luptă deja beneficiază, în urma lepădării, de o „relativă
libertate”, zicea Gheronda. Însă, în ceea ce priveşte „gândurile şi
amintirile” care atrag spre păcat şi „sunt întipărite în imaginaţie,
este nevoie de lucrare şi luptă” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10), pentru ca ele să se cureţe şi pentru ca omul dinlăuntru să se facă scaun de sălăşluire al lui Dumnezeu.
„Sufletul şi trupul se influenţează unul
pe celălalt, atât în progresul duhovnicesc, cât şi în căderea
duhovnicească, şi în viaţă, şi în moarte” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10).
Gheronda le accentua monahilor începători
un detaliu duhovnicesc din experienţa sa, anume că, în demersul nostru
către Dumnezeu „în care se găseşte curăţirea, luminarea, renaşterea şi
mântuirea” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10), trebuie să ne păstrăm îndrăzneala credinţei înaintea „sentimentelor ciudate” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis,
p. 10) care apar în inimile noastre fără să le dorim, ca unele ce ţin
de războiul duhovnicesc, datorită influenţei şi puterii întunericului.
„Sentimentelor ciudate” le mai zicea şi „înstrăinări duhovniceşti”, care
apar indiferent de buna noastră intenţie, ba chiar indiferent de vreo
greşeală sau cădere duhovnicească de-a noastră, nu numai datorită lipsei
noastre de experienţă în cele duhovniceşti, ci şi atâtor neputinţe ale
firii omeneşti.
În vremea sentimentelor intense,
deformate, care apar în acest război „este nevoie de perseverenţă şi
răbdare, ca să nu facem concesii propunerii” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú,
Vatopaidinés katihíseis, p. 10), dar şi de asceza zilnică,
programată, a ascultării, a rugăciunii, a cumpătării şi a întregului
nostru program de viaţă.Persistenţa, prin credinţă, în programul
de viaţă, este necesară ca „practică” ce-I dovedeşte lui Dumnezeu că,
pătimind înlăuntru de toate aceste sentimente ale păcatului, totuşi, cu
trupul nostru nu abandonăm lupta şi rămânem alături de El şi, adeseori,
datorită neputinţelor noastre duhovniceşti, mai ales pentru cei
începători este suficient să „păzim” pereţii chiliei noastre din
dragoste faţă de Dumnezeu, fără să vedem în suflet vreo lumină
mângâietoare a dumnezeiescului Har, fără să facem vreo rugăciune.
Încet-încet, în paralel cu practica şi cu
rugăciunea, fericitul Gheronda amintea anumite vederi duhovniceşti care
vin să întărească credinţa şi aduc apoi, cu repeziciune, datorită ei,
milostivirea lui Iisus în inima noastră; aceste vederi provin din
cuvintele nemincinoase ale Domnului.Chemarea noastră la luptă, sublinia
întotdeauna Gheronda, atât laicilor, cât şi monahilor, nu este „invenţia
şi dovada isteţimii noastre, ci a lui Dumnezeu, căci nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi (Ioan 15,16) şi nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis (Ioan 6,44)” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis,
p. 11). Începătorul nu poate cuprinde deplin, din cauza lipsei de
experienţă duhovnicească, aceste sfinte şi dumnezeieşti cuvinte. Această
şovăială chinuitoare este semnul imaturităţii şi lipsei de experienţă
duhovnicească, căci alegerea noastră de către Domnul nu poate fi deplină
decât în cadrele cuvântului „pe [cei pe] care i-a hotărât mai înainte,
pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi
îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi slăvit” (Rom.
