CUGETAND LA MOARTE

,,....Datoria crestinului este sa fie gata oricand de plecare ...!!!"

După moarte nesfârşită / Te va cere iarăşi viaţa / Cum, după ce dormi o noapte, / Deschizi ochii dimineaţa... / Iar în viaţa viitoare / Vei avea sau nu dureri, / După binele sau răul / Săvârşit în viaţă ieri!

Părintele Arhim. Iustin Pârvu s-a născut în viaţa cea veşnică, mutându-se la cereştile lăcaşuri…duminică ,16 iunie 2013, la ora 22:40, ora României, după o suferinţă de mai multe săptămâni şi după un chin care s-a acutizat în ultimele ore, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atât de mult i-a iubit şi după care atât de mult a râvnit.Părintele Justin Pârvu s-a născut în satul Poiana Largului – Călugăreni (Petru Vodă), judeţul Neamţ, la 10 Februarie 1919. S-a închinoviat la Mănăstirea Durău – Neamţ în anul 1936, a participat ca preot militar pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, apoi a fost întemniţat pentru legionarism între anii 1948 – 1964, iar între anii 1966 – 1975 a fost reprimit în monahism ca vieţuitor al Mănăstirii Secu, judeţul Neamţ, iar între 1975-1991 ca vieţuitor al Mănăstirii Bistriţa din judeţul Neamţ.
Considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei româneşti din ultimii ani, Părintele Iustin Pârvu a intrat în mănăstire la vârsta de 17 ani, este tuns la monahism în anul 1940 şi numit preot misionar pe Frontul de Est. A fost arestat în anul 1948 şi condamnat la 12 ani de închisoare. Trece prin închisorile de la Jilava, Gherla sau Aiud, după care trece prin “reeducarea de la Piteşti!”. În anul 1960 mai primeşte o condamnare de patru ani, fiind eliberat odată cu ceilalţi deţinuţi politici.Din cauza greutăţilor întâmpinate după eliberare, el ajunge să lucreze ca muncitor forestier. În anul 1966 a fost reprimit în monahism, ca vieţuitor al Mănăstirii Secu, din judeţul Neamţ, iar din anul 1975 a trăit în Mănăstirea Bistriţa, din acelaşi judeţ. În toamna anului 1991 a pus piatra de temelie a Mănăstirii (de călugări) Petru Vodă – Neamţ, iar in anul 1999 a început construirea Mănăstirii (de călugăriţe) Paltin – Neamţ.De la sfârşitul lunii martie 2013 cancerul de stomac pe care îl purta în taină de câţiva ani de zile s-a dezvoltat în metastază, care a adus cu sine complicaţiile medicale în urma cărora, după o suferinţă mucenicească pe deplin asumată şi conştientă, s-a mutat din lumea aceasta la o alta mai bună.L-am cunoscut pe Parintele in vara anului 2011,un OM de inalta traire duhovniceasca un adevarat Parinte coborat parca din vechile Paterice .Un OM care marturisea si implinea cu toata fiinta Adevarul .Sa avem cu totii parte de rugaciunile sfintiei sale pomenindu-ne si pe noi in Fata Lui Dumnezeu.Amin !

                        VESNICA SA-I FIE POMENIREA !!!

 ......O alta ,,plecare"care m-a indurerat profund .......!!!

,,În zorii zilei de 15 iunie, împovărat de dor, fratele Vasilică TEIU, de la Casa Centrală a Oastei Domnului din Sibiu, s-a orânduit către Acasă.

Grăbit parcă prea devreme spre Veşnicie, fratele Vasilică s-a mutat dintre noi senin şi discret, după o viaţă de jertfă şi credincioşie pentru Lucrarea Oastei Domnului şi Biserica lui Hristos. Ani şi ani, cu vreme şi fără de vreme, fratele Vasilică era mereu gata de slujire a fraţilor şi a Casei Centrale. Dintr-un colţ al altuia al ţării şi dincolo de hotarele ei, de peste 20 de ani a cutreierat ţara în căutare de fraţi şi răspândire a Cuvântului lui Dumnezeu din Librăria Oastei, răspunzând întotdeauna, fără ezitare, oricărei chemări de a se pune la îndemâna lui Hristos şi a fraţilor.

Greu încercat de necruţătoare boală (şi de intervenţiile chirurgicale pentru îndepărtarea nemiloase tumoare pe creier, de care suferise), fratele Vasilică s-a adăugat mărturisitorilor şi jertfitorilor Lucrării, în luna în care, la Sibiu şi Beiuş fraţii se vor aduna să îşi cinstească înaintaşii… Nu e deloc întâmplător că Bunul Dumnezeu l-a chemat acum către Acasă… Din zările cereşti, Sărbătoarea va fi cu atât mai binecuvântată, pentru că fratele Vasilică a ştiut, cu fiecare prilej, să se bucure şi să sporească orice sărbătoare a Oastei Domnului.

Înmormântarea fratelui nostru scump va avea loc luni, 17 iunie, începând cu ora 11.00, cu plecare de la Casa Centrală a Oastei Domnului Sibiu. În serile premergătoare, fraţii sunt aşteptaţi şi la priveghere, în aula Casei Centrale, începând cu ora 20.00.

Dumnezeu să te odihnească în dragostea şi milostivirea sa, frate Vasile…" (sursa : Casa Centrală a Oastei Domnului Sibiu)

.......ai  fost un frate de nadejde,plin de dragoste si de o smerenie adanca .Faptele fratie tale minunate si rabdarea cu care ne primeai pe fiecare intotdeauna,ma copleseau .Iti ofereai chiar si cameruta si patutul unde puteai linistit sa-ti odihnesti obositul trup si numai Dumnezeu stie unde iti aplecai capul .Ai plecat sa te odihnesti acum scump frate la Sanul Cel Cald Al Mantuitorului Hristos pe care atat de mult l-ai iubit .Iarta-ne si pe noi cei care poate, nu te-am inteles si te-am suparat uneori si ........pomeneste-ne impreuna cu toti Sfintii nostri Inaintasi la Tronul Lui Dumnezeu.Amin !

                                 VESNICA SA-I FIE POMENIREA !!!

 O, om!… ce mari raspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
De tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la altii-o dai,
caci ea mereu spre iad sau rai
pe multi o sa-i îndrume!

Ce grija trebuie sa pui
în viata ta, în toata,
caci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus... si-n veci nu-l mai adui,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odata.

Ai spus o vorba – vorba ta,
mergând din gura-n gura,
va veseli sau va-ntrista,
va curati sau va-ntina,
rodind samânta pusa-n ea
de dragoste sau ura.

Scrii un cuvânt – cuvântul scris
e-un leac sau e-o otrava!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
ramâne-n urma-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis,
spre-ocara sau spre slava.

Spui o cântare – viersul tau
ramâne dupa tine
îndemn spre bine sau spre rau,
spre curatie sau desfrau,
lasând în inimi rodul sau
de har sau de rusine!

Arati o cale – calea ta
în urma ta nu piere.
E calea buna sau e rea,
va prabusi sau va ’nalta,
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.

Traiesti o viata – viata ta
e una, numai una;
oricum ar fi, tu nu uita,
cum ti-o traiesti, vei câstiga
ori fericirea-n veci prin ea,
ori chin pe totdeauna!…

O, om!... ce mari raspunderi ai,
tu vei pleca din lume!
Dar ce scrii azi, ce spui în grai,
ce lasi prin pilda care-o dai,
pe multi, pe multi, mereu spre rai
sau iad o sa-i îndrume.

O, nu uita!... fii credincios,
cu grija si cu teama!
Sa lasi în urma luminos
un grai, un gând, un drum frumos! –
Caci pentru toate, ne-ndoios,
odata vei da seama!...

 Traian Dorz

CUVINTE DUHOVNICESTI

          ......Mergi dar, Doamne, mergi şi ne trimite nouă pe Mângâietorul Duh Sfânt!!!

,,S-a Inălţat Domnul nostru de la pământ la cer, ca, precum soarele din cer cu lumina sa, aşa şi Hristos, pe noi pe toţi, cu Darul Său să ne lumineze.

