URCAREA SCARII CARE NE DUCE LA CER

 Sa fim si nu doar sa parem adevarati crestini !!!


Duminica a IV-a din Postul Mare este închinată pomenirii Sfântului nostru Părinte Ioan, scriitorul Scării. Şi nici nu e nevoie să mai spunem de ce este acest aşezământ în Sfânta Biserică. Sfântul Post a fost rânduit nu numai pentru curăţirea noastră, ci şi pentru întărirea noastră în bine – nu doar pentru a pune început bun, ci si pentru a ne mişca mai departe pe calea spre desăvârşire. Astfel, iată, pentru ca nu cumva careva, după ce s-a ostenit puţin în săvârşirea binelui sau a dus o vreme viaţă creştinească, să creadă că a făcut deja totul sau că a ajuns departe în calea spre desăvârşire, fiecăruia dintre noi i se aduce aminte de Sfântul Ioan Scărarul, aşa încât, amintindu-ne de el, să ne zugrăvim în minte sfânta lui Scară şi, măsurând cu ea ostenelile noastre, să putem hotărnici mai limpede cât din cale am străbătut şi cât ne-a mai rămas. Pentru a vă ajuta în această lucrare, cel mai bine ar fi să vă descriu pe scurt sfânta Scară a urcării la desăvârşirea asemănării cu Dumnezeu. Cred, însă, că la acelaşi ţel se poate ajunge prin povestirea vieţii Sfântului Ioan Scărarul: fiindcă nu numai prin ceea ce a scris, ci şi prin viaţa sa el ne arată scara pe care trebuie neapărat să urce toţi cei ce doresc a se desăvârşi în viaţa duhovnicească.
 Viaţa Sfântului Ioan Scărarul este scurtă; dar ea, în mica sa întindere, încape mult – sau, mai bine zis, totul. Sfântul Ioan L-a îndrăgit pe Domnul din tinereţe şi, neluând seama la nădejdile mincinoase pe care i le dădeau înzestrările fireşti şi multa sa învăţătură, a părăsit lumea şi s-a retras departe de patria sa – în Sinai, pentru a se slobozi prin înstrăinare de multe piedici în calea vieţii duhovniceşti, şi a primi chiar prin locul de trai învăţătură cu privire la ce şi unde trebuie să caute.Punând în acest chip început bun, el s-a încredinţat din tot sufletul, chiar de la început, unui îndrumător bun, şi s-a pus într-o astfel de stare ca şi cum sufletul său n-ar fi avut nici înţelegere [raţiune], nici voie proprie. Inăbuşind în sine, prin aceasta, încrederea în sine şi lucrarea după voia proprie, el s-a izbăvit în curând de îngâmfarea proprie oamenilor înzestraţi, a dobândit cereasca simplitate şi s-a arătat desăvârşit în osteneli şi în virtuţile ascultării.Atunci când povăţuitorul lui a plecat, mai apoi, la Domnul, Sfântul Ioan, arzând de dragostea după o mai mare desăvârşire, ca unul ce era deja întărit în virtuţile călugăreşti, atât în cele dinafară cât şi în cele lăuntrice, a ieşit în stadia liniştirii [arena isihiei]. Alegându-şi pentru această nevoinţă un loc îndemânos la cinci stadii de biserică, a petrecut acolo patruzeci de ani viaţă sihăstrească, în aspră înfrânare şi nevoinţă, în necurmată rugăciune şi cugetare la cele dumnezeieşti, şi mai ales în lacrimi, care alcătuiau pentru el pâine ziua şi noaptea.Ca atare, a urcat grabnic la treapta cea mai înaltă a curăţiei şi s-a făcut vas al unor deosebite harisme dumnezeieşti: al vederii duhovniceşti, al îndrăznirii în rugăciune şi al facerii de minuni. Mai apoi, când trebuia să fie ales întâistătător, frăţimea l-a pus într-un cuget cârmuitor peste ei, ca pe un nou Moisi – şi el, coborându-se din muntele vederii de Dumnezeu, le-a înfăţişat, ca pe nişte alte table ale Legii, sfânta sa Scară, unde a zugrăvit chipul vieţii creştine desăvârşite, pe care el însuşi o străbătuse şi care i se întipărise, prin harul lui Dumnezeu, în inimă. Astfel călăuzindu-i pe acei monahi aleşi, el a ajuns la hotarul vieţii celei văzute şi s-a mutat în Ierusalimul cel de sus.
Iată în ce fel a trecut toată viaţa sfântului. Şi e uşor pentru oricine să bage de seamă că au fost trei trepte de căpetenie: părăsirea lumii şi a tuturor nădejdilor ei; ostenelile ascultării, după voia îndrumătorului; după aceea, liniştirea [isihia], care l-a făcut vrednic de harismele Dumnezeieşti şi de călăuzirea cu dumnezeiască înţelepciune a altora. Aceste trepte sunt de obşte tuturor sfinţilor care au strălucit pe pământ prin desăvârşirile creştineşti – precum vă puteţi înşivă încredinţa, citind cu luare-aminte viaţa oricăruia dintre ei. Aceleaşi trepte suntem datori să le străbatem şi noi, dacă dorim să fim, şi nu doar să părem, adevăraţi creştini.Să nu gândească cineva: „Asta e viaţa de călugăr-pustnic, dar noi suntem mireni, trăim în societate, între oameni: cum putem adapta viaţa Sfântului Ioan la noi? Chiar dacă ar vrea cineva să îi urmeze pilda, nu va putea, fiindcă noi ne aflăm în cu totul alte circumstanţe“. Să ştiţi, fraţilor, că puterea nu e în formă. Noi nu putem străbate cele trei trepte arătate în felul în care au fost ele străbătute de către Sfântul Ioan şi sunt străbătute de către toţi ne-mirenii; dar le putem străbate aşa cum pot fi ele străbătute în lume, trăind între mireni: în altă formă, dar cu aceeaşi putere.Inainte de toate, să le dăm numele lor cel adevărat. Lepădarea de toate, altfel spus părăsirea lumii, înţelegeţi cum vine. Ascultarea este viaţa întru osteneli bune, nu după voia proprie, ci după îndrumările altuia. In fine, liniştirea [isihia] este strădania de a fi neîncetat în inimă împreună doar cu Dumnezeu – şi când ajunge omul la starea aceasta, începe să vădească puteri dumnezeieşti, altfel spus harisme deosebite. Luaţi acum seama în ce fel pot fi împlinite toate acestea de către un mirean, şi chiar sunt împlinite de către voi.Ceea ce este la sfântul Ioan părăsirea lumii şi retragerea în Mănăstirea Sinaiului, aceea este la noi părăsirea vieţii păcătoase şi pătimaşe şi întoarcerea minţii şi inimii spre a face pe placul lui Dumnezeu: fiindcă lumea este chip al vieţii pătimaşe şi păcătoase, iar mănăstirea este simbol al vieţii îmbunătăţite. Cel ce părăseşte păcatul şi ia hotărârea de a trăi în sfinţenie, acela face acelaşi lucru ca cel ce părăseşte lumea şi intră în mănăstire. Dacă în acest post v-aţi pocăit fără făţărnicie şi aţi luat hotărârea de a nu-L mai jigni pe Dumnezeu cu păcatele voastre, iată că v-aţi făcut următori ai Sfântului Ioan în părăsirea de către el a lumii şi retragerea în mănăstirea din Sinai. Rămâne doar să fiţi statornici în această hotărâre şi în împlinirea cerinţelor ei, şi vă veţi face următori ai lui şi în cea de-a doua treaptă a urcării lui spre desăvârşire.Pe cea de-a doua treaptă, în mănăstire, Sfântul Ioan a purtat osteneala ascultării sub povăţuirea unui stareţ-îndrumător. In felul de viaţă pe care îl ducem noi, în ce trebuie să conste această ascultare? In împlinirea poruncilor care hotărnicesc felul de viaţă al fiecăruia dintre noi ca familist, ca membru al societăţii civile şi ca fiu al Bisericii. Fă ceea ce îţi spun poruncile, şi vei fi un bun ascultător. Eşti slugă? Implineşte poruncile pentru slugi. Eşti tată sau mamă? Implineşte poruncile pentru părinţi. Eşti fiu? Implineşte poruncile pentru fii. Eşti judecător? Implineşte poruncile privitoare la dreapta judecată. Eşti negustor? Negustoreşte aşa cum e porunca. Rânduiala statului cere ceva? Implineşte. Şi tot ce porunceşte Sfânta Biserică să împlineşti, de la cel mai mic lucru la cel mai mare. Toate acestea alcătuiesc ascultarea cea mântuitoare, când omul nu lucrează după voia sa, ci după cum este poruncit. Sfântul Ioan a avut îndrumător. Cine sunt îndrumătorii voştri? Păstorii Bisericii. Mergi, întreabă şi ia învăţătură de fiecare dată, şi fă după povaţa lor. Ei nu vă vor grăi voia lor, ci poruncile Evangheliei şi rânduielile Sfintei Biserici. Iată: cel care în acest chip, părăsind păcatul, va începe să trăiască întru ostenelile facerii de bine şi împlinirii poruncilor lui Dumnezeu în toate privinţele vieţii sale, sub călăuzirea păstorilor legiuiţi, acela va fi următor al Sfântului Ioan în cea de-a doua treaptă a desăvârşirii lui.In fine, cum să-i urmăm în liniştire? Iată cum. Ce este liniştirea? Privind dinafară, este îndepărtarea de toţi şi petrecerea în singurătate; iar lăuntric – este îndepărtarea oricărei împrăştieri a gândului şi adunarea de sine înăuntrul inimii pentru a petrece acolo fără ieşire, doar înaintea feţei Atotvăzătorului Dumnezeu. Liniştirea cea dinafară nu ne este la îndemână şi la felul nostru de viaţă poate fi doar întâmplătoare; însă liniştirea lăuntrică ne e la îndemână.Pe aceasta să v-o şi puneţi ca rânduiala, îngrijindu-vă în tot chipul a intra cât se poate de des în voi înşivă, în cămara voastră lăuntrică, şi acolo să staţi în singurătate doar înaintea lui Dumnezeu. Fie că sunteţi acasă, fie că sunteţi pe drum, la datorie sau în biserică, încordaţi-vă pentru a nu ieşi din inimă cu luarea-aminte şi a nu rupe ochiul minţii voastre de vederea feţei lui Dumnezeu: şi veţi fi sihastri, altfel spus isihaşti. Cerinţa de a petrece înăuntrul vostru liniştindu-vă se naşte în suflet ca urmare a ostenelii cu conştiinţă bună de a împlini poruncile lui Dumnezeu. Câtă vreme patimile şi deprinderile păcătoase rămân în suflet este cu neputinţă să avem liniştire lăuntrică: aşa e felul lor. Osteneala facerii de bine şi a împlinirii poruncilor lui Dumnezeu smulge din firea noastră patimile şi deprinderile păcătoase. Atunci se naşte dorul de a fi una cu Domnul. Şi, iată, cei ce s-au întărit în fapte şi aşezări sufleteşti bune intră adeseori – fie rugându-se acasă ori la biserică, fie în vremea meditaţiei şi citirii evlavioase – adânc înăuntrul lor şi se cufundă într-o asemenea liniştire, că nu bagă de seamă cum trece timpul şi, în ciuda ostenelii exterioare, de pildă în vremea rugăciunii ori stării în biserică, n-ar vrea să înceteze, ar vrea să rămână pentru totdeauna în acea fericită stare. Aşa începe liniştirea lăuntrică, ce este cu putinţă şi pentru familişti. Rămâne doar să vă continuaţi viaţa întru aceeaşi osteneală a facerii de bine, în tot chipul îngrijindu-vă şi rugându-vă să fiţi mai des în aceste stări, şi căutând ca ceea ce se întâmplă din când în când să devină ceva neîntrerupt. Şi aşa va fi. Domnul nu va părăsi osteneala dragostei. Trebuie doar să înlăturăm din viaţa noastră tot ce poate strica această bună rânduiala şi stinge fericita căldură a liniştirii lăuntrice.
Iată cum se poate face şi fiecare dintre voi următor deplin al Sfântului Ioan. Numai că, fraţilor, trebuie să alergaţi în aşa fel ca să ajungeţi la ţintă. Urcaţi la măsura vârstei plinirii lui Hristos. Vedeţi ce pildă? înaintea ei, toată lucrarea noastră nu e nimic: ce să ne mai uităm la fleacurile noastre de virtuţi? Deci, cele din urmă uitând, spre cele dinainte tindeţi, spre răsplătirea chemării celei de sus a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus (Filip. 3, 13). Amin!”