8,30), ne zicea , cu o absolută şi smerită certitudine ce provenea din
credinţa neclintită în vederea ce i-o dăruise Dumnezeu.Cu atât mai mult cu cât luptătorul rămâne
în luptă, oricât de neroditor i s-ar părea la început, va pricepe cu
repeziciune marele adevăr al cuvintelor de mai sus, căci Dumnezeu nu
este mincinos; El ne-a chemat şi ne va da Harul Său, în ciuda oricărei
lipse de experienţe, a neputinţei, a păcătoşeniei noastre, ajunge să
depunem, în orice chip, efortul de a avea o nouă tentativă, de a nu ceda
ispitei. Această concluzie era o pradă de război din îndelungata lui
experienţă întru monahism. Statornicia deliberată în credinţă vizavi de
legea păcatului pe care o cocoloşim înăuntrul nostru era considerată de
fericitul Gheronda drept premiza unei reuşitei sigure.
„Este cu neputinţă”, zicea, „ca sufletul
care îndură cu credinţă o luptă îndelungată fără să se întoarcă înapoi
sau să devină nepăsător faţă de îndatoririle lui, să nu fie auzit de
Dumnezeu şi să nu se pricopsească” (cuvânt rostit în cadrul unei sinaxe a
obştii Mânăstirii Vatopaidi).
„Imediat, conform cu zelul său spre
Dumnezeu şi cu smerenia sa, cel ce se luptă va simţi ajutorul
dumnezeiesc, dar Harul lui Dumnezeu nu va putea rămâne continuu în mod
simţit împreună cu el, dar va rămâne după lucrare, până ce, dobândind
îndelungă experienţă, sufletul său abandonează orice ezitare şi poate
cuprinde simţit Harul lui Dumnezeu întru smerenie şi întru iubire,
împărăteasa virtuţilor. Virtuţile vor conduce sufletul, din zi în zi, la
o tot mai mare simţire duhovnicească şi la luminarea care este dăruită
sufletului care se luptă. Ca unul care urma pe Hristos răstignit,
Gheronda ne învăţa să nu ne plângem în vreme de ispite, ci să acceptăm
întotdeauna voia lui Dumnezeu. Zicea: Vedeţi, Sfinţii Părinţi, prin
credinţă, au câştigat Împărăţia. În concluzie, atunci când ţinem platoşa
credinţei, vom rezista războirii diavolului şi acoliţilor lui.
Uitaţi-vă, niciunul dintre Sfinţi nu a găsit pacea exterioară. Dumnezeu
i-a dat spre chinuri, întristări, exiluri, ucidere. Ce rost are, cu
naivitate, să continuăm să tot întrebăm «de ce»? Există vreun «de ce»? «În
lume necazuri veţi avea» (Ioan 16:33), «Şi veţi fi urâţi de toţi pentru
numele Meu» (Matei 10:22)” (cuvânt rostit în cadrul unei sinaxe a
obştii Mânăstirii Vatopaidi).
Mântuirea ne-a fost dăruită odată pentru
totdeauna prin Cinstita Cruce a Domnului. De ce însă nu trăim cu
consecvenţă pacea adâncă şi celelalte harisme ale Sfântului Duh? Se pare
că sufletul are nevoie de un timp fiziologic în vederea maturizării
sale, aşa cum se petrece şi cu trupul. Un copil mic, ne zicea, nu poate
fi crescut brusc prin nici un fel de mijloace tehnice. El trebuie să
crească în mod firesc, odată cu trecerea vremii. Pentru aceasta este
nevoie ca fiecare dintre cei care se luptă să fie hrănit duhovniceşte cu
învăţături şi lecturi duhovniceşti, şi mai ales cu practica ascetică,
pentru că nimeni nu primeşte cununa dacă nu aleargă după reguli.El dădea întâietate ascultării faţă de un
bătrân duhovnicesc, cu dragoste şi bună aşezare, de aceea, din aproape
oricare cateheză a lui care făcea referire fie la pocăinţă, fie la
rugăciune sau la oricare altă virtute, menţionarea ascultării nu lipsea,
fie chiar şi pe scurt.
Despre ascultare, zicea: „nu au atâta
valoare în sine faptele şi realizările noastre, cât mulţumirea aceluia
care dă porunca, bătrânul duhovnicesc sau egumenul, căci el se găseşte
chiar în locul Domnului” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 191).