S-a Inălţat Domnul nostru de la pământ la cer, nu ca să ne întristeze pe noi, cu a Sa durere, ci, ca să ne întocmească nouă cele de folos. Că toată viaţa Lui şi toate faptele Lui spre al nostru folos şi a noastră mântuire au fost rânduite.

Deci şi Înălţarea Lui pentru binele nostru a fost. Precum, iubindu-ne pe noi, S-a pogorât la noi din cer şi vieţuind cu oamenii Şi-a pus sufletul Său pe cruce, pentru că aşa a iubit Dumnezeu lumea, întru acelaşi chip, iubindu-ne pe noi, S-a înălţat la cer, bine făcându-ne nouă. Că a zis către ucenicii Săi: ’’Mai de folos este vouă ca Eu să mă duc, că de nu mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni către voi’’. Ca şi cum ar zice: Luaţi aminte, voi, ucenicii Mei, că vouă, fiecăruia, vă este rânduit ca pe diferite căi să ieşiţi în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în toată lumea, iar în lume necazuri veţi avea, că voi vă veţi tângui şi veţi plânge, şi veţi fi întristaţi, iar lumea se va bucura. Întru acele necazuri, întru acele plângeri şi tânguiri se cuvine ca pe voi să vă mângâie cineva, să vă întărească, să vă sprijine. Pentru aceea mă duc Eu către Tatăl şi voi trimite vouă pe Duhul Sfânt , pe Mângâietorul, Care de la Tatăl purcede, ca să vă mângâie în toate necazurile şi întristările voastre. Pentru aceasta, mai de folos este ca Eu să mă duc. O, cât de binecuvântată este pricina Înălţării de la noi a Domnului, pricină făcătoare de bucurie, care, cu bună nădejde pe noi ne încredinţează, adeverind venirea Mângâietorului."

(Cuvânt al Sfantului Dimitrie al Rostovului la Înălţarea Domnului)

HRISTOS S-A INALTAT !

,,HRISTOS A INVIAT ,BUCURIA MEA ...!"

   Dialog duhovnicesc......cu parintele Arsenie Muscalu ,duhovnicul Manastirii Cornu-Prahova

1966 × 923 - blog.farmacianaturii.ro

Învierea Domnului este împlinirea aşteptării neamului omenesc de la Adam până la ultimul om care se va naşte pe faţa acestui pământ, toţi supuşi inexorabilei morţi. Bucuria acestui praznic înseamnă nu doar începutul unei noi, eterne vieţi, ce ni se deschide cu putere nouă, ci şi începutul unei noi vocaţii umane. Devenim făptură nouă, trimisă într-o lume orfană de Dumnezeu pentru a vesti biruinţa lui Hristos, pentru a vesti că totul ne este deschis înainte.

„Hristos a înviat, bucuria mea!“ era salutul cu care Sfântul Serafim de Sarov întâmpina pe orice om care-i călca pragul. Părinte Arsenie, cum ajungem să trăim această bucurie şi ce ar trebui să dăm în schimb?

Viaţa Sfântului Serafim ne spune ceva despre aceasta. Întotdeauna întrebările care încep aşa: „cum să facem?“ comportă un oarecare risc. Pentru că vedeţi, mereu avem înclinaţia să transformăm în reţetă anumite lucruri. Totuşi, viaţa Sfântului Serafim şi vieţile sfinţilor ne dezvăluie că plinătatea aceea a bucuriei, a dragostei nu poate fi trăită fără curăţirea de patimi. Noi avem nevoie să dăm în schimb alegerea noastră. Pentru că avem de făcut o alegere. Voia noastră cea bună o avem de dăruit. Sfântul Petru Damaschin spune că nu avem ce să-i aducem lui Dumnezeu decât alegerea noastră şi paza dumnezeieştilor porunci, dar Sfântul simte nevoia să adauge: „dar mai bine zis, aceste porunci ne păzesc pe noi“. Apropo de reţete. Ce să aducem noi lui Dumnezeu?

  Şi cum putem înţelege că porunca lui Dumnezeu ne păzeşte pe noi? În clipa în care alegem să ne lepădăm de egoism, în momentul în care alegem să ascultăm de Dumnezeu, primim tot de la El puterea de a împlini porunca. Adică, în împlinirea poruncii dumnezeieşti lucrează deja harul. Fiindcă porunca dumnezeiască este dincolo de puterile omeneşti. Omul, cu simplele lui puteri, nu se poate apropia de porunca dumnezeiască. Dar omul aduce lui Dumnezeu alegerea lui liberă. Asta da, asta e jertfa pe care o aduce omul lui Dumnezeu. Apoi trăieşte conlucrarea aceasta cu harul dumnezeiesc. Totuşi, ca să ajungi la bucuria pe care o trăia Sfântul Serafim, încât să simtă cu atâta plinătate, cu atâta intensitate bucuria Învierii lui Hristos şi prezenţa fiecărui om să o trăiască ca pe o mare bucurie, înseamnă să fi înviat tu însuţi. Şi asta, numai ca urmare a biruinţei asupra patimilor, asupra păcatului.

Pentru mulţi Paştile sunt o sărbătoare care vine şi trece. Nu avem puterea să ţinem harul şi bucuria. Ce e de făcut? 

Aşa se întâmplă. Cântăm „Hristos a înviat!“, simţim bucuria, harul sărbătorii, dar nu trec bine câteva zile şi ne comportăm sau trăim ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Ne întoarcem întrucâtva la ale noastre. E un semn că ceea ce trăim la Paşti e din altă lume. La Înviere trăim un har, o lumină, o viaţă care nu sunt de aici. Iar noi avem inerţia asta. Suntem greoi. Nu ne putem păstra la înălţimea sărbătorii. Mereu ne înecăm. Şi apare iarăşi întrebarea: Ce e de făcut? Am reţinut un răspuns al unui duhovnic contemporan, cu aşezare duhovnicească, arhimandritul Zaharia de la Essex, care şi el a fost întrebat: „Ce să facem ca să păstrăm harul?“ Părintele spune: „Nu putem să păstrăm harul, dar putem să năzuim spre el.“ Pentru că, trăindu-l, apoi pierzându-l, nu putem să fim ca şi când nu l-am trăit. Putem să năzuim spre a-l redobândi. În viaţa noastră, prin atingerea de noi a harului dumnezeiesc rămâne o urmă a harului şi putem să năzuim la recâştigarea lui. Asta putem să facem. Harul nu-l vom putea păstra. Harul e o milă dumnezeiască. Trăim atunci ceva din preaplinul dragostei dumnezeieşti, după măsura credinţei şi a dragostei noastre. Dar pierdem acel har. Părintele Sofronie de la Essex tot aşa le spunea ucenicilor înainte de Paşti: „Iată, vor veni Sfintele Paşti, vom trăi bucuria Învierii, vom cânta Hristos a înviat!, apoi poate ne vom întoarce la amărăciunile noastre.“ Îndemnul părintelui era: „Răbdaţi asta!“ Părintele nu le spunea că ar putea să fie altfel. „Răbdaţi asta şi veţi putea să mergeţi din nou în căutarea harului!“ Numai aşa dobândim un reper după care să ne ghidăm viaţa noastră.

  Cu mic, cu mare cântăm în toată perioada Penticostarului „Hristos a înviat“. Dar în Noul Testament citim că Dumnezeu-Tatăl L-a înviat pe Fiul Său din morţi. „Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi…“ (Fapte 3, 26). Cum explicaţi?

Întrebarea asta mă surprinde. Învierea Domnului este pentru noi mărturia dumnezeirii lui Hristos. Pentru că tocmai prin puterea Lui dumnezeiască S-a ridicat din morţi. Poate Apostolul Petru spune aceasta pentru a arăta unitatea Fiului cu Tatăl. Fiindcă înfăţişarea smerită a Mântuitorului, care a luat trup omenesc, făcea ca cei de pe pământ să nu primească cu uşurinţă dintr-odată adevărul despre dumnezeirea Lui. El însuşi, spun Părinţii Bisericii, când a făcut mari minuni, le-a săvârşit cu stăpânire. De exemplu, la învierea lui Lazăr, i-a spus acestuia: „Lazăre, vino afară!“ Dar când a făcut minuni mai mici, să zicem, la înmulţirea pâinilor în pustie, de pildă, a invocat pe Tatăl, a mulţumit, apoi a frânt pâinea. Poate că şi Apostolii, dorind să conducă pe oameni la adevărul Învierii lui Hristos, nu au exprimat acest lucru la început în mod direct.