2 aprilie 1861(Sursa:Razboi intru cuvant)

 Sf.Teofan Zavoratul

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

      Pacea Crucii Tale

 Pacea Crucii Tale, scump Mântuitor,
este-al bucuriei mele-adânc izvor.




Vreau pacea Ta, o Domnul meu,
să-mi umple inima mereu,
deplin s-o am şi s-o trăiesc,
— aşa să Te mărturisesc.





Pacea Crucii Tale mângâie deplin
ale vieţii mele răni şi plâns, şi chin.

Pacea Ta mi-alină duhul frământat
când, prin pocăinţă, sunt din nou iertat.

Pacea Ta-mi păstrează harul zi de zi
când, smerit, Cuvântul caut a Ţi-l păzi.

Pacea Ta-i odihna şi comoara mea,
n-am nimic pe lume mai de preţ ca ea.

Pacea Ta, Iisuse, o voi vrea mereu,
ea e fericirea sufletului meu.

 Traian Dorz

PENTRU A ,,PASI"IN CER AVEM NEVOIE DE .......

...liniste si pace duhovniceasca (isihie)

Dacă ar putea cineva să pătrundă cu adevărat în miezul agoniei existențiale a omului care se naște din dorința de unitate ar descoperi că tocmai această dorință trădează setea sufletească a omului de liniște. Omul este dezbinat și sfâșiat lăuntric; acela care măcar trăiește nevoia de unitate ca pe o căutare fundamentală a vieții, în adâncul sufletului ființei sale tânjește după liniște. De altfel, dacă un om tulburat de conflictele și dezbinările sale lăuntrice ar ajunge la închegarea și unificarea sa sufletească, primul lucru bun de care s-ar împărtăși ar fi cu siguranță pacea duhovnicească, ca expresie a armoniei stărilor și a conținuturilor sale sufletești. De aceea, viețuirea ascetică, pustia Părinților neptici ar propune celui însetat de unitate și de dorința de absolut să experimenteze în spațiul sufletesc al singurătății sale liniștea ascetică și ”îndepărtarea” de lucrurile acestei lumi. Și aici, desigur, s-ar confrunta cu o realitate probabil ”irațională”, cu o stare specială de liniște și de singurătate sufletească.