Atrăgea atenţia cu deosebire celor aflaţi
întru ascultare să se ferească de indiferenţă şi nepăsare faţă de cele
duhovniceşti, să se ferească de încrederea în ei înşişi, de credinţa în
„gândul propriu”. Urmărirea mulţumirii părintelui duhovnicesc, cu zel şi
dragoste duhovnicească, dintr-o pornire ucenicească, îi acordă celui
care face ascultare posibilitatea ca dumnezeiescul Har, chiar în
momentul în care ucenicul slujeşte astfel, să Îşi exprime puterea
profetică prin intermediul bătrânului duhovnicesc.
Un împreună-ascet cu Gheronda Iosif şi
mult iubit de el, e vorba de Gheronda Efrem Katounakiotul, cunoscând
puterea acestui adevăr, îşi jertfea gândurile proprii înaintea
duhovnicului său extrem de bătrân, care, voind să-l încerce, îi dădea
tot felul de soluţii absolut absurde la chestiunile din viaţa de zi cu
zi, dar care se dovedeau, în cele din urmă, pentru dispoziţia şi
credinţa ascultătorului, ca fiind modalitatea corectă de acţiune, o
putere proorocească pentru viaţa cotidiană.Ascultarea reală este în acelaşi timp
smerenie, dragoste şi credinţă, ne zicea. Ca hotărâre, este smerenie;
atunci când înfăptuieşte devine dragoste săvârşită; prin urmare, ea este
o deplină încredinţare lui Dumnezeu. Nu credinţă începătoare precum
aceea pe care o au toţi credincioşii, ci credinţă care provine din
vederea lui Dumnezeu în Duhul Lui. Credinţa întemeiată pe ascultare,
adică pe smerenie şi pe dragoste, aduce în sufletul curat celui care se
luptă harismele Duhului Sfânt. „Preasfântul Duh, izvorul şi rădăcina
oricărei bunătăţi şi virtuţi” ” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 193) se odihneşte în această luptă, în această realitate duhovnicească.
Cuvântul lui Gheronda era întotdeauna
foarte concis în privinţa sensurilor duhovniceşti. În paralel cu
ascultarea, el aşeza rugăciunea neîntreruptă. Rugăciunea îl pregăteşte
pe cel ce ascultă să accepte prezenţa dumnezeiască, să aibă răbdare în
întristări, îngăduinţă faţă de greşelile aproapelui, conştiinţa legii
duhovniceşti şi, în general, conştiinţa prezenţei Harului lui Dumnezeu.Rugăciunea întru pocăinţă, întemeiată pe
ascultare, reuşeşte încet, încet să lumineze şi să cureţe inima. Aceasta
necesită o perioadă îndelungată, fiind perioada însămânţării
duhovniceşti şi a lucrării ţarinii sufletului; ceea ce urmează este
dobândirea virtuţilor, proces imperceptibil celui care rămâne în lupta
duhovnicească.
Într-un anume moment, însă, sufletul
ajunge să trăiască mai cu intensitate virtuţile, ca pe o stare
statornică de luminare interioară şi de uşurare, iar aceasta este vremea
înfloririi, când sufletul se bucură de prezenţa plină de bunătate şi de
pace, atotputernică, a Duhului.Încă din perioada înfloririi virtuţilor
şi luminării, Harul dumnezeiesc îi arată celui ce se luptă, prin unele
iluminări mistice, pentru a-i stimula zelul spre Dumnezeu în lupta
duhovnicească, prezenţa marilor harisme ale Duhului, conform cu
caracterul şi cu statura duhovnicească a fiecăruia.