Învierea constituie răspunsul lui Dumnezeu la greşeala primilor oameni care au ales moartea în locul vieţii. Vorbiţi-ne despre Hristos cel Răstignit şi Înviat, Cel pe care părintele Stăniloae L-a numit „omul tare“, în sensul că a rezistat ispitelor şi durerii. Cum e Hristos cel Răstignit „omul cel tare“? 

Cred că în multe feluri putem vedea o tărie în răstignirea Domnului. Gândiţi-vă aşa, la noi ca oameni. Poate vulgarizăm puţin. Noi ca oameni să fim necăjiţi de cineva şi să ne stea la îndemână o putere enormă pe care să o putem pune în lucrare împotriva celui care ne supără. Ce tentaţie mare ar fi pentru noi să ne folosim de acea putere, dacă nu să-l lovim, măcar să-l oprim să ne facă rău!

  Pe de o parte, este biruinţa lui Hristos asupra diavolului, dusă până la sfârşit. Domnul l-a învins pe diavol fiind ispitit în pustie, când l-a atacat faţă către faţă, cu întreita ispitire. Acesta L-a încercat pe Hristos atunci mai ales cu privire la porunca iubirii şi ascultării faţă de Tatăl.  

  Acum, la Răstignire, Hristos a fost încercat pentru porunca iubirii faţă de aproapele şi diavolul a stârnit împotriva lui Hristos acel val de ură. Pentru că ura aceea o simţi ca fiind dincolo de orice manifestare omenească. Cum a răspuns Hristos la toate acestea? „Vine stăpânitorul lumii acesteia şi nu află în Mine nimic“ (Ioan 14, 20). Nici măcar o mică înclinaţie de a răspunde răului cu rău. La tot răul care I S-a făcut. Şi răul a mers până la moarte. Hristos a putut să dăruiască lumii porunca iubirii faţă de aproapele fiindcă El a împlinit-o până la capăt.

  Da, putem să vorbim în dreptul lui Hristos de o tărie, dar cred că este o tărie a dragostei. E biruinţa dragostei lui Hristos în răstignire. Nu se împotriveşte răului până la a se întrista şi a se mâhni pe Cruce pentru pierzarea celor care-I fac Lui rău. Pentru că făcându-I rău se pun pe ei în primejdie. Domnul plânge pentru pierzania lor. Până şi pe Cruce caută ceva pentru îndreptăţirea lor: „Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac“. Cu alte cuvinte „Ai de ce să-i ierţi. Poţi să-i ierţi pentru că nu ştiu ce fac“. Adică şi pe Cruce Hristos are grijă de oameni. Aceasta este forţa, puterea Lui. Acum este El „omul tare“. Chiar şi pe Cruce El nu este biruit de suferinţă, de grija de Sine, de a răspunde răului cu rău, ci de grija pentru ei.

  Încă mai mult, noi oamenii Îl răstignim pe Hristos, Îl omorâm, iar El se foloseşte de acest prilej ca să ne ofere Trupul şi Sângele Lui. Atât de mare, de puternică, atât de tare este dragostea Lui. Nu numai că lipseşte de aici osânda, fiindcă „nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El“ (Ioan 3, 17), dar ne întâlnim şi cu binele. Deci eu, omul, Îl răstignesc pe Domnul, iar El ca răsplată se foloseşte de această întâmplare ca să-mi dăruiască Trupul şi Sângele spre hrană. În Răstignire se vede într-adevăr biruinţa lui Hristos, tăria dragostei Lui.

  Care ar fi mesajul Învierii pentru oamenii de azi, ştiind că învierea bucură, dar şi responsabilizează? Unii ar dori să moară de tot şi să nu mai învieze.

Viaţa de astăzi aşa pare. Este o viaţă cam fără bucurie. O viaţă din ce în ce mai tristă. Pare că dispare bucuria de a trăi. Sau se împuţinează, păleşte această bucurie. Învierea transmite bucurie,  bucuria vieţii veşnice care se revarsă peste oameni.

  Avem pentru ce să trăim. Hristos este bucurie şi este Viaţă. Că se întâmplă uneori ca oamenii să trăiască în deznădejde, care vine probabil din şubrezenia credinţei noastre, asta e altceva.

„Sfârşitul lumii va veni dintr-un mare căscat de plictiseală“, mărturisea un teolog român contemporan. Întrebarea pe care un francez şi-o punea privind în jur, „Á quoi bon?“ e definitorie pentru societatea de azi.

Da. Avem nevoie să redescoperim bucuria de a trăi. Părintele nostru duhovnic Macarie, de la Mănăstirea Pasărea, ne vorbea despre cum trăia sărbătorile în satul natal pe când era copil. Nu vedeai în sat vreun om trist, posac. Şi erau săraci. Anii imediat de după al Doilea Război Mondial. Cu multă foamete. Dar toţi erau într-o inimă, într-un gând. Spunea părintele: „împărţeam cu toţi ceilalţi sărăcia“, aducându-şi aminte cu cât efort tatăl lui păstra o sticlă cu vin pentru sărbători de Crăciun sau de Paşti. Nu aveau mai mult. Dar în toată sărăcia asta trăiau o veselie care le înfrumuseţa sărbătorile. Astăzi, într-o oarecare măsură, sărbătorile parcă şi-au pierdut din gust. Nu mai au aceeaşi plinătate de bucurie.

  Bucuria de a ne vedea unul cu celălalt, de a ne întâlni, de a ne spune „Hristos a înviat!“, Adevărat a înviat!“ parcă azi nu mai e aşa de intensă.

  În aceste condiţii, cum putem face din Învierea lui Hristos învierea noastră? Simţim o delăsare…

Da. Avem nevoie de o înviorare a credinţei. Avem nevoie de un suflu. Viaţa în credinţă este o viaţă cu suflu, o viaţă insuflată. Trebuie să câştigăm această insuflare.

  Dumnezeu dă fiecăruia în mod propriu cum să găsească insuflarea asta. Şi dacă o dobândim, să o şi păzim. Aţi văzut cum se spune despre cineva care doreşte foarte mult ceva. E pasionat de ceva. De pictură, spre exemplu. Acela, şi când mănâncă, are un album lângă el şi se uită acolo, gândindu-se cum să mai tragă o tuşă.

  La fel stau lucrurile şi în credinţă. E nevoie să păstrăm insuflarea şi cred că diavolul are o tactică a lui în timpurile noastre. Nu sunt ispite vizibile, ci mici, mărunte, care te toacă. Şi simţi aşa că, pe nesimţite, nu mai ai vlagă, eşti cu bateriile pe zero.

  Înviorarea credinţei vine pentru fiecare în mod diferit. Pentru unii lecturile duhovniceşti aduc prospeţime. Alţii iubesc slujbele bisericeşti şi de acolo îşi iau putere. Alţii au înclinaţii serioase pentru rugăciunea particulară. Avem nevoie de insuflare şi de atenţie. Să urmărim unde sunt descărcările de ajungem cu bateiile pe zero. 

Sunt momente în care, deşi ne facem rugăciunea, nu simţim că primim putere. Rămânem străini de ceea ce facem. Cum se câştigă prezenţa în rugăciune?

Cineva se exprima referitor la absenţa noastră lăuntrică din ceea ce facem cam aşa: putem citi rugăciuni fără să ne rugăm, putem mânca de post fără să postim. E adevărat. Practicăm lucrurile credinţei fără suflul credinţei. Se întâmplă ceva. Mă gândesc că poate fi folositor şi să ne dăm seama de această stare de lucruri şi să nu ne împăcăm cu ea. Citim nişte rugăciuni fără să ne rugăm de fapt. Şi atunci trebuie să schimb ceva. Mă opresc. Nu mai citesc rugăciunea. Stau. Întâi stau puţin şi mă gândesc: ce sunt eu, cine sunt eu, ce fac eu, înaintea cui stau?, pentru a-mi trezi conştiinţa şi a fi prezent în lucrul pe care am de gând să-l fac. 