În percepția comună a lumii, dar și în spiritul multora dintre cei care decid să se înroleze în regimul ascetic, liniștea vieții monahale este înțeleasă ca o abandonare a realității și ca o renunțare la îndatorirea socială a vieții. Este adevărat că regimul monahal este ales de cele mai multe ori ca un mod de viață sub presiunea nevoii sufletești de fugă, de ”abandonare”, de căutare a unei liniști trupești și duhovnicești departe de grijile și zgomotele lumii. În cazul acesta, omul obosit de viață, deznădăjduit de iluziile pe care aceasta i le oferă, dezgustat de falsele relațiile interpersonale, cere ocrotire, liniște și odihnă în brațele regimului monahal. Dar exact aici există o neînțelegere teribilă pe care, însă, Isaac Sirul o spulberă prin descrierile sale pătrunzătoare și prin exemplificările sale caracteristice.

Potrivit Sfântului Issac Sirul, liniștea monahală sau ascetică nu este o pace sufletească care asigură o relaxare plăcută, molâie a sistemului nervos și, în general, a spiritului omenesc. Nu este o lipsă de griji în contextul seducător al unei indolențe orientale. Este un proces duhovnicesc dinamic ce se experimentează, cel puțin în prima fază al lui, în spațiul extenuant și istovitor al încercării și al întristării. În interiorul cuptorului aprins al lumii lăuntrice circulare se consumă fiecare element sufletesc negativ și se pregătește cercetarea de sine purificată. În cazul acesta, omul întâlnește ”absurdul” în înțelesul cel mai profund al liniștii monahale sau ascetice. Această liniște nu este o abandonare a celor lumești, care pornește dintr-o dorință inconștientă de ”dezertare”, ci forma cea mai dinamică a vieții de punere în practică și de exercițiu. Este o isihie „neliniștită”.

Potrivit Sfântului Isaac, ”liniștea omoară simțurile din afară și trezește pe cele dinăuntru, iar viețuirea din afară face cele potrivnice acestora, trezește simțurile din afară și omoară pe cele dinlăuntru”. Liniștea activează lumea lăuntrică a personalității și o introduce în mod excepțional într-o luptă dificilă și sângeroasă. De aceea, numai cel care surprinde cu adevărat înțelesul liniștii, știe în ce lucrare urmează să se angajeze, iar cunoașterea acesta îl însoțește pe toată durata efortului neîntrerupt pe care-l depune pentru a experimenta în mod conștiincios neliniștile ascetice ale ”liniștirii”. Așa cum cârmaciul ia aminte la stele pentru a menține drumul corect al corabiei sale, ”așa ia aminte și călugărul (nota mea:,,si nu numai el ")prin privirea înăuntru, pe tot drumul călătoriei sale, spre ținta pe care și-a luat-o în mintea sa în ziua cea dintâi în care a pornit să călătorească în marea aspră a liniștii, până va afla mărgăritarul pentru care s-a scufundat pe sine în adâncul neajuns al mării liniștii”.

Despre experimentarea liniștii ascetice, ar putea spune cineva, că este o încercare primejdioasă de scufundare continuă în ”adâncul neajuns” al lumii lăuntrice. Este o strădanie istovitoare ce are loc sub întinderea mării lăuntrice și în vederea descoperirii mărgăritarului cunoașterii de sine și a cercetării de sine purificate.

Dar intensitatea și amploarea acestei strădanii sufletești lăuntrice subliniază faptul că ”intrarea” în liniște trebuie să fie considerată o chemare cerească. ”A se dedica cineva lui Dumnezeu este o harismă” și pentru aceasta, ”intrarea ta în liniște să fie cu dreaptă socoteală. Caută de înțelege lucrarea aceasta și să nu alergi după nume”. Dorința și râvna pentru liniștea ascetică trebuie să fie înțelese ca o chemare și o harismă cerească, ca o cale duhovnicească tainică, deja trasată înaintea picioarelor adevăratului atlet duhovnicesc, înainte de a porni pe drumul său. Cel chemat ”să primească pentru mărturia sa nevăzută cununile sfințirii”, prin truda sufletească de nedescris a pustiei, este chemat la o luptă neîncetată care duce la cunoașterea de sine și la purificarea sufletească. Nu este, așadar, destinat să se liniștească, ci să lupte! Însă, pe măsură ce luptă, se liniștește!

Înțelesul cel mai adânc al căutării liniștii este cu siguranță întâlnirea liberă și comuniunea cu Dumnezeu. ”Isihastul” nu se odihnește pentru a-și satisface cererea umană de liniște sufletească. Se liniștește dinamic și energic pentru a păși pe o cale duhovnicească unică și deosebită care îl va aduce aproape de Dumnezeu și îl va uni cu ”Mirele Hristos”. Ascetul și monahul care se dedică purificării și cuceririi lumii lăuntrice, merg astfel pe un drum legitim de dialog și de unire cu Dumnezeu.

În orice caz, însă, omului străin de cele duhovnicești îi pare ciudată sublinierea sângeroasă a cuceririi lumii lăuntrice ca și condiție prealabilă a unirii cu Dumnezeu. Atletul neptic a ales o cale deosebită, dar și dificilă, de a ”păși” în cer! Probabil că omul lumesc nu poate să scape ușor de dispoziția critică atunci când analizează adâncimea și intensitatea lumii lăuntrice în interiorul căreia ascetul caută mărgăritarul, experimentarea iubirii tainice cu Dumnezeu.

Cu toate acestea, experiența ascetică a lumii lăuntrice, în spațiul duhovnicesc al liniștii, este uimitoare și cutremurătoare pentru duhul nostru distrus de secularism. De aceea, atunci când ne aflăm în fața ”icoanelor” sufletești și duhovnicești ale liniștii ascetice, ne bucurăm de priveliștea tainică fără a o putea înțelege. ”Lucrarea prețioasă a liniștii este limanul tainelor”. Și la acest liman al tainelor, la experiența tainică a liniștii, admirăm măreția lumii lăuntrice în interiorul căreia este închis cu adevărat cerul.

Să ascultăm, desigur, cu smerenie glasul ascetic: ”Străduiește-te să intri în cămara cea mai dinăuntru a ta și vei vedea cămara cerească. Căci într-o singură intrare le vei vedea pe amândouă. Scara împărăției aceleia e înlăuntrul tău, ascunsă în sufletul tău. Botează-te [spală-te] pe tine în tine însuți de păcat și vei afla acolo suișuri pe care vei putea urca”.

Această icoană duhovnicească a lumii lăuntrice a Împărăției lui Dumnezeu este o experiență avansată a liniștii ascetică, este o izbândă a valorii duhovnicești a cunoașterii de sine și a cercetării de sine, dobândită prin trudă sufletească de nedescris și prin încercări ascetice, este o individualizare a Împărăției lui Dumnezeu prin puterea liniștii și a punerii în practică.

De altfel, cercetarea de sine, intrarea în cămara lumii lăuntrice, este tocmai o ”cercetare” a celui ce se osârduiește înlăuntrul liniștii, în Biserica în care locuiește Duhul Sfânt, adică în adâncimea ce mai intimă a personalității sale. ”Cel ce cercetează sufletul său în toată clipa își are inima veselindu-se de descoperiri. Și cel ce-și adună privirea minții înlăuntrul său vede în ea raza Duhului. Cel ce se scârbește de orice împrăștiere vede pe Stăpânul înlăuntrul inimii sale. Iată cerul este înlăuntrul tău, de ești curat, și vei vedea îngerii împreună cu lumina lor.”