Ce se petrece după toate acestea? Cel
care a trăit cele duhovniceşti nu a putut pe deplin să găsească cuvinte
potrivite pentru a ne explica desăvârşit. Gheronda ne-a lămurit faptul
că, după luminare şi dobândirea sfintelor virtuţi, sufletul pătrunde în
norul îndumnezeirii, şi ne-a amintit cuvintele rugăciunii arhiereşti a
Mântuitorului: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi
Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, […] precum Noi una
suntem” (Ioan 17:21-22). „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău” (Ioan
17:11). Această unire cu Iisus este unirea cu Tatăl. Atunci când
Apostolul Filip a cerut „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl”, El i-a
răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?”(Ioan
14:8-9). Din această unire deplină cu Iisus, celui ce se luptă îi
izvorăşte, prin vedere duhovnicească, cunoaşterea ontologică a persoanei
lui Dumnezeu. Iar acele harisme ale Duhului la care luptătorul este
receptiv, el le primeşte din dragostea lui Hristos, în conformitate cu
necesitatea pliromei Bisericii, numai şi numai pentru zidirea
aproapelui.
Atunci omul simte, chiar aflându-se în
mijlocul diverselor ispite exterioare şi întristări, că el este liber în
Hristos. Harul Sfântului Duh care i-a umbrit sufletul îi revarsă în
inima lui o lumină inexprimabilă, iar luptătorul nu mai are nevoie să
depună vreun alt efort. Ştie din experienţa lui îndelungată că, îndată
ce se întoarce spre Iisus, El Însuşi vine, ca o lumină, ca Iubire, ca
dragoste. Unde sunt atunci patimile, unde egoismul, mânia, tristeţea
lumească?
Dacă Hristos este în inima noastră, nicio
întristare, nicio patimă, niciun demon, nicio grăire de rău, nicio
ispită, nici moartea, nu mai au vreun fundament.În afara rugăciunii „Doamne, Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă !”, ale cărei roade sunt foarte multe, Gheronda
considera că modalitatea de rugăciune asemănătoare spovedaniei este
foarte roditoare şi mângâietoare, deoarece „ne simţim aşa precum
spunem”, iar „mintea nu se împrăştie, pentru că zămisleşte sensurile şi
cuvintele rugăciunii” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 337). Acest lucru se face pricină de înfrânare a minţii celei nestatornice prin fire.
Din strădania de durată şi din strădania
pe care, duhovniceşte, fiecare luptător o depune, acesta ajunge să
sesizeze, încetul cu încetul, faptul că îi este cu neputinţă să
biruiască vreuna dintre patimi sau să dobândească vreuna dintre virtuţi
fără Harul Domnului.
Astfel, înlăuntrul lui iau naştere
prihănirea şi osândirea de sine, în mod existenţial, ontologic, de
durată, iar acestea sunt roadele pocăinţei şi ale smereniei, dar şi ale
dragostei de Dumnezeu. Gheronda iubea mult, de aceea se şi osândea
neîncetat pe sine însuşi.Prihănirea de sine, cea care, la început,
necesită efort din partea celui care se luptă, pentru că în inima lui
se găseşte „cochilia dură a mândriei şi a trufiei”, pentru Gheronda era
un mod de viaţă care începuse, după cum zicea, prin ascultarea practică
şi prin învăţăturile pe care le primea de la Gheron Iosif Isihastul.
Prihănirea de sine a fost dată sufletului
pur şi curat, la început sub forma smereniei, iar mai târziu, sub formă
de lumină a unei iubiri atât e mari şi atât de puternice, încât atunci
când a fost întrebat de unul dintre noi despre bârfele care se vehiculau
pe seama lui prin mijloacele de comunicare în masă, a spus: „nu mă
deranjează, copile, eu însumi mă acuz pe mine însumi mai mult decât o
fac aceia”. Cu adevărat, căci insista să ne vorbească în învăţăturile pe
care ni le dădea, despre asceză şi despre prihănire, care, odată puse
în practică, conduc cu siguranţă şi fără îndoială la dragostea
dumnezeiască şi la răpire, şi nu ne ţinea prelegeri despre teorii
„duhovniceşti” care excită imaginaţia şi trufia celor aflaţi pe cale.