  Unii Părinţi recomandă un astfel de moment pentru a trezi un suflu al rugăciunii. Adică să nu te apuci imediat să te rogi, ca şi cum ţi-ai face o datorie, aceea de a-ţi citi rugăciunea, după care îţi vezi de treaba ta. Nu. Stai un moment. Stai puţin. Să te linişteşti. Să-ţi dai seama ce vrei să faci. Să-ţi vii în simţire. Apoi te poţi apuca de rugăciune. De dorit este să faci o rugăciune care corespunde stării tale. Se poate ca rugăciunea citită să nu-ţi ofere ceea ce ai nevoie tu în momentul acela. Poate mai potrivit ar fi atunci să te rogi cu propriile cuvinte. Aşa este atunci, altă dată va fi altfel. 

  Cred că părintele Rafail Noica povestea o întâmplare cu un părinte care, ajuns seara acasă, nu putea să se roage. Pentru că există şi ispita aceasta. Şi atunci nu poţi să îţi zici decât: îmi citesc rugăciunile şi mă culc. Dar părintele nu s-a putut împăca cu situaţia asta şi a început să se plimbe prin casă zicând în sinea lui: „Doamne, iartă-mă, dar nu pot să mă rog!“ Şi se zbuciuma în sufletul lui. Omul nu se împăca nici să se culce aşa, nici să se roage mecanic. După ce a stat aşa o jumătate de oră, brusc, un asemenea duh de rugăciune l-a cuprins, încât, pe urmă, rugăciunea nu-l mai lăsa să se culce.

  Ce minunat când omul este sincer! Adică când se ia în serios în ceea ce face. Dumnezeu îl ia în serios. Armonia pe care o căutăm şi o dorim este taina lui Dumnezeu. Fiecare om se realizează deplin în ceea ce el are unic. Doar atunci se simte el însuşi. Dar, pe de altă parte, păstrându-şi unicitatea, omul rămâne în armonie cu toţi ceilalţi, cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura. Dacă omul se împlineşte în Dumnezeu, nu are cum să fie altfel. Este bine cunoscută comparaţia cu centrul cercului din care pornesc mai multe raze. Cu cât razele se apropie mai mult de centru, cu atât distanţa dintre ele scade şi se unesc în acel punct. La fel se întâmplă şi cu noi, oamenii aflaţi în căutarea lui Dumnezeu.

  De Paşti, după un post de şapte săptămâni, creştinii caută împărtăşirea euharistică cu Hristos. În ce ar consta pregătirea pentru Sfintele Taine?

A te împărtăşi cu vrednicie, scria undeva părintele Alexander Schmemann, înseamnă să te împărtăşeşti înţelegând ce faci. Să prinzi sensul împărtăşirii şi al pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie. Starea firească a lucrurilor este împărtăşirea permanentă. Dar noi suntem destul de departe de ea şi nu o putem recupera cu uşurinţă. Nu înseamnă că noi, dacă ne vom împărtăşi în fiecare zi, am recuperat practica Bisericii primare. Departe de noi gândul acesta. Doar imităm mecanic ceva fără să avem duhul şi înţelegerea celor din vechime.

  Părintele Schmemann spunea că un preot venerabil a fost întrebat cum mai poate un om trăi creştineşte în lumea de astăzi. Şi răspunsul a fost acesta: „Oricine poate trăi creştineşte dacă va avea gândul că la sfârşitul săptămânii trebuie să se împărtăşească. Trăindu-şi viaţa ca pentru împărtăşire.“ Poate spunem lucruri mari, dar când te apuci să le faci, să le trăieşti, atunci reuşeşti să vezi cât împlineşti din ele. Trebuie să fim conştienţi de vremurile în care trăim, în ce lume am deschis ochii. Să nu uităm că ne-am născut după Nietzsche. Şi numai în secolul trecut, omenirea a trecut prin două războaie mondiale, fratricide.

  Dacă ne gândim cât de mult s-au schimbat lucrurile faţă de când eram eu copil, acum 30 de ani, ce tensionată este viaţa acum faţă de atunci…..!!!

(art. preluat de : AICI  )

                                                   

                                

HRISTOS A INVIAT !

URCAREA SCARII CARE NE DUCE LA CER

 Sa fim si nu doar sa parem adevarati crestini !!!