Această experimentare a lumii lăuntrice surprinzătoare reprezintă o cercetare lăuntrică a unității sufletești absolute și, în același timp, este o satisfacere a dorinței de absolut. Experimentarea aceasta este deci, o contradicție cutremurătoare cu singurătatea spirituală a lui Camus și un răspuns pentru omul contemporan care caută să-și așeze sufletul său pe cele cinci vânturi!

Cel ce se depărtează de sinele său își înmulțește sfâșierile sale lăuntrice și se silește fără milă să purceadă pe cale fără ieșire. În schimb, cel care acceptă să intre în „cămara„ sa, să se întoarcă în sinele său, descoperă calea tainică a unității și a armoniei sufletești și duhovnicești. Dincolo de aceasta, cercetează taine nedescoperite și de nedescris, pentru că ”celui ce se cunoaște pe sine i s-a dat cunoștința tuturor. Căci în cunoștința de sine se află plinătatea cunoștinței tuturor”. De aceea, desigur, ”cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri”. Astfel, cunoașterea și interpretarea lumii [exterioare] o experimentează în miezul lumii lăuntrice,  după ce în decursul procesului duhovnicesc a realizat unitatea sinelui său. În acest înțeles ascetic al liniștii, omul contemporan găsește soluția enigmei lui Camus.

Ceea ce îl tulbură pe Camus și îl face să trăiască un gol istovitor este ”tăcerea lumii”. Lumea nu îi vorbește. Fie pentru că nu are nimic să-i spună, fie pentru că nu poate să vorbească ”despre ea însăși”. Ei bine, tăcerea lumii intensifică sfâșierile lăuntrice ale lumii interioare, o face să se risipească în cele cinci vânturi, deoarece căutarea unității, dar și a sensului lumii risipește forțele sufletului într-o luptă continuă, în lupta lui Sisif. De aceea, în mitul lui Sisif, Camus vede întregul sens tainic al absurdului care ”se naște” din contradicția existentă dintre dorința omului și tăcerea absurdă a lumii”.

O observație atentă a omului modern și a dorinței sale nesatisfăcute de ”progres” și de ”dezvoltare tehnică” ne dezvăluie faptul că astăzi omul întruchipează pe mult zbuciumatul Sisif. Omul lucrează ”obsesiv” la sfâșierea treptată a sinelui său prins în cursa absurdului. Liniștea constituie o experiență îndepărtată, o nostalgie, aparținând pauzelor luminoase ale autocriticii ”mecanice”. Cum ar putea omul să se oprească puțin din alergătura sa sisifică pentru ca să asculte cu atenție mesajul liniștii ascetice?

Iată o problemă teribil de „neliniștitoare”.

  

 Ioannis Kornarakis  
(Ανταύγειες της Πατερικής ερήμου μέσα στο σύγχρονο κόσμο, p. 22-28, Ed. Pournara, Thessalonic 1982)

(Sursa:http://www.pemptousia.ro)

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

CUVINTE DULCI LA INCEPUT DE POST

 ...,,daca voim sa postim cu adevarat,suntem chemati mai intai la indreptare,la pocainta,la recuperare si la reabilitare,fara de care nu exista mantuire..."