Adesea însă, deraia de la subiect şi se
făceau vădite anumite trăiri ascunse ale sale, încât odată, vorbind
despre dragostea dumnezeiască, ne-a zis: „nu pot înţelege această
generaţie, de aici. Hristos este viaţa noastră, dragostea noastră,
centrul existenţei noastre. De ce nu cădem, păcătoşii, cu îndrăzneală,
la pieptul Său? El Însuşi ne roagă. Ne roagă, pricepeţi asta? Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi”
(Ioan 15:4)”, „auzi, auzi”, zicea minunându-se, „Hristos ne roagă pe
noi să rămânem împreună cu El”. Şi a continuat: „nu cunoaşteţi cât şi
cum mă rog să trăiţi aceste cuvinte ale Domnului, precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea
(Ioan 15:9)”. I-au dat lacrimile fericitului Gheronda şi, din pricina
suspinelor, nu şi-a mai putut continua cuvintele trimise nouă din cer,
şi a repetat: „Copiii mei, Hristos le-a spus Apostolilor şi nouă, rămâneţi întru iubirea Mea” (cuvânt rostit în cadrul unei sinaxe a obştii Mânăstirii Vatopaidi).
Practica rugăciunii de tip mărturisire
este, de obicei, prihănire de sine şi conştiinţa absolutei noastre
neputinţe, zicea, dar şi simţirea vinovăţiei noastre. Aceasta era şi
starea şi aşezarea statornică a inimii fericitului Gheronda, şi, din
pricina acestei porniri a pocăinţei continue a lui, era rănit
duhovniceşte, astfel că plângerea şi lacrimile duhovniceşti îl ridicau
la înălţimile iubirii lui Dumnezeu şi la însăşi Înfierea, pentru multa
lui curăţie.
El avea foarte puţină educaţie lumească.
Nu făcuse decât două clase. Dar atât de bogată era luminarea Domnului în
sufletul său, încât, prin dragostea întru Duhul Sfânt, avea cunoştinţă
de ceea ce se petrece cu copiii lui duhovniceşti. De mai multe ori mi-a
zis: „Astăzi, copilul meu, acolo unde lucram, atât de puternică era
simţirea mea duhovnicească despre pătimirea unuia dintre copiii mei
duhovniceşti, încât nu am mai putut continua să lucrez. Am plecat să mă
rog, să Îl rog pe Dumnezeu”.Ajunsese, fericitul, la o aşa înaltă
măsură a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, încât cei care
nu-l cunoşteau s-ar fi putut întreba cum a putut un om neînvăţat să
scrie 16 cărţi duhovniceşti? Răspunsul este simplu: cu Harul lui
Dumnezeu, care s-a pogorât la evenimentul Cincizecimii. La fel cum
pescarii neînvăţaţi ai lui Hristos au renăscut şi au transformat lumea
întreagă.Sunt de 25 de ani slujitor al altarului
şi, de câte ori venea fericitul Gheronda să se împărtăşească, lacrimile
îi curgeau şiroi. Niciodată nu s-a împărtăşit fără lacrimi.
Avea statornică în inima lui simţirea
duhovnicească a dragostei faţă de Preasfânta, pe care o iubea foarte
mult. Chiar numai auzirea numelui Ei îi dădea lacrimi.Rugăciunile lui Gheronda Iosif pentru
întreaga lume care pătimeşte erau arzătoare. Se ruga nu numai pentru
cunoscuţi şi necunoscuţi, ci şi pentru cei ce-l bârfeau. Într-o
dimineaţă l-am văzut istovit, cu ochii în lacrimi. L-am întrebat: „Ce se
întâmplă, Gheronda, de eşti aşa de istovit”? Şi mi-a zis: „Aseară,
copilul meu, m-am rugat multă vreme. Am plâns mult pentru cel care spune
lucrurile acelea despre mine. L-am rugat pe Dumnezeu să-i lumineze şi
să-i mântuiască sufletul”.