Duminica a IV-a din Postul Mare este închinată pomenirii Sfântului nostru Părinte Ioan, scriitorul Scării. Şi nici nu e nevoie să mai spunem de ce este acest aşezământ în Sfânta Biserică. Sfântul Post a fost rânduit nu numai pentru curăţirea noastră, ci şi pentru întărirea noastră în bine – nu doar pentru a pune început bun, ci si pentru a ne mişca mai departe pe calea spre desăvârşire. Astfel, iată, pentru ca nu cumva careva, după ce s-a ostenit puţin în săvârşirea binelui sau a dus o vreme viaţă creştinească, să creadă că a făcut deja totul sau că a ajuns departe în calea spre desăvârşire, fiecăruia dintre noi i se aduce aminte de Sfântul Ioan Scărarul, aşa încât, amintindu-ne de el, să ne zugrăvim în minte sfânta lui Scară şi, măsurând cu ea ostenelile noastre, să putem hotărnici mai limpede cât din cale am străbătut şi cât ne-a mai rămas. Pentru a vă ajuta în această lucrare, cel mai bine ar fi să vă descriu pe scurt sfânta Scară a urcării la desăvârşirea asemănării cu Dumnezeu. Cred, însă, că la acelaşi ţel se poate ajunge prin povestirea vieţii Sfântului Ioan Scărarul: fiindcă nu numai prin ceea ce a scris, ci şi prin viaţa sa el ne arată scara pe care trebuie neapărat să urce toţi cei ce doresc a se desăvârşi în viaţa duhovnicească.
 Viaţa Sfântului Ioan Scărarul este scurtă; dar ea, în mica sa întindere, încape mult – sau, mai bine zis, totul. Sfântul Ioan L-a îndrăgit pe Domnul din tinereţe şi, neluând seama la nădejdile mincinoase pe care i le dădeau înzestrările fireşti şi multa sa învăţătură, a părăsit lumea şi s-a retras departe de patria sa – în Sinai, pentru a se slobozi prin înstrăinare de multe piedici în calea vieţii duhovniceşti, şi a primi chiar prin locul de trai învăţătură cu privire la ce şi unde trebuie să caute.Punând în acest chip început bun, el s-a încredinţat din tot sufletul, chiar de la început, unui îndrumător bun, şi s-a pus într-o astfel de stare ca şi cum sufletul său n-ar fi avut nici înţelegere [raţiune], nici voie proprie. Inăbuşind în sine, prin aceasta, încrederea în sine şi lucrarea după voia proprie, el s-a izbăvit în curând de îngâmfarea proprie oamenilor înzestraţi, a dobândit cereasca simplitate şi s-a arătat desăvârşit în osteneli şi în virtuţile ascultării.Atunci când povăţuitorul lui a plecat, mai apoi, la Domnul, Sfântul Ioan, arzând de dragostea după o mai mare desăvârşire, ca unul ce era deja întărit în virtuţile călugăreşti, atât în cele dinafară cât şi în cele lăuntrice, a ieşit în stadia liniştirii [arena isihiei]. Alegându-şi pentru această nevoinţă un loc îndemânos la cinci stadii de biserică, a petrecut acolo patruzeci de ani viaţă sihăstrească, în aspră înfrânare şi nevoinţă, în necurmată rugăciune şi cugetare la cele dumnezeieşti, şi mai ales în lacrimi, care alcătuiau pentru el pâine ziua şi noaptea.Ca atare, a urcat grabnic la treapta cea mai înaltă a curăţiei şi s-a făcut vas al unor deosebite harisme dumnezeieşti: al vederii duhovniceşti, al îndrăznirii în rugăciune şi al facerii de minuni. Mai apoi, când trebuia să fie ales întâistătător, frăţimea l-a pus într-un cuget cârmuitor peste ei, ca pe un nou Moisi – şi el, coborându-se din muntele vederii de Dumnezeu, le-a înfăţişat, ca pe nişte alte table ale Legii, sfânta sa Scară, unde a zugrăvit chipul vieţii creştine desăvârşite, pe care el însuşi o străbătuse şi care i se întipărise, prin harul lui Dumnezeu, în inimă. Astfel călăuzindu-i pe acei monahi aleşi, el a ajuns la hotarul vieţii celei văzute şi s-a mutat în Ierusalimul cel de sus.
Iată în ce fel a trecut toată viaţa sfântului. Şi e uşor pentru oricine să bage de seamă că au fost trei trepte de căpetenie: părăsirea lumii şi a tuturor nădejdilor ei; ostenelile ascultării, după voia îndrumătorului; după aceea, liniştirea [isihia], care l-a făcut vrednic de harismele Dumnezeieşti şi de călăuzirea cu dumnezeiască înţelepciune a altora. Aceste trepte sunt de obşte tuturor sfinţilor care au strălucit pe pământ prin desăvârşirile creştineşti – precum vă puteţi înşivă încredinţa, citind cu luare-aminte viaţa oricăruia dintre ei. Aceleaşi trepte suntem datori să le străbatem şi noi, dacă dorim să fim, şi nu doar să părem, adevăraţi creştini.Să nu gândească cineva: „Asta e viaţa de călugăr-pustnic, dar noi suntem mireni, trăim în societate, între oameni: cum putem adapta viaţa Sfântului Ioan la noi? Chiar dacă ar vrea cineva să îi urmeze pilda, nu va putea, fiindcă noi ne aflăm în cu totul alte circumstanţe“. Să ştiţi, fraţilor, că puterea nu e în formă. Noi nu putem străbate cele trei trepte arătate în felul în care au fost ele străbătute de către Sfântul Ioan şi sunt străbătute de către toţi ne-mirenii; dar le putem străbate aşa cum pot fi ele străbătute în lume, trăind între mireni: în altă formă, dar cu aceeaşi putere.Inainte de toate, să le dăm numele lor cel adevărat. Lepădarea de toate, altfel spus părăsirea lumii, înţelegeţi cum vine. Ascultarea este viaţa întru osteneli bune, nu după voia proprie, ci după îndrumările altuia. In fine, liniştirea [isihia] este strădania de a fi neîncetat în inimă împreună doar cu Dumnezeu – şi când ajunge omul la starea aceasta, începe să vădească puteri dumnezeieşti, altfel spus harisme deosebite. Luaţi acum seama în ce fel pot fi împlinite toate acestea de către un mirean, şi chiar sunt împlinite de către voi.Ceea ce este la sfântul Ioan părăsirea lumii şi retragerea în Mănăstirea Sinaiului, aceea este la noi părăsirea vieţii păcătoase şi pătimaşe şi întoarcerea minţii şi inimii spre a face pe placul lui Dumnezeu: fiindcă lumea este chip al vieţii pătimaşe şi păcătoase, iar mănăstirea este simbol al vieţii îmbunătăţite. Cel ce părăseşte păcatul şi ia hotărârea de a trăi în sfinţenie, acela face acelaşi lucru ca cel ce părăseşte lumea şi intră în mănăstire. Dacă în acest post v-aţi pocăit fără făţărnicie şi aţi luat hotărârea de a nu-L mai jigni pe Dumnezeu cu păcatele voastre, iată că v-aţi făcut următori ai Sfântului Ioan în părăsirea de către el a lumii şi retragerea în mănăstirea din Sinai. Rămâne doar să fiţi statornici în această hotărâre şi în împlinirea cerinţelor ei, şi vă veţi face următori ai lui şi în cea de-a doua treaptă a urcării lui spre desăvârşire.Pe cea de-a doua treaptă, în mănăstire, Sfântul Ioan a purtat osteneala ascultării sub povăţuirea unui stareţ-îndrumător. In felul de viaţă pe care îl ducem noi, în ce trebuie să conste această ascultare? In împlinirea poruncilor care hotărnicesc felul de viaţă al fiecăruia dintre noi ca familist, ca membru al societăţii civile şi ca fiu al Bisericii. Fă ceea ce îţi spun poruncile, şi vei fi un bun ascultător. Eşti slugă? Implineşte poruncile pentru slugi. Eşti tată sau mamă? Implineşte poruncile pentru părinţi. Eşti fiu? Implineşte poruncile pentru fii. Eşti judecător? Implineşte poruncile privitoare la dreapta judecată. Eşti negustor? Negustoreşte aşa cum e porunca. Rânduiala statului cere ceva? Implineşte. Şi tot ce porunceşte Sfânta Biserică să împlineşti, de la cel mai mic lucru la cel mai mare. Toate acestea alcătuiesc ascultarea cea mântuitoare, când omul nu lucrează după voia sa, ci după cum este poruncit. Sfântul Ioan a avut îndrumător. Cine sunt îndrumătorii voştri? Păstorii Bisericii. Mergi, întreabă şi ia învăţătură de fiecare dată, şi fă după povaţa lor. Ei nu vă vor grăi voia lor, ci poruncile Evangheliei şi rânduielile Sfintei Biserici. Iată: cel care în acest chip, părăsind păcatul, va începe să trăiască întru ostenelile facerii de bine şi împlinirii poruncilor lui Dumnezeu în toate privinţele vieţii sale, sub călăuzirea păstorilor legiuiţi, acela va fi următor al Sfântului Ioan în cea de-a doua treaptă a desăvârşirii lui.In fine, cum să-i urmăm în liniştire? Iată cum. Ce este liniştirea? Privind dinafară, este îndepărtarea de toţi şi petrecerea în singurătate; iar lăuntric – este îndepărtarea oricărei împrăştieri a gândului şi adunarea de sine înăuntrul inimii pentru a petrece acolo fără ieşire, doar înaintea feţei Atotvăzătorului Dumnezeu. Liniştirea cea dinafară nu ne este la îndemână şi la felul nostru de viaţă poate fi doar întâmplătoare; însă liniştirea lăuntrică ne e la îndemână.Pe aceasta să v-o şi puneţi ca rânduiala, îngrijindu-vă în tot chipul a intra cât se poate de des în voi înşivă, în cămara voastră lăuntrică, şi acolo să staţi în singurătate doar înaintea lui Dumnezeu. Fie că sunteţi acasă, fie că sunteţi pe drum, la datorie sau în biserică, încordaţi-vă pentru a nu ieşi din inimă cu luarea-aminte şi a nu rupe ochiul minţii voastre de vederea feţei lui Dumnezeu: şi veţi fi sihastri, altfel spus isihaşti. Cerinţa de a petrece înăuntrul vostru liniştindu-vă se naşte în suflet ca urmare a ostenelii cu conştiinţă bună de a împlini poruncile lui Dumnezeu. Câtă vreme patimile şi deprinderile păcătoase rămân în suflet este cu neputinţă să avem liniştire lăuntrică: aşa e felul lor. Osteneala facerii de bine şi a împlinirii poruncilor lui Dumnezeu smulge din firea noastră patimile şi deprinderile păcătoase. Atunci se naşte dorul de a fi una cu Domnul. Şi, iată, cei ce s-au întărit în fapte şi aşezări sufleteşti bune intră adeseori – fie rugându-se acasă ori la biserică, fie în vremea meditaţiei şi citirii evlavioase – adânc înăuntrul lor şi se cufundă într-o asemenea liniştire, că nu bagă de seamă cum trece timpul şi, în ciuda ostenelii exterioare, de pildă în vremea rugăciunii ori stării în biserică, n-ar vrea să înceteze, ar vrea să rămână pentru totdeauna în acea fericită stare. Aşa începe liniştirea lăuntrică, ce este cu putinţă şi pentru familişti. Rămâne doar să vă continuaţi viaţa întru aceeaşi osteneală a facerii de bine, în tot chipul îngrijindu-vă şi rugându-vă să fiţi mai des în aceste stări, şi căutând ca ceea ce se întâmplă din când în când să devină ceva neîntrerupt. Şi aşa va fi. Domnul nu va părăsi osteneala dragostei. Trebuie doar să înlăturăm din viaţa noastră tot ce poate strica această bună rânduiala şi stinge fericita căldură a liniştirii lăuntrice.
Iată cum se poate face şi fiecare dintre voi următor deplin al Sfântului Ioan. Numai că, fraţilor, trebuie să alergaţi în aşa fel ca să ajungeţi la ţintă. Urcaţi la măsura vârstei plinirii lui Hristos. Vedeţi ce pildă? înaintea ei, toată lucrarea noastră nu e nimic: ce să ne mai uităm la fleacurile noastre de virtuţi? Deci, cele din urmă uitând, spre cele dinainte tindeţi, spre răsplătirea chemării celei de sus a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus (Filip. 3, 13). Amin!”