"Dreptmaritori crestini,



  La prima vedere, pericopa evanghelica de astazi pare sa vorbeasca despre trei lucruri diferite. Intai, zice:
   „De veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre "
Pare a fi vorba despre iertare. Al doilea:
   „Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua, si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie“.
 Este vorba, e clar, despre post.
 Al treilea:
   „Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura. Ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta“.Suntem sfatuiti, se pare, la milostenie.
 Asadar, evanghelia pare a ne vorbi astazi despre trei lucruri diferite: despre iertare, despre post si despre milostenie. O sa vedeti, insa, ca aceasta pericopa se refera, de fapt, la un singur lucru, si anume la post — caci de aceea este Lasatul Secului pentru Postul cel Mare. Se refera, insa, la postul deplin, care include si iertarea si milostenia, ca expresii ale infranarii si jertfei, deopotriva. Dincolo de postul de mancare deci, cu care ne-am obisnuit si pe care-l tinem din copilarie aceasta evanghelie ne provoaca la postul desavarsit, nu doar al stomacului, ci si al mintii, al simtu­rilor, al vointei, al tuturor faptelor si al tentatiilor noastre pacatoase — adica, al omului intreg.
 Haideti sa luam pe rand aceste aspecte ale postului, cuprinse in evanghelie. Iertarea. Ce spune? Daca veti ierta, vi se va ierta. Daca nu veti ierta, nu vi se va ierta. La prima vedere pare un troc, o tranzactie ca cele comerciale; pare ceva negustoresc, ca si cum Dumnezeu ar face negustorie cu noi. Ceva de genul: „Daca ierti, iti iert si Eu; daca nu ierti, nu-ti iert nici Eu“. Ei bine, sa nu credeti ca Dumnezeu „vede” lucrurile atat de simplist, sau poate dovedi o atare ambitie! Nu! Lucrurile nu trebuie privite asa de superficial, macar si pentru faptul ca iertarea aceasta este post. Cum este post? Pai, care altul credeti ca este motivul pentru care astazi, la Duminica Lasatului de Sec, Dumnezeu ne vorbeste mai intai despre iertare, daca nu acela ca si ea este tot post? Vrea sa ne arate ca postirea inseamna in primul rand iertarea celor de langa noi, caci in viata cealalta — pentru ca in perspectiva vietii de dincolo postim sau iertam — departe de a fi troc sau vreo tranzactie plina de ambitii, va fi recuperare si reabilitare. Iertarea cu care debuteaza evanghelia de astazi vrea sa ne arate ca, daca voim sa postim cu adevarat, suntem chemati mai intai la indreptare, la pocainta, la recuperare si la reabilitare, fara de care nu exista mantuire, iar noi ne dorim, in fapt, mantuirea. Cu acest gand trebuie sa-l iertam pe fratele nostru si, la randu-ne, sa ne cerem iertare, nu in ideea unui schimb sau a unei tranzactii in spirit de dreptate. Ca pe o recuperare a relatiei cu fratii nostri, prieteni sau dusmani, vecini de aproape sau straini de departe. Cu toti acestia suntem chemati sa postim cu adevarat, sa ne recuperam relatiile, iertandu-i si cerandu-le iertare.
 In al doilea rand, evanghelia de astazi chiar abordeaza direct subiectul postului, asa cum era si de asteptat. Dar, spre mirarea noastra, intalnim o aparenta contradictie in cuvintele Mantuitorului, pentru ca, pe de o parte, condamna pe cei care tineau numaidecat sa se arate oamenilor ca postesc, intunecandu-si fetele si atragand atentia in felul acesta celorlalti: „Atentie! NOI postim“! Pe de alta parte insa, ne invata sa ne „ungem capetele” si sa ne „spalam fetele” cand postim, intr-un alt fel de a atrage atentia asupra noastra. Vasazica, desi sunt acuzati cei care faceau ceva anume ca sa arate ca postesc, intunecandu-si fetele, ni se cere, totusi, si noua ceva!… Ce vrea sa spuna Domnul cand zice sa ne ungem capetele si sa ne spalam fetele? Ei bine, nu este nici pe departe vorba de un alt fel de „fatarnicie”… intelesul este urmatorul: ungerea capului inseamna luminarea mintii cu darurile Duhului Sfant, capul inchipuind mintea, iar spalarea fetei inseamna curatirea „omului celui din afara”, adica a simturilor noastre, caci fata inchipuie pe omul cel dinafara, omul trupesc, omul simturilor. Iata cum Hristos ne atrage atentia ca postirea trebuie facuta si cu mintea, cu ratiunea, dar si cu simturile noastre, cu care adeseori alunecam spre pacat sau tentatii pacatoase.
 In sfarsit, „al treilea lucru” la care pare a ne chema evanghelia de astazi este milostenia, ca remediu impotriva lacomiei. Si anume: feriti-va de lacomie! Nu va adunati co­mori aici, pentru ca daca le veti aduna aici, aici vor ramane, si odata cu acelea si inima voastra lipita de ele. Cred ca nu trebuiesc spuse prea multe! Fiecare dintre noi ne simtim mai mult sau mai putin legati de bunurile materiale si fiecare, probabil, ne trezim, pana si in cel mai sfant ceas, acela al rugaciunii, seara, dimineata sau chiar si aici in biserica, gandindu-ne tot la bunurile noastre care, din lucruri necesare traiului se transforma adeseori in „tirani” care ne robesc si nu ne lasa nici sa ne mai rugam. Lacomia pe care o infiereaza evanghelia de astazi vizeaza zgarcenia si neinfranarea, specifice deopotriva zgarcitului proverbial, dar si lacomului nesatul ori colectionarului patimas de orice, care se lasa de bunavoie robiti de lucruri trecatoare, numai de Dumnezeu nu inteleg sa se lase „robiti”.
 Ei bine, lacomia pe care o respinge evanghelia de astazi este tot nepostire, pentru ca este neinfranare sau lipsa milosteniei, iar postul nu trebuie sa fie doar al stomacului ci, asa cum ni se arata astazi, al omului intreg: si al ratiunii, si al simturilor, dar si intarit cu iertare si dragoste fata de aproapele nostru. Postirea inseamna deopotriva infranare de la tot ceea ce ne corupe si ne robeste, nelasandu-ne sa ne comportam si sa gandim ca niste oameni liberi.
 Iata de ce am zis mai inainte ca doar in aparenta pericopa aceasta vorbeste despre trei lucruri diferite! De fapt, nu putea sa vorbeasca, fiind Lasatul Secului, decat de unul singur — despre post —, dar arata care este postul omului intreg, dincolo de postul stomacului, pe care il tin cei mai multi, multumindu-se de cele mai multe ori doar cu el. Evanghelia de astazi ne arata ca postirea noastra trebuie sa se indrepte si impotriva rautatii, spunandu-ne ca trebuie sa si iertam. Sa lasam rautatea la o parte si sa imbratisam cu dragoste pe cei ce ne-au jignit, ne-au barfit, ne-au nedreptatit etc. Ne invata ca postire inseamna si infranarea de la tot ceea ce ne robeste si de la tot ceea ce ne face sa ne lipim inima aici pe pamant de bunurile acestea trecatoare, nemantuitoare si care nu au nimic de-a face cu viata de dincolo. De asemenea, ne arata si ca trebuie sa imbratisam postirea cu bucurie, iar nu tristi; nu intunecati la chip, ci cu entuziasm si cu sentimentul ca aceasta ne zideste, nu ne imbolnaveste; ne creste sufleteste, nu ne „slabeste“.
 Evanghelia de astazi ne cheama si ne provoaca, asadar, in integralitatea ei la post, dar la postul deplin, al omului intreg: al trupului, al sufletului, al ratiunii, al simturilor si al tuturor laturilor fiintei noastre. Nu doar la un post de bucate, care ar putea transforma abordarea noastra in simpla dieta alimentara, cura de slabire, detoxifiere a organismului, economie financiara ori formalism neroditor, ca la fariseul ce, desi postea de doua ori pe saptamana, a fost intrecut de catre vamesul care, probabil, nu postise niciodata (Lc. 18,10-14). Atentie, asadar, perioada aceasta de postire, in care vom intra de maine, nu inseamna dieta ori simpla infranare de la anumite mancaruri, ci se vrea daruire totala, cu tot trupul si sufletul nostru, ca in intreaga noastra fiinta sa se intample ceva; in toata fiinta noastra, nu doar in trupul nostru, ca Sfanta Inviere de la hotarul acestei perioade sa fie cu adevarat „lumina” si binecuvantare pentru intreaga noastra fiinta, pregatita si purificata integral pentru intalnirea cu Hristos cel inviat din morti.
 Si inca ceva: sa nu vedem in aceste patruzecisisapte de zile doar o simpla „ocazie”, fie ea si fericita, de a progresa duhovniceste! Urcusul nostru duhovnicesc nu ar trebui sa se constituie din sincope: patruzecisisapte de zile anul acesta, patruzecisisapte de zile la anul, patruzecisisapte de zile peste doi ani s.a.m.d. Ci, aceasta perioada se vrea permanentizata in viata noastra, in perspectiva vietii de veci, unde nici nu vom mai manca, nici nu vom mai bea, nici nu vom mai putea avea altfel de relatii cu aproapele decat de buna intelegere si dragoste (Lc. 20,34-35), nici nu vom putea strange altfel de comori, decat darurile si binecuvantarea lui Dumnezeu.
 Asa stand lucrurile, sa rugam pe Dumnezeu sa ne invredniceasca si pe noi, cei care am venit astazi sa luam binecuvantare pentru post, sa abordam aceasta perioada cu toata fiinta, impacandu-ne cu semenii nostri, cerand iertare celor carora le-am gresit, postind cu trupul, dar si cu mintea, cu gandurile noastre, cu simturile, cu fiinta noastra intreaga, si dezlipindu-ne de lucrurile carora, dintr-un motiv sau altul, am ajuns sa le fim robi si sa le slujim, in loc sa slujim Adevaratului si Bunului Dumnezeu. Sa ne binecuvinteze Domnul cu post bineplacut Lui si spor duhovnicesc, sa aprinda in sufletele noastre focul doririi permanentizarii comuniunii cu El, iar Slavita Invierea Sa sa ne fie binecuvantare si balsam noua, celor ce ne straduim, iata, sa ne apropiem de El cu trupul, dar si cu sufletul si cu toata fiinta noastra, Amin”.

P.S.Sebastian-Episcopul Slatinei si Romanatilor

(,, Predici la Duminicile de peste an")

(Sursa: Război întru Cuvânt )

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

Teme-te.....!!!

 Teme-te de Ochiul Veşnic
Care-ţi vede orice-ascuns
şi de clipa când, de toate,
ai să mergi să dai răspuns.

Teme-te şi vino astăzi
la Hristos, încrezător,
numai El îţi poate-aduce
un sfârşit mântuitor.

Teme-te de focul veşnic
care arde fără scrum
şi de care nu-i scăpare
numai pe-al Golgotei drum.

Teme-te de plânsul veşnic
care-l vor vărsa-n pustiu
cei ce nu privesc spre Domnul
decât când e prea târziu.

Teme-te de chinul veşnic
ce va arde nemilos
conştiinţa celor care
lepădat-au pe Hristos.


Teme-te de-amarul veşnic
care-i partea celor răi
care n-au căutat în lume
sfintele vieţii căi.

Teme-te de Judecată,
că e vai pe veci de-acel
care la Hristos va merge
fără-a fi venit la El!

 Traian Dorz

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

CA SA AJUNGEM LA INVIERE......

 Inainte de judecata lui Hristos ,,sa ne judecam singuri fara crutare si fara partinire"(I Cor.11,31)!!!