Ajunsese, fericitul, la o aşa
desăvârşire, încât, din dragoste de Dumnezeu, înseta după moarte, „să mă
despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos” (Filipeni 1:23). De
fiecare dată când îl vedeam, mai ales în ultimul an dinaintea adormirii
lui, îmi zicea cu nostalgie: „aştept trenul, copilul meu, dar întârzie
să vină”.
A adormit fericitul Gheronda în 1 iulie
2009, iar după vreo oră şi jumătate, a zâmbit, pecetluind cu fapta
mărturia Învierii de obşte.Fericitul Gheronda a trăit încă de pe
pământ bucuria şi veselia celor vorbiţi de rău şi prigoniţi, după
cuvântul „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi
vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”
(Matei 5:11-12). A zâmbit fericitul Gheronda, după moartea sa, căci a
plâns duhovniceşte şi şi-a curăţit inima prin pocăinţă. „Fericiţi cei ce
plângeţi acum, că veţi râde” (Luca 6:21) a grăit gura nemincinoasă a
Aceluia pe care Gheronda L-a iubit atât de mult în viaţa sa.Ce mort a zâmbit după moartea lui? Dar
Gheronda nu este mort, doar a adormit, după cuvântul Domnului „sunt
unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea” (Marcu 9:1). A
adormit, şi în loc de tristeţe, obştea i-a prăznuit învierea.
Duhul a mărturisit, prin prezenţa Lui de
netăgăduit, bucuria care s-a făcut în ceruri. Harul Domnului ne-a
adeverit în mod simţit că Gheronda a dobândit măsura desăvârşită a
Înfierii şi a îndrăznelii faţă de Hristos, încât era liber să-şi
stăpânească trupul adormit.
El a fost cel care a refăcut Mânăstirea
Vatopaidi, aşa după cum au prezis Gheronda Efrem Katounakiotul şi
Gheronda Porfirie Kafsokalivitul. A preferat de bunăvoie discreţia,
răbdarea resemnată a vorbirii de rău, lipsirea de slavă şi, pentru
aceasta, Dumnezeu l-a slăvit. Ne-a adeverit în mod simţit îndrăzneala pe
care o are către Dumnezeu, precum un fiu adevărat faţă de tatăl său.
Testamentul său ultim şi veşnic a fost
acest cuvânt: „Iubiţi-vă unii pe alţii. Dacă sunteţi uniţi întru
dragoste, nimeni, niciodată nu vă va putea face rău”. Avea şi trăia o
adâncă încredinţare a dragostei. Zicea că „Dumnezeu nu are dragoste, ci
este dragoste, ontologic este dragoste. Dragostea este desăvârşirea
personalităţii noastre, nu este o virtute. Este însuşi chipul lui
Hristos. Priviţi înlăuntrul vostru şi încredinţaţi-vă că, atunci când
lipseşte dragostea, sunteţi tulburaţi. Persoana nu dăinuieşte fără
dragoste”. Şi a continuat: „Acela care păstrează dragostea, este el
capabil să aducă învinuiri, reproşuri, să nu facă ascultare, să
răstălmăcească, din moment ce iubeşte? Iubirea este o funcţie, un
element ontologic. Suntem datori să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi
suntem datori să ne jertfim sufletul pentru aproapele. Ne-a arătat-o
Însuşi Hristos în viaţa Lui pământească, în mod practic, nu ne-a dat o
simplă povaţă”.
Am încercat, după putere, să ne referim
la principalele elemente ale învăţăturii duhovniceşti a lui Gheronda
Iosif, elemente care constituie testamentul său duhovnicesc. Obştea
Mânăstirii Vatopaidi, unită, încearcă să facă ascultare cuvintelor lui.
Simţim puterea rugăciunilor lui care ne susţin." Amin
"In toata tara noastra,ca
in intreaga lume crestina,exista frumosul si evlaviosul obicei de a se
aseza flori in jurul Crucii Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