2 aprilie 1861(Sursa:Razboi intru cuvant)

 Sf.Teofan Zavoratul

DIN COMORILE OASTEI DOMNULUI

      Pacea Crucii Tale

 Pacea Crucii Tale, scump Mântuitor,
este-al bucuriei mele-adânc izvor.




Vreau pacea Ta, o Domnul meu,
să-mi umple inima mereu,
deplin s-o am şi s-o trăiesc,
— aşa să Te mărturisesc.





Pacea Crucii Tale mângâie deplin
ale vieţii mele răni şi plâns, şi chin.

Pacea Ta mi-alină duhul frământat
când, prin pocăinţă, sunt din nou iertat.

Pacea Ta-mi păstrează harul zi de zi
când, smerit, Cuvântul caut a Ţi-l păzi.

Pacea Ta-i odihna şi comoara mea,
n-am nimic pe lume mai de preţ ca ea.

Pacea Ta, Iisuse, o voi vrea mereu,
ea e fericirea sufletului meu.

 Traian Dorz

PENTRU A ,,PASI"IN CER AVEM NEVOIE DE .......

...liniste si pace duhovniceasca (isihie)

Dacă ar putea cineva să pătrundă cu adevărat în miezul agoniei existențiale a omului care se naște din dorința de unitate ar descoperi că tocmai această dorință trădează setea sufletească a omului de liniște. Omul este dezbinat și sfâșiat lăuntric; acela care măcar trăiește nevoia de unitate ca pe o căutare fundamentală a vieții, în adâncul sufletului ființei sale tânjește după liniște. De altfel, dacă un om tulburat de conflictele și dezbinările sale lăuntrice ar ajunge la închegarea și unificarea sa sufletească, primul lucru bun de care s-ar împărtăși ar fi cu siguranță pacea duhovnicească, ca expresie a armoniei stărilor și a conținuturilor sale sufletești. De aceea, viețuirea ascetică, pustia Părinților neptici ar propune celui însetat de unitate și de dorința de absolut să experimenteze în spațiul sufletesc al singurătății sale liniștea ascetică și ”îndepărtarea” de lucrurile acestei lumi. Și aici, desigur, s-ar confrunta cu o realitate probabil ”irațională”, cu o stare specială de liniște și de singurătate sufletească.

În percepția comună a lumii, dar și în spiritul multora dintre cei care decid să se înroleze în regimul ascetic, liniștea vieții monahale este înțeleasă ca o abandonare a realității și ca o renunțare la îndatorirea socială a vieții. Este adevărat că regimul monahal este ales de cele mai multe ori ca un mod de viață sub presiunea nevoii sufletești de fugă, de ”abandonare”, de căutare a unei liniști trupești și duhovnicești departe de grijile și zgomotele lumii. În cazul acesta, omul obosit de viață, deznădăjduit de iluziile pe care aceasta i le oferă, dezgustat de falsele relațiile interpersonale, cere ocrotire, liniște și odihnă în brațele regimului monahal. Dar exact aici există o neînțelegere teribilă pe care, însă, Isaac Sirul o spulberă prin descrierile sale pătrunzătoare și prin exemplificările sale caracteristice.

Potrivit Sfântului Issac Sirul, liniștea monahală sau ascetică nu este o pace sufletească care asigură o relaxare plăcută, molâie a sistemului nervos și, în general, a spiritului omenesc. Nu este o lipsă de griji în contextul seducător al unei indolențe orientale. Este un proces duhovnicesc dinamic ce se experimentează, cel puțin în prima fază al lui, în spațiul extenuant și istovitor al încercării și al întristării. În interiorul cuptorului aprins al lumii lăuntrice circulare se consumă fiecare element sufletesc negativ și se pregătește cercetarea de sine purificată. În cazul acesta, omul întâlnește ”absurdul” în înțelesul cel mai profund al liniștii monahale sau ascetice. Această liniște nu este o abandonare a celor lumești, care pornește dintr-o dorință inconștientă de ”dezertare”, ci forma cea mai dinamică a vieții de punere în practică și de exercițiu. Este o isihie „neliniștită”.

Potrivit Sfântului Isaac, ”liniștea omoară simțurile din afară și trezește pe cele dinăuntru, iar viețuirea din afară face cele potrivnice acestora, trezește simțurile din afară și omoară pe cele dinlăuntru”. Liniștea activează lumea lăuntrică a personalității și o introduce în mod excepțional într-o luptă dificilă și sângeroasă. De aceea, numai cel care surprinde cu adevărat înțelesul liniștii, știe în ce lucrare urmează să se angajeze, iar cunoașterea acesta îl însoțește pe toată durata efortului neîntrerupt pe care-l depune pentru a experimenta în mod conștiincios neliniștile ascetice ale ”liniștirii”. Așa cum cârmaciul ia aminte la stele pentru a menține drumul corect al corabiei sale, ”așa ia aminte și călugărul (nota mea:,,si nu numai el ")prin privirea înăuntru, pe tot drumul călătoriei sale, spre ținta pe care și-a luat-o în mintea sa în ziua cea dintâi în care a pornit să călătorească în marea aspră a liniștii, până va afla mărgăritarul pentru care s-a scufundat pe sine în adâncul neajuns al mării liniștii”.

Despre experimentarea liniștii ascetice, ar putea spune cineva, că este o încercare primejdioasă de scufundare continuă în ”adâncul neajuns” al lumii lăuntrice. Este o strădanie istovitoare ce are loc sub întinderea mării lăuntrice și în vederea descoperirii mărgăritarului cunoașterii de sine și a cercetării de sine purificate.

Dar intensitatea și amploarea acestei strădanii sufletești lăuntrice subliniază faptul că ”intrarea” în liniște trebuie să fie considerată o chemare cerească. ”A se dedica cineva lui Dumnezeu este o harismă” și pentru aceasta, ”intrarea ta în liniște să fie cu dreaptă socoteală. Caută de înțelege lucrarea aceasta și să nu alergi după nume”. Dorința și râvna pentru liniștea ascetică trebuie să fie înțelese ca o chemare și o harismă cerească, ca o cale duhovnicească tainică, deja trasată înaintea picioarelor adevăratului atlet duhovnicesc, înainte de a porni pe drumul său. Cel chemat ”să primească pentru mărturia sa nevăzută cununile sfințirii”, prin truda sufletească de nedescris a pustiei, este chemat la o luptă neîncetată care duce la cunoașterea de sine și la purificarea sufletească. Nu este, așadar, destinat să se liniștească, ci să lupte! Însă, pe măsură ce luptă, se liniștește!

Înțelesul cel mai adânc al căutării liniștii este cu siguranță întâlnirea liberă și comuniunea cu Dumnezeu. ”Isihastul” nu se odihnește pentru a-și satisface cererea umană de liniște sufletească. Se liniștește dinamic și energic pentru a păși pe o cale duhovnicească unică și deosebită care îl va aduce aproape de Dumnezeu și îl va uni cu ”Mirele Hristos”. Ascetul și monahul care se dedică purificării și cuceririi lumii lăuntrice, merg astfel pe un drum legitim de dialog și de unire cu Dumnezeu.