  

A treia Evanghelie care ne pregăteşte pentru intrarea în Sfântul şi Marele Post, este cea  a Judecăţii de apoi. Singur numele acesta este foarte înfricoşător.Dacă primele două Evanghelii din Duminicile trecute ne puneau faţă în faţă doar cete anumite de oameni – de o parte cei smeriţi şi de alta cei mândri sau de o parte cei pocăiţi şi de alta cei desfrânaţi – Evanghelia din această Duminică ne pune în faţă nesuferitul tablou al judecăţii viitoare, când vor sta înaintea Domnului nostru Iisus Hristos – Judecătorul lumii – cele două mari cete ale omenirii, ceata celor drepţi şi ceata celor păcătoşi.
,,Domnul l-a facut pe om dupa chipul si asemanarea Sa, dandu-i ratiune, inima si vointa libera. Ratiunea i-a dat ca sa ii lumineze calea vietii, sa faca deosebire intre bine si rau, intre folositori si vatamator. Inima i-a dat ca sa-L iubeasca pe Dumnezeu si sa-si iubeasca aproapele. Vointa libera i-a dat ca sa semene in sufletul sau semintele binelui si, prin incordarea acestei vointe, sa infaptuiasca in viata sa tot ce este mantuitor si folositor.Daca omul urmeaza in viata sa glasul ratiunii, simtamintele dragostei si cerintele constiintei, el se poarta ca o fiinta rationala si libera – si cu cat face asta intr-o mai mare masura, cu atat isi intareste si isi dezvolta libertatea vointei. Dimpotriva, daca omul prefera in viata ceea ce este rau, vatamator, pacatos, el isi pierde pe zi ce trece libertatea vointei, prefacandu-se intr-un rob al pacatului si al patimilor – iar robul pacatului isi pierde demnitatea de om si rangul de fiu al lui Dumnezeu.Nu e pe pamant om cu desavarsire mort duhovniceste si cu desavarsire pierdut, cu toate ca nu exista om lipsit de scapari ale rationalitatii, ale inimii, ale constiintei. Oricat de rea si de pacatoasa ar fi puterea lui, el isi da totusi seama in adancul sufletului sau si al constiintei necalcate cu totul in picioare ca nu face ceea ce trebuie, si din aceasta pricina se chinuie si sufera mai mult sau mai putin. Cu totii simtim din cand in cand mustrari de constiinta. Asta se intampla si atunci cand am necajit, sau am osandit, sau am smintit pe cineva, sau cand ne-a scapat vreo vorba de prisos, si cand trebuia sa spunem ceva cu barbatie, dar nu am spus din teama de neplaceri, sau, dimpotriva, cand trebuia sa tacem, dar nu ne-am tinut gura. Glasul constiintei, luminat si intarit de lumina ratiunii, este judecatorul nostru dintai si de temelie – si vai de cel care nu ia aminte la indemnurile ratiunii si la mustrarile constiintei, inabusindu-le, luandu-le dreptul de a se face auzite! Un asemenea om se preschimba mai devreme sau mai tarziu intr-o fiinta lipsita de constiinta, impietrita si necinstita. Si desi constiinta mai licareste in el, deja nu-l mai calauzeste – iar asta se intampla pana cand un trasnet din cer – vreun necaz, vreo nenorocire – il intoarce la viata constienta-rationala, la viata indumnezeita de constiinta.Daca avem ratiune ca sa ne lumineze calea vietii si constiinta ca sa ne controlam si sa ne indreptam in caile acestei vieti, asta inseamna ca suntem raspunzatori inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor pentru purtarea noastra. Binele ni se socoate drept bine, raul drept rau. Asadar, pentru tot pacatul si pentru tot raul savarsit de noi vom da raspuns, si-l dam inca din viata asta pamanteasca, suferind inca de aici, de pe pamant, pentru pacatele si rautatea noastra – fiindca iata ce spune Cuviosul Marcu Ascetul: “Pentru fiecare fapta, buna sau rea, rasplata pe potriva urmeaza in chip firesc, iar nu printr-o menire deosebita“.Cu totii stim ca lacomia pantecelui, imbuibarea, prisosul de mancare si bautura duc la boli de stomac, la tulburari de digestie, de metabolism si de activitate a inimii, drept care este foarte folositoare infranarea de la mancare pe care o presupune postul.Curvia, dezmatul, goana dupa placeri trupesti duc la stricarea sufletului si trupului, la neintelegeri si destramare in familie. Astfel, si aici pacatului ii urmeaza amaraciunea, necazul si pedeapsa care-i sunt proprii. O, ce nevoie este si in aceasta privinta de asprimea postului si de infranarea duhovniceasca si trupeasca!Celui capricios si mandru, care-i jicneste pe ceilalti, i se raspunde prin rautate si ura razbunatoare. Si aici pacatul trufiei si al nepasarii fata de oameni isi primeste plata, isi primeste pedeapsa. Nici aici nu exista vreun mijloc mai radical decat sfantul post, decat pocainta foarte adanca, smerita, si rugaciunea catre Dumnezeu, fiindca numai Dumnezeu poate inmuia mandria omeneasca.Toate tulburarile din viata duhovniceasca si trupeasca, precum si pedepsele legate de ele, decurg din incalcarea normelor, legilor si regulilor stabilite.De ce au loc toate aceste tulburari?Fiindca nu ne dam osteneala cu noi insine, nu ne educam in frica de Dumnezeu si in dragostea de aproapele; fiindca ne inabusim constiinta, nu ne luminam duhovniceste ratiunea, nu ne intarim vointa, nu dobandim experienta luptei continue cu pacatul, cu incalcarile regulilor si normelor vietii noastre duhovnicesti. Viata duhovniceasca este viata activa, trezvitoare, volitiva, orientata spre Dumnezeu si oameni – iar aici glasul ratiunii si cerintelor constiintei le apartine locul intai.Cum si cand poate si trebuie sa ridice glasul constiinta noastra, indemnand vointa sa lucreze?Ea trebuie sa ne fereasca de pacat si sa inalte cu deosebire glasul dupa fiecare pacat, dupa fiecare fapta rea, vrednica de osanda, sfatuind, mustrand si indemanandu-ne sa ne infranam in restul vietii noastre de la pacatul pe care il osandeste.Ea trebuie sa mai osandeasca inca o data acel pacat la sfarsitul zilei, inainte de culcare, dupa rugaciunea de seara, intr-un moment de pocainta deosebita pentru toate pacatele zilei ce a trecut; trebuie sa stea de straja si in ziua urmatoare, inlaturand putinta repetarii pacatului cu pricina; in fine, trebuie sa osandeasca acest pacat atunci cand vine vremea spovedaniei, cand descopera inaintea lui Dumnezeu si a preotului sufletul nostru pacatos, ranit de pacate si suferinte. Daca in acest moment de raspundere constiinta nu ne va ajuta sa ne pocaim in mod serios, adica nu va putea sa ne osandeasca aspru si nepartinitor, nu vom avea iertare adevarata nici de la preot, nici de la Domnul Dumnezeu.Dupa ce s-a pocait la spovedanie si s-a invrednicit de primirea Sfintelor Taine, omul trebuie sa inceapa a face “roade vrednice de pocainta” (Luca 3, 8).Asta inseamna ca daca s-a pocait, de pilda, pentru ca a osandit pe cineva sau a fost rauvoitor fata de cineva, acum, la cererea constiintei, trebuie sa se infraneze de la osandire si sa schimbe reaua vointa cu buna vointa fata de aproapele, apoi sa il ajute si sa se roage pentru el.Toate acestea sunt cu putinta pacatosului daca el, dupa ce constiinta sa il judeca si isi formuleaza pretentiile, isi va indrepta viata neabatut, crescand si intarindu-se duhovniceste pe zi ce trece.Lupta cu sine, cu propria pacatosenie, este cea mai grea lupta de pe pamant. Daca nu ducem aceasta lupta sau o ducem fara vlaga si credinta, poticnindu-ne la tot pasul, pacatele noastre ne vor insoti in viata de dupa moarte, de dincolo de mormant – si acolo vor fi supuse indata asa-numitei judecati particulare, prin care trece orice raposat.Ce inseamna aceasta judecata particulara? Inseamna ca sufletul, iesind din trup si recunoscand ca tine de lumea duhovniceasca, dupa ce ajunge in aceasta lume luminoasa simte puternic faptul ca nu e potrivit cu ea, simte intunericul si apasarea pacatului, impiedicarea si orbirea sa duhovniceasca, ceea ce ii pricinuieste grele suferinte si mustrari de constiinta ca urmare a vietii netraite cum se cuvine.
Traind pe pamant in trup, sufletul pacatosului priveste trupeste si sufleteste, nu duhovniceste, tot ce il inconjoara, chiar si pe sine insusi – iar intelegerea duhovniceasca a propriei fiinte si a vietii sale pacatoase ii e inchisa, nu este treaza, descoperindu-i-se abia dupa iesirea din trup. Atunci, in lumina vesniciei, incepe sa se desfasoare tot zapisul faptelor savarsite, iar ele incep sa mustre, sa certe si sa arda sufletul, aratand intregii lumi duhovnicesti toata uratimea, toata saracia, toata nelegiuirea vietii pamantesti a pacatosului.Suferintele de dupa moarte ale constiintei duhului pacatos sunt atat de mari, incat el este gata sa strige: “Muntilor, prabusiti-va peste mine! Dealurilor, acoperiti-ma!“Despre aceasta judecata se vorbeste si in Sfanta Scriptura, unde sta scris ca din faptele si din cuvintele noastre vom fi gasiti drepti sau vom fi osanditi (v. Matei 12, 37).La judecata particulara nu ne va judeca si pedepsi Domnul cat ne vom judeca si pedepsi noi insine; constiinta noastra ne va judeca si pedepsi prin suferinte pentru pacatele vietii noastre pamantesti. Puterea vrajmasa, demonica, va incepe sa adanceasca aceste invinuiri, amintind pe rand pacatele vietii care s-a scurs. Ingerul pazitor se impotrivieste acestei puteri, aparandu-l pe raposat.In aceasta lupta pentru sufletul pacatosului si in alinarea starii lui grele ajuta mult rugaciunea Bisericii. “Rugaciunea voastra sa fie pentru mine mijlocitor la judecata lui Dumnezeu“, spunea obstii sale cuviosul Efrem Sirul. Milostivirea, dragostea si rugaciunile tuturor rudelor si apropiatilor sprijina, de asemenea, sufletul raposatului, insuflandu-i nadejdea in milostivirea lui Dumnezeu pentru Judecata urmatoare, care se va face la cea de-a Doua Venire in lume a Fiului lui Dumnezeu.Pe langa asta, dupa judecata particulara primim o hotarare aparte a lui Dumnezeu cu privire la soarta noastra si un loc aparte, unde ramanem pana la Infricosatoarea Judecata.La aceasta Judecata ultima, a carei hotarare nimic nu o va mai putea schimba, ne vom infatisa cu totii inaintea Domnului nostru Iisus Hristos. Acum, pe pamant, pacatuim in primul rand impotriva Lui: poruncile Lui le calcam, dragostea Lui fata de noi o dispretuim, pe “fratii” Lui “mai mici” ii stramtoram si ii necajim. Si atunci cine sa ne judece, daca nu El, Care ne-a dat totul si nu primeste de la noi nimic, afara de pacate?Hristos a ascuns de noi vremea cand va veni sa ne judece, dar ne-a descoperit pentru ce ne va judeca – si aceasta este principalul. Ce mila a lui Dumnezeu si ce mangaiere pentru noi este sa stim dinainte pentru ce ne va judeca Domnul! Stiind asta, nu ne vom mai putea nici trai, nici muri orbeste, nu vom mai putea sa ne dezvinovatim prin necunoasterea a ceea ce ne asteapta dincolo de mormant.Ni s-au dat doua porunci de temelie: cea privitoare la dragostea de Dumnezeu si cea privitoare la dragostea de aproapele. Pentru neimplinirea lor ne va judeca Domnul. Aceste porunci sunt de nedespartit in ochii lui Dumnezeu. Daca il vom hrani pe cel flamand sau vom da de baut celui insetat, facem asta si pentru Hristos. Daca il imbracam pe cel gol sau mergem la cel bolnav, facem asta si pentru El.In numele Lui trebuie sa facem toate faptele dragostei si milostivirii, fiindca Domnul Iisus Hristos primeste toate faptele noastre de milostivire, toate faptele iubirii nostre de aproapele, ca si cum ar fi facute pentru El. Domnul nu are nevoie de faptele acestea, dar Se identifica cu cei nefericiti, nevoiasi, saraci, parasiti, bolnavi, aflati in inchisoare. Ii pare rau de ei, impartaseste necazul lor, este nemultumit cand nu sunt bagati in seama.Hristos este nedespartit de omul suferind tot atat pe cat este porunca dragostei de Dumnezeu nedespartita de porunca dragostei de aproapele. Mantuitorul nu Se desparte de cei pentru care a varsat Preacuratul Sau Sange, pentur care Si-a dat sfanta Sa viata.El nu Se desparte nici acum de noi, impartasindu-ne Trupul si sangele Sau prin Taina Sfintei Impartasanii, aducandu-ne prin aceasta in unire cat se poate de stransa cu Sine si pregatindu-ne astfel ne intalnim cu El cand va veni a doua oara ca sa ne judece.Aceasta Judecata viitoare nu o sa fie pentru noi infricosatoare daca, dupa cuvantul Apostolului, ne vom judeca singuri fara crutare si fara partinire (v. I Corinteni 11, 31) in viata pamanteasca, daca dupa fiecare pacat ne vom pocai asa cum cere constiinta, altfel spus daca ne vom osandi singuri si, osandindu-ne, ne vom indrepta, daca ne vom spovedi si impartasi mai des. Infricosatoarea judecata a lui Dumnezeu nu va mai fi atat de infricosatoare pentru noi daca vom implini neabatut poruinca Lui privitoare la dragostea de Dumnezeu si de aproapele. Atunci nici moartea nu ne va ingrozi. Ea va fi nu o pierdere, ci un castig. Iar unirea cu Hristos dupa moarte va fi si mai deplina, si mai dorita." Amin