În orice caz, însă, omului străin de cele duhovnicești îi pare ciudată sublinierea sângeroasă a cuceririi lumii lăuntrice ca și condiție prealabilă a unirii cu Dumnezeu. Atletul neptic a ales o cale deosebită, dar și dificilă, de a ”păși” în cer! Probabil că omul lumesc nu poate să scape ușor de dispoziția critică atunci când analizează adâncimea și intensitatea lumii lăuntrice în interiorul căreia ascetul caută mărgăritarul, experimentarea iubirii tainice cu Dumnezeu.

Cu toate acestea, experiența ascetică a lumii lăuntrice, în spațiul duhovnicesc al liniștii, este uimitoare și cutremurătoare pentru duhul nostru distrus de secularism. De aceea, atunci când ne aflăm în fața ”icoanelor” sufletești și duhovnicești ale liniștii ascetice, ne bucurăm de priveliștea tainică fără a o putea înțelege. ”Lucrarea prețioasă a liniștii este limanul tainelor”. Și la acest liman al tainelor, la experiența tainică a liniștii, admirăm măreția lumii lăuntrice în interiorul căreia este închis cu adevărat cerul.

Să ascultăm, desigur, cu smerenie glasul ascetic: ”Străduiește-te să intri în cămara cea mai dinăuntru a ta și vei vedea cămara cerească. Căci într-o singură intrare le vei vedea pe amândouă. Scara împărăției aceleia e înlăuntrul tău, ascunsă în sufletul tău. Botează-te [spală-te] pe tine în tine însuți de păcat și vei afla acolo suișuri pe care vei putea urca”.

Această icoană duhovnicească a lumii lăuntrice a Împărăției lui Dumnezeu este o experiență avansată a liniștii ascetică, este o izbândă a valorii duhovnicești a cunoașterii de sine și a cercetării de sine, dobândită prin trudă sufletească de nedescris și prin încercări ascetice, este o individualizare a Împărăției lui Dumnezeu prin puterea liniștii și a punerii în practică.

De altfel, cercetarea de sine, intrarea în cămara lumii lăuntrice, este tocmai o ”cercetare” a celui ce se osârduiește înlăuntrul liniștii, în Biserica în care locuiește Duhul Sfânt, adică în adâncimea ce mai intimă a personalității sale. ”Cel ce cercetează sufletul său în toată clipa își are inima veselindu-se de descoperiri. Și cel ce-și adună privirea minții înlăuntrul său vede în ea raza Duhului. Cel ce se scârbește de orice împrăștiere vede pe Stăpânul înlăuntrul inimii sale. Iată cerul este înlăuntrul tău, de ești curat, și vei vedea îngerii împreună cu lumina lor.”

Această experimentare a lumii lăuntrice surprinzătoare reprezintă o cercetare lăuntrică a unității sufletești absolute și, în același timp, este o satisfacere a dorinței de absolut. Experimentarea aceasta este deci, o contradicție cutremurătoare cu singurătatea spirituală a lui Camus și un răspuns pentru omul contemporan care caută să-și așeze sufletul său pe cele cinci vânturi!

Cel ce se depărtează de sinele său își înmulțește sfâșierile sale lăuntrice și se silește fără milă să purceadă pe cale fără ieșire. În schimb, cel care acceptă să intre în „cămara„ sa, să se întoarcă în sinele său, descoperă calea tainică a unității și a armoniei sufletești și duhovnicești. Dincolo de aceasta, cercetează taine nedescoperite și de nedescris, pentru că ”celui ce se cunoaște pe sine i s-a dat cunoștința tuturor. Căci în cunoștința de sine se află plinătatea cunoștinței tuturor”. De aceea, desigur, ”cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri”. Astfel, cunoașterea și interpretarea lumii [exterioare] o experimentează în miezul lumii lăuntrice,  după ce în decursul procesului duhovnicesc a realizat unitatea sinelui său. În acest înțeles ascetic al liniștii, omul contemporan găsește soluția enigmei lui Camus.

Ceea ce îl tulbură pe Camus și îl face să trăiască un gol istovitor este ”tăcerea lumii”. Lumea nu îi vorbește. Fie pentru că nu are nimic să-i spună, fie pentru că nu poate să vorbească ”despre ea însăși”. Ei bine, tăcerea lumii intensifică sfâșierile lăuntrice ale lumii interioare, o face să se risipească în cele cinci vânturi, deoarece căutarea unității, dar și a sensului lumii risipește forțele sufletului într-o luptă continuă, în lupta lui Sisif. De aceea, în mitul lui Sisif, Camus vede întregul sens tainic al absurdului care ”se naște” din contradicția existentă dintre dorința omului și tăcerea absurdă a lumii”.

O observație atentă a omului modern și a dorinței sale nesatisfăcute de ”progres” și de ”dezvoltare tehnică” ne dezvăluie faptul că astăzi omul întruchipează pe mult zbuciumatul Sisif. Omul lucrează ”obsesiv” la sfâșierea treptată a sinelui său prins în cursa absurdului. Liniștea constituie o experiență îndepărtată, o nostalgie, aparținând pauzelor luminoase ale autocriticii ”mecanice”. Cum ar putea omul să se oprească puțin din alergătura sa sisifică pentru ca să asculte cu atenție mesajul liniștii ascetice?

Iată o problemă teribil de „neliniștitoare”.

  

 Ioannis Kornarakis  
(Ανταύγειες της Πατερικής ερήμου μέσα στο σύγχρονο κόσμο, p. 22-28, Ed. Pournara, Thessalonic 1982)

(Sursa:http://www.pemptousia.ro)

SLAVIT SA FIE DOMNUL!

CUVINTE DULCI LA INCEPUT DE POST

 ...,,daca voim sa postim cu adevarat,suntem chemati mai intai la indreptare,la pocainta,la recuperare si la reabilitare,fara de care nu exista mantuire..."