 Sf. Luca al Crimeei

(Sursa:AICI)

ODATA INTRATI IN CASA TATALUI SA....

....fim siguri de iertare si sa ramanem statornici intoarcerii

 Fiul cel întors a fost primit cu toată dragostea şi ier­tarea tatălui său. A fost primit cu zgomot mare de ospăţ şi bucurie. Dar, după această primire zgomotoasă, fiul putea cu tot dreptul să se întrebe îngândurat: „Oare nu cumva această bucurie este numai un foc trecător?… Oare ce va zice tata după ce i se va potoli bucuria?… Poate mă va mustra… Ba, poate mă va şi pedepsi…”

– Tată dragă, spune-mi ce va fi cu mine?… Ce va fi cu trecutul meu?… Ce va fi cu viitorul meu?…
– Scumpul meu copil, va fi răspuns tatăl, ce a fost cu tine, tata a uitat… Tata a tras dungă peste toate… Tu eşti iarăşi copilul meu cel scump, tu ai dragostea şi iertarea mea statornică… Tata te-a îmbrăcat cu haina uitării trecutului tău, ţi-a dat în picioare încălţăminte de fiu, iar în deget ţi-a dat inel ce întăreşte din nou legătura dintre mine şi tine.
Fiul cel întors avea, aşadar, o siguranţă deplină despre iertarea şi înfierea sa.

În Orient, slugile nu purtau nici în­căl­ţăminte, nici inel. Le purtau numai stăpânii şi fiii lor. Ine­lul şi încălţămintea erau o mărturie despre iertarea şi înfierea celui întors. Din partea tatălui, fiul primise tot ce putea primi un fiu: dragoste, iertare, sărut, îmbrăţişare, înfiere etc.

Urmează acum să vedem cum stă fiul faţă de dra­gostea şi iertarea tatălui său.
Evanghelia nu ne spune ce s-a întâmplat mai departe cu fiul cel întors. Ea îl lasă în braţele tatălui său; evanghelia îşi curmă istorisirea în sunetele ospăţului de bucurie pentru cel ce mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Dar tocmai din felul cum se gată evanghelia se poate vedea că fiul cel întors a ră­mas până la sfârşitul vieţii sale în braţele tatălui său; în dragostea lui şi iertarea lui.
Fiul cel întors s-a făcut vrednic de dragostea şi iertarea tatălui. S-a purtat mai departe cu adevărat ca unul ce mort fusese şi a înviat la o viaţă nouă. Nu mai era zburdalnicul şi uşuraticul care plecase în lume. El a înce­put o viaţă nouă… N-avea altă bucurie decât să petreacă în dragostea tatălui său şi în ascultare de el.

Vecinii vor fi şoptit (mai bine-zis, batjocorit): „Auzit-aţi măi, pruncul vecinului nostru  s-a întors acasă «pocăit»; nu mai bea, nu mai fumează, nu-i mai trebuie petreceri şi jocuri… Săracul, rău s-a mai scrântit de cap pe acolo pe unde va fi umblat!…”
Dar fiului nu-i păsa de aceste batjocuri. El sorbea dragostea şi iertarea cea dulce a tatălui său.

Înainte de plecare în calea pierzării, fiul îşi avea prietenii lui de chefuri şi petreceri. De bună seamă, nu va fi trecut mult şi foştii lui prieteni de pahar se vor fi apro­piat de el cu şoapta şi ispita: „Bine c-ai scăpat… Vino cu noi să ne mai petrecem… Adu-ţi aminte ce bine ne mai petreceam noi înainte de a te duce în lume… Ţi-ai făcut canonul, hai să mai uităm de necazuri…”.

Dar fiul va fi răspuns aşa: „O, dragii mei prieteni, eu nu mai sunt cel ce petreceam cu voi nopţile. Acela care chefuia şi petrecea cu voi nu mai trăieşte… A murit prin cele ţări străine… Eu sunt un altul… N-aţi auzit că şi tata a zis despre mine că mort am fost şi am înviat?… Eu nu vă mai pot asculta, dragii mei, eu văd acum lumea şi viaţa într-o lumină nouă. Chefurile şi petrecerile sunt acum pentru mine o scârbă şi o nebunie…
„Cu «pocăitul» ăsta nu-i de vorbit”, îşi vor fi zis prietenii; „rău s-a zăpăcit, săracul, pe acolo pe unde a umblat.”

Vor fi râs prietenii de el, vor fi râs vecinii; vor fi râs oamenii, dar lui nu-i păsa de râsul lor. El sorbea dragostea şi iertarea cea dulce a tatălui său. Nici o ispită, nici o plăcere şi nici o hulă nu-l mai puteau scoate afară din casa tatălui său, din dragostea lui şi iertarea lui.

Aşa trebuie să fie şi căinţa şi întoarcerea noastră la Dumnezeu. Fiul cel pierdut este pus în faţa noastră ca o pildă despre adevărata întoarcere la Dumnezeu. Căinţa şi întoarcerea noastră din calea răutăţilor primeşte iertarea şi dragostea Tatălui ceresc. Primeşte sărutul şi îmbrăţişarea Tatălui ceresc, dar la această revărsare de dragoste şi bu­nătate noi trebuie să răspundem cu o întoarcere statornică, cu o schimbare din temelie a vieţii noastre. După primirea cerescului sărut, trebuie să începem o viaţă nouă.

Aceasta este taina cea mare a naşterii din nou (In cap. 3). Prin această taină a trecut fiul cel pierdut şi trebuie să treacă toţi cei care se întorc cu adevărat la Domnul. O întoarcere la Dumnezeu fără această renaştere sufletească n-are nici o putere. „Mulţi se întorc, dar nu la Cel Prea­înalt” (Osea 7,16). O astfel de întoarcere n-are nici o putere.

Într-un sat s-a întâmplat că un ostaş din Oastea Domnului a dezertat de sub steagul Mântuitorului şi, bag-seamă, de bucurie că a „scăpat” de această „cătănie”, s-a îmbă­tat tun. Oamenii râdeau de el şi de ceilalţi ostaşi din co­mună, zicând: „Iată, şi ăsta-i de-al vostru… Şi ăsta-i dintre cei de-ai lui Trifa din Sibiu…”
La asta, un ostaş mai bătrân a răspuns, foarte cu­minte, aşa: „Dreptate aveţi, dragii mei, că acesta-i de-al nos­tru, căci, dacă ar fi fost de-al Domnului, el n-ar fi căzut… Aveţi dreptate că-i de-al lui Trifa, căci, dacă ar fi fost de-al Domnului, el n-ar fi căzut… El s-a întors numai către Sibiu, dar nu către Domnul… Dacă s-ar fi întors cu adevărat la Dom­nul, el n-ar fi căzut”.
Cuminte şi bun răspuns! Numai o întoarcere adevă­rată la Domnul ne dă putere şi biruinţă contra păcatelor.

Să ne gândim apoi că pe fiul cel întors îl ţinea în casă şi aducerea-aminte de trecutul lui şi de suferinţele lui. De câte ori prietenii şi ispitele îl vor fi chemat iar în lume, îşi va fi adus aminte de porci şi de roşcove. Aşa şi noi, de câte ori ne cheamă în lume ispitele, să ne aducem aminte că, vai, amare mai sunt urmările!

Eu, de câte ori simt şoapta ispitelor, mă gândesc la cuţitul doctorului şi la anii pe care i-am petrecut în boli şi suferinţe. La şoapta ispititorului, eu îi răspund: „Ce-i dia­­vole, atâta de prost şi de dobitoc mă crezi tu pe mine, să mă las din nou târât ca slugă la porcii tăi?… Să m-apuc din nou de roşcove?…”
De regulă, toţi cei întorşi la Domnul am gustat din „roşcove”. De câte ori simţim şoapta ispitelor, să ne gân­dim la ele.

Vom spune deci că întoarcerea noastră la Dumnezeu trebuie să fie statornică, trebuie să ne treacă prin taina cea mare a naşterii din nou. 

Pr. Iosif Trifa  (,,Fiul cel pierdut"sursa:comorinemuritoare.ro/)

SLAVIT SA FIE DOMNUL!