"Dreptmaritori crestini,



  La prima vedere, pericopa evanghelica de astazi pare sa vorbeasca despre trei lucruri diferite. Intai, zice:
   „De veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre "
Pare a fi vorba despre iertare. Al doilea:
   „Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua, si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie“.
 Este vorba, e clar, despre post.
 Al treilea:
   „Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura. Ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta“.Suntem sfatuiti, se pare, la milostenie.
 Asadar, evanghelia pare a ne vorbi astazi despre trei lucruri diferite: despre iertare, despre post si despre milostenie. O sa vedeti, insa, ca aceasta pericopa se refera, de fapt, la un singur lucru, si anume la post — caci de aceea este Lasatul Secului pentru Postul cel Mare. Se refera, insa, la postul deplin, care include si iertarea si milostenia, ca expresii ale infranarii si jertfei, deopotriva. Dincolo de postul de mancare deci, cu care ne-am obisnuit si pe care-l tinem din copilarie aceasta evanghelie ne provoaca la postul desavarsit, nu doar al stomacului, ci si al mintii, al simtu­rilor, al vointei, al tuturor faptelor si al tentatiilor noastre pacatoase — adica, al omului intreg.
 Haideti sa luam pe rand aceste aspecte ale postului, cuprinse in evanghelie. Iertarea. Ce spune? Daca veti ierta, vi se va ierta. Daca nu veti ierta, nu vi se va ierta. La prima vedere pare un troc, o tranzactie ca cele comerciale; pare ceva negustoresc, ca si cum Dumnezeu ar face negustorie cu noi. Ceva de genul: „Daca ierti, iti iert si Eu; daca nu ierti, nu-ti iert nici Eu“. Ei bine, sa nu credeti ca Dumnezeu „vede” lucrurile atat de simplist, sau poate dovedi o atare ambitie! Nu! Lucrurile nu trebuie privite asa de superficial, macar si pentru faptul ca iertarea aceasta este post. Cum este post? Pai, care altul credeti ca este motivul pentru care astazi, la Duminica Lasatului de Sec, Dumnezeu ne vorbeste mai intai despre iertare, daca nu acela ca si ea este tot post? Vrea sa ne arate ca postirea inseamna in primul rand iertarea celor de langa noi, caci in viata cealalta — pentru ca in perspectiva vietii de dincolo postim sau iertam — departe de a fi troc sau vreo tranzactie plina de ambitii, va fi recuperare si reabilitare. Iertarea cu care debuteaza evanghelia de astazi vrea sa ne arate ca, daca voim sa postim cu adevarat, suntem chemati mai intai la indreptare, la pocainta, la recuperare si la reabilitare, fara de care nu exista mantuire, iar noi ne dorim, in fapt, mantuirea. Cu acest gand trebuie sa-l iertam pe fratele nostru si, la randu-ne, sa ne cerem iertare, nu in ideea unui schimb sau a unei tranzactii in spirit de dreptate. Ca pe o recuperare a relatiei cu fratii nostri, prieteni sau dusmani, vecini de aproape sau straini de departe. Cu toti acestia suntem chemati sa postim cu adevarat, sa ne recuperam relatiile, iertandu-i si cerandu-le iertare.
 In al doilea rand, evanghelia de astazi chiar abordeaza direct subiectul postului, asa cum era si de asteptat. Dar, spre mirarea noastra, intalnim o aparenta contradictie in cuvintele Mantuitorului, pentru ca, pe de o parte, condamna pe cei care tineau numaidecat sa se arate oamenilor ca postesc, intunecandu-si fetele si atragand atentia in felul acesta celorlalti: „Atentie! NOI postim“! Pe de alta parte insa, ne invata sa ne „ungem capetele” si sa ne „spalam fetele” cand postim, intr-un alt fel de a atrage atentia asupra noastra. Vasazica, desi sunt acuzati cei care faceau ceva anume ca sa arate ca postesc, intunecandu-si fetele, ni se cere, totusi, si noua ceva!… Ce vrea sa spuna Domnul cand zice sa ne ungem capetele si sa ne spalam fetele? Ei bine, nu este nici pe departe vorba de un alt fel de „fatarnicie”… intelesul este urmatorul: ungerea capului inseamna luminarea mintii cu darurile Duhului Sfant, capul inchipuind mintea, iar spalarea fetei inseamna curatirea „omului celui din afara”, adica a simturilor noastre, caci fata inchipuie pe omul cel dinafara, omul trupesc, omul simturilor. Iata cum Hristos ne atrage atentia ca postirea trebuie facuta si cu mintea, cu ratiunea, dar si cu simturile noastre, cu care adeseori alunecam spre pacat sau tentatii pacatoase.
 In sfarsit, „al treilea lucru” la care pare a ne chema evanghelia de astazi este milostenia, ca remediu impotriva lacomiei. Si anume: feriti-va de lacomie! Nu va adunati co­mori aici, pentru ca daca le veti aduna aici, aici vor ramane, si odata cu acelea si inima voastra lipita de ele. Cred ca nu trebuiesc spuse prea multe! Fiecare dintre noi ne simtim mai mult sau mai putin legati de bunurile materiale si fiecare, probabil, ne trezim, pana si in cel mai sfant ceas, acela al rugaciunii, seara, dimineata sau chiar si aici in biserica, gandindu-ne tot la bunurile noastre care, din lucruri necesare traiului se transforma adeseori in „tirani” care ne robesc si nu ne lasa nici sa ne mai rugam. Lacomia pe care o infiereaza evanghelia de astazi vizeaza zgarcenia si neinfranarea, specifice deopotriva zgarcitului proverbial, dar si lacomului nesatul ori colectionarului patimas de orice, care se lasa de bunavoie robiti de lucruri trecatoare, numai de Dumnezeu nu inteleg sa se lase „robiti”.
 Ei bine, lacomia pe care o respinge evanghelia de astazi este tot nepostire, pentru ca este neinfranare sau lipsa milosteniei, iar postul nu trebuie sa fie doar al stomacului ci, asa cum ni se arata astazi, al omului intreg: si al ratiunii, si al simturilor, dar si intarit cu iertare si dragoste fata de aproapele nostru. Postirea inseamna deopotriva infranare de la tot ceea ce ne corupe si ne robeste, nelasandu-ne sa ne comportam si sa gandim ca niste oameni liberi.
 Iata de ce am zis mai inainte ca doar in aparenta pericopa aceasta vorbeste despre trei lucruri diferite! De fapt, nu putea sa vorbeasca, fiind Lasatul Secului, decat de unul singur — despre post —, dar arata care este postul omului intreg, dincolo de postul stomacului, pe care il tin cei mai multi, multumindu-se de cele mai multe ori doar cu el. Evanghelia de astazi ne arata ca postirea noastra trebuie sa se indrepte si impotriva rautatii, spunandu-ne ca trebuie sa si iertam. Sa lasam rautatea la o parte si sa imbratisam cu dragoste pe cei ce ne-au jignit, ne-au barfit, ne-au nedreptatit etc. Ne invata ca postire inseamna si infranarea de la tot ceea ce ne robeste si de la tot ceea ce ne face sa ne lipim inima aici pe pamant de bunurile acestea trecatoare, nemantuitoare si care nu au nimic de-a face cu viata de dincolo. De asemenea, ne arata si ca trebuie sa imbratisam postirea cu bucurie, iar nu tristi; nu intunecati la chip, ci cu entuziasm si cu sentimentul ca aceasta ne zideste, nu ne imbolnaveste; ne creste sufleteste, nu ne „slabeste“.
 Evanghelia de astazi ne cheama si ne provoaca, asadar, in integralitatea ei la post, dar la postul deplin, al omului intreg: al trupului, al sufletului, al ratiunii, al simturilor si al tuturor laturilor fiintei noastre. Nu doar la un post de bucate, care ar putea transforma abordarea noastra in simpla dieta alimentara, cura de slabire, detoxifiere a organismului, economie financiara ori formalism neroditor, ca la fariseul ce, desi postea de doua ori pe saptamana, a fost intrecut de catre vamesul care, probabil, nu postise niciodata (Lc. 18,10-14). Atentie, asadar, perioada aceasta de postire, in care vom intra de maine, nu inseamna dieta ori simpla infranare de la anumite mancaruri, ci se vrea daruire totala, cu tot trupul si sufletul nostru, ca in intreaga noastra fiinta sa se intample ceva; in toata fiinta noastra, nu doar in trupul nostru, ca Sfanta Inviere de la hotarul acestei perioade sa fie cu adevarat „lumina” si binecuvantare pentru intreaga noastra fiinta, pregatita si purificata integral pentru intalnirea cu Hristos cel inviat din morti.
 Si inca ceva: sa nu vedem in aceste patruzecisisapte de zile doar o simpla „ocazie”, fie ea si fericita, de a progresa duhovniceste! Urcusul nostru duhovnicesc nu ar trebui sa se constituie din sincope: patruzecisisapte de zile anul acesta, patruzecisisapte de zile la anul, patruzecisisapte de zile peste doi ani s.a.m.d. Ci, aceasta perioada se vrea permanentizata in viata noastra, in perspectiva vietii de veci, unde nici nu vom mai manca, nici nu vom mai bea, nici nu vom mai putea avea altfel de relatii cu aproapele decat de buna intelegere si dragoste (Lc. 20,34-35), nici nu vom putea strange altfel de comori, decat darurile si binecuvantarea lui Dumnezeu.
 Asa stand lucrurile, sa rugam pe Dumnezeu sa ne invredniceasca si pe noi, cei care am venit astazi sa luam binecuvantare pentru post, sa abordam aceasta perioada cu toata fiinta, impacandu-ne cu semenii nostri, cerand iertare celor carora le-am gresit, postind cu trupul, dar si cu mintea, cu gandurile noastre, cu simturile, cu fiinta noastra intreaga, si dezlipindu-ne de lucrurile carora, dintr-un motiv sau altul, am ajuns sa le fim robi si sa le slujim, in loc sa slujim Adevaratului si Bunului Dumnezeu. Sa ne binecuvinteze Domnul cu post bineplacut Lui si spor duhovnicesc, sa aprinda in sufletele noastre focul doririi permanentizarii comuniunii cu El, iar Slavita Invierea Sa sa ne fie binecuvantare si balsam noua, celor ce ne straduim, iata, sa ne apropiem de El cu trupul, dar si cu sufletul si cu toata fiinta noastra, Amin”.

P.S.Sebastian-Episcopul Slatinei si Romanatilor

(,, Predici la Duminicile de peste an")

(Sursa: Război întru Cuvânt